România are unele dintre cele mai frumoase peisaje montane din Europa, dar are și unele dintre cele mai impresionante goluri subterane. Dar unde se găsesc și care sunt superlativele prin care sunt cunoscute aceste peșteri?

 

P2

 

 

1. Peștera V5 (Vărășoaia): -653 metri

Localizare: Parcul Natural Apuseni, la altitudinea de 1367 metri, în bazinul Padiș – Cetățile Ponorului.

Abia în 1986 a fost descoperită Peștera V5, cea care deține recordul de adâncime în România. Un familiar al muntelui și al speologiei, Paul Damm, a sesizat în timpul unei plimbări că trunchiul pe jumătate putrezit al unui brad ieșea din pământ într-un fel nefiresc. Înclinația trunchiului era atât de neobișnuită, încât Damm a simțit nevoia să se apropie și să cerceteze locul. Peștera nu i s-a deschis în față din prima încercare. Dimpotrivă, a fost nevoie mai întâi să se degajeze intrarea, iar după doar 5 metri a fost nevoie de o decolmatare. Dar intuiția speologului a fost să continue în ciuda piedicilor. După încă 8 metri, a ajuns la o strâmtoare severă, care s-a dovedit un obstacol prea greu de trecut pentru acel an.

Un grup de cercetători ai peșterilor a continuat căutările în 1987 și a ajuns până la -31 metri. În anul următor, un alt grup a vrut să meargă și mai departe, iar pentru asta a trebuit să treacă prin două strâmtori. Pentru cea de-a doua a fost nevoie de nu mai puțin de 40 de ore pentru a putea fi depășită. Însă răsplata lor a fost pe măsura efortului: au descoperit mai multe încăperi subterane de mari dimensiuni, cărora le-au dat numele de Sălile Mari, Galeria Meandrului și Rețeaua Paralelă.

Explorarea completă a peșterii a relevat adâncimea ei nebănuită, care o face purtătoarea recordului românesc în materie.

 

2. Avenul de sub Colții Grindului: -561 metri

Localizare: Masivul Piatra Craiului

Spre deosebire de Peștera V5, despre existența unei rețele carstice din Piatra Craiului se știa încă din 1930, când au fost făcute primele cercetări sistematice în zonă. Totuși, cei care au descoperit intrarea în impresionantul aven au fost Ioan Dobrescu și I. Bostan în 1985. Ei au făcut atunci și prima explorare și s-au convins că este vorba despre un gol de mare adâncime. Câțiva ani mai târziu, un grup de exploratori a reușit să îndepărteze obstacolele de la cota -165, iar apoi au atins succesiv cotele -288 și, în fine, -540. Din nefericire, un accident tragic întâmplat în acel an la cota -288 a stopat acțiunile de decolmatare. În anul următor, 1996, cercetările s-au reluat, iar treptat ele au dus la certitudinea că în Masivul Piatra Craiului există o rețea de goluri subterane care poate produce surprize speologilor.

 

3. Peștera Izvorul Tăușoarelor: -461 metri

Localizare: Munții Rodnei, în apropiere de Telciu

A fost descoperită în 1955 de către un învățător din zonă. Este cea mai lungă peșteră din Carpații Orientali, având nu mai puțin de 20 de kilometri lungime.

Turiștii nu pot intra în Peștera Izvorul Tăușoarelor, iar motivul este acela că fluxul de turiști ar distruge inevitabil coloniile de insecte unice în lume care trăiesc în interior. Aici au fost găsite fosile de urs de peșteră și tot aici se găsește mirabilitul, un mineral care n-a fost până acum identificat în alte locuri din România.

 

4. Peștera Șura Mare: -425 metri

Localizare: Parcul Natural Grădiștea Muncelului, aproximativ între Petroșani și Hațeg

Un portal monumental deschide intrarea în această peșteră. În interiorul ei se găsește un lac impresionant și căderi naturale de apă. De altfel, primii exploratori au fost nevoiți în 1929 să folosească o barcă pentru a înainta în cavernă, cel puțin pe primii 700 de metri ai ei.

Peste 10.000 de lilieci trăiesc în Peștera Șura Mare, iar printre aceștia sunt și cei din specia liliacului-pitic, care cântărește nu mai mult de cinci grame.

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

Nu mai puțin de 250 de copii se vor întrece, de miercuri până duminică, la Olimpiada ”Meşteşuguri artistice tradiţionale”, care va avea loc în Muzeul în aer liber ASTRA din Dumbrava Sibiului. Copiii vin din aproape toată România, dar și din Suedia, China, Bulgaria și Republica Moldova.

Concursul propriu-zis este structurat în 37 de secțiuni, așa cum sunt: ţesut la război vertical şi orizontal, confecţionat piese de port popular, confecţionat podoabe, confecţionat păpuşi în port popular, confecţionat opinci, dantelă cu ciocănele, ciucuri pe chelteu, împletit fibre vegetale, sculptat icoane de vatră, xilogravură, metaloplastie, prelucarea cornului, pictură naivă, ceramică figurativă, modelat ceramică, olărit, confecţionat măşti, artă decorativă.

 

Interviu cu Elena Găvan, muzeograf la Muzeul ASTRA

De unde credeți că vine interesul acestor copii pentru tradiția românească, pentru meșteșug? Din familie, de la școală, se asociază cu un talent al lor?

Cred că, în mare parte, toate la un loc. În edițiile trecute, majoritatea veneau din familii cu tradiție sau care mai aveau locuințe la țară sau implusionați de bunici. Însă, treptat, inclusiv copiii care trăiesc la oraș sunt mai interesați de meșteșugurile practice, de lucrul de mână. Am observat că și profesorii de la oraș au început să-și îndrepte atenția către revigorarea meșteșugurilor în activitățile pe care le organizează la clasă.

Este apreciată această inițiativă a Muzeului ASTRA și ca o alternativă perfectă pentru timpul nepermis de mult pe care copiii sunt tentați să îl petreacă în compania device-urilor?

Într-adevăr, olimpiada în cei 23 de ani a reușit să se impună nu doar în sfera manifestărilor culturale naționale, dar a creat și posibilități de promovare a valorilor autentice de artă populară la această categorie de public și a reușit să creeze pentru copii un cadru de înțelegere a fenomenului etnografic prin joacă. Și, da, este o alternativă agreată din ce în ce mai mult, deopotrivă de copii și de adulți, de a ieși din mediul virtual, care se pare că ne ocupă tot timpul. Mai mult, anul acesta, pentru o sustenabiltate mai mare a proiectului și a beneficiarilor direcți ai acestora, copiii meșteșugari și profesorii acestora, organizăm un stand dedicat vânzării produselor micilor meșteșugari în galeriile noastre de artă populară.

 

Muzeul_Civilizației_Populare_Tradiționale_ASTRA_7

 

 

Sunteți muzeograf, colaborați cu artiști populari consacrați, cu meșteșugari din toate colțurile țării, iată acum și cu copii pasionați de lucrul de mână, cum vedeți dumneavoastră viitorul acestui domeniu al culturii naționale, al artei tradiționale?

Plin de speranță. Există interes și se manifestă în ultimii ani tot mai evident. Ne reîntoarcem către tradiții și către sentimentul de naționalism. În satele românești există încă persoane și meșteșugari care practică aceste meserii și care încearcă să transmită mai departe.

E posibil ca acest interes evident să vină și pe fondul unei frici de a nu se pierde ce este al nostru, ce ne definește ca neam și cultură tradițională?

Această frică nu se sesizeasă la nivel de sat. E adevărat că noi, instituțional, ne sesizăm și facem tot ceea ce putem ca toată lumea să înțeleagă acest lucru. Muzeele și toate instituțiile de cultură ar trebui să lupte să găsească modalitatea ca acești meșteșugari să fie perpetuați, să poată să-și desfășoare activitatea și să transmită cunoștințele pe care le au tinerelor generații. Asta trebuie să încercăm să facilităm ca instituții. Realitatea este că la sate avem încă oameni pricepuți și copiii se pare că redevin deschiși să învețe aceste meșteșuguri.

 

Ion Iulian Dumitru a creat Corala Armonia în 2004. Acum, Armonia este cel mai prestigios cor bărbătesc din lume la nivelul premiilor și medaliilor obținute în concursuri internaționale de muzică. I-am cerut lui Ion Iulian Dumitru, care este și cadru didactic universitar și arhidiacon la catedrala din Constanța, să ne vorbească despre cum a ajuns la nivelul acesta de performanță. Mai jos în pagină, un fragment din concertul susținut de Corala Armonia și orchestra Muzica Divertis în Agora casei Bulboacă și Asociații pe 4 iunie anul acesta.

 

– Când ați știut că vreți să faceți muzică?

– Asta a venit mai târziu. Dar dragostea pentru muzică s-a declanșat în copilărie, pentru că membrii familiei mele, atunci când se întâlneau la reuniuni de familie, cântau. Cântau pur și simplu. Mi-aduc aminte de caietele lor cu cântece, scrise de mână, pe unele le aveau de la părinții și de la bunicii lor. Și asta făceau, cântau. De atunci am prins dragoste de cânt.

– Erau cântece religioase?

– Erau de toate felurile. Ai mei nu plecau de acasă până nu-și puneau caietul de cântece în geantă. Și a mai fost un eveniment în copilăria mea: bunica mea, o persoană foarte credincioasă, m-a luat odată la biserică, împlinisem 6 ani. În ziua aceea m-a plasat undeva la ușa din dreapta Altarului și m-a lăsat acolo ca să meargă să tămâieze mormintele. N-au trecut două minute și preotul, care era nou venit în satul nostru, m-a chemat în altar. De atunci n-am mai plecat din biserică. Acolo am învățat să cânt.

– Au venit apoi studiile. Ele au fost determinante în evoluția dumneavoastră?

– În timpul studiilor liceale, la Seminarul din București, am luat contact mai serios cu muzica. Am înființat un cor mic, profesorul m-a pus să și dirijez și eram și solist, iar de acolo s-a născut gândul să am un cor mai târziu. Acolo s-a născut ideea.

 

armonia2

 

– Iar faptul că ați ajuns la performanță a fost o întâmplare fericită sau a fost rezultatul unui program?

– Nu m-am gândit niciodată că vom ajunge atât de departe. Eu am iubit muzica și atât, nu m-am gândit să fac performanță. Eu mă pregăteam doar să fiu cleric, să fiu preot. Muzica a fost dintotdeauna un plan secund în viața mea. Și este incredibil cum, din plan secund, s-a născut ce s-a născut. Și doar Dumnezeu a lucrat, nici acum nu-mi pot da seama cum am ajuns să câștigăm atâtea medalii și premii.

– Muzica este un lucru serios? Există pe lume atât de multe situații și întâmplări dramatice, iar muzica pare neimportantă prin comparație cu ele.

– Muzica ar trebui să aibă un loc în viața oricărui om. Pentru că muzica transformă sufletele. De asta ar trebui să facă parte din viața tuturor oamenilor. Eu vă spun asta și ca profesionist, că fac muzică, dar și ca ascultător de muzică. Ascult foarte multă muzică, n-aș putea să trăiesc fără ea.

– Recomandați orice fel de muzică?

– Depinde cum simte fiecare. Sunt piese muzicale care-ți înnobilează inima.

– Și dacă te atrage restul?

– Atunci rămâi un rest!

– Când ajungi să fii un muzician recunoscut, atunci ești împlinit. Dar mulți nu ajung la recunoaștere. Iar asta e o mare dezamăgire pentru ei, mai ales dacă și-au construit cariera exclusiv pe cântat.

– Eu cred că, dacă te apuci de muzică pentru ca să faci bani din asta, atunci ești pe un drum greșit. Da, sunt oameni care fac foarte mulți bani din muzică, dar nu știu dacă ei sunt sinceri în raportul lor cu muzica. Când intervine gândul ăsta al câștigului, lucrurile se complică.

– Dar este un gând legitim, nu?

– Sigur că da, și onest. Dar cred că se transformă lucrurile atunci când faci muzică doar pentru bani. Lucrul ăsta te deraiază de la raportul tău sincer față de muzică.

 

 

Ingredientele succesului Coralei Armonia:

Primul ingredient este armonia dintre noi. Valoarea unui cor stă în relațiile dintre membrii lui. Apoi, dragostea noastră pentru muzică. Iar un al treilea lucru este că mi-am dorit foarte mult să facem un cor bun. Eu am iubit mult muzica încă de când eram mic și mi-am conturat pe parcurs obiectivul de a avea un cor. Și iată că lucrul ăsta s-a realizat. Deși nu pot spune că ne-am dorit recunoaștere. Dorința de recunoaștere și de succes a venit din anul 2012, atunci când Arhiepiscopul Teodosie aproape ne-a forțat să mergem la un festival de folclor în Bulgaria. Nici nu bănuiam noi că din momentul acela Armonia va căpăta alte dimensiuni.

Repetiții:

Noi muncim constant, și atunci când avem concursuri sau concerte, și atunci când nu avem. Munca a fost mereu o constantă. Avem repetiții de două ori pe săptămână, iar asta se vede. Este nevoie de muncă, pentru că e nevoie să șlefuim mereu talentul pe care l-am primit.

Raportul dintre talent și muncă: 

Greu de cuantificat. Munca depășește totuși cu foarte mult talentul. Doar de aici vine succesul. Am cunoscut tineri foarte talentați, cu voci foarte frumoase, dar n-au fost dispuși să vină la repetițiile noastre și s-au desprins de noi. Au rămas cu talentul nepus în lumină. Dar am primit și oameni care la început nici nu auzeau tonurile, dacă vă vine să credeți. Am avut răbdare cu ei, i-am sprijinit, iar ei au participat la toate repetițiile și acum sunt oameni pe care mă pot baza în Corala Armonia.

Vă semnalăm câteva locuri din România în care legendele și poveștile plutesc în aer. Sunt locuri pitorești care pot fi vizitate într-un week-end sau pot fi puncte pentru un traseu românesc în vacanța de vară. Oricum le-ați vizita, ele vă vor rămâne în suflet.

 

1. CASCADA CAILOR

 

Unde o găsiți:  

în apropiere de stațiunea turistică Borșa (partea de Nord-Est a Munților Rodnei).

Legendă:

Se știe din bătrâni că Muntele Piatra Rea era acoperit cu păşuni întinse și bogate, așa încât a devenit locul preferat al localnicilor pentru a ţine din primăvară până în toamnă hergheliile de cai. Nu este demirare că adesea veneau pe aici urșii, care îi încolțeau pe cai în marginea prăpăstiilor de la actuala Cascada a Cailor. Aici sărmanele animale nu aveau altă ieșire decât să se arunce în hău.

Info:

  • altitudinea de 1300 m;
  • căderea de apă este de la 90 metri;
  • La cascadă se ajunge printr-un canion format din încă 9 căderi de apă;
  • Canionul Cailor este considerat a fi unul dintre cele mai dificile canioane din Romania și se recomandă pentru parcurgere completă (canyoning) doar sportivilor și turiștilor antrenați;
  • Momentul cel mai bun de a vizita cascada este primăvara, deoarece debitul apei crește, iar căderea acesteia devine spectaculoasă;
  • Accesul spre cascada este facil, fie pe jos de la Borşa pe o poteca, fie cu telescaunul din staţiunea Borşa. De la capătul superior al telescaunului se poate ajunge la Cascada Cailor în circa 15 minute. Telescaunul porneşte doar dacă există un grup de minim 10-15 persoane

 

Cascada Cailor

 

 

2. CASTRUL ROMAN POROLISSUM

 

Unde îl găsiți:

Porolissum este în județul Sălaj, la câțiva kilometri distanță de Zalău.

Istorie:

Porolissum a fost un oraș roman din Dacia, care s-a dezvoltat plecând de la o tabără militară în 106. În anul 124 a devenit capitala provinciei Dacia Porolissensis și avea o mare importanță strategică: era cel mai nordic punct de apărare al Daciei romane.

Fortul, costruit inițial din lemn, găzduia circa 5.000 de soldați din trupele romane. În deceniile următoare, fortul a fost mărit și reconstruit în piatră, iar în jurul centrului militar s-a dezvoltat o așezare civilă. În deceniile următoare, așezarea a devenit centrul zonal comercial.

 

Castrul Roman Porolissum

 

 

3.LACUL VULTURILOR

 

Unde îl găsiți:

Lacul este situat în apropiere de Gura Siriului, jud. Buzău, în munții Siriului.

Legenda vulturilor

Se spune că demult aici veneau vulturii ca să-și învețe puii să zboare. De ce tocmai aici? Alexandru Vlahuță lasă fără răspuns această întrebare, deși amintește imaginea tinerilor vulturi în cartea sa, ”România pitorească”.

Legenda ciobanului

O altă poveste vorbește despre un cioban care, sătul să se ocupe de oi și să cutreiere munții, și-a abandonat turma și și-a aruncat bâta în apa lacului, iar apoi a plecat spre șes. A peregrinat mult și a ajuns, un an mai târziu, pe malul Dunării. Iar într-o zi, pe când privea apele fluviului, și-a văzut bâta pe care o aruncase în apa Lacului Vulturilor. Bâta fusese purtată de ape și călătorise prin răuri până în Dunăre. Ciobanul a fost pe dată cuprins de un dor irezistibil și s-a întors în Munții Buzăului, la oile sale.

Legenda Lacului Fără Fund

Lacul și-a câștigat și numele Lacul Fără Fund, întrucât, cu sute de ani în urmă, unii oameni bogați din zonă și-au aruncat multe bijuterii și bani din aur și argint în apele lacului, de frica tătarilor care se apropiau amenințător de satele lor. După trecerea tătarilor, oamenii au venit să-și caute comorile în apele lacului. Însă, oricât de mult au căutat, nimic n-au mai găsit. De unde și vorba că lacul acesta n-are fund.

Info:

  • Este un lac periglaciar. Din cauza diferențelor mari de temperatură între diferitele zone ale văilor și culmilor de aici, zăpezile se topesc greu și astfel aria este greu accesibilă iarna;
  • Se află la altitudinea de 1420 metri;
  • Adâncimea maximă a lacului: 2,5 metri (nu-i adevărat că n-are fund!);
  • În vecinătate pot fi admirate caprele negre, specie protejată de lege.

 

Lacul Vultutului

 

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

Puțină lume știe care sunt cele mai înalte turle de biserici din România. Am alcătuit un top al acestor impunătoare și zvelte construcții, gândindu-ne că este posibil să vă intersectați cu ele în vacanța din această vară. După cum veți vedea, toate bisericile din top sunt localizate în Banat și Transilvania. Dacă aveți informații privind și alte biserici cu turle foarte înalte, așteptăm să ni le semnalați în secțiunea de comentarii.

 

Desigur, bisericile nu sunt cele mai înalte construcții din țară. Există zeci de turnuri și de anexe ale clădirilor industriale mult mai înalte. Pentru a avea un termen de comparație, cea mai înaltă construcție din România este coșul de fum al fabricii Cuprom-Phoenix din Baia Mare, care se ridică deasupra solului la nu mai puțin de 352 de metri. Iar CET Progresul din București are înălțimea de 240 de metri.

În întreaga lume, cele mai înalte biserici sunt în Ulm, Germania (161 metri), Coasta de Fildeș (158 metri) și Koln, Germania (157 metri). Iar în România cea mai înaltă biserică va fi, desigur, Catedrala Națională: atunci când va fi terminată, va avea înălțimea de 120 metri.

Iată topul celor mai înalte biserici din țară, așa cum arată el acum:

 

1. Catedrala ortodoxă Mitropolitană din Timișoara: 90 metri înălțime

Construirea catedralei din Timișoara s-a încheiat în 1941. Ea a devenit repede un simbol al orașului, mai ales că este ridicată pe o latură a pieței celei mai reprezentative. Ca înălțime, este pe locul 8 în lumea ortodoxă, primele 7 locuri fiind ocupate de catedrale din Rusia și Georgia.

 

Catedrala M. Timisoara

 

2. Biserica romano-catolică Sf. Mihail din Cluj: 80 metri înălțime

Nu mai puțin de 175 de trepte din piatră și lemn trebuie să urci pentru a ajunge în turla bisericii din Piața Centrală a Clujului. Iar odată ajuns acolo, poți admira clopotul cel vechi, turnat în timpul lui Mihai Viteazul! În această biserică a fost botezat Matia Corvin, rege al Ungariei între 1458-1490, fiu al voievodului român al Transilvaniei Iancu de Hunedoara.

 

Bis Sf. Mihail din Cluj

 

3. Biserica mănăstirii ortodoxe Săpânța-Peri: 78 metri

A fost ridicată pe malul Tisei între 1998 și 2003, iar turla bisericii este vizibilă la cinci kilometri depărtare. Este cea mai înaltă biserică de lemn din țară, iar la acest capitol depășește de departe foarte multe edificii de cult.

 

Manastirea Sapanata

 

 

4. Biserica Evanghelică din Bistrița: 75 metri

Se găsește în centrul orașului Bistrița și este un monument reprezentativ pentru arhitectura de tranziție de la stilul gotic la stilul renascentist. Turnul îl depășește cu puțin pe cel al catedralei din Sibiu care aparține aceleiași confesiuni. Construirea a fost încheiată în 1564

 

Bis Ev. din Bistrita

 

5. Catedrala Evanghelică din Sibiu: 73 metri

Este una dintre bisericile gotice cele mai vechi din Transilvania, cu o arhitectură complexă. Turla este compartimentată pe șapte nivele. Construirea a început în 1371 și a fost terminată mult mai târziu, în 1520. Este catedrala și biserică parohială în același timp și deservește comunitatea evanghelică de confesiune augustană din Sibiu.

 

Bis. Ev. din Sibiu

 

 

6. Biserica greco-catolică de lemn de la Șurdești: 72 metri

A fost construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică și a fost cea mai înaltă biserică de lemn în acea vreme. Materialul folosit este lemnul de stejar de munte. Unul dintre elementele de particularitate este acoperișul cu două rânduri de streșini. Iar pridvorul are două rânduri de arcade suprapuse. Este parte a patrimoniului cultural mondial UNESCO din 1999.

 

Bis. din Srudesti

 

 

7. Biserica Neagră din Brașov: 65 de metri

Biserica aparține comunității luterane și a fost construită în 1477. A devenit neagră la propriu și apoi și nominal în urma unui incendiu provocat în timpul unei invazii turcești, în 1689. Este cea mai lungă biserică din România: 89 de metri.

 

 

Bis. Neagra

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

La Pontus Euxinus poți să fii localnic, ori de nu, atunci turist, pelerin ori, firește, marinar. Marinari noi cu siguranță nu suntem, dar parcă nici turiști n-am fost și nici pelerini. Localnici nu se poate, pentru că altele ne sunt rădăcinile și locul viețurii. Dar ce-am fost atunci, rămâne întrebarea, și cum s-o descâlcim? Călători pur și simplu, oare, să fi fost, și cu asta să spun că am tranșat chestiunea?

 

Sozialtourismus: turismul ca parte a ideologiei

În călătoria sa din Cuba, așa cum descrie în volumul de antropologie borgesiană (pentru că Jorge Luis Borges l-a însoțit pe cale) Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu s-a pomenit întrebându-se oarecum la fel ca noi (deși mai degrabă cred că a fost invers) ce anume caută domnia sa în insula din Caraibe: o fi pelerin, o fi turist, o fi antropolog în exercițiu, nimic din toate acestea și totul la un loc?

Pontus Euxinus al nostru este astăzi o zonă a contrastelor, deci vie. Acolo se vede cu ochiul liber cum moare o lume, lumea turismului muncitoresc dictat ideologic, cu hoteluri părăsite pe care nu le mai vrea nimeni, dar se naște o alta prin minunate vile pierdute în pădurici de pin, din care plaja se așază întâi leneș la soare, pentru ca apoi să se arunce în mare.

Ideea ideologizării vacanțelor pentru Arbeiterklasse în stațiuni mamut, cu hoteluri uriașe, se pare că i-a venit mai întâi lui Adolf Hitler, șeful Partidului Nazist, cel care a dispus ridicarea între anii 1936 și 1939, pe insula Rügen, a complexului turistic Prora, ce ar fi trebuit să găzduiască cel puțin douăzeci de mii de oameni o dată.

Prora trebuia să fie primul, dar nu cel din urmă astfel de proiect, pentru că muncitorul nazist, sub oblăduirea partidului, urma să beneficieze musai de vacanțe anuale. Războiul pe care Hitler l-a pornit a lovit în cele din urmă puternic în Arbeiterklasse, așa că Sozialtourismus a rămas doar o promisiune, în timp ce moartea pe câmpul de luptă a devenit o crudă realitate.

Comunismul a preluat ștafeta; a creat și în România un turism de mase, vegheat de Partidul Comunist, ce funcționa după o schemă industrializată. Practic turismul era o fabrică de vacanțe de odihnă: cazare (ONT, BTT sau sindicat), masa la cantină, plaja cearșaf lângă cearșaf, cozile la bere, pepsi și gogoși și, desigur, micile abateri tolerate, adică nudismul și piața neagră a mărfurilor de contrabandă: deodorante, gumă de mestecat, ciorapi, țigări, blugi, nes, ciocolată.

 

Marea cea neagră, loc de tristețe sau de veselie?

Farmecul lui Pontus Euxinus, din fericire, este cu totul altul decât cel dat de o ideologie politică agresivă așa cum de altfel este multimilenar consemnat, deci ne putem întreba în cheie modernă dacă nu cumva avem o lecție despre călătoria la mare nostrum de primit de la istorie. Iar eu tind să cred că da, și am să și schițez în câteva cuvinte argumentația mea.

Mari călători ai antichității, elenii nu puteau să nu ajungă și pe țărmul mării noastre. Când au ajuns, au aflat de la sciți că marea pe care navigaseră se numește axaina, care în persană se tâlcuiește dacă nu neagră, atunci cel puțin indigo, sau ultramarin; cu certitudine nu era o mare azurie. Probabil că experiența navigării nu era nici plăcută întotdeauna, așa că primii marinari greci au transformat axaina în axeinos-ul elinesc, spunând astfel că marea este neprimitoare.

Dar, ce să vezi, în timp elinii au văzut că locurile sunt de fapt prietenoase, marea mai mult liniștită, comerțul înfloritor, așa că au schimbat paradigma, deci și expresia, ce a devenit din axeinos o euxeinos, adică primitoare. Pontos Euxeinos a fost tradus de latini mai târziu în Pontus Euxinus și așa i-a rămas numele în antichitate și, bag de seamă, l-am moștenit până astăzi.

 

Pontus_1

 

Ovidius Publius Naso, după ce și-a dat în petic la bătrânețe pe la Roma, s-a trezit turist fără de voie, prin dorința suverană a împăratului său Augustus Caesar, tocmai la Pontus Euxinus. Marea o fi fost ea primitoare, dar poetul a dat semne că nu-i priește statutul de turist printre barbari; așa că multe gânduri negre i-au trecut prin minte și le-a înșirat în poemele din Tristia și Pontica.

Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?/ …sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolțit…/ că Dacia-i de aur, o știe lumea toată,/ s-o vândă, v-așteptați, de la un surghiunit?” întreba retoric și viclean poetul, probabil fiind din ce în ce mai sigur că nu va mai vedea Roma.

Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?/ Pierdute-s prin hățișuri neamuri întregi de sciți!/ N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită/ și dacii sunt ca lupii de bravi și de uniți./ Pândești cu ochi de-acvilă, Tiberius, țara lor,/ vrei să-ți mărești imperiul, vrei să le fii destin,/ aștepți ultima veste…am scris-o-n limba lor,/ vino și ți-o ia singur, din Pontul Euxin.” N-a venit Tiberius Caesar Augustus, au venit urmașii lui, dar nici pe bătrânul Ovidius nu l-a iertat. Cred că l-a deranjat și pe el piperul de pe limba poetului.

 

Turist sau explorator – unde e diferența?

Dacă știm acum bine cum se face că Ovidius Publius Naso, în loc să își poarte bătrânețile prin stațiunile protipendadei romane din Golful Neapolelui, a ajuns să facă turism de nevoie la Marea Neagră, nu înseamnă că înțelegem la fel de bine ce anume ne îndeamnă pe noi cu religiozitate vara către mare. Aici cu siguranță tot Vintilă Mihăilescu ne poate veni în ajutor.

Mai întâi, însă, vreau să citez câteva din cuvintele introductive scrise de Ana Hogaș la Oiybo, o carte ce descrie un anume tip de călătorie pe care foarte puțini dintre noi au dorința ori puterea să o facă vreodată în viață, și anume călătoria de anduranță, în condiții extreme de efort, confort și climă, care cere voință și, mai cu seamă, un scop neabătut:

Am avut o copilărie liniștită. Vara luptam cu plictiseala provincială privind cum Dunărea surpă și clădește la loc malurile acoperite cu sălcii, visând la fluvii uriașe și țărmuri îndepărtate. (…) Evadarea a venit odată cu propunerea lui Ionuț să plecăm în jurul Africii cu motocicleta. Ceva m-a făcut să cred că e o idee nesăbuită (…). Dar ideile nesăbuite sunt singurele pe care ni le amintim. Pe cele cuminți le uităm sau le negăm cu regret, nu-i așa?

Nu luăm în fiecare zi motocicletele să pornim în călătorii extreme, dar ceva avem de învățat de la Ana și Ionuț, și anume că nu poți pleca în călătorie – adică nu poți fi nici turist, nici pelerin – dacă ai în minte mereu că trebuie să străbați cărări cunoscute, sau trebuie să beneficiezi cel puțin de același confort ca acasă, dacă nu cumva de mai mult decât atât.

Dar eu ce fel de călător (ori turist) pot fi? ajungi la un moment dat să te întrebi. Vintilă Mihăilescu crede că ”…turismul oferă – și produce – o deturnare a alienării de la politic (revoltă) la divertisment (uitare), curățind astfel drumul spre fericirea promisă de piață.” Așa o fi, doar asta-i tot ce vreau?

Apoi explică că ”…primul și cel mai răspândit tip de turist îl constituie credinciosul autenticității (…). Turistul credincios chiar crede că rostul vieții lui este căutarea autenticității (indiferent ce înțelege fiecare, în mod concret, prin aceasta) și că turismul, adevăratul turism (…) este un mijloc privilegiat sau măcar adecvat de a-și satisface această nevoie de autenticitate, de a obține o experiență autentică.”

Turistul credincios (prin asociere cu termenii religioși în care este conceput pelerinajul dar însemnând de fapt altceva la Vintilă Mihăilescu) este la rândul său de mai multe subtipuri: (i) ortodox (cu liste de obiective turistice consfințite în buzunar); (ii) habotnic (căutător de moaște și relicve ale tuturor culturilor, tot ceea ce pentru el ține de autenticitatea locurilor) – este un ”pelerin” al turismului; (iii) preotul autenticității (cel care se știe autentic și nu are nevoie decât să practice autenticitatea și să o predice altora) și (iv) credinciosul novice (alege să călătorească pentru că toți călătoresc).

Cred că acum avem toate detaliile pentru a înțelege ce fel de călători suntem, ori dacă suntem măcar călători sau dacă ne mulțumim de fapt să fim simpli consumatori de servicii; dacă am înlocuit cantina din comunism cu all-inclusive și cearșaful cu șezlongul/baldachinul, pentru ca, în general, să gustăm cu adevărat doar turismul de tip industrial, eventual și cu nostalgia a ceea ce mulți din generațiile mai vechi numesc anii cei buni ai României comuniste.

 

Apă dulce, acoperișuri roșii

Părăsind drumurile și aglomerările industriei turismului, Dobrogea devine un altfel de tărâm. Căutând cărări de piatră, pământ sau pur și simplu mergând pe nisip, o altă lume îți va ieși în cale. Oaze liniștite ale turismului modern, cu nimic diferite de cele pe care le putem întâlni la Mediterana, plaje liniștite și sălbatice, oameni frumoși care prețuiesc liniștea și natura, adevăratul Pontus Euxinus care, iată, există!

Bicicleta este mijlocul ideal cu care să străbați cărările țărmului mării. Așa am găsit, de exemplu un loc fascinant, lângă lacul Tatlageac, la doi pași de mare, nu departe de locul în care se descompune în tăcere și cu semnificație unul din locurile industriei turismului de stat din comunism. Tatlageac sau Tătlăgeac înseamnă, dacă nu mă înșel, Apă Dulce, probabil în limba turcă și este un rai al pescarilor.

Între lac și mare sunt cherhanale unde poți mânca cât și ce pește poftești și tot acolo găsești câteva popasuri pitorești care nu au nimic de-a face cu turismul de masă. Pentru că domină locul, de pe lac nu ai cum să nu privești către Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului și sfinții ierarhi Nicolae și Betanion, cu siluete sfioase, ziduri luminoase și acoperișuri de țiglă roșie.

 

Pontus_3

 

Noi ne-am luat inima-n dinți și am vizitat locul tocmai de Înălțarea Domnului. Lăcașul sfânt a fost redeschis în anul 2003, pe locul fostului Schit Miron, după ce timp de cincizeci de ani nu mai existase aici viață monahală. Totul a (re)început cu un cort militar, pe un teren donat de o familie din Eforie Sud și cu finanțarea unei familii din Botoșani. Așa se împlinesc minunile. Pentru că numai o minune poate face să existe o astfel de bijuterie monahală în acel loc, ridicată în atât de scurt timp și ținută prin eforturile a doar doi monahi și a credincioșilor care-i ajută.

În plus, aici se construiește și un centru social pentru ajutorarea copiilor săraci și fără familie, dotat cu cele necesare educării lor, învățării unei meserii, astfel încât să se integreze în societate și să-și poată face ei înșiși o familie, așa cum nu au avut.

Trebuie să spun că, la sfârșitul slujbei de Înălțare, după ce rugăciunea se încheiase și cu toții ne pregăteam de plecare, părintele Nicandru Valache, starețul mânăstirii, s-a apropiat (și) de noi și ne-a mulțumit simplu că am participat, după care a plecat mai departe în treburile sale, lăsându-ne pace în inimă și mirare pe chip.

Probabil că cea mai frumoasă călătorie la mare nostrum este aceea în care cauți o altfel de lumină solară decât cea care îți bronzează pielea, iar briza mării o primești și altfel decât întins în șezlong. Căutând autenticul la mare, acesta poate fi găsit nu doar pe anumite plaje, ci mai ales părăsind cărările obișnuite ori recomandate și apucând pe altele pe care nu le-ai mai străbătut, chiar dacă asta înseamnă că vei merge o vreme cu marea în spate.

 

 

 

 

Ion Iulian Dumitru, fondatorul Coralei Armonia, cel mai bun cor bărbătesc din lume: Munca depășește talentul, de acolo vine succesul. De ce este nevoie să facem loc muzicii în viața noastră

19 Iulie 2019 |
Ion Iulian Dumitru a creat Corala Armonia în 2004. Acum, Armonia este cel mai prestigios cor bărbătesc din lume la nivelul premiilor și medaliilor obținute în concursuri internaționale de muzică. I-am cerut lui Ion Iulian Dumitru, care este și cadru didactic...