Modelul de economie socialist și modelul capitalist: două viziuni care sunt puse față în față de un martor ocular al ambelor. Adrian Vasilescu, consilier de strategie al guvernatorului BNR, a vorbit în seara zilei de 4 aprilie 2019 la Matricea Românească, iar acum vă oferim conținutul audio al conferinței. Lectorul Matricei a punctat pe subiecte fierbinți ale zilei, dar a și povestit cu farmec și naturalețe despre începuturile sale profesionale. 

 

 

 

 

 

Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri strict necesare oricărei conștiințe vii a secolului 21. Iată sinteza primei părți a conferinței de pe 4 aprilie.

 

Cum a contribuit decisiv șeful FED la căderea comunismului

  • Evenimentele din Europa anului 1989 au niște ”părinți” recunoscuți – Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov. Nimeni nu-l pomenește pe Alan Greenspan, președintele FED la acel moment, în legătură cu anul 1989. De ce este el important în legătură cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est?  Iată de ce: Greenspan a preluat funcția de la FED în anul 1987 și a fost întâmpinat cu o criză economică puternică, pe care însă a reușit să o stingă rapid, prin eforturi conjugate. Acum este evident că dacă o criză puternică ar fi cuprins Occidentul, propaganda din blocul comunist ar fi profitat din plin, pentru a sublinia ”superioritatea sistemului comunist”. Mihail Gorbaciov nu ar fi avut, de asemenea, niciun argument valid în fața celorlalți lideri comuniști de la Moscova pentru a pleda în favoarea negocierilor cu americanii.

 

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

 

  • Dar, până la urmă, de ce au fost posibile schimbările din 1989 din lumea comunistă? Răspunsul este că din cauza banilor. KGB a înțeles că valuta occidentală are o putere reală, în timp ce banii din blocul comunist, nu. Gorbaciov a pus pe masa Biroului Politic al PCUS raportul/analiza KGB și a cerut să se ia o decizie.
  • Leul, pe de altă parte, în perioada comunistă nu avea nicio șansă în ”jungla” banilor. Pentru omul simplu nici măcar mita nu mai putea spera să o poată plăti în lei. S-au inventat banii alternativi, adică alte valori de circulație: cartușul de țigări Kent, cafeaua, whisky, icrele negre etc. Aceasta era ”valuta mitei”.
  • La Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a rostit fraza celebră: ”…nici când plopul va face pere și răchita micșunele…” în România nu va exista o economie de piață:

Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie. (…) Așa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechității, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, și o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micșunele (aplauze). Dar nu vă grăbiți să aplaudați. Genetica modernă a făcut progrese uriașe (aplauze). Și e posibil să ne întâlnim cu plopi și cu răchită care să facă micșunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situații, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân și va rămâne veșnic stăpân al destinelor sale, a bogățiilor țării!

  • De fapt, la acel moment, economia de piață exista în România și funcționa în paralel cu economia de stat planificată, fără ca măcar dictatorul comunist să fie conștient de acest lucru. Toate schimburile din economie și nu numai se făceau având la bază circulația acelei ”valute a mitei”.

 

Eșecul economiei comuniste românești a fost în mare măsură eșecul diplomației

  • Academicianul Mircea Malița, într-o carte publicată în America, a afirmat că economia României (comuniste) a crescut sau a scăzut în funcție de randamentul diplomației românești.
  • Când diplomația românească a decăzut, România a înregistrat mari probleme economice și a intrat chiar și în încetare de plăți. Atunci Nicolae Ceaușescu a plusat, nediplomatic, și a decis să achite rapid datoria externă; a făcut-o în special pe seama producție agricole și a rezervei de aur din străinătate.
  • România a avut mereu o rezervă de aur depozitată în străinătate. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită exporturilor pe care le făcea către Germania hitleristă, și care erau plătite cu aur depozitat în Elveția, la cererea expresă a BNR, s-a ajuns la deținerea unei cantități de 240 de tone la sfârșitul războiului.

 

Când și-a procurat România aur și unde l-a păstrat

  • În perioada industrializării forțate a României, conform doctrinei lui Nicolae Ceaușescu, acesta a fost consiliat să depoziteze aur în străinătate; dar între 1986 și 1987, pentru a grăbi achitarea datoriei externe, așa cum și-a propus, a vândut întreaga cantitate de metal prețios deținută în străinătate. În 1988 a reînceput să cumpere accelerat aur, pe care l-a depozitat tot în străinătate.
  • Aurul din contabilitatea BNR nu este ”aurul statului” ci este aurul poporului român, administrat de BNR în numele poporului român (entitate istorico-socială reală, dar care nu are personalitate juridică).
  • Criza face parte din natură.

 

 

La prima ediție din acest an a Întâlnirilor Matricei, Mihai Neamțu a vorbit despre Povara libertății. Evenimentul a fost electrizat de schimbul de idei care a trezit pe alocuri chiar vii pasiuni. Iată un scurt clip ilustrativ.

 

 

 

 

 

În seara ultimei zile de iarnă, sediul Matricei Românești a fost gazda primei Întâlniri din acest an. Lectorul serii a fost Mihai Neamțu, o voce sonoră din spațiul public și autor de succes. Expunerea sa și răspunsurile la întrebări au punctat în mod repetat apelul la recunoașterea și rostirea adevărului, ceea ce are întotdeauna drept premisă obligatorie curajul.

 

Mihai Neamțu este un transilvănean format în interacțiuni culturale și sociale în întreaga lume. Pentru că este un bun cunoscător și admirator al diversității lumii, este și critic la adresa ideologiilor diversității. Este un apostol al memoriei, un apărător al ideii de națiune și un apologet creștin. Din toate aceste perspective a abordat tema propusă spre dezbatere.

Întâlnirea a fost prilejul de a semnala apariția unui nou tiraj din Povara libertății, cartea a cărei lectură este obligatorie pentru cei interesați de mecanismele gândirii care duc fie la înrobire, fie la recâștigarea demnității.

 

Mihai Neamțu carte

 

Întâlnirea de la Matrice a avut drept start un clasic studiu de caz: povestea fiului risipitor. Urmată de contribuții din public și de o dezbatere care pe alocuri a avut și accente ascuțite.

 

Sinteze și citate din expunerea lui Mihai Neamțu

  • Firescul plecării fiului de acasă sfârșește în autosabotaj, în autodeposedare
  • Fiul cere de la tatăl ”partea sa de ousia”, ceea ce se traduce din grecește prin ”partea sa de ființă”. În latină s-a tradus ”substantia”. În versiunea sinodală a Scripturii românești s-a tradus prin ”partea sa de avere”
  • Fiul acesta reduce bunătatea (tatălui) la bunuri, el schimbă proprietățile primite în bani lichizi. Este o secularizare. Fiul risipitor deci efectuează prima secularizare a averii din istoria scrisă. Tatăl este redus la un furnizor de consumabile. În ochii fiului, casa tatălui devine o debara. Și casa fiind o debara, el se poate debarasa de ea. E primul act de dezertare a fiului. Viața nu mai este dar, ci consum nevrotic. De aici parabola fiului risipitor este povestea transformării fiului în sclav și despre reabilitarea lui într-un moment de străluminare.
  • Ajuns în poziția de sclav, fiul se trezește în stare de servitute voluntară.E povestea unei culturi care renunță la libertate ca ideal. Și care acceptă să se predea, iar rezultatul este  catastrofa existențială.

 

Din acest motiv noi construim instituții ale memoriei, de aceea noi avem statui, de aceea avem muzee, locuri și ritualuri memoriale, fără ele nu știm de unde venim

 

  • Existențial vorbind, fiul se vede sclavul unui străin, cel care-i poruncește nu e unul de-al său. Și el face ceea ce i se spune. De ce? Hegel spune că întotdeauna sclavul se supune pentru că sclavul se teme de moarte. Pentru că frica biruiește în el dragostea de libertate. Idealul libertății se găsește în imnul național al României: murim mai bine-n luptă, decât să fim sclavi iarăși. Libertatea ca ideal este în mintea pașoptiștilor, care-l citiseră pe Hegel, este în toată reflecția politică a veacului 19! Și trebuie să ținem cont că națiunile europene s-au născut cu acest ideal al libertății. Numai că despre libertate astăzi se vorbește mult mai puțin. Astăzi se vorbește mult mai mult despre egalitate: egalitate de șanse, egalitate de income.
  • Cuvântul cheie al poveștii: ”venindu-și în sine”. Povestea fiului risipitor, povestea libertății negative, este o poveste despre funcția tămăduitoare a memoriei și despre miracolul conștiinței. Fiul renaște prin puterea amintirii!
  • Ce este amintirea? Este o sinteză: ceva din prezent trebuie să activeze memoria și ceva din trecut trebuie să se prezentifice. Amintirea este un joc între temporalitatea subiectivă a mea ca individ și temporalitatea obiectivă a culturii în care trăiesc. Din acest motiv noi construim instituții ale memoriei, de aceea noi avem statui, de aceea avem muzee, locuri și ritualuri memoriale, fără ele nu știm de unde venim. O lume în care ne amintim din ce în ce mai puțin, o lume în care dezorientarea identitară este celebrată, o asemenea lume mi se pare că este condamnată la alienare.
  • Fără memorie suntem inexistenți. Fiul redevine fiu pentru că-și amintește. Ești cât îți amintești!
  • Mai este încă un element esențial pentru eliberarea fiului: curajul rostirii adevărului. Puterea eliberatoare a enunțurilor adevărate! După ce-și amintește și are nostalgia după casa tatălui, el spune adevărul despre sine la timpul prezent. Soljenițîn, când s-a adresat Uniunii Scriitorilor în anii ’70 le-a spus: ”Încercați timp de 24 de ore să nu spuneți minciuni”. Și s-a dovedit teribil de greu! Practica sincerității radicale ne-a cam ocolit în ultima vreme.
  • Și, prin adevăr, fiul are acces la sinele profund. Sinele mai adânc decât sinele despre care vorbește Augustin în ”Confesiuni”, Cartea a treia.
  • Liber nu ești doar atunci când alegi, ci atunci când alegi bine.

 

Matricea_2

 

Ca să-ți afirmi libertatea este necesar să încalci legea?

Mihai Neamțu a fost pus în fața dilemei dacă nu cumva libertatea există doar în masura în care omul încalcă imperativul legii – în sensul că, prin încălcarea legii, omul dovedește că într-adevăr are libertatea de a alege între bine și rău: nu poți să fii liber dacă faci mereu doar binele, asta ar fi tot un fel de privare de libertate. Lectorul a răspuns că experiența negativității, a neascultării este necesară. ”Eu nu cred că este necesar să treci prin iadul comunismului și al nazismului ca să descoperi democrația constituțională de tip liberal. Pentru mine, libertatea poate să ocolească răul. Există un mod mult mai rodnic de a trăi libertatea, înțelegând ascultarea nu ca pe ceva tiranic: dacă vei primi porunca sau legea drept ceva restrictiv, sigur vei dori să transgresezi. Cred că numai interiorizarea legii ca fiind ceva ființial, nu moral, te poate ajuta să scapi de ispita adolescentină a rebeliunii.”

 

Soluția pentru lumea de azi: comunitățile mici

Conferențiarul Matricei a făcut și apologia comunităților puternice, vibrante, apreciind că ele sunt celulele organismului uriaș numit societate civilă sau a comunității religioase unite de același crez. Statul trebuie să se țină departe de viața economică a societății și de viața personală a cetățeanului, spune M. Neamțu, care se declară un susținător fără rezerve al capitalismului și un apologet al conservatorismului.

Prima Întâlnire a Matricei din acest an a fost vibrantă și fertilă. În același timp provocatoare și pe alocuri incomodă pentru cei care cred că alegerile sunt ușoare, iar cărările spiritului sunt bătătorite și bine semnalizate. O excelentă ocazie de a verifica disponibilitatea la dialog și capacitatea de a privi onest în oglindă.

 

 

 

Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”. Ancora întregii prelegeri, ca și a discuției care i-a urmat, a fost gândirea Părintelui Stăniloae și apelul la suferința care i-a dublat și autentificat opera.

Un neam încarcerat într-o rețea virtuală

Memoria identității neamului nostru se nivelează, adică se pierde, spune profesorul Adrian Lemeni, iar asta  pare a fi consecința inevitabilă a deprinderilor noastre recente. Mai exact, lumea e din ce în ce mai adâncită în virtual, în starea în care nu exiști decât dacă ești conectat electronic. Beneficiile le calculează fiecare utilizator în parte, dar amenințările nu pot fi sesizate de la prima vedere de către oricine. Ca să le dăm un contur precis acestor primejdii subtile, conferențiarul a propus următoarea structură de ireductibilități:

Un neam nu se reduce la un popor;

Un popor nu se reduce la o populație de comunități;

O comunitate nu se reduce la o rețea.

Prin contragere, un neam nu se reduce la o rețea, oricât de seducătoare și acaparatoare ar fi ea. Dar poate fi absorbit în ea bucată cu bucată, persoană cu persoană, user cu user. Actul de a te conecta printr-o rețea de socializare virtuală cu altcineva te rupe, paradoxal, de restul. Câștigi o legătură, pierzi prezența comunității. Prețul like-ului astfel debândit nu este oare prea mare?

Idei esențiale din expunerea lui Adrian Lemeni
  • Sufletul unui neam nu poate fi distrus. Poate fi deturnat, dar nu distrus.
  • Când o țară e invadată, sufletul poporului nu poate fi invadat. Cucerirea nu operează în invizibil așa cum este activă în ordinea politică și economică.
  • Destinul neamului se împlinește în eshatologie. Părintele Stăniloae: Poporul trebuie să-și asume identitatea colectivă, în perspectivă eshatologică. Intrăm astfel astfel într-un registru mult mai ridicat, în care parcursul poporului în istorie nu valorează în niciun caz cât sugerează indicatorii de performanță economică.
  • Marile fapte au prețul lor, de obicei o jertfă pe măsură. Unirea pe care o celebrăm la Centenar a fost plătită cu sânge. Cât din durerea acestei jertfe mai este în mintea și sufletul nostru?
  • Viața neamului nu se epuizează cu timpul generației noastre. Din acest motiv, continuitatea cu cei dinainte de noi e strict necesară – și nu este garantată prin simpla descendență biologică. Dar în ce stare trebuie să ne așezăm pentru a stabili continuitatea cu cei care s-au jertfit în istorie pentru binele neamului lor?
  • Din Marin Sorescu, citat de Tudor Gheorghe: „Ardealul este starea de spirit în care mă gândesc la țară!
De cât timp există corul din Finteușu Mare și de ce este asta important?

Adrian Lemeni a povestit despre corul de bărbați din Finteușu Mare, din Maramureș, care există de peste un veac. S-a păstrat din gură în gură solemnitatea dureroasă a momentelor când bărbații mai în vârstă din Finteușu Mare, neputând merge pe front, s-au întrebat: Dar noi ce putem face ca să sprijinim pe frații noștri care luptă în Război? Ideea care le-a venit s-a născut din durerea unei aparente neputințe. Au făcut un cor. Bătrâni pentru război, dar încă în putere pentru a cânta. Iar apoi nu s-au mai oprit o sută de ani. Un secol în care au cântat la Liturghiile de duminică, în serbări și festivaluri, în toate regiunile țării și peste tot în Europa. Este muzică, dar nu este nici pe departe doar atât, este de fapt jertfă, e stare de sacrificiu.

Ca o concluzie la povestea corului, conferențiarul adaugă: „Cum ajungi să fii în duhul lui Avram Iancu? Doar știind lucruri despre el, așa cum le relatează istoricii? Da, este un pas, dar nu este de-ajuns. Trebuie să înțelegi cum și-a trăit viața și de ce și-a trăit-o așa.” Iar apoi, cu umor ardelenesc, Adrian Lemeni adaugă care a fost cel mai scurt discurs ținut de Avram Iancu. Atunci când camarazii săi îl așteptau ca să-și expună cu elocvență solicitările în fața împăratului, marelui român nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are de la cine să aștepte dreptate. Iar atunci s-a întors hotărât către oamenii săi și le-a spus apăsat: „No, hai!

Cum s-a biruit pe sine Regele Ferdinand înainte de Marele Război
  • Când ești în genunchi, ești în stare de jertfă. Se poate să reziști în istorie în stare de îngenunchere, dacă poți să convertești strivirea ta în rezistență.
  • Părintele Stăniloae: Forța unui neam nu este indicată de gloria sa militară, nici de teritoriile pe care le-a cucerit.
  • Regele Ferdinand, după ce a luat decizia de a intra în război împotriva Germaniei, țara sa natală: Să dea Dumnezeu să biruiască românii, așa cum și eu m-am biruit pe mine!
  • Părintele Stăniloae: Când zicem „Doamne-ajută!”, noi nu zicem asta în chip utilitarist, adică să ne asiste Dumnezeu și să primim ce ne trebuie. Ci ne încredințăm lui Dumnezeu. Ne închinăm, adică ne încredințăm Atotputernicului.
  • Oamenii fragmentați lăuntric nu pot stabili o unitate cu nimeni. Nu pot fi unificați cu semenii lor dacă în sufletul lor e dezbinare. Știind asta, în ce stare așteptăm sărbătorirea Marii Uniri?

Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în această instanţă, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, transcriptul celei de-a doua părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «ce sunt elitele?», dar şi «care este funcţia lor»? într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe cauzat de acesta.

(ia cuvântul Ada Hausvater)

Aş vrea să vorbesc despre acest subiect din perspectiva Teatrului Naţional Timişoara. În primul rând, subiectul, topica mi se par minunate. Trăim o perioadă – în România, cu precădere; şi ne afectează pe toţi, de la simpli indivizi la artişti – în care această întrebare, a criteriului, se ridică tot mai mult… Pe baza căror criterii ne diferenţiem? Ce anume ne face diferiţi unii de ceilalţi?  Ce ne face pe unii să fim elite, sau să nu fim elite?

Şi ce înseamnă acest titlu – când cineva este parte din elită, rămâne pentru totdeauna în elită? Sau ar trebui să dovedească ceva, ca să poată rămâne în această categorie? Ca şi când ai câştigat o dată medalia de aur – asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur.

Îmi pun nişte întrebări – şi mulţumesc Matricei Româneşti pentru ocazia de a ne pune împreună nişte întrebări – referitoare la substanţa acestui sens, astăzi. Mă întreb în ce măsură avem convingerea că avem definiţi aceşti termeni, aceste criterii de valoare: ce anume face pe un om să ia premiul I, II, III, şi medalia de aur, ce anume face ca unui individ să i se atribuie acest titlu de membru al elitei, şi cum şi-l poate dovedi pe mai departe?

Când spunem elită – vorbim despre caracter, pe lângă o performanţă profesională evidentă, cred. În ce măsură performanţa profesională serveşte unui scop pozitiv social, unei direcţii constructive?

Dacă ai câştigat o dată medalia de aur, asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur. Apartenenţa la elită se dovedeşte continuu

În meseria noastră, orice om este esenţial. Nu putem sacrifica un om pentru o masă. Fiecare om are o individualitate, un rost aparte, şi trebuie privit ca atare.

Dacă ar fi să redefinim, azi, elita, ar trebui să dăm şanse oamenilor să se exprime, să se perfecţioneze, să aflăm de ce ne înţelegem – nu de ce nu ne înţelegem! -, să găsim argumente pentru a construi împreună, pentru a restabili bazele dialogului. «Dialog» este un cuvânt foarte demonetizat în viaţa publică, în viaţa politică. Se foloseşte imediat: dialog, comunicare, unire

Or, a demonetiza cuvinte esenţiale, după mine, este periculos. Dialogul înseamnă a privi, a asculta omul din faţă, şi a-i răspunde după ce înţelegi ce are de spus.

Ca să putem redefini elitele, trebuie să ascultăm oamenii, să vedem ce poate face fiecare. Vin generaţii care vin în necunoscut, într-o necunoaştere faţă de ceilalţi, care de asemenea sunt, cumva, dezorientaţi. Este o criză a dialogului teribilă.

A demonetiza cuvinte esenţiale – dialog, comunicare, unire – este, după mine, periculos

Din enumeraţia de termeni ce compun titlul conferinţei, elitită mi-a plăcut cel mai mult, recunosc. Ar fi frumos să se descopere acest vaccin, care probabil se numeşte bun-simţ, cultură, mă gândesc? Cred că bunul-simţ ne-ar salva. Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru. Noi, în teatru, fără asta nu existăm. Noi, fără oameni, nu existăm. Fără grija faţă de om nu existăm!

Dramaturgia contemporană se întoarce, avidă, la crizele din jur. Sigur, sunt mulţi care acuză – în presă, cu precădere – dramaturgia contemporană, spunând că este extrem de virulentă, sau că filmele actuale sunt extrem de agresive. Pe de altă parte, realitatea, de multe ori, ascunde acest fapt. Nu putem spune că spectatorii văd ceea ce în realitate nu există. Cinstit vorbind, de câte ori nu avem probleme cu funcţionarii, cu lipsa de comunicare, cu aplicarea procustiană a legislaţiei? De nenumărate ori. Câte probleme sunt, câte crize sunt – de la nivelul copiilor, până la vârstele cele mai înalte, în societate? Sunt foarte multe, ştim foarte bine. Scenariile de film şi scenariile de teatru văd problemele – şi le pun în lumină. Şi pun întrebări, pentru că acestea trebuie rezolvate.

Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru

Ţine de fiecare dintre noi să nu fim indiferenţi. Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru. Să nu spunem: «OK, nu e problema mea. În definitiv, acel om are o problemă, dar eu nu am nici o problemă. Pot să stau liniştită». Nu, nu este normal. Şi atunci, mă întreb şi eu, care este elita? Şi în ce măsură elita, probabil, ar trebui redefinită. Probabil ar trebui să aibă alte criterii: să vorbim despre cât de sensibili suntem la ce se întâmplă, în ce măsură putem să ne implicăm, în ce măsură dorim să deschidem drumuri noi pentru noile generaţii, generaţii – consider eu – absolut minunate.

 

Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

Va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de această dată, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, filmarea şi transcriptul primei părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «Ce sunt elitele?» şi, mai ales, «Care este funcţia lor?», într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza intereselor şi a nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe provocat de acesta din urmă.

    În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că “marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

    Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

    Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

    Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

    La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

    Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

    “E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

    Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

    Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

    În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

    Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

    “În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

    Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem “o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

    Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

    Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

    În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

    În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

    Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

    “Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

    Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

    Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

    Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau “dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

     

    Foto deschidere: Ovidiu Iordache

    Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, “La două bufniţe” Timişoara

    Va urma

    Preşedintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, a încântat marţi seară la Întâlnirile Matricei. Printre subiecte, Rostul Evului Mediu, pământul Patriei şi o vorbă cu tâlc a lui Inochentie Micu-Klein.

    Profesorul Ioan-Aurel Pop e un om pe care nu îl poţi pune în cuvinte sau, dacă poţi, ai nevoie de un vocabular imens. Limba Română, îmi spune Profesorul după ce forfota conferinţei pe care Matricea Românească i-a găzduit-o marţi seară, parte a ciclului Întâlnirile Matricei, s-a terminat, are peste 200.000 de cuvinte. “Un om obişnuit foloseşte, în cursul vieţii sale, circa 5000 de cuvinte. Un om inteligent – 8000. Iar un om foarte inteligent – dacă ajunge la 30.000.”

    Un singur cuvânt din aceste peste 200.000 îl descrie cel mai bine pe Profesorul Pop, omul de la care se speră că va restabili încrederea în Academia Română, că o va reconecta la actualitate: e vorba de “eleganţă”.

    Ioan-Aurel Pop e un om elegant. E un om cu care, după ce vorbeşti, te simţi de parcă ai făcut un duş înmiresmat. E un om ce rămâne elegant chiar şi atunci când detractorii îi poartă sâmbetele: pentru că despre asta e eleganţa. Câinii latră, ursul merge înainte, zic românii. Aquila non capit muscas, spuneau romanii, din care ne tragem.

    Multe se pot spune, şi pe acestea le vom scrie pe matricea.ro în perioada următoare, despre conferinţa marelui nostru Profesor, de marţi seară: “Rostul Evului Mediu”, un regal cultural ce ne-a fost dat – e în ADN-ul nostru – să îl făptuim împreună cu domnul Profesor.

    Noi, în Transilvania, spunem “servus”, care se traduce “sunt sclavul tău”. La fel ca şi “ciao” în latină, la fel ca “szia” în maghiară… Grecii spuneau: “Pe cei pe care zeii vor să-i pedepsească, îi fac profesori, adică sclavi” ~ Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

    Însă nu despre asta e acest material. Ci despre o vorbă memorabilă – alături de multe altele, rostite marţi seara de Preşedintele Academiei Române, în Dumbrava Roşie nr. 10.

    “Marele nostru patriot Inochentie Micu-Klein a cerut, cu limbă de moarte, ca rămăşiţele lui pământeşti să fie aduse în ţară. El a murit la 1768 la Roma şi a fost înmormântat două sute  de ani într-o biserică unită, acum a ucrainenilor (n.n., Biserica Santi Sergio e Bacco) – abia în 1997 a fost adus înapoi în ţară, unde se odihneşte la Blaj. Şi motivarea pe care a dat-o a fost următoarea: «Nu poţi învia cu adevărat decât din pământul Patriei!»

    E o vorbă mare, la care trebuie să mediteze toţi cei care-şi iau bilet doar dus către zări – de la distanţă – mai bune.

    Să ne bucurăm că România îl are pe Profesorul Ioan-Aurel Pop. Şi să ne mai rugăm pentru un lucru: ca România să-i onoreze eleganţa, să ştie să i-o aprecieze şi pună în valoare, pe lângă o indiscutabilă competenţă. În cazul domniei sale, Istoria pe care atât de mult o iubeşte şi o slujeşte ar face bine să nu se repete!

    Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

    Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

    “Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

    E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

    Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

    Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

    Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

    Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

    Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

    Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

    Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

    Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

    (…)

    Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

    Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

    Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

    Seria Întâlnirile Matricei a programat recent o conferință despre spirit, umanitate și tehnologie: “1Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile?”. Aflați detaliile acestei dezbateri, în materialul de mai jos.

    Tehnologiile informaționale și credința nu sunt tocmai termenii cei mai compatibili, mai ales când ne aflăm într-o perioadă de tranziție evolutivă. Prinși într-o continuă mișcare de progres științific, am devenit prizonieri ai aparatelor ”neînsuflețite” și ai facilităților care vin la pachet cu infuzia galopantă de tehnologie. Pe de altă parte, nu putem renunța la comoditățile unei dezvoltări firești, în favoarea unui ascetism fanatic. Cât loc rămâne pentru suflet, spirit și umanitate într-o lume tot mai dezumanizată? Acest subiect a fost  disecat la o conferinţă cu tema ”1 Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile? Răspunsuri din perspectiva viitorului postuman al lumii noastre, organizate de Asociația Culturală Matricea Românească ca parte a ciclului Întâlnirile Matricei, la sediul Bulboacă & Asociații, în data de 15 noiembrie. Matricea Românească este proiectul cultural naţional al B&A.

    Întâlnirile Matricei, la un nou episod. În deschiderea conferinței a luat cuvântul Teodor Burnar, Vicepreședintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească

    Întâlnirile Matricei, la un nou episod. În deschiderea conferinței a luat cuvântul Teodor Burnar, Vicepreședintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească

    Deciși să răscolim adevărul, am apelat la trei specialiști din domenii, aparent, de opoziție. I-am avut în față pe domnul Răzvan Bologa, conferențiar universitar, profesor la Academia de Studii Economice din București, pe Bogdan Opreanu, doctorand la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti cu teza: “Axiologia fiinţei umane între Umanism şi Post-umanism”, dar și pe părintele diacon Sorin Mihalache, de la Iaşi, cel care a demonstrat că tehnologia poate crea punți și micșora distanțe, fiind parte a evenimentului grație unei teleconferințe.

    Întreg dialogul a pornit, așa cum a subliniat moderatorul Nicolae Dima, jurnalist şi preot, de la angoasele tot mai vizibile ale oamenilor moderni cu privire la tehnologie – și a adăugat pe final altele, la fel de pertinente și elocvente în raport cu subiectul.

    Aşa cum era de aşteptat, discuția a avut gradul ei de polarizare. Astfel, reprezentanții ecleziastici au creat un probatoriu, care ar demonstra o anumită doză de nocivitate a tehnologiilor avansate, însă fără a diminua importanța acestora în anumite segmente. Așa cum nota părintele Sorin Mihalache, ”tehnologiile avansate ar putea înlocui oamenii în anumite domenii de risc înalt, dar”, și aici vorbitorul a fost destul de tranșant, ”acest lucru nu ar trebui să permită o generalizare”, adică o înlocuire totală a omului cu mașini.

    Știința și tehnologia nu produc bunuri care ar veni împotriva destinației lor de funcționare, ele pun în mâna oamenilor potențialități, lăsându-le libertatea de a le folosi

    Factorul de echilibru al serii, cel care a încercat să creeze liantul între reprezentanții celor două «tabere», a fost doctorandul în postumanism Opreanu, cel care ne-a oferit o incursiune în evoluția istorică a raporturilor dintre credință și rațiune, ajungând până la apariția acelei inteligențe artificiale, care este privită cu reticență de societate. Pornind de la Antichitatea greco-romană, în care lumea era finită și nu exista o divinitate transcendentă, și ajungând până la postmodernitate, ”unde orice este posibil, totul este relativ, nu există bine și rău, totul este discutabil”, specialistul a remarcat transformarea Divinității dintr-un centru al sistemului valoric, într-o entitate exilată la periferia conștiinței noastre spirituale. Pesimist sau nu, istoricul a conchis cu realitatea unei axiome, aceea că ”în dezvoltarea inteligenței, etapa umană este doar una tranzitorie”.

    Partea «rațiunii reci» a serii i-a revenit ciberneticianului Bologa, adeptul fervent al tehnologiilor avansate, acesta făcând aserțiuni care dau de gândit, precum aceea că ”65% dintre locurile de muncă ale copiilor noștri încă nu s-au inventat”. Cert este că Răzvan Bologa a militat, pe toată durata dezbaterii, pentru necesitatea implementării tehnologiilor informaționale, care mai devreme sau mai târziu vor elibera omul de “munca de rutină, ierarhii, şefi, – toate, produsele societăţii industriale“, dându-i o şansă la libertate şi la o nouă spiritualitate. Informaticianul a calmat (sau a inflamat şi mai mult) spiritele anti-tehnologie, subliniind efectele pozitive ale evoluției, cum ar fi sporirea timpului liber, creșterea duratei medii de viață și, de ce nu, dobândirea banilor fără efort (prin venitul universal garantat).

    În contextul în care lumea se află în pragul unei noi revoluții majore, și anume intrarea în era informațională, interlocutorii savantului Bologa au evidenţiat acel iminent pericol, personificat în singularitatea inteligenței artificiale, temeri întemeiate de altfel, dar care au fost spulberate, într-o anumită măsură, de calmul profesorului de la ASE, care a demonstrat că, în prezentele circumstanțe, omenirea este mult prea departe de o astfel de realizare, aceasta rămânând o ipoteză speculativă, nerecunoscută încă într-un cerc larg de specialiști.

    Conferința "1MB de credință: Sunt spiritul şi credinţa compatibile? Răspunsuri din perspectiva viitorului postuman al lumii noastre" - o dezbatere despre spirit, umanitate și tehnologie

    Conferința “1MB de credință: Sunt spiritul şi credinţa compatibile? Răspunsuri din perspectiva viitorului postuman al lumii noastre” – o dezbatere despre spirit, umanitate și tehnologie

    Dacă, din perspectiva profesorului cibernetician, lucrurile ar cunoaşte o îmbunătăţire accentuată, de cealaltă parte părintele Sorin Mihalache consideră că “știința și tehnologia nu produc bunuri care ar veni împotriva destinației lor de funcționare, ele pun în mâna oamenilor potențialități, lăsându-le libertatea de a le folosi”. Un consens al serii a fost că ”tehnologia poate fi utilizată în sens edificator sau nociv, iar spiritualitatea vine să dezvăluie comportamentele dezirabile”.

    Specialistul în postumanism Bogdan Opreanu a reiterat că, în definitiv, ”contează doar cum este folosită tehnologia, dar aici avem nevoie de discernământ, iar acesta se folosește de un sistem de valori. Dacă e un sistem de inspirație religioasă, va avea polarizare clasică între bine și rău. Dacă se bazează pe valori materiale, pe marketing, atunci discernământul se va forma în baza acelor valori relative, vandabile”. Ce este de preferat între acel sistem centrat pe Dumnezeu, și sistemul celălalt, al lumii moderne? Această întrebare face postumanismul neuniform, ridicând dubii de ordin etic, a precizat Opreanu.

    Tehnologia poate fi utilizată în sens edificator sau nociv, iar spiritualitatea vine să dezvăluie comportamentele dezirabile

    Surprinzător sau nu, şi ciberneticianul Bologa a subliniat legătura dintre tehnologie și spiritualitate, făcând apel la teoria lui Alvin Toffler despre «vârtejul spiritual», care ”presupune apariția a tot mai multe curente, religii și manifestări, care traversează ecranul conștiinței umane, fiecare cu sacerdoțiul lui și cu noi guru”. În aceeași ordine de idei, profesorul a catalogat, pe bună dreptate, evoluția tehnologică ca un drept al umanității, al generațiilor care vin. Dar, deşi oamenii care trăiesc în lumea informației sunt tot mai mult proiectanții propriei lor evoluții, ei nu trebuie să uite că aceasta nu implică un război cu natura, ci dimpotrivă, o apropiere de tot ce e firesc, natural.

    Dar cât de firească poate fi apropierea de zona acorporală, atâta timp cât etica în sine ține de corporalitate, notează Bogdan Opreanu, iar tinerii care depind de tehnologie și rețele sociale tind tot mai mult spre distopia decorporalizării, șlefuindu-și personalitățile pentru o imagine virtuală impecabilă? Etica ajunge în acest punct să fie privită ca o stare desuetă, afectând și sistemul uman de valori. Revenindu-ne însă statutul de generație limitrofă, suntem în exact momentul propice de modificare a acestor valori, a punctat profesorul Bologa.

    Nu știm ce ne va aduce viitorul, sau dacă scenariile științifico-fantastice cu care ne-au educat regizorii de la Hollywood vor deveni realitate, dar este în sarcina noastră să ne definim parcursul evolutiv. Să devenim mai buni, mai eficienți, sau dimpotrivă mai răi, este doar prerogativa alegerilor noastre. Or, a da vina pe tehnologie pentru metehnele noastre umane este cel puțin o demonstrație de feblețe. Lăsăm această judecată la latitudinea fiecărui om în parte.

    Afiș Conferința 1Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile?

    Întâlnirile Matricei, la un nou episod: Conferința “1Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile? Răspunsuri din pespectiva viitorului postuman al lumii noastre”, noiembrie 2017

    Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al patrulea extras, în care Ioan-Aurel Pop îi critică pe “înjurătorii de serviciu ai neamului românesc”, apăruţi după 1990, promotorii unui veritabil «genocid cultural», ca şi pe dacomani, reafirmând cu tărie latinitatea cu care trebuie să ne mândrim noi, românii.

    Citeşte aici primul extras

    Citeşte aici al doilea extras

    Citeşte aici al treilea extras

    Duceţi-vă la Londra, şi veţi vedea că Napoleon e numit criminal de război. Duceţi-vă la Paris, şi o să vedeţi că Napoleon Bonaparte, devenit Împăratul Napoleon, e erou naţional. Napoleon a făcut Blocada contra Britaniei, i-a ameninţat, a vrut să îi invadeze, i-a cam căsăpit pe câmpurile de luptă în Europa pe englezi, şi englezii nu îl iubesc. E adevărat.

    Un principiu spune că fiecare popor are dreptatea lui, dar poporul este un subiect colectiv, nu este un individ, și popoarele merg cu dreptatea lor înainte. Ar fi bine să se potrivească dreptatea universală cu dreptatea tuturor popoarelor, dar nu se întâmplă așa. Un erou al Poloniei nu este erou al Rusiei, pentru că acel erou al Poloniei a fost contra rușilor. Deci, să nu credem că noi suntem, cum să zic, deosebiți de alții – și suntem excepționali în rău.

    Înjurătorii de serviciu ai României de după ’90 au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic […] și că ne putem pregăti de moarte!

    După 1989, când a început o epocă de libertate pe care ne-am dorit-o cu toții, au apărut în spațiul public și negări ale valorilor românești, în totalitate. Tinerii elevi nu știu, că n-au de unde să știe, dar părinții mai știu că, înainte de 1989, se spunea că noi suntem cel mai glorios popor din lume și că am avut cei mai mari voievozi, o istorie albă și imaculată, și că în fruntea tuturor a ajuns Nicolae Ceaușescu. Sigur că toate astea erau niște minciuni sfruntate, și nu trebuia să fii foarte deștept ca să îți dai seama că nu e adevărat, că nu suntem nici cei mai glorioși, nici cei mai valoroși, nici n-am făcut minuni pe lumea asta. După ‘90, când era voie să înjuri, au apărut înjurătorii de serviciu, care în loc să echilibreze situația, n-au zis că am fost niște oameni normali, într-o lume care se voia mai mult sau mai puțin normală, că am câștigat și bătălii pe câmpul de luptă, dar le-am și pierdut, că am avut și ființe extraordinare în fruntea acestei țări, dar am avut și lași, ca toate popoarele. Nu, aceștia au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic – nu-i bună de comunicare în nici un caz, e bună eventual, pentru înjurături – că avem o istorie formată din mituri, inexactă, că istoricii nu au făcut nimic, și că ne putem pregăti de moarte!

    Deci, să semeni asemenea lucruri în spațiul public echivalează cu genocid cultural, după părerea mea. Repet, am exagerat în timpul regimului comunist, dar era vremea să ne echilibrăm și să le spunem tinerilor, după cum mărturisesc izvoarele, că am fost și buni, și răi.

    Am fost şi buni, şi răi: mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop pentru tinerii liceeni din Câmpeni, la Întâlnirile Matricei IV

    Am fost şi buni, şi răi: mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop pentru tinerii liceeni din Câmpeni, la Întâlnirile Matricei IV

    Mihai Viteazul și cu Avram Iancu au avut și fapte mici și fapte mari, cum au avut toți oamenii, dar au rămas în istorie prin faptele lor cele mari. „De la 1600, nimeni n-a mai putut gândi Unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloșul și securea lui ridicate spre cerul dreptății, fără chipul lui luminat de o desăvârșită poezie tragică”, așa zicea Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul. Iar despre Iancu, ce să vă spun eu? Să vă spun că a rămas în sate ca un Apostol, ca un Arhanghel, că oamenii l-au prețuit așa de tare încât l-au pus în poezii populare? N-a trebuit să decidă Parlamentul chestia asta, n-au trebuit să decidă analiștii politici, nici eseiștii care apar la televizor, asta s-a petrecut în conștiința publică, în mod natural, pentru că nu Parlamentele decid eroii naționali. De aceea, am venit să vă îndemn să-i cunoașteți, să-i criticați, dar să-i și prețuiți pe cei care ne-au făcut istoria.

    Vă mulțumesc!

    (Aplauze furtunoase)

    Ioan-Aurel Pop la Întâlnirile Matricei IV despre genocid cultural în România, românii şi rolul lor în istorie întrebare public

    Publicul l-a copleşit cu întrebări pe academicianul istoric Ioan-Aurel Pop, adus la Câmpeni de către Matricea Românească

    Întrebare din public: La Muncelu Băii, jos în vale, există un fag vechi, care se spunea că este al Împăratului. Vă rog să ne spuneți câtă legendă este, și cât adevăr istoric este, în ceea ce se spune despre el, și anume că Împăratul Austro-Ungariei a vizitat zona, și acolo avea loc de întâlnire cu Avram Iancu. L-a așteptat, și Avram Iancu i-a trimis un mesaj: „Cu un ungur mincinos nu am ce discuta!” Vă rog să ne spuneți câtă legendă și cât adevăr este.

    Ioan-Aurel Pop: Da. Atunci nu existau aparate de înregistrat ca acuma – care te înregistrează și când vrei, și când nu vrei – dar poporul a înregistrat o asemenea replică, și se pare că Avram Iancu a avut această demnitate… Nu se pare, sigur a avut-o, încât să se opună unui Împărat care l-a dezamăgit. Era vorba despre tânărul împărat Francisc Iosif. Franz Ioșca îi ziceau țăranii noștri – în ungurește Iosif e Joska, și Ferenc e tot în ungurește, dar ai noștri îi ziceau Franz. În germană Francisc e Franz. Și a fost teribil de dezamăgit, și i-a răspuns în forma asta. Ştiți că în cântecul ăsta al Iancului, în Doina Iancului, sunt expresii și mai dure: „pentru un hoț de împărat”, de exemplu. Adică, unul care una promite și alta face! Şi nu e de mirare, deci, că în mintea lui s-a produs o luptă teribilă între loialitate – că trebuia să fii loial față de șeful statului – și dorința de revoltă.

    https://www.youtube.com/watch?v=DxxTmI4AUh4

    Veta Biriş – Cântecul Iancului

    Dacă Iancu a avut această atitudine, gândiți-vă prin comparație, la atitudinea unui om mai așezat: Simion Bărnuțiu, profesor de drept, cu studii în Occident, pe care Cuza l-a chemat la fondarea Universității din Iași, să pună bazele Facultății de Drept. Că i s-a spus lui Cuza că: „Nu sunt români care să poată preda românește și care să aibă școli înalte”. Și Cuza a zis: „Ba sunt, în Ardeal, că ăia sunt mai aproape de Occident și se duc la școli înalte”. Și l-a chemat pe Simion Bărnuțiu, după Revoluție – pentru că Universitatea din Iași s-a întemeiat la 1860 -, și Bărnuțiu a zis, în timpul Revoluției, uitându-se la sacrificiile moților și la Iancu – cred că înainte de Adunarea a treia de la Blaj, din septembrie 1848 -, a zis: „Împăratul ne-a înșelat. Patria ne-a ferecat. Și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Bărnuţiu! Adică, a plecat de la Iancu, că Iancu le spunea mereu: „Împăratul ne-a înșelat”.

    Ioan-Aurel Pop la Întâlnirile Matricei IV despre genocid cultural în România, românii şi rolul lor în istorie Adunarea de la Blaj

    Adunarea de la Blaj a românilor, din 1848

    Dar poporul a legat – și fagul acesta de care zice domnul profesor e un obiect -, a legat obiectele, construcțiile, crucile, răspântiile de drumuri, de întâmplări istorice. Un Împărat vrednic, care a fost un pic mai legat totuşi de acest popor, decât a fost Francisc Iosif, căsătorit cu faimoasa Sisi, care avea legături sentimentale cu o parte din nobilimea maghiară, ca să nu zic mai mult, Împăratul de dinainte se chema Iosif al II-lea.

    Împăratul Iosif al II-lea a fost de patru ori în călătorii în Banat și Ardeal. Într-una dintre călătorii, a ajuns în părțile Bistriței și ale Năsăudului, și îl tot îndemna un aghiotant general să plece, să se grăbească, că o trecut vremea, și el se uita la o ceremonie în sat, cu flăcăi îmbrăcați de sărbătoare, fete, care jucau că era o nuntă, și el îi vedea cum joacă. Acum, în părțile alea, ca și în părțile unde erau părinții mei, în nordul Transilvaniei istorice, pe lângă Gherla și Dej, se joacă foarte tărăgănat, nu-s așa aspri oamenii, și împăratul zice: „Uite, ceremonia asta e extraordinară, parcă-i de pe vremea Romei!” Și ăla iar îi spune: „Hai să plecăm, Majestate, că…” „Mă”, zice Împăratul, „lasă-mă să mai stau, pentru că dacă numele meu oficial e de Împărat al Romanilor” – știți că așa se chema, de aicea vine numele faimosului hotel din Sibiu Römischer Kaiser (Împăratul Romanilor) – zice, „dacă eu mă chem Împărat al Romanilor, și stau într-o țară în care-s atâția nemți și alții, ca să merit acest nume, trebuie să mă uit la ei, că ei sunt adevărații romani!” Adică țăranii din zona Năsăudului și a Bistriței. Și tot despre el se spune că ar fi întins mâna așa, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”).

    Despre Împăratul Iosif al II-lea, se spune că ar fi întins mâna către ţăranii din zona Năsăudului şi a Bistriţei, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”)

    Nu e chiar corectă expresia latină, după părerea mea, dar… Şi, de atuncea, satele Salva, Parva, Nepos și Romuli există, că aveau alte nume. Că astea sunt nume latinești. Deci, „Să fii sănătos, sărman nepot al lui Romulus!”. Romulus și Remus sunt eroii eponimi, adică fondatori, care au dat numele Romei. Doi frați, și ei s-au bătut între ei în rivalitate, și Romulus l-a omorât pe Remus. Și, pe sacrificiul fratelui, s-a întemeiat Cetatea Eternă.

    Și ai noștri aici, în Ardeal, în secolul XVIII, la școală, când învățau istoria românilor în școlile private și ale Bisericii – că la școlile de stat nu o învățau – începeau cu fondarea Romei, ca și cum istoria poporului roman era tot una cu istoria poporului român. N-a fost rău că erau învățați așa, căci chestia asta i-a făcut să gândească mai european. Deci, împărații ăștia au fost importanți pentru noi, și era o vreme, să știți, nu foarte lungă, dar importantă, când puteam călători de aici, de la Câmpeni, până la Milano și la Torino, fără pașaport, că era aceeași lume. Nu eram noi în grad să conducem societatea, că nu ne lăsau, dar era același Imperiu, și împărații ăștia au lăsat o urmă în conștiința publică, mai ales în ideea că ei ar putea echilibra un pic lucrurile, că ei sunt la Viena.

    Să știți că în Imperiul Austro-Ungar pe bani, pe bancnote scria și româneşte. Acuma, mai pe la urmă. Da, dar vorba lui Titu Maiorescu: erau forme fără fond! E ușor să scrii la intrare și România, și ceva să pui pe o hârtie, dar fondul care era? Să le dai bani să învețe, să le plăteşti profesori să-i învețe în limba lor, să consideri limba română o limbă frumoasă, armonioasă, bună de comunicat, nu să-i înveți mereu că s-au născut să fie slugi și trebuie să moară slugi. Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”

    Ioan-Aurel Pop la Întâlnirile Matricei IV despre genocid cultural în România, românii şi rolul lor în istorie Avram Iancu

    Crăişorul Munţilor, eternul Avram Iancu

    Eu eram student, și am terminat un curs de paleografie latină, în timpul studenției la Cluj, și profesorul meu, un admirabil profesor, poate că cel mai bun specialist în paleografie latină din țară, m-a întrebat la un moment dat, în final, după ce m-a felicitat pentru felul cum am răspuns: „Dumneata ești român?” „Domn’ profesor”, zic, „eu așa știu, dar aicea în Ardeal suntem cam amestecați” – dacă ne căutăm în urmă a doua, a treia, a patra generație, găsim câte-o bunică… Plus că în familiile nobile, mai demult, se mai subția sângele și nu mai era vigoarea necesară, și-atuncea venea chiar voie ca feciorul să se căsătorească cu o fată de țăran – poate că neamul va reveni, se va putea împrospăta. Câte un argat avea copil cu stăpâna casei… Deci, astea nu sunt lucruri care s-au petrecut doar la noi.

    „Da’”, zic, „de ce mă întrebați dacă-s român?” Zice, „prea bine știți latinește”. Zic, „Domn’ profesor, dar limba română e limbă latină, adică nu îți trebuie un efort prea mare să înveți gramatică latină și să…”

    Zice, „Voi ați avut în Evul mediu limba de cultură slavonă, slujba bisericească era în slava bisericească. Noi am avut latinitatea, noi am avut limba cultului latina…”

    Sigur că ei erau romano-catolici, dar dumneavoastră știți ce deosebiri sunt între limba latină și cea maghiară, ca de la cer la pământ! Or, în limba română este „a veni, venire”, în latină e „venio, venire”. „Duco, ducere” din latină e „a duce, ducere”.

    Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”

    Și toate celelalte – „laudo, laudare” în latineşte, a dat în românește „a lăuda, lăudare”. Adică, trebuie să fii complet afon și fără judecată ca să nu îți dai seama că limba pe care o vorbim noi e latina, așa cum s-a dezvoltat ea în 2000 de ani de la Traian încoace, pe acest pământ. E absurd! Sigur, asta vă spun și în contextul în care există teorii care spun că suntem daci și că limba noastră este dacică. Nu există mai mari prostii pe lumea asta! În primul rând, că nu avem nimic din limba dacică. Nu ne-a rămas absolut nimic, niște litere disparate, cuvinte avem: tarabostes e în dacică, dava e în dacică, dar în rest nu avem nimic.

    Ovidiu zice că a stat pe litoralul Mării Negre, exilat, și că i-au trebuit trei ani până să învețe limba, încă un an să înceapă să scrie, și în al șaselea an a scris o cărticică în limba geților, dar n-a înțeles nimic la început. Zice, „Sunt aici între oameni pe care nu-i înțeleg” – și Ovidiu vorbea limba latină. Deci, avem o mărturie de acum 2000 de ani despre cât de deosebite era dacica față de limba latină. Dar sunt unii care cred că, dacă suntem daci, am fi mai vrednici pe lumea asta, decât dacă suntem urmașii romanilor, și prin asta dau o palmă tuturor cronicarilor: Grigore Ureche, Miron Costin, Cantacuzino Stolnicul, alor noștri de aici din Ardeal: Samuel Micu, Gheorghe Șincai, până la Nicolae Iorga.

    Dacă spui că suntem daci, înseamnă că toți aceștia au fost proști și nu au știut ce spun. În loc să spui, ca Vasile Pârvan: „Slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Ce poate fi mai frumos? Eu nu zic că e un miracol că ne-am născut – că ne-am născut cam la fel ca și celelalte popoare – e-un miracol că ne-am păstrat aici, după atâtea tulburări și vânzoleli.

    Va urma

    Ioan-Aurel Pop la Întâlnirile Matricei IV afişul conferinţei

    Întâlnirile Matricei – episodul IV, conferinţa pentru care Matricea Românească a “descins” în Ţara Moţilor

    Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:

    Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici

    Episodul I, februarie 2017: http://matricea.ro/despre-alegeri-cu-cei-ce-vor-alege-o-discutie-intre-dragos-bucur-si-liceenii-sincaisti/

    Episodul II, mai 2017: http://matricea.ro/intalnirile-matricei-targoviste-bogdan-mihai-simion-poezie/

    Episodul III, iulie 2017: http://matricea.ro/dezbatere-mr-primul-lungmetraj-romanesc-independenta-romaniei-film-istorie/

    Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al treilea extras.

    Citeşte aici primul extras

    Citeşte aici al doilea extras

    În secolul al XIX-lea însă, conștiința națională era foarte puternică, nu era ca la 1600! Deja trecuseră Școala Ardeleană – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior -, Răscoala lui Horea. În timpul Răscoalei lui Horea, noi zicem că luptau țăranii cu domnii, dar lozincile erau că luptă românii cu ungurii – că domnii vorbeau o limbă, și țăranii altă limbă! Nu era mare filosofie să accepți ideea asta, că luptă unii cu alții și că sunt deosebiți și din punct de vedere etnic – dar Răscoala lui Horea nu a fost un carnagiu așa de mare. Au murit vreo cinci sute de țărani și vreo sută și cincizeci de nobili. Patru sute și cincizeci de țărani, până la cinci sute, au murit, și țăranii au reușit să ucidă o sută cincizeci de nobili. Repet, suntem la război, și de obicei cine câștigă victoria dictează condițiile păcii, nu învinșii.

    Avram Iancu a venit ca moștenitor al lui Mihai Viteazul, dar mai ales ca moștenitor al lui Horea, și n-a fost dintr-o familie bogată. Sigur că tatăl nu era țăran, mama, Gligor o chema, era moață din munții Apuseni, ca toți moții. Erau niște gospodari harnici și deștepți, care au reușit să facă ceva școală – băieții, că fetele nu erau egale cu băieții, atunci. Și i-au trimis pe copii la carte, și Avram Iancu a ajuns să învețe. Să știți că nu a învățat românește să scrie, decât de la popa din sat, că la școală când a ajuns, și pe aici pe la dumneavoastră prin munți, dar după aia la Liceul Regesc din Cluj, unde a învățat avocatura, limba era latină și maghiară. Știa să scrie extraordinar în aceste limbi. În limba română i-o fost mai greu, și îi chema lângă el pe preoții Dobra și Buteanu să nu facă greșeli, când scrie românește. Că nu a învățat să scrie românește, gramatică românească n-a învățat. Știa să scrie și să vorbească latină corect, ungurește impecabil, încât îi punea în dificultate pe maghiarii nativi…

    Și vă puteți gândi ce capacități a avut, dacă era născut în 1824, și în 1848, la 24 de ani, e Craiul Munților. La vârsta de 24 de ani, stăteau de vorbă cu Avram Iancu bătrânii profesori, mai bătrânii profesori, care erau Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Alexandru Papiu Ilarian, care rămâneau, după fiecare discuție cu el, extaziați și spuneau: „Acest tânăr va duce națiunea mai departe!” La 24 de ani, deci, era considerat Conducătorul luptei de emancipare națională. Ideea lui fundamentală a fost de a lupta alături de revoluționarii maghiari, și de sași, și de secui, și la Târgu Mureș în martie 1848 i-a strâns pe toți și le-a spus: „Soarta noastră este comună, să luptăm contra absolutismului, contra conducerii care ne înăbușă pe toți – și să facem libertate, egalitate, fraternitate cu toții, că suntem frați: români, unguri, secui”. L-au ascultat, dar în aceeași lună martie, Revoluția a izbucnit la Pesta – nu exista încă Budapesta; altă greșeală pe care o face lumea, este că zice: “Budapesta, la 1500, era…” Budapesta s-a înfințat în 1870, până atunci erau două orașe complet distincte, cu doi primari, Buda și Pesta. Buda era centrală, pe malul drept al Dunării, cealaltă, Pesta, era pe malul stâng, și Budapesta s-a format târziu.

    Ioan-Aurel Pop Întâlnirile Matricei Avram Iancu istorie români interior 1

    Academicianul Ioan-Aurel Pop, apărător de seamă, de la tribună ca şi de la catedră, al istoriei românilor

    La Pesta s-au luat decizii mari, de ieșire a Ungariei de sub stăpânirea Habsburgică – fiindcă Ungaria, ca și Transilvania, era sub stăpânirea Habsburgică, și s-a întrunit Dieta țării revoluționare la Pojoni – astăzi se numește Bratislava, e capitala Slovaciei, nemții îi ziceau Presburg; deci era capitala legislativă a Ungariei de atunci -, și unul dintre punctele programului era anexarea Transilvaniei la Ungaria. Iancu când a văzut, a zis: „Noi cu asta nu putem fi de acord. Noi avem țara noastră, care se cheamă Transilvania. În Transilvania, două treimi sunt români. Hai să îi întrebăm pe oameni. Să voteze și sașii, să voteze și ungurii, să voteze și secuii, să voteze și românii – și vedem ce facem cu Transilvania”. N-au fost de acord.

    Şi atunci, s-a adresat Împăratului: „Mărite Doamne, încă tu eşti Stăpânul Țării…” Acesta l-a încurajat: „Da, voi aveți dreptate, nu ungurii.” Și Iancu a fost așa, alături de Împărat, dar nu numai Iancu și românii – alături de Împărat au fost și croații, și sârbii, și slovacii din cadrul Ungariei istorice, și toți au fost contra Revoluției Ungare, când au văzut că Revoluția Ungară vrea să îi determine să devină, din supuși austrieci, supuși maghiari. Asta a fost marea lor gândire, adică au zis: „Noi ce am avut de câștigat? Facem o revoluție. Ne eliberăm de austrieci și ne luați voi sub oblăduire, adică devenim supușii voștri? Noi vrem să fie toate popoarele libere”. Și atunci, Avram Iancu s-a rupt de Revoluția Maghiară.

    Și când Revoluția Maghiară a atacat munții Apuseni, și a început să vină cu arme, cu arme de foc, și să pustiască satele, abia atunci Avram Iancu a organizat munții Apuseni ca „Țară Românească” – e expresia lui. I-a strâns pe tineri, i-a împărțit în unități militare, pe care după tradiția romană le-a numit legiuni și cete, și în fruntea lor a pus prefecți și tribuni. Și a zis: „Dacă nu putem avea toată Transilvania  organizată românește, munții, de ei mă ocup eu”. Și a reușit să facă din munții Apuseni, din 1848 toamna până în 1849, Țară Românească.

    Sigur că a fost atacată această Țară Românească – și de oștile ungurești conduse de polonezul Bem, și după… Dar el n-a cedat. Sigur că în timpul Războiului au fost omorâți inamicii care atacau, și au fost pustiite anumite zone, de către el. Dar eu nu sunt aicea în măsură, și nu vreau să vă întristez prea tare, ca să vă spun câți români au fost omorâți și la Mihalț, Măcelul de la Mihalț… Numai pentru că vorbeau românește! Și aici, în Munții Apuseni, și în alte părți ale Transilvaniei, istoricii au numărat patruzeci de mii de români omorâți la 1848-49. Patruzeci de mii. Și atunci, să ne mirăm că au răspuns cu violență și românii? Păi, asta a fost rânduiala războiului. În război, toți produc violențe.

    Avram Iancu a rămas, până la urmă, cu numele de Crai, chiar și spre sfârșitul vieții. După Revoluție, după ce oștile austriece unite cu cele țariste au câștigat, după Revoluție a fost foarte dezamăgit. La îndemnul lui Bălcescu, a acceptat să poarte tratative și cu Kossuth Lajos, conducătorul Revoluției Maghiare, și le-a purtat. Și Revoluția Maghiară, în ultimul ceas, în iulie, a recunoscut drepturile minorităților, dar era prea târziu. Nu mai conta. Că deja oștile – și austriece, și ruseși, și turcești din Sud – amenințau, și până la urmă s-a aplicat aceeași politică: ”Dezbină și stăpânește”. Și împărații au câștigat la ’48. Și Imperiul Austriac a rămas, și Imperiul Otoman în Sud, și Imperiul Țarist au rămas încă în viață, pentru câteva decenii, nu-i vorbă. Și revoluționarii au fost învinși.

    Kossuth Lajos a fost obligat să fugă în Turcia – unde s-a islamizat, a trecut la Islam, asta nu se prea spune – ca să poată trăi, că Turcia nu acorda cetățenia unui străin dacă nu devenea trecut la religia islamică. Ai noștri au trăit acolo în munți. Când a venit împăratul să-l decoreze pe Avram Iancu, Iancu a refuzat să primească decorația – și, mânat de atâtea griji, și de atâtea doruri pentru neamul său, sigur că a ajuns la o boală psihică, pe care medicii nu au putut-o vindeca atunci, și nici constata foarte clar.

    Astăzi sunt doar luări de poziții, păreri, opinii pentru că el s-a stins amărât, cu sufletul întristat – nu pentru el, ci pentru soarta poporului lui. Dar să spui că că un om a murit nebun pentru că s-a gândit la țară, și să nu spui faptele lui cele mari [este iresponsabil] …  În primul  rând că nu a murit nebun! În primul rând că, în timpul acestei perioade finale a vieții lui triste, a fost un savant, era pasionat de gasteropode, cunoștea din lumea biologică o groază de lucruri, colecta fosile din munți.

    Ioan-Aurel Pop Întâlnirile Matricei Avram Iancu istorie români interior 2

    Sală plină la Întâlnirile Matricei episodul IV, desfăşurat la Câmpeni, la Colegiul Naţional Avram Iancu din localitate

    Avram Iancu a fost un om cu o minte cât pentru trei oameni! O fi băut – amarul lui și al neamului lui -, dar suntem noi acuma chemați să judecăm aceste lucruri? Eminescu, după 1883, a avut rătăciri ale minții. Îi micșorează lui Eminescu opera, aceste rătăciri ale minții? Dar cine, pe lumea asta, se poartă ca un înger sau ca un sfânt? Cu toții avem rătăciri, cu toții avem căderi – important e să ne ridicăm, important e să avem speranța în mai bine, important e să ne rugăm să fie mai bine, să aplicăm principii de morală, de dreptate, de egalitate, și să nu uităm niciodată că peste toate domnește bunătatea.

    Dacă uităm de bunătate, și devenim justițiari așa, ca și cum ne-am substitui noi Divinității, nu realizăm nimic. Și acești doi eroi, despre care am vrut să vă vorbesc, stau la temelia acestui neam – și Mihai Viteazul, și Avram Iancu. Repet, nu au fost sfinți în timpul vieții. Biserica poate să îi facă sfinți după o vreme, că toți sfinții de pe lumea asta au fost și păcătoși. Altfel, nu ar fi fost oameni. Până și Mântuitorul are și natură divină, și natură umană, Iisus Hristos, nu? Conform învățăturii teologice. Deci, au fost niște eroi. A, că eroismul lor nu se potrivește pentru alte popoare – n-avem ce face!

    Ioan-Aurel Pop Întâlnirile Matricei Avram Iancu istorie români interior 3

    Tinerii liceeni, vrăjiţi de lecţia de istorie şi de patriotism susţinută de către academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, la Întâlnirile Matricei episodul IV

    Ioan-Aurel Pop Întâlnirile Matricei Avram Iancu istorie români interior 5

    Nemuritorul român total Avram Iancu

    Va urma

    Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:

    Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici

    Episodul I, februarie 2017: http://matricea.ro/despre-alegeri-cu-cei-ce-vor-alege-o-discutie-intre-dragos-bucur-si-liceenii-sincaisti/

    Episodul II, mai 2017: http://matricea.ro/intalnirile-matricei-targoviste-bogdan-mihai-simion-poezie/

    Episodul III, iulie 2017: http://matricea.ro/dezbatere-mr-primul-lungmetraj-romanesc-independenta-romaniei-film-istorie/

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Teodor Burnar

    Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:
    Corina Moisei

    Corina Moisei

    Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
    Corina Moisei

     

    Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost „Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu”, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al doilea extras.

    Citeşte aici primul extras

    A mai făcut ceva Mihai Viteazul. (…) Preoții români erau, practic, iobagi, peste săptămână – munceau cu brațele câmpul, și duminica trebuia să slujească. Toți ceilalți preoți – romano-catolici, calvini, unitarieni şi luterani – erau liberi, n-aveau obligația să muncească pământul. Şi Mihai a zis: „De acum, nici preoții români nu vor mai munci peste săptămână pământul, ci vor fi în rând cu ceilalți preoți”.

    N-a fost primită bine măsura, firește, și a fost acuzat că vrea să strice rânduielile țării. În fine, la urmă, s-a convins că nu se poate, și a adresat un memoriu Împăratului, în care îi spune: „Înălțate Doamne, să lăsăm în Ardeal numai pe lotreni,” (adică, luterani, că ăștia erau de limba Împăratului, sașii) “să îi lăsăm pe catolici – că asta era credința Împăratului – “și pe ortodocși.” Restul, n-a zis că-s păgâni, dar aproape. „Și să facem rânduială în Ardeal.”

    Împăratul a primit acest memoriu și – zic unii consilieri – era pe cale să aplice acest lucru. Sigur că nu era drept, că în Transilvania câștigase teren Reforma religioasă de acum 500 de ani, și mulți catolici trecuseră la calvinism, la luteranism, la unitarianism, și nu era drept să le desființezi, dar era o disperare în măsurile lui, deci a vrut să ridice ortodoxia la rang de religie recunoscută. Repet, nu singura, alături de altele! Limba română la rang de limbă oficială – nu singura, alături de altele!

    A căzut, pentru că nici împrejurările interne, nici cele internaționale nu erau favorabile. Îl ura nobilimea, în primul rând din Ardeal, dar îl urau și marile puteri din afară. Mihai Viteazul a fost, în primul rând, un mare luptător antiotoman, să știți. Este ultimul mare general al Europei, despre care se spera că va putea elibera Constantinopolul de turci. Era așteptat la Constantinopol ca un eliberator, și el a și spus că era creștin mai întâi, și că a ridicat țara asta a lui din dragoste pentru creștinătate. Deci era ca un cruciat. Lupta în numele crucii. Și-a cucerit un renume înainte de a intra în Ardeal, dar când a intrat în Ardeal a luat aceste măsuri, de care vă spun eu.

    În mai 1600 a intrat în Iași, și în Iași s-a intitulat Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Ţara Moldovei. Și a luat stemele celor trei țări: acvila munteană, bourul moldovean și turnurile Transilvaniei, și a făcut o singură stemă. Și l-a chemat pe Nicolae Pătrașcu, moștenitorul, și i-a spus: „Tu vei domni peste toate!”.

    Mihai Viteazul a luat acvila munteană, bourul moldovean și turnurile Transilvaniei, și a făcut o singură stemă. Și l-a chemat pe Nicolae Pătrașcu, moștenitorul, și i-a spus: „Tu vei domni peste toate!”

    Lumea zice: „Bine, bine, dar n-avea conștiință românească”. Eu mă îndoiesc. Poate că nu avea în prim plan conștiința românească. Vă spun sincer că nu cred că Mihai Viteazul a vrut să formeze o Românie – că nu se putea atunci -, dar ideea de a-i strânge pe români la un loc a fost în mintea lui, și vă spun și de ce. Avem câteva mărturii, numai una v-o dau:

    Un mare cronicar umanist maghiar – care, înainte de a intra Mihai în Transilvania, lucru care s-a întâmplat în 1599, îl face erou european și zice că e urmașul romanilor, și că românii sunt glorioșii descendenţi ai Romei, pentru că acolo a fost provincia Dacia, și împăratul Traian i-a colonizat, și ce bine și frumos este -, după ce Mihai a intrat în Transilvania, nu-l scoate din valahul și tiranul, și barbarul. Că a îndrăznit să intre într-o țară în care o elită minoritară îi conducea pe români, și a îndrăznit să schimbe rânduiala sau să trezească speranțe! Și el ce spune la un moment dat? După bătălia de la Șelimbăr, în care Mihai a fost învingător, acest cronicar, pe care îl cheamă István Szamosközy sau Stephanus Zamozius (un nume latinizat), zice: „La vestea bătăliei nenorocite de la Șelimbăr, s-au ridicat la luptă valahii – și cei de la noi, și cei din Țara Românească – și împreună, și separat, au ocupat drumurile, orașele și au ucis pretutindeni pe nobili”.

    De ce? Și acuma vine explicația: „Mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor”. Repet! „Mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor.” Lumea nu era proastă atunci, cum ne închipuim unii dintre noi. Se știau deosebiri confesionale, lingvistice, și ideea de români exista, pentru că ăsta zice: “Românii și-au luat nasul la purtare pentru că aveau încredere, fiindcă pentru prima oară în Ardeal era un domn de națiunea lor.”

    Altă măsură, după ce Mihai a fost omorât pe câmpul Turdei – nu Câmpia Turzii, Câmpia Turzii e altceva -, lângă Turda, acolo unde s-a întâmplat evenimentul, prima măsură luată de Dieta Transivaniei condusă de nobili maghiari, de sași și de secui a fost următoarea: „Niciodată legăturile cu Țara Românească și Moldova să nu mai fie reluate, să păzim frontierele. Valahii din Țara Românească și Moldova să nu mai intre aici – și mai ales preoți și călugări, căci Mihai a făcut Unirea prin tainica lucrare a preoților săi”, care treceau munții ușor, că știau cărările cucului, nu aveau nevoie de drumurile largi. Și Mihai a lăsat asemenea amintire, deci, în Ardeal. Deosebită.

    La vestea bătăliei nenorocite de la Șelimbăr, s-au ridicat la luptă valahii – și cei de la noi, și cei din Țara Românească – și împreună, și separat, au ocupat drumurile, orașele și au ucis pretutindeni pe nobili, mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor

    Cronicarul maghiar István Szamosközy (1570-1612)

    Și, după plecarea lui Mihai, Principatul Transilvaniei a devenit Principat calvin, adică toți principii au fost calvini în secolul XVII-lea, și de etnie maghiară, și au avut grijă ca nici un român să n-ajungă într-o funcție publică. Biserica noastră Ortodoxă a ajuns aproape calvinizată, pentru că a fost pusă în subordinea Principelui calvin, și în fruntea ei s-a numit un superintendent calvin. Vă spun asta pentru că, pe fondul ei, s-a produs și Unirea cu Roma, adică Unirea unei părţi a românilor cu Biserica Romei, încât Mitropolitul de Alba-Iulia Atanasie [Anghel] a trebuit să accepte tratative, fiindcă Biserica noastră era strivită. Şi, când au venit promisiuni de la Roma și de la Viena, că toate rânduielile noastre vor fi respectate, trebuia să fii lipsit de judecată ca să nu accepți tratative. Dacă ți s-a spus că ți se respectă Biserica, rânduiala, calendarul, ortodoxia toată, și numai trebuie să îl recunoști pe Papa de la Roma… Încă, un protopop naiv o și întrebat: „Da’ Papa acela a venit vreodată pe la noi? Ne-a tulburat?” „Nu, niciodată.” „Ei, păi atunci îl pomenim!” (râsete în sală).

    Deci, n-a existat conștiința că ne părăsim credința. Când s-a făcut Unirea cu Biserica Romei, a existat conștiința că ne lasă să fim în rânduiala noastră, deoarece calvinii, știți ce au făcut? Pândeau în bisericile și în cimitirele noastre, nu au lăsat cultul morții – adică să nu faci tu pomeni la înmormântare, ci după -, n-au lăsat lumânările în biserici, icoanele le-au prohibit, au zis că icoanele sunt periculoase. Or, omul de rând – care nu înțelege teologia profundă, dar înțelege rânduiala lumii, înțelege slujba religioasă, știe cum se face un prohod, o cununie, un botez -, când o văzut că s-amestecă să nu te lase cu lumânarea, să nu te lase pe tine să dai pomană la mort, să nu te lase să faci masă după ce s-a întâmplat nenorocirea, trecerea în altă lume a celui defunct, o zis: „Doamne, dar ăștia ne distrug Biserica!”. Şi Biserica Romei a venit cu ideea: „Veți face tot ce ați făcut, cum vreți voi –  numai să recunoașteți patru puncte.” Nu intru în detalii. Unul, cel mai important era recunoașterea Papei, care n-a venit niciodată pe la noi – decât acuma, mai nou.

    Va urma

     

    Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:

    Episodul I, februarie 2017: http://matricea.ro/despre-alegeri-cu-cei-ce-vor-alege-o-discutie-intre-dragos-bucur-si-liceenii-sincaisti/

    Episodul II, mai 2017: http://matricea.ro/intalnirile-matricei-targoviste-bogdan-mihai-simion-poezie/

    Episodul III, iulie 2017: http://matricea.ro/dezbatere-mr-primul-lungmetraj-romanesc-independenta-romaniei-film-istorie/

     

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Teodor Burnar

    Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:
    Corina Moisei

    Corina Moisei

    Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
    Corina Moisei

    Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă va prezenta, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost “Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu”, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, primul extras, însoţit de filmarea discursului.

    Ce-au făcut Mihai Viteazul și Avram Iancu pentru români – fiindcă dumneavoastră aveți acest nume frumos de “[Colegiul Naţional] Avram Iancu” – , pentru România și pentru Transilvania sunt lucruri cunoscute, dar nu îndeajuns ca să nu trebuiască să le repetăm. În plus, să mai aducem și noutăți în legătură cu ceea ce s-a întâmplat între timp, pentru că și istoricii și filologii, și oamenii de cultură caută mereu, lucrează, găsesc mărturii în plus – așa e viața, dinamică, și adevărurile se corectează. Chiar dacă au fost adevăruri care ni se păreau eterne la un moment dat, ele se schimbă, pentru că adevărul absolut îl deține doar Dumnezeu. Noi, oamenii, lucrăm cu adevăruri parțiale, și trebuie să ne mulțumim cu asta. Asta nu înseamnă că, dacă-s parțiale, nu trebuie să le căutăm. Și, din această perspectivă, istoricii aduc mereu lucruri în plus.

    Pe de altă, parte, de când trăim într-o epocă de libertate și ne-am luptat ca să ajungem la ea, se spun în spațiul public și lucruri negândite, necugetate, inexacte. Unii din naivitate fac acest lucru, alții cu intenție, alții cu foarte rea intenție, alții sunt și cointeresați material să o facă. Și poate și dumneavoastră ați auzit în ultimii ani despre Mihai Viteazul fel de fel de caracterizări: ba că a fost un aventurier, ba că a fost un condotier… Condotier nu e un cuvânt românesc, vine din limba italiană – condottiere – înseamnă un luptător care se angajează în slujba celui care dă bani mai mulți. Ba că nu a fost patriot, ba că nu a știut ce face, ba că a mâncat numai bătaie pe câmpurile de luptă, fel de fel de povești de-astea.

    Despre Avram Iancu, ce să vă mai spun? Acum câțiva ani a apărut un articol, “Avram Iancu-criminal de război”. L-am întrebat pe autor: “Cum poți să…?” “Păi”, zice, “a omorât oameni.” “Păi ați auzit dumnevoastră de vreun război în care să nu se omoare oameni?” Într-un război… de aia se face războiul – nu e bun războiul, dar într-un război mor oameni, și de o parte, și de alta. Acum, săptămâna trecută, am văzut un articol, iarăși despre Avram Iancu: Avram Iancu, născut într-o familie bogată, mort bețiv și nebun!” Cum poți să arunci în spațiul public asemenea afirmații, fără să încadrezi lucrurile? De aceea vă spun: nu avem timp îndeajuns să lămurim lucrurile, iar istoricul știe că nu este întotdeauna o minciună numai o afirmație pe care o faci cu rea intenție, se poate minți și prin abstragere sau prin luarea în calcul a unor aspecte din viața cuiva. Dacă eu las deoparte jumătate din viața cuiva, și mă refer numai la două aspecte ale vieții lui, pot să “dovedesc” orice.

    Dar pentru că vorbim de ei și de rolul acestor două personaje în Transilvania, într-o istorie cam de două sute cincizeci de ani – de la 1599, când Mihai Viteazul a intrat prin trecătoarea Buzăului și a coborât în Ţara Bârsei, la Brașov, cu oaste strânsă la Târgșor, lângă Ploiești, și până la 1849, când se termină revoluția română de la 1848-49, sunt două secole și jumătate de istorie…

    Dacă eu las de o parte jumătate din viața cuiva, și mă refer numai la două aspecte ale vieții lui, pot să “dovedesc” orice

    Ce a însemnat Transilvania înainte de Mihai Viteazul sau în momentul intrării lui Mihai Viteazul în Transilvania? Din punct de vedere al statutului internațional, Transilvania era un principat autonom sub suzeranitate otomană – adică, toată viața ei internă era liberă, clasa stăpânitoare era formată din localnici, bisericile tradiționale ale Transilvaniei funcționau toate fără nici o restricție, și Principele țării trebuia să se îngrijească ca în fiecare an să se plătească un tribut Porții. Principele era ales de țară, dar trebuia confirmat de Poartă – vă spun asta, pentru că lumea confundă astăzi statutul Țărilor Române cu statutul Bulgariei sau al Serbiei în Evul Mediu. Altă prostie! Serbia și Bulgaria au fost ocupate efectiv, fără clasă stăpânitoare, pământurile creștinilor au fost confiscate, în locul bisericilor s-au făcut moschei. Or la noi, în Țările române – și în Țara Românească, și în Transilvania, și în Moldova – niciodată nu s-au putut construi moschei, meceturi și geamii. Niciodată nu s-a permis propagandă islamică, și niciodată stăpânii de pământ nu au putut fi turci, deoarece conform tratatelor încheiate între Țările române și Poarta Otomană, pământul nu putea rămâne decât în proprietatea creștinilor. Mă rog, asta era în Evul Mediu. Şi atunci, nu e bine să confundăm statutul țărilor de la Sud de Dunăre cu statutul țărilor de la Nord de Dunăre. E drept că, din pământurile noastre, în Evul Mediu, o parte a fost ocupată de către turci. Cele mai multe zone ocupate au fost în urma unor bătălii pierdute de ai noștri – trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem. De exemplu, Turnu, Giurgiu și Brăila erau raiale turcești, și erau la Nord de Dunăre. Apoi Tighina, sudul Basarabiei de astăzi, o zonă largă, întâi Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Mare, “plămânii Moldovei” – care au fost ocupați chiar în vremea celui mai glorios domn pe care l-am avut, Ștefan cel Mare. Deci, am avut teritoriu ocupat, dar niciodată nucleul nostru și capitalele nu au fost ocupate. Şi niciodată la Târgoviște, sau la Iași sau la Suceava, nu s-au construit alte tipuri de locuri de închinăciune decât biserici. Nu s-au construit geamii. Mă întreabă câte un străin: “Dar unde sunt geamiile din Cluj?” Că ei știu că Transilvania a plătit un tribut turcilor, cândva.

    Deci acesta era statutul – și acest statut de principat autonom sub suzeranitate otomană a existat între 1541 și 1688. După aceea, vin austriecii în Transilvania stăpâni – de fapt în 1688, de drept în 1699 – când au recunoscut și marile puteri că Transilvania nu mai aparținea ca influență, ca plată a tributului, nu mai făcea parte din orbita otomană, din lumea otomană. Și apoi, din 1688 până în 1918, Transilvania a avut, cu mici variațiuni același statut, adică a fost sub oblăduirea Habsburgilor. Și abia la sfârșitul acestei oblăduiri s-a creat un imperiu care a existat în istorie 51 de ani: Imperiul Austro-Ungar. De aia, nu e bine să zicem, când vorbim de evenimente de la 1700 sau 1800 “Imperiul Austro-Ungar” – acela e Imperiul Habsburgic. Imperiul Austro-Ungar s-a creat în 1867 – dar acuma, cu planeta asta care se grăbește, și cu mulți oameni inculți care ne conving la televiziune cât de deștepți sunt, se admite orice.

    Academicianul Ioan-Aurel Pop Întâlnirile Matricei ce au făcut Mihai Viteazul şi Avram Iancu pentru România interior 1

    Avram Iancu, eroul românilor, figură fundamentală a luptei pentru drepturile noastre istorice în Transilvania

    Ce se întâmplă în interiorul Transilvaniei când intră Mihai Viteazul? Stăpânii de pământ erau de trei feluri: unguri, secui și sași. Românii erau “clasa muncitoare”. Erau “robii muncii tăcute”. Datoria lor era să producă, să facă armată și să își dea sângele pentru patrie, să plătească taxele la timp, să-și dea obolul, să nu meargă la școli, și să trăiască cum pot.  Deci era așa-numitul regim al celor trei națiuni și patru religii. Națiunile erau: națiunea maghiară, săsească și secuiască, iar “religiile ” (între ghilimele zic religiile, că părintele mă vede), ele sunt de fapt confesiuni, că religiile sunt cele mari: religia creștină, religia mozaică, religia islamică, religia budistă. Astea sunt religii, dar catolicismul, ortodoxia, calvinismul, astea se numesc confesiuni. Şi, în Ardeal, erau oficiale: confesiunea calvină a ungurilor, confesiunea unitariană cam tot a ungurilor (anti-trinitară – nu acceptau Sfânta Treime, adică unitatea între Tată, Fiu și Sfântul Duh, și nici sfințenia Mântuitorului, de altfel), sașii erau luterani, și romano-catolicismul maghiar era slab – câțiva maghiari, secui mai ales, rămăseseră romano-catolici. Românii erau cu toții ortodocşi, adică de rit bizantin, și nu erau recunoscuți nici ca națiune, nici ca religie. Şi erau răbdați în țară, adică acceptați să trăiască – vă spun acum în limba latină, și vă traduc: usque ad bene placitum principum et regni-colarumpână va ține bunul plac al principilor și cetățenilor, românii nefiind considerați cetățeni – sau, după unii, cetățeni de mâna a doua. Cu alte cuvinte, termenul de român, sau în documentele latine valah, că valah și român e tot una, sunt sinonime, termenul de valah era sinonim cu iobag. Iobag înseamnă țăran șerb sau țăran dependent, muncitor al gliei, legat de pământ.

    Niciodată la Târgoviște, sau la Iași sau la Suceava, nu s-au construit alte tipuri de locuri de închinăciune decât biserici. Nu s-au construit geamii. Mă întreabă câte un străin: “Dar unde sunt geamiile din Cluj?”

    Nu e rău să fii legat de pământ, căci cine poate trăi pe planeta noastră fără pământ, dar e rău să fii legat de pământ numai prin muncă și fără foloasele muncii, care se duceau către alții. În Transilvania asta, după ce au venit austriecii, că trebuie să ne apropiem și de Avram Iancu, speranța românilor a fost că se vor îndrepta lucrurile: “Vine o stăpânire din afară, care poate fi neutră, nu-i mai favorizează pe vechii stăpâni și poate ne ajută și pe noi”, au gândit unii capi ai românilor. Şi chiar au fost împărați care au făcut aceste lucruri – eu vă spun asta, pentru că Avram Iancu avea în mintea lui și mitul bunului împărat, credința că împăratul de la Viena e bun, vrednic, mare, și că ne-ar sprijni și pe noi, dar nu-l lasă domnii locali, domnii de pământ, cum ziceau românii – care erau în mare majoritate maghiari. Şi atunci, ideea asta că împăratul e bun şi vrednic l-a făcut pe Horea să meargă pe jos de 4 ori la Viena, de pomană. Dar în mintea lui credința a rămas, până aproape de moarte. Și Avram Iancu, până în 1849, a crezut (1848, finalul anului) că împăratul ne va fi favorabil, pentru că împărații de la Viena au luat niște măsuri în favoarea românilor – nu de dragul românilor, de dragul echilibrării situației, ca să le poată spune domnilor unguri, când erau obraznici, că este o amenințare valahă, că ei îs majoritari în Ardeal și că, dacă nu-s cuminți acești domni și n-ascultă de Viena, există posibilitatea ca românii să se ridice un pic la putere. Şi atunci, cu asta balansau lucrurile, nu? Divide et impera – dezbină și stăpânește.

    Academicianul Ioan-Aurel Pop, lecţie de istorie la Întâlnirile Matricei: Ce au făcut Mihai Viteazul şi Avram Iancu pentru România interior 2

    “Mărite Doamne”, i-a spus un nobil maghiar, “așa ceva nu a fost niciodată în țara noastră. Limba supușilor să fie recunoscută.” “De azi, va fi!”, a spus Mihai

    Mihai Viteazul, când a intrat în Transilvania, a găsit această țară cu trei națiuni, patru religii oficiale, în care românii nu se regăseau. A trecut pe la Brașov și a stat în jilțul bisericii Sfântul Nicolae din Șchei – ctitorie veche, străveche, nici nu se știe anul fondării, numai când s-a făcut biserica de piatră se știe – unde erau ctitori mai toți înaintașii lui, domni ai Ţării Românești și Moldovei, și a fost primit bine. S-a îndreptat mai departe spre Sibiu, prin Făgăraș, și a ajuns la Șelimbăr. La Șelimbăr a fost așteptat de oastea oficială a Principelui Transilvaniei, un tânăr de vreo 28 de ani care era și cardinal deja, Báthory András, Andrei Báthory. Oastea a fost risipită, bătută complet la 28 octombrie, și la 1 noiembrie a intrat triumfal în Alba-Iulia, și a avut orgoliul să îi vadă îngenunchiați pe cei care altădată îi îngenunchiau pe români. S-a proclamat Principe al Transilvaniei cu ajutorul autorităților locale și a declarat că va respecta toate rânduielile țării ca să ducă țara înainte, adică cele trei națiuni, cele patru religii, Dieta țării o va convoca… Dar, în același timp, a luat și niște măsuri care demonstrează dorința lui de a fi Domnul românilor. Nu degeaba a fost făcut erou național – și nu a fost făcut de noi, a fost făcut de conștiința publică, generații la rând.

    La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba-Iulia, și a avut orgoliul să îi vadă îngenunchiați pe cei care altădată îi îngenunchiau pe români. El a luat și niște măsuri care demonstrează dorința lui de a fi Domnul românilor

    Mihai Viteazul, în Transilvania, a convocat patru diete. Dietă – ştiţi ce înseamnă dietă, nu regim alimentar… (râsete în sală) Dietă înseamnă Adunarea Ţării, azi i-am zice Parlament. Dar şi Parlamentele au nume diferite – de exemplu, în Polonia – Seim, în Rusia – Radă. Trei s-au întrunit și, cu ajutorul Dietelor, ca să vedeți ce mentalitate modernă, a adoptat hotărâri, i-a pus pe deputații de acolo să voteze, fără nici un român în Dietă, numai el. Odată, s-a adresat Dietei și a zis că vrea ca turmele din satele românești să aibă drept de pășunat liber în hotarul satelor săsești și ungurești, fiindcă numai reciproca era valabilă. Deci turmele din satele săsești și ungurești intrau peste tot în satele românești, fără nici o problemă. Dacă se întâmpla invers, păstorul putea fi spânzurat. La 1548, în Ţara Făgărașului, un păstor care nu și-a păzit bine turma, că era ploaie afară și vânt, a fost spânzurat că a scăpat turma în hotarul unui sat săsesc. Și Mihai a zis ”Nu! De acum încolo țăranul e țăran, oile sunt oi toate, indiferent de etnie”. În altă Dietă a hoărât că limba română devine limbă oficială în Transilvania – fără să desființeze latina şi maghiara. A zis: “Alături de limbile vechi, punem şi româna”. “Mărite Doamne”, i-a spus un nobil maghiar, “așa ceva nu a fost niciodată în țara noastră – limba supușilor să fie recunoscută.” “De azi, va fi!”, a spus Mihai.

    Toate aceste măsuri sunt de o importanță specială, și prima dintre ele a făcut-o – ca să vedeți că avea gând în legătură cu Adealul – încă înainte de intrarea în Transilvania. Este faimosul tratat de la Alba-Iulia de la 1595, prin care a reașezat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, după tradiția veche, de la Mircea cel Bătrân! Că Biserica noastră, răsăriteană, merge mână în mână cu Statul. Dacă Statul e de o lege ne-ortodoxă, și Biserica noastră e de religie ortodoxă, nu are cum colabora cu Statul. Şi atunci, Mihai a zis: “La noi, în Țara Românească, Biserica și stăpânirea sunt una. Şi punem Biserica Transilvaniei din nou sub oblăduirea Statului românesc, căci Biserica Transilvaniei este Biserică românească“. Și a făcut, în Cetate, la Alba-Iulia, Biserică Românească  Mitropolitană, ceea ce iarăși nu se mai pomenise.

    va urma

    Detalii despre proiectul nostru cultural şi precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:

    Episodul I, februarie 2017: http://matricea.ro/despre-alegeri-cu-cei-ce-vor-alege-o-discutie-intre-dragos-bucur-si-liceenii-sincaisti/

    Episodul II, mai 2017: http://matricea.ro/intalnirile-matricei-targoviste-bogdan-mihai-simion-poezie/

    Episodul III, iulie 2017: http://matricea.ro/dezbatere-mr-primul-lungmetraj-romanesc-independenta-romaniei-film-istorie/

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Teodor Burnar

    Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:


    Adrian Vasilescu, la Întâlnirile Matricei: banii fac revoluțiile

    5 aprilie 2019 |
    Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri...



    Există un suflet românesc?

    27 noiembrie 2018 |
    Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”....

    Regizorul Ada Hausvater, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru” / “Vaccinul anti-elitită este bunul-simţ”

    11 iulie 2018 |
    Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în...

    Sociologul Adrian Rachieru, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Chestiunea fundamentală este eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la vorbărie! Eminescu spunea: Suntem bogaţi în inteligenţe, dar caracterele sunt arare”

    22 mai 2018 |
    Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de...



    Preşedintele Academiei Române, Profesorul Ioan-Aurel Pop, mesaj pentru tineri: “Decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă! / Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine / Eu sunt convins că viitorul acestei ţări este asigurat, în ciuda dezechilibrelor şi greutăţilor de astăzi”

    16 aprilie 2018 |
    Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional...



    Academicianul Ioan-Aurel Pop, la Întâlnirile Matricei IV: „După ’90, au apărut înjurătorii de serviciu ai României. Este genocid cultural să spui că românii n-au fost buni de nimic, că limba română-i bună doar de înjurături, că avem o istorie formată doar din mituri”

    16 noiembrie 2017 |
    Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din...

    Academicianul Ioan-Aurel Pop, la Întâlnirile Matricei IV: "Avram Iancu a fost un om cu o minte cât pentru trei oameni. Nu a murit nebun, a murit bolnav de doruri şi griji pentru neamul lui. Cine spune altfel este iresponsabil!"

    31 octombrie 2017 |
    Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din...

    Academicianul Ioan-Aurel Pop, la Întâlnirile Matricei IV: "Lumea zice: «Mihai Viteazul n-avea conştiinţă românească». Eu mă îndoiesc! Ideea de a-i strânge pe români la un loc a fost în mintea lui. Şi cronicarii unguri o recunosc"

    23 octombrie 2017 |
    Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni,...