Asociația Producătorilor Tradiționali, Meșteșugari și Artizani Vâlcea a demarat procesul pentru înscrierea produsului „Cârnați din topor din Vâlcea” în registrul Uniunii Europene al indicațiilor geografice protejate.

„Cârnații din topor din Vâlcea” sunt făcuți tradițional după rețete vechi de o sută de ani, cu materie primă și ingrediente din arealul geografic delimitat, care cuprinde șapte comune din județul Vâlcea: Mihăești, Ocnele Mari, Frâncești, Popești, Roești, Lăpușata și Roșiile. De ce li se spune acestor cârnați „din topor” și ce este special la acest produs, a explicat președintele asociației vâlcene, Florin-Felix Gigîrtu.

„Păstrarea tradiției la prepararea cărnii de porc este străveche pentru zona noastră, iar produsul tradițional necesită multă manoperă și cunoaștere, pentru că foarte multe procese se fac manual. Pentru cârnații „din topor” este foarte importantă alegerea cărnii și tocarea acesteia cu toporul în bucăți mari. Toporul, barda și satârul erau uneltele locale des folosite în gospodării. Și în zilele noastre se toacă carnea tot manual, cu satârul, e o unealtă mai modernă, dar e tot ca un topor. Ideea este că dacă toci altfel sau cu altceva se schimbă gustul cărnii”, a declarat pentru AGERPRES președintele asociației.

Florin-Felix Gigîrtu a subliniat că alte caracteristici specifice acestui produs, care se păstrează tot din vechime, sunt sarea folosită la prepararea cârnaților, care provine numai de la Salina Ocnele Mari, și afumarea la rece și la cald numai cu lemn de fag.

„Folosim la prepararea cârnaților doar sarea de la Ocnele Mari. Pe vremea bunicilor se mergea cu căruțele după sare la Ocnele Mari, trebuiau să se strângă câte 10-20 de care, să facă un grup, pentru că se trecea printr-o zonă cu păduri, iar pădurea Cotoșman era renumită pentru că erau hoți și haiduci. Făceau o zi până la Ocnele Mari și se aștepta de multe ori încă o zi dacă sarea nu era scoasă. Și în zilele noastre folosim numai sarea de la Ocnele Mari pentru cârnații „din topor” deoarece are niște proprietăți diferite față de sarea pe care o găsim în comerț. Are câteva minerale în plus și noi am pus la dosar analizele care atestă acest lucru. O altă caracteristică este partea de afumat, care se face numai cu lemn de fag, într-adevăr întreg arealul este bogat în păduri de fag, dar și gustul cel mai bun este dat de fag. De exemplu, stejarul afumă prea rău și îi dă un gust iute”, spune președintele asociației.

Au loc practic două afumări, una la rece și una la cald, iar acest lucru a apărut tot dintr-o necesitate, însă tradiția s-a păstrat până în zilele noastre. „Practic, când bunicii noștri făceau cârnații îi atârnau deasupra unui cuptor mai mare și îi lăsau acolo să se scurgă, să o ia domol, nu aveau o grabă în sensul acesta și abia la sfârșit când trebuia să îi definitiveze dădeau un foc mai tare”, a explicat reprezentantul asociației.

De asemenea, la prepararea cârnaților se folosesc puține condimente, toate naturale, și anume: usturoi, cimbru și piper, pe lângă sarea de la Ocnele Mari. Produsul este recunoscut la nivel național, mai ales în partea de sud a Românei, inclusiv în Capitală, producătorul fiind prezent cu acesta în târguri, supermarketuri, restaurante și chiar în online, dar a trecut și granițele țării odată cu participarea la marile târguri internaționale de profil.

În prezent, la nivel național sunt 765 de produse tradiționale atestate de MADR, cele mai multe fiind cele din carne și produse din carne (309), lapte și produse din lapte (140), legume și fructe (124), pâine, produse de panificație și patiserie (120), pește (30), dar sunt atestate și băuturi (35). La nivel european, România are recunoscute și protejate 13 produse, din care 11 cu Indicație Geografică Protejată (IGP): Magiun de prune de Topoloveni, Salam de Sibiu, Novac afumat din Țara Bârsei, Scrumbie afumată de Dunăre, Telemea de Sibiu, Cârnați de Pleșcoi, Cașcaval de Săveni, Salata cu Icre de Știucă de Tulcea, Plăcintă dobrogeană, Pită de Pecica, Salinate de Turda, unul cu Denumire de Origine Protejată (DOP), respectiv Telemea de Ibănești și un alt produs cu Specialitate Tradițională Garantată (STG) – Salată tradițională cu icre de crap. Alte produse identificate pentru o posibilă înregistrare la nivel european sunt: respectiv Telemea de Vaideeni, Brânză de burduf de Bran, Gem de rubarbă, Brânza de Gulianca, Virșli de Hunedoara, Salam de Nădlac, Usturoi de Copălău, Ceapă de Pericei, Șuncă ardelenească, Varză de Toboliu, Bere nemțeană, Cobză cu păstrăv afumat de Valea Putnei, Covrigul muscelean, Prune afumate de Sâmburești, Cârnați oltenești, Mere de Voinești etc. Dintre cele 1.760 de produse alimentare din statele-membre, înregistrate în sistemele de calitate europene, doar 13 sunt produse alimentare românești.

Sursă foto: Revista Fermierului, “Ca Altădată”

”Vasul cu îndrăgostiți” este un obiect de artă ce datează din Eneolitic – Cultura Gumelnița, unic în lume. Poate fi văzut la Muzeul Județean Giurgiu, o vizită aici fiind un bun prilej pentru a descoperi preocupările spirituale ale oamenilor preistorici printr-o călătorie în timp, în urmă cu peste șase mii de ani.

“Pe cât de mici sunt orașul și Muzeul Județean Giurgiu pe harta culturală a lumii, pe atât de mare este anvergura Vasului cu îndrăgostiți – o adevărată comoară care ne poartă în istorie, în cele mai vechi timpuri”, spun cei de la muzeu.

Vasul este din lut, de dimensiunile unei străchini medii, de aproximativ 20 de centimetri în diametru. Prezentarea postată pe site-ul muzeului, descrie vasul ca fiind decorat cu motive geometrice, reprezentate prin șiruri de romburi și triunghiuri, pictate în culoare albă pe fond roșu-cărămiziu. În centrul vasului, la interior este aplicată o pereche de statuete antropomorfe, așezată pe un fel de băncuță. În timp ce brațul drept al bărbatului este așezat pe pântec, cel stâng, mai lung, este poziționat după gâtul statuetei feminine. Cu dimensiunea puțin mai mare decât statueta feminină, cea masculină este modelată simplu și acoperită în culoarea albă, având ca decor o bandă roșie în zona abdominală. La rândul ei, statueta feminină are caractere faciale simple: nasul reliefat, nările figurate prin două împunsături, iar gura este reprezentată printr-o incizie. Pe corp și brațe sunt trasate linii roșii și albe, iar pe picioare se observă o spirală pictată cu aceleași culori. Gestul protector al bărbatului de a-și petrece brațul stâng pe după gâtul statuetei feminine ar putea fi expresia stărilor sale sufletești și a valorilor universului său interior.

”Trebuie să amintim (…) că pe aceste terase ale Dunării locuirea e atestată încă din mileniul X Î.Hr., deci avem 12 mii de ani pe acest segment și avem dovezi extraordinare ale faptului că cei care locuiau, fie că era temporar sau permanent, în aceste zone aveau preocupări spirituale”, a declarat pentru Agerpres, directorul Muzeului Județean Giurgiu, Gabriel Dumitru.

Vasul cu îndrăgostiți a fost descoperit în anul 1975 pe șantierul arheologic Sultana Malu Roșu și e datat în anii 4.300 – 4.100 Î. Hr. „Acesta reprezintă, din punctul meu de vedere, ca și concept istoric, o creație similară ‘Gânditorului de la Hamangia’. Vorbim de un vas ritualic, tronconic, cu două statuete antropomorfe, practic sunt un bărbat și o femeie în mijlocul acestuia. Este foarte probabil ca vasul să fi fost folosit la ritualul de căsătorie. Bărbatul este în poziția șezut, exact cum spuneam, corespondența cu ‘Hamangia’ ”, explică Gabriel Dumitru. ”Privind acest vas ajungem să ne punem întrebarea: cât de preistorici erau oamenii preistorici, pentru că, dincolo de acel braț al bărbatului care îmbrățișează femeia oferind protecție, pentru spirala desenată în interiorul acestuia, am putea să facem o comparație cu modul în care se învârt astrele”, a arătat Gabriel Dumitru.

Potrivit site-ului Muzeului Județean, combinația plastică impresionează prin ineditul ei, în sensul că nu-și găsește analogii în nicio altă cultură din neolitic. Perechea antropomorfă plasată în mijlocul vasului alături de motivul spiralei și de colorit pot fi privite ca substitute ale Pomului vieții și ale axului lumii (axis mundi), sugerând ideea de viață și reînnoire periodică, se mai apreciază pe site-ul Muzeului giurgiuvean.

”Culoarea roșie s-a păstrat după atâția ani, e ceva foarte interesant, gândiți-vă că la momentul cu pricina nici nu se punea problema să existe roata olarului sau să știm că aveau pigmenți pentru colorare. Acea culoare roșie ne duce cu gândul la un amestec din oxid de fier. Motivele geometrice seamănă cumva cu o frunză de salcie sau de dafin, dar cel mai probabil de salcie pentru că, fiind descoperit pe malul Dunării, este cel mai propice mediu pentru acest tip de arbore, iar reprezentarea cu pricina, din punctul meu de vedere, o spun aici ca istoric, nu ca director al Muzeului, face exact referire la acea uniune pe care noi o trăim cumva, acum, în familia tradițională. Adică, eu, bărbatul, te protejez pe tine, de aceea brațul meu stâng cumva e mai mare, vine să înconjoare, să protejeze femeia tocmai pentru că spirala aceea va naște ceea ce ne va duce mai departe moștenirea, și anume copiii noștri. Nu s-a mai găsit așa ceva în zona bazinului Dunării, iar asemenea vase ritualice ar mai fi pe undeva prin America de Sud, însă acolo deja vorbim despre civilizații care transcend perioada preistorică și sunt situate cumva prin Evul Mediu”, a explicat directorul Muzeului Județean Giurgiu.

”Vasul cu îndrăgostiți”, descoperit aproape întreg – în reconstituire se vede că doar câteva bucăți au fost sparte, restul vasului fiind aproape în întregime original – a fost în expoziții în întreaga lume, inclusiv la Londra, la Tokio și în SUA.

Sursă foto: muzeulgiurgiu.ro // Muzeul Teohari Antonescu Giurgiu

Comisia Europeană a aprobat înscrierea produsului “Salinate de Turda” în registrul celor care beneficiază de Indicație Geografică Protejată.

“Salinate de Turda – IGP’” este un preparat de carne, fiind un produs afumat și uscat, obținut prin procesul de sărare umedă cu saramura naturală, în amestec cu un mix de condimente, zaharuri și culturi lactice, timp de 5-7 zile, afumat cu lemn de esență tare (fag). Apoi urmează o etapă de maturare – uscare timp de 20-28 de zile. ‘Mărătoarea’ (sau ‘Murătoarea’) folosită există, în mod natural în județul Cluj, saramura fiind recoltată din fântânile cu apa sărată din zona Micești, Valea Florilor, Valea Sărată Turda, iar mixul de condimente include sare, muștar, ienupăr, piper, frunze de dafin, usturoi, ienibahar și scorțișoară.

„Salinate de Turda – IGP” se comercializează sub diferite denumiri precum: ceafă, cotlet, piept și pulpă de porc și este prezentat ambalat sau ca bucăți întregi ori feliate. Este al treisprezecelea produs românesc care beneficiază de indicație geografică protejată în toată Uniunea Europeană. Indicația geografică protejată (IGP) evidențiază legătura dintre regiunea geografică specifică și denumirea produsului, în cazul în care o anumită calitate, reputație sau altă caracteristică poate fi atribuită în mod esențial originii sale geografice.

Potrivit Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, „legătura produselor din carne “Salinate de Turda  – IGP” cu regiunea de producție rezultă din îndelungata tradiție a locuitorilor din zonă, folosind metoda de conservare prin saramurarea și afumarea cărnii, în perioadele de iarnă, după tăierea porcului, fapt cunoscut din vremuri străvechi”. Pentru a beneficia de această etichetă de calitate, cel puțin una dintre etapele de producție, prelucrare sau preparare trebuie să aibă loc în regiune. În cazul acesta, toate etapele specifice procesului de producție pentru obținerea produsului „Salinate de Turda – IGP” se desfășoară în aria geografică delimitată, respectiv Municipiul Turda și comunele: Mihai Viteazu, Tureni, Ploscoș, din județul Cluj.

„Salinate de Turda – IGP” se alătură celor 12 produse românești recunoscute și înregistrate la nivel european: Magiun de prune de Topoloveni (Indicație Geografică Protejată), Salam de Sibiu (Indicație Geografică Protejată), Novac afumat din Țara Bârsei (Indicație Geografică Protejată), Scrumbie afumată de Dunăre (Indicație Geografică Protejată), Telemea de Sibiu (Indicație Geografică Protejată), Cârnați de Pleșcoi (Indicație Geografică Protejată), Cașcaval de Săveni (Indicație Geografică Protejată), Salata cu icre de știucă de Tulcea (Indicație Geografică Protejată), Telemea de Ibănești (Denumire de Origine Protejată), Salată tradițională cu icre de crap (Specialitate Tradițională Garantată), Plăcintă dobrogeană (Indicație Geografică Protejată) și Pită de Pecica (Indicație Geografică Protejată). În prezent, România mai are două produse care se află în etapa de verificare la nivelul Comisiei Europene, respectiv pentru dobândirea protecției Indicației Geografice Protejate – Batog deltaic de sturion și Babic de Buzău, iar în faza de opoziție europeană, pentru dobândirea protecției Specialitate Tradițională Garantată – Sardeluță marinată. Alte produse identificate pentru o posibilă înregistrare la nivel european sunt: respectiv Telemea de Vaideeni (județ Vâlcea), Brânză de burduf de Bran, Gem de rubarbă, Brânza de Gulianca, Virșli de Hunedoara, Salam de Nădlac, Usturoi de Copălău, Ceapă de Pericei, Șuncă ardelenească, Varză de Toboliu, Bere nemțeană, Cobză cu păstrăv afumat de Valea Putnei, Covrigul muscelean, Prune afumate de Sâmburești, Cârnați oltenești, Mere de Voinești etc.

Sursă foto: Info Mures

De 95 de ani transmite modelul de limbă literară și face cultură generală pentru români, aduce cu obiectivitate știrile în casele noastre și analiști în studiouri pentru a dezbate probleme ale actualității de zi cu zi. Face educație, ne ține conectați cu cele mai recente descoperiri, ne facilitează accesul la informații economice și sociale, ne însoțește încă din primii ani de viață prin poveștile pentru copii, iar apoi prin teatrul radiofonic pentru maturi, cu toate piesele dramaturgiei românești și universale. Actul său de înființare a fost semnat de Regele Ferdinand, iar de atunci instituția a trecut prin etape tulburi de existență, precum războiul sau  perioada comunistă. Vorbim de postul național de radio, care împlinește la 1 noiembrie 95 de ani.

„Alo, aici Radio București!, România”– sunt primele cuvinte rostite pe postul național de radio, la 1 noiembrie 1928, ora 17:00, profesorul Dragomir Hurmuzescu, inițiatorul radiofoniei românești, fiind cel ce le-a rostit. Un recital de versuri, compuse de Horia Furtună, apoi muzică, informații din presă, buletine meteo și vești din lumea sportului au completat programul primei zile. În zilele următoare, emisiuni similare au fost transmise între orele 17.00 – 19.00 și 20.30 – 24.00, programul îmbogățindu-se cu noi rubrici. Câteva astfel de repere: pe 12 ianuarie 1929 se difuzează prima emisiune pentru cei mici, Ora copiilor, apoi pe 23 ianuarie se transmite prima piesă de teatru – poemul liric O toamnă, de Alfred Moșoiu. La 14 aprilie se difuzează în direct, de la Opera Română, „Aida” de Giuseppe Verdi, iar în februarie 1929 primele cursuri radiofonice de limba germană și franceză. În 1930 apare Universitatea Radio, emisiune ce transmite conferințe ținute de personalități ale intelectualității românești, din perioada interbelică. Tot în acest an se construiesc și primele studiouri adecvate în imobilul din strada General Berthelot, nr 60, iar pe 21 martie același an, are loc prima transmisie a unei opere din studio (Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini).

 „Radioul a reușit, în cei aproape 100 de ani trecuți, să unească spiritele și să le atragă, declară într-un interviu pentru Radio România, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. Omul e o ființă curioasă, dorește să știe. Radioul a răspândit nu doar știri, cum crede lumea, ci și cunoștințe. La nașterea radioului din România trebuie să spun că a contribuit și lumea savantă, lumea oamenilor de știință – și prin aceasta, firește, și Academia Română. De aceea sunt extrem de emoționat să constat că în anii trecuți de atunci, mereu, Academia Română a fost alături de radio și mereu din cadrul Academiei Române oameni importanți, serioși, au avut roluri în cadrul radioului.” Fonoteca de aur a Radioului deține comori inestimabile și aduce în eter vocile unor nume mari ale României, precum Nicolae Iorga, George Călinescu sau Nicolae Titulescu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Ion Finteșteanu, Constantin Nottara și Maria Tănase,  alte personalități din viața culturală și politică a vremii.

În prezent, Radio România emite pe trei posturi naționale: Radio România Actualități, Radio România Cultural și Antena Satelor. De asemenea, există Radio România Internațional 1 (în limba română) și Radio România Internațional 2 (în 10 limbi străine).

Regional, funcționează 10 canale: Radio București, Radio Brașov, Radio Cluj, Radio Constanța, Radio Craiova, Radio Iași, Radio Reșița, Radio Timișoara, Radio Târgu Mureș și un canal dedicat exclusiv muzicii clasice – Radio România Muzical. Mai există două posturi pe internet: Radio3Net și Radio România Junior (pentru copii și tineret).

Oferta Radio România este completată de Editura Casa Radio, care valorifică sistematic arhivele scrise și sonore ale Societății Române de Radiodifuziune. Producția Editurii Casa Radio cuprinde colecțiile: „Biblioteca Radio“, cu seriile „Magister“, „Tezaur“, „Repere XXI“ și „Manifest“, „Radio Prichindel“, „Lada de zestre“, „Biblioteca de poezie românească“, completate cu înregistrări din Fonoteca de Aur, colecții de CD-uri cu înregistrări de teatru radiofonic.

Radio România organizează anual Târgurile Gaudeamus (Târgul Internațional Gaudeamus – Carte de învățătură, Târgul Gaudeamus – Carte școlară și Caravana Gaudeamus, care cuprinde: Gaudeamus Craiova, Gaudeamus Cluj-Napoca, Gaudeamus Oradea, Gaudeamus Brașov, Gaudeamus Sibiu, Gaudeamus Iași, Gaudeamus Buzău, Gaudeamus Timișoara și Gaudeamus București).

Nu în ultimul rând, există formațiile muzicale radio – Orchestra Națională Radio, Corul Radio, Corul de Copii Radio, Orchestra de Cameră Radio, Big Band Radio, Orchestra de Muzică Populară Radio și Cvartetul „Voces” – precum și agenția de presă RADOR, care a luat ființă în anul 1990. Aceasta monitorizează informații apărute în limba română și în 15 limbi străine.

De la prima emisie radio numai pe unde lungi, canalele Radio România sunt transmise astăzi atât pe unde medii, scurte, ultrascurte, cât și prin satelit, internet și prin radio digital terestru (DAB-T în București și în DRM pentru Europa Occidentală).

Dincolo de toate acestea, în 2007 Societatea Română de Radiodifuziune a început demersurile pentru un proiect ambițios – digitalizarea arhivei SRR, iar pe 1 noiembrie 2009, ziua în care SRR a împlinit 81 de ani, a fost digitalizat primul document din Fonoteca de Aur a instituției – o conferință radiofonică din 1939 în lectura lui Nicolae Iorga. Procesul propriu-zis al digitalizării a fost însă programat să înceapă din 2010 și să se termine 15 ani mai târziu. La un moment dat, Radioul public intenționează să lanseze și un portal pe internet unde să pună la dispoziție, contra cost, toate documentele obținute astfel.

Arhiva scrisă a radioului public cuprinde 4 km liniari de documente, 25.000 de dosare și 12.000 de fotografii, iar Arhivele Sonore cuprind 12.276 de discuri de ebonită, 37.000 de discuri de vinil, 15.000 de discuri compacte, 2.150 de casete DAT, 293.336 de benzi magnetice muzicale și 102.737 de benzi magnetice vorbite.

Cu ocazia aniversării a 90 de ani de activitate pentru Radio România, Președintele României a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Societății Române de Radiodifuziune, „pentru contribuția importantă avută la promovarea și susținerea valorilor culturale, morale și civilizaționale românești”.

Surse bibliografice: https://www.art-emis.ro/istorie/postul-national-de-radio-1-noiembrie-1928-alo-aici-radio-bucuresti-romania

Sursă foto: Facebook Radio România

„Este rândul nostru după Covid, nu?” – întreabă un extraterestru.

„Nu, întâi războiul din Ucraina, apoi rândul vostru..”

(Gluma zilei pe internet)

Prin anii lui 85’-86’, când eram la liceu, profesorul meu de limba și literatura română, regretatul Emil Alexandrescu, vorbea, adesea, despre „dezumanizarea omului de către om” și despre „fuga creierelor în Occident”. Pentru bună înțelegere, profesorul meu era un anticomunist, un om, însă, de o cultură vastă, profundă, și un iubitor al bunului simț național. Vorbea despre necesitatea relansării economice și culturale a României încă de la acea vreme.

Cum se întâmplă, multă vreme am cugetat, precum Cocoșilă a lui Moromete, la ce voia să spună profesorul meu. Anii trecând, experiența profesională acumulând-se, gândurile sedimentându-se, cele din jur acumulând-se, ușor, ușor, spusele dânsului au început să prindă un contur particular. Spre a nu spune terifiant.

Gândiți-vă, practic, sunt o persoană care a făcut un liceu de matematică – fizică, liceu cu un înalt grad de specializare în informatică încă din anii 1980. Mai mult de jumătate din cei care au absolvit Liceul de Matematică – Fizică Informatică „Grigore Moisil”, Iași, generațiile 1984-1990 și după, lucrează, în principal, în SUA și Canada, la companii cu nume amețitoare. Un coleg de clasă, chiar este, curent, într-o poziție cheie, păstorind concepte informatice de anvergură în cadrul unei cunoscute companii americane, ale cărei programe le folosim în fiecare secundă, când suntem conectați la calculator. Apreciez progresul tehnologic în general, și cel informatic, în particular. Deși, în ciuda background-lui meu de liceu, foarte multe nu le înțeleg, doar le intuiesc. În pandemie, de pildă, am reușit să vorbim și să ne vedem cu cei dragi, doar cu ajutorul acestui progres. Am reușit să ne ținem locurile de muncă, de asemenea, cu ajutorul sistemelor avansate de conferință.

Justifică, însă toate acestea, dezumanizarea omului de către om? Transformarea mercantilă a omenirii într-o bază de date, procesată tehnologic, de la ghidarea comportamentului până la satisfacerea nevoilor și interacțiunea alienată, adiacentă?

Uitați, mi-a luat vreme să accept după anii 2002-2003 utilizarea cardului bancar. Iubeam foarte mult parfumul de epocă al ordinului de plată și dialogul uman, familiar, cu funcționarul de bancă. Am fost, inițial, restrictiv în utilizarea internet banking-ului până la a aprecia timpul salvat în realizarea operațiunilor de plată în mod electronic, prin nedeplasarea fizică la sediul băncii.

Dar a suna și a vorbi cu un robot și de a nu te înțelege uman cu partenerul de dialog? Dar a fi evaluat negativ pentru faptul că ai întârziat o zi la plata unei rate, pentru că, pur și simplu, omenește, ai uitat, ai fost plecat, ai fost bolnav etc.?

Creditul – acordarea lui, nu se va mai face și din unghiul situațional, al bancherului de modă veche, care simte și vede în tine următorul Goldman Sachs? Dispar sucursale și anunțăm triumfător creșterea profitului prin înlocuirea forței de muncă cu software?

Este vorba, oare, în acest exercițiu, doar despre mărirea profitului sau, cumva, despre ceva mai subtil, mai adânc?

Găsim, cred, în mod hilar, sau nu, răspunsul la cinema. Ceea ce s-a imaginat, în trecut, ca, aparent, simplă ficțiune, a început să prindă – întâmplător? – contur în realitate, în vremea din urmă. Prin urmare, când dorim să intuim viitorul, putem apăsa liniștiți, cu lejeritate, butonul Netflix și vedea cele ce se prognozează.

Dacă părerea și percepția mea este fundamentată pe experiența profesională și de viață, pentru cei care doresc să pătrundă un unghi documentat, le recomand cu mare drag „Tehnicizarea inumană a vieții” a distinsului profesor Adrian Lemeni. Iar pentru un pic de divertisment contextual, geopolitic și geostrategic, le recomand „America următorilor 100 de ani” a lui George Friedman.

Dacă ești din România este foarte puțin probabil să nu fi consumat sau măcar să nu fi auzit de plăcinta dobrogeană – un delicios produs de patiserie fabricat în regiunea Dobrogei, în compoziția căruia intră foi de aluat întinse și umplute cu brânză telemea, amestecată cu caș și cu ouă.

Foile se întind și se usucă până când devin foarte subțiri, translucide, elastice și puțin lucioase. Apoi, se rulează, se încrețesc și se aranjează în formă de spirală în tăvi rotunde. Este un produs cu consistență moale, fragedă, datorită amestecului de ou și iaurt turnat deasupra, față de alte produse de același tip, care au o consistență crocantă cu suprafața ușor casantă. O altă deosebire față de alte produse de același tip este folosirea aluatului proaspăt, pregătit pentru fiecare tavă de produs finit.

De curând, caracterul specific al plăcintei dobrogene, datorat modului de preparare și îndemânării transmise de la o generație la alta, a fost recunoscut la nivel european – Comisia Europeană a adoptat, pe 30 martie, decizia prin care ”plăcinta dobrogeană” este considerată ca fiind o indicație geografică protejată (IGP) pentru România. Numele a fost adăugat în lista celor 1 621 de produse agricole deja protejate la nivel european, listă care se găsește în baza de date eAmbrosia.

Demersurile pentru obținerea recunoașterii și protecției la nivel european pe sistemul de calitate, Indicație Geografică Protejată au început în 2017, iar acum plăcinta dobrogeană completează lista de produse alimentare românești recunoscute până în prezent pe sisteme de calitate europene. Listă care a început cu magiunul de prune Topoloveni și care mai include Salam de Sibiu, Novac afumat din Țara Bârsei, Scrumbie de Dunăre afumată, Cârnați de Pleșcoi, Telemea de Sibiu, Cașcaval de Săveni, Salată cu icre de știucă de Tulcea și Salată tradițională cu icre de crap – toate cu Indicație Geografică Protejată, alături de Telemeaua de Ibănești, cu Denumire de Origine Protejată (DOP). Trebuie precizat că sistemele de calitate europeană IGP și DOP protejează denumirea unui produs care provine dintr-o anumită regiune și care este realizat urmând o anumită metodă de producție tradițională. Diferența între cele două este că, în timp ce în cazul DOP materiile prime trebuie să provină din regiunea de origine, unde trebuie să aibă loc toate etapele de producție, în ceea ce privește IGP, măcar una din etapele de producție, prelucrare sau preparare trebuie să aibă loc în regiunea respectivă.

Dintre cele peste 1600 de produse cu indicație geografică protejată sau denumire de origine protejată existente la nivelul Uniunii Europene, cele mai multe sunt deținute de Italia (317), Franța (260) și Spania (204), urmate de Germania, Portugalia și Grecia cu peste 100 de produse fiecare. De remarcat și faptul că, în prezent, China, țară care nu este membră a Uniunii, are 99 de produse de astfel de produse recunoscute la nivelul UE. Revenind la România, să amintim și că pe lângă produsele amintite, are înregistrate în Registrul indicațiilor geografice ale UE și băuturi spirtoase, din categoriile Rachiu de fructe, respectiv Rachiu de vin, iar la nivelul Ministerului Agriculturii sunt în derulare acțiuni care vizează înregistrarea pe sisteme de calitate europene a produsului “Pelin”, în categoria băuturilor aromatizate. De asemenea, România are în prezent trei produse în etapa de verificare europeană, respectiv două pentru dobândirea Indicației Geografice Protejate, respectiv Pita de Pecica și Salinatele de Turda și unul pentru dobândirea Specialității Tradiționale Garantate, respectiv Sardeluța marinată.

Sursă foto: https://suntdelicioase.ro/product/placinta-dobrogeana-cu-branza-sarata/

În urmă cu 190 de ani, lua naștere, la Iași, cea mai veche societate științifică din România, o instituție emblematică pentru Moldova și România modernă. Este vorba despre Societatea de Medici și Naturaliști (SMN), constituită la inițiativa medicilor Iacob Cihac și Mihai Zotta și care avea câteva direcții foarte bine definite – progresul medicinii și științelor naturii, răspândirea cunoștințelor agronomice, valorificarea bogățiilor naturale, studierea faunei, florei și apelor minerale ale Moldovei. Scopul era constituirea unei societăți de tip academic, după modelul celor deja consacrate din Occident, “pentru scoaterea țării din negura ignoranței și integrarea sa în lume”.

Iacob Cihac (1800 – 1888), medic ceh de formație germană, s-a stabilit la Iași și a organizat serviciul sanitar al armatei din Moldova. Împreună cu Mihai Zotta (1806 – 1877), Protomedicul capitalei Iași, a înființat „Cercul ieșean de citire medicală”, care ulterior a devenit Societatea de Medici și Naturaliști din Iași. Înființat în 1830, cercul de lectură facilitase accesul medicilor din Iași la literatura de specialitate.

Statutele Societatății de Medici și Naturaliști au fost aprobate în anul 1834 de guvernul Moldovei, iar președinte a fost ales domnitorul Mihail Sturdza. SMN a avut un rol major, de la realizarea primei Biblioteci medico-naturalistă și a primului Muzeu Istorico-Natural din țară, până la organizarea primei expoziții de unelte agricole, în 1834, de la inițierea primelor expediții științifice de grup – precum cea în care Grigore Cobălcescu a explorat calcarele și fauna fosilă de la Repedea – la subvenționarea sau primelor cercetări arheologice de la Cucuteni, prin Nicolae Beldiceanu.

Societatea de Medici și Naturaliști a stimulat, de asemenea, utilizarea limbii române în știință. A inițiat primele periodice de popularizare medico-farmaceutică, economică și agricolă în limba română, iar medicul Iacob Cihac a publicat primul ma­nu­al de Istorie Naturală în limba Țării, precum și primul manual românesc de medicină militară. Tot el a înființat primele instituții medico-militare în 1831-1832, 1859-1860: spitale militare, compania sanitară a armatei, Școala companiei sanitare.

Societatea de Medici și Naturaliști a lansat și primul proiect al unui Observator Astronomic din Principatele Române, achizițio­nând „telescopul cel mare de la Viena” de către Costache Conachi și Dr. Iacob Cihac, în 1850, iar Teodor Stamati, membru SMN, a semnat primul manual de fizică în limba română, în 1849, și primul Dicționăraș românesc de cuvinte tehnice și altele greu de înțeles, editat doi ani mai târziu.

În 1856, SMN a inaugurat prima Grădină Botanică din Principate grație doctorului și natu­ralis­tului Anastasie Fătu – președinte SMN, autorul primului manual românesc de botanică, în 1877 – pentru ca, în 1872, medicul și naturalistul Dimitrie Brândză, membru SMN, să realizeze o nouă Grădină Botanică. De asemenea, Societatea de Medici și Naturaliști a fost prima societate academică care a înființat primele unități de învățământ pre­univer­sitar și universitar: Academia Mihăileană, fondată în 1835; Institutul Academic, ctitorit la Iași în 1866, germenele Institutelor Unite, școală cu magiștri și elevi de elită; Universitatea din Iași, întemeiată în 1860; înființarea Facultății de Medicină în 1879 și a Secției de Învățământ Farmaceutic atașată Facultății de Medicină, 1913-1934.

Nu în ultimul rând, SMN a fost prima societate științifică implicată în lupta pentru emancipare națională și Unire. S-a implicat în desemnarea lui Cuza ca domn al Moldovei în 3 ianuarie 1859; a susținut Independența de Stat a României în 1877 și Marea Unire din 1918. După 1948, SMN a fost o instituție de rezistență și unitate profesională, ce a depășit restricțiile ideologice ale vremii. Ascultând îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, membru SMN din 1857 – „Iașul trebuie să devină scaunul științei, focarul inteligenței române”, și dictonul de pe vechiul sigiliu Semper altius, această societate și-a făcut datoria reprezentând un act de identitate a poporului român ce trebuie să rămână în conștiința oamenilor.

Sursă bibliografică: ziaruldeiasi.ro, Revista Timpul

Sursă foto: Revista Timpul

Weekendul acesta a avut loc Deschiderea Oficială a Programului Cultural Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, prin care locuitorii orașului de pe Bega, dar și turiștii prezenți, au avut parte de o gamă diversă de evenimente unicat.

Timișoara s-a transformat într-o imensă galerie de artă, cu numeroase expoziții colective și personale. Au avut loc concerte de muzică, teatru, film, spectacole stradale cu păpuși gigant, dezbateri în comunitate, un festival de cultură digitală, inaugurarea unei instalații cu 5 etaje în Piața Victoriei, cu 1.300 de plante, loc de belvedere și de educație pentru biodiversitate, precum și o lansare de carte pe 19 februarie, ziua de naștere a marelui sculptor Constantin Brâncuși.

Printre cele mai interesante evenimente se numără și vernisajul expoziției artistului român Victor Brauner, aceasta fiind prima retrospectivă organizată în țara sa de origine. Mare parte dintre expoziții rămân deschise după acest prim moment de sărbătoare: Victor Brauner: Invenții și magie (17 Februarie – 28 Mai), Tu ești alt eu – O catedrală a corpului (17 Februarie – 30 Aprilie), Mircea Nicolae – Lucruri mărunte, lucruri prețioase (17 Februarie – 23 Aprilie), Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului (17 Februarie – 2 Aprilie), Ritzi Jacobi & Peter Jacobi. Texturi ale memoriei. Cinci decenii de creație (17 Februarie – 5 Mai), Made up histories have long lives (17 Februarie – 16 Aprilie), Bright Cityscapes: Oglindirea ecosistemului (17 Februarie – 2 Aprilie), Minitremu 10+ (17 Februarie – 4 Decembrie).

Expoziția colectivă centrală Chronic Deșire – Sete Cronică (17 Februarie – 23 Aprilie) a putut fi vizitată în acest weekend în diferite spații din oraș: Bastionul Maria Theresia, Comenduirea Garnizoanei Timișoara, Muzeul de Transport Public ‘Corneliu Miklosi’ și Palatul Ștefănia, peste 10000 de vizitatori trecându-le pragul. Instalația de arhitectură Pepiniera.

Artistul Dan Perjovschi și-a prezentat expoziția pe roți – un tramvai decorat cu desene și mesaje puternic ancorate în viața socială, politică și culturală contemporană. “Este vorba despre o expoziție care nu mai așteaptă ca lumea să vină, ci iese ea la oameni” – a explicat artistul, care spune că ideea i-a venit din dorința de a prezenta lucrări și publicului care nu intră foarte des în muzee. 1306 Plante pentru Timișoara, care va rămâne deschisă pe tot parcursul anului, a atras zilnic mii de oameni care au putut admira Piața Victoriei de la înălțime.

Marele spectacol al Deschiderii a adus împreună pe străzile Timișoarei și mai ales în Piața Unirii, peste 17.000 de oameni. Artiștii care au dat startul acestui weekend, încă de vineri seara, au fost Doctorul Sinteză și Dj K-lu, urmați de formația timișoreana Implant Pentru Refuz, alături de invitații speciali: Adrian Despot, Dan Byron, Ovidiu Takacs, Ovidiu Vinereanu, Dora Gaitanovici și solista ucraineancă Alyona Alyona. În continuarea serii, publicul s-a delectat cu show-ul aerian de senzații, Muare Experience, oferit de compania spaniolă Voala Project, alături de formația Duchamp Pilot. Ritmurile balcanice au fost aduse pe scena din Piața Unirii de instrumentiștii de la Taraf de Călâu, împreună cu trupa Impex, țambalistul Alexei Ciobanu și Filip Simeonov, care au oferit o experiență de neuitat în inima orașului. Seara de Deschidere s-a încheiat pe muzică electronică a DJ-ului german Fritz Kalkbrenner. În a doua zi a manifestărilor inaugurale, artistul suedezo-britanic Jay Jay Johanson a reprezentat figura centrală a serii, interpretând un concert unic pe scena Palatului Culturii din Timișoara, iar finalul Deschiderii Oficiale a fost marcat de sunetele violonistului Lajkó Felix, acompaniat de trupa Volosi. Reflectoarele grandiosului spectacol de trei zile s-au stins aproape de miezul nopții, însă cortina rămâne ridicată, întrucât Timișoara – Capitală Culturală Europeană este abia la început, spun organizatorii.

Timișoara, devenită oficial Capitală Europeană a Culturii în 2023, privește cu încredere spre spectacolul impresionant care va urma până în februarie 2024, a declarat, primarul Dominic Fritz, la finalul manifestărilor inaugurale. Este doar începutul unui an irepetabil, care va scoate în evidență tot ce are mai bun de oferit orașul Timișoara, prin valorile care au contribuit la construirea acestuia: inovare, multiculturalitate, diversitate. Până în februarie 2024, a precizat edilul Timișoarei, “sunt programate peste 1.000 de evenimente, cu un mesaj internațional despre valorile culturale ale orașului, transmis de sutele de diplomați și jurnaliști care i-au fost alături în acest weekend, dar și de cei aproximativ un milion de vizitatori care sunt așteptați în decurs de un an. Am arătat de ce merităm acest titlu: suntem un oraș viu, creativ, primitor și divers. Timișoara are încă multe de arătat și toată lumea este așteptată cu brațele deschise” – a mai spus Dominic Fritz. Prezentă la manifestările inaugurale, comisarul european Adina Vălean a decernat Timișoarei premiul “Melina Mercouri”, în valoare de 1,5 milioane de euro, acordat orașelor capitale culturale europene care și-au îndeplinit angajamentele asumate în program.

Programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii continuă pe tot parcursul anului, încurajându-i pe cei interesați de artă, spectacol, performance, filosofie, arhitectură, design, diversitate culturală, educație, film, poezie, carte și dans, să participe la toate evenimentele care pun Timișoara pe harta capitalelor europene a culturii. Mai multe detalii despre programul cultural se găsesc pe www.timisoara2023.eu.

Motto: „Pace aştept, şi nu este întru mine pace…”[1]

În Evanghelia după Matei, Iisus Hristos rostește această îndrumare pentru ucenicii abia deveniți apostoli:

„Și intrând în casă, urați-i zicând: Pace casei acesteia!” (10, 12)

Acest salut, precizează Ieronim[2], nu este nici salutul grecesc, care anunța bucuria, nici cel latinesc, care invoca sănătatea. Este cel semitic, care a ajuns până în zilele noastre, pe care îl știm din auzite ca pe un fel de hello, bonjour sau ciao. Este vorba despre shalom.

Rădăcina consonantică Š-L-M din care a crescut cuvântul „pace” e comună multor limbi semitice și, în iudaism, este unul dintre numele lui Dumnezeu[3] (Adonai-Shalom). Astfel că Shalom – Pace merită cercetat puțin, măcar ca să intuim cât de departe e de vremurile noastre, dominate de consoane mai puțin subtile, precum P, B, X ori Z.

O precizare necesară – cei ce știu câte ceva despre limba ebraică veche cunosc faptul că, spre deosebire de multe alte limbi, aici literele au ele însele o însemnătate excepțională și o viață a lor proprie. Există cărți întregi scrise despre literele ebraice, nu are rost să povestesc eu prost și pe scurt ce au povestit alții bine și pe îndelete. Ce e de reținut acum e că, în ebraica veche, literele în sine sunt căi de înțelegere. Ele nu sunt doar niște repere grafice, golite de sens intrinsec. De pildă, dacă în alfabetul latin „A” e o simplă convenție, un simplu semn transparent, în abjad-ul ebraic aleph e o explozie de sensuri și de lumini, o entitate care comunică cu celelalte entități din constelația limbii, un fel de vietate prin care Dumnezeu Însuși face, desface și preface. Scrii A și obții trei bețișoare și o indicație de pronunție. Scrii א (Aleph) și obții o esență de sens.[4]

Cu acest reper în gând, să privim puțin către shalom. Urmăriți (de la dreapta la stânga, da?) cele patru litere din imaginea de sus. Prima, care seamănă cu un trident, este shin, a doua este lamed, iar ultima este mem final (în ebraică, există câteva litere care capătă altă formă dacă sunt puse la finalul cuvântului, semn că pe lumea asta niciodată lucrurile nu sunt statice și că, în lumina sfârșitului, ne schimbăm alcătuirea). Pe cel de-al treilea caracter care aduce cu un bețișor cu punctuleț deasupra îl putem lăsa deocamdată la o parte, întrucât nu este o consoană, ci este vocala O, deci nu face parte din rădăcina consonantică Š-L-M. La fel și micul T de sub Shin, tot vocală e. Rămânem deci cu Shin-Lamed-Mem, cum am stabilit.

Despre prima literă, Shin, cea care seamănă cu un trident, înțelepții spun că ea conține ideea de pace. În partea de sus, pare că sunt trei siluete suple, ori trei capete. Fiecare cu altă cale – unul prea țeapăn, unul prea aplecat și unul numai bun. Lucrurile pot lua mereu forme extreme și știm bine că, așa cum există ispite de-a stânga pentru cei simpluți, există și ispite de-a dreapta pentru cei rafinați. Între ele, ca între Scila și Caribda, e calea de mijloc, cumpănirea salvatoare, gândul moderat fără a fi tern, și ferm fără a fi casant.

Dacă ar fi fost doar un cap, ar fi fost prea singur. Dacă ar fi fost două, sigur s-ar fi certat. Abia odată cu cel de treilea apare posibilitatea medierii, a lui nici-ca-tine/nici-ca-mine, a lui nici-așa/nici-altminteri. Abia al treilea aduce posibilitatea unei împăcări adevărate, atât de necesară pentru spiritele care se risipesc care încotro, uitând că (așa cum bine se vede) baza lor e comună, sursa lor de viață e aceeași și, deci, nu pot exista unele fără altele.

Nu fără legătură cu interpretarea de mai sus vine o alta: Shin mai este asociat cu dinții – shen [ז‎ש‎‎]), deci cu actul de a te hrăni și mai ales cu actul de a mărunți. A alege buna cale de mijloc presupune să „rumegi” cu grijă, să nu iei decizii pripite, „pe nemestecate”. Așadar, calea de mijloc și pacea se mențin cu răbdare și cu atenție. Și cu efort – pentru că dinții mai înseamnă și putere: sfâșiem cu dinții ceea ce nu putem rupe cu mâinile.

Shin însă mai e și semnul focului și nu trebuie mult efort ca în locul celor trei capete să vedem acum trei vâlvătăi care ard neîncetat, incendiu implacabil împrăștiat în toate direcțiile. Ceea ce face ca lucrurile să devină și mai interesante – pentru că, de partea cealaltă a lui Lamed se află Mem. Iar Mem este, tradițional, simbolul apei.

Apa e viață, iar ebraica o onorează splendid dimpreună cu focul: asta fiindcă focul – esh [אש], împreună cu apa – maim [ם‎‎׳‎מ‎] ne dau pe shamaim [‎‎ם‎׳‎מ‎ש] – care nu este altceva decât cerul[5] făcut întru început de Dumnezeu în primul verset al Scripturii, pe care îl regăsim și ca „reședință” a Domnului în Psalmul al 2-lea.[6]

Focul încălzește și purifică, dar, nestăpânit, topește, mistuie și dogorește, lăsând doar cenușă și scrum. Apa e viață, însă și ucide, îneacă, rodește rugină și cotropește orice loc în care poate pătrunde. Și mai cu seamă dizolvă totul. Sub imperiul apei, totul se îndreaptă către pierderea formei, către pierderea stabilității, către nedeterminare și către deșert.

Astfel, Shalom ne aduce aminte că,  pe de-o parte, avem apa Potopului, iar pe partea cealaltă, focul Sodomei[7]. Două forme de distrugere, două feluri diferite cu același deznodământ oribil – pierderea războiului spiritual prin amorfizare. Cum să scăpăm, cum să ne salvăm?

Între Shin și Mem e Lamed. Această literă elegantă are o particularitate pe care nici un învățăcel nu o poate ignora – este cea mai înaltă dintre literele ebraice. În vreme ce toate celelalte litere stau cuminți, înșirate la același nivel, Lamed se înalță, luându-și zborul pe deasupra tuturor. De asta, înțelepții ne spun că Lamed este simbolul cunoașterii, al învățării – lamad [ד‎מ‎ל‎], semn că doar prin strădania de a cunoaște putem depăși orizontalele mustind de prostie și de orbire ale veacului. Lamed potolește și furia, pentru că seamănă cu un toiag cu care puteai agăța oaia pierdută printre mărăcini sau în vreo crăpătură de stâncă, puteai separa oile de capre sau, la nevoie, puteai încinge spinarea vreunui răufăcător, redând pacea turmei. Iar toiagul e sceptru – adică autoritate legitimă și puterea de a discerne, fără de care, simplu spus, pacea e iluzie, zbucium și risipire și vorbă de stropit pe ecran.

Și mai e ceva – Lamed e și simbolul orientării – în ebraica biblică, ל alipit de un substantiv sau un pronume se transformă în prepoziție care indică direcția. Iar Direcția ne-o dă tot această literă maiestuoasă, care nu întâmplător se află în inima „alfabetului” ebraic (și în mijlocul lui Shalom). Direcția e inima – lev [לב], și nici nu ar trebui să ne mirăm – până la urmă dintotdeauna ni s-a spus că întrAcolo trebuie să ne îndreptăm, restul a fost bruiaj din regie. (Abia de curând am remarcat cu uimirea necunoscătorului că Hristos alătură fericirea celor curați cu inima de fericirea făcătorilor de pace).

Așadar, Shalom – cu Lamed înrădăcinat ca un pom falnic între Shin și Mem, ne spune: doar cunoașterea ce se îndreaptă spre inimă, doar cunoașterea ce se înalță dincolo de povara zilei, doar cunoașterea ce aduce ordine și scoate la lumină; doar cunoașterea ce-i foc viu și apă vie poate depăși deopotrivă incendiile și inundațiile lumii noastre dezordonate și ne poate da apa care ține de sete, nu pe cea care ne îneacă, și focul care încălzește, nu pe cel care carbonizează. Pacea de pe pământ nu poate dăinui dacă nu ne vom strădui să ne atingem, să ne lăsăm atinși de Adevărul care ne spală inima cu Apă și ne-o curăță cu Foc.

…Iar dacă la urmă vom schimba doar o singură vocală din rădăcina Š-L-M vom descoperi o altă minunăție. Vom obține pe Shalam  – care înseamnă starea de a fi complet, neștirbit, nevătămat.[8]

Semn că fără pace, nu putem fi întregi…

Semn că mai întâi trebuie să ne căutam întru pace inima, ca să fim deplini…

Ca să fim deplinimi.

Shalom!

[1] Din rugăciunea la vreme de mâhnire și deznădejde a Sfântului Efrem cel Nou.

[2] Mențiunea lui Cristian Bădiliță, preluată de Pr. Ioan Sorin Usca, în Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, I – Matei, ed. Christiana, 2018, p. 263.

[3] De asemenea, în islam (Al-Salām).

[4] De exemplu, una dintre nenumăratele interpretări ale lui Aleph ar fi acela că cele două semne mici (yod), de deasupra și de dedesubtul liniei oblice (waw) reprezintă pe Dumnezeu – cel de sus, și pe om – cel de jos, iar waw-ul intermediar este Tora, puntea care unește pe omul de jos cu Dumnezeul de sus.

[5] „Pace pe pământ, pace sus în cer”…

[6] Că veni vorba, pentru cei care vor să fie la curent cu vremurile, primele patru versete din acest psalm: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând: « Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor ». Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”

[7] Doar trei versete mai târziu, la v. 15, Hristos vorbește despre Sodoma și Gomora, cele trecute prin foc. Întâmplare?

[8] Despre această stare se vorbește, de exemplu, în Facerea 33, 18, când Iacob ajunge „cu bine” (tradus uneori: „la Salem”), după cutremurătoarea luptă cu Îngerul și întâlnirea cu Esau.

Importanța conservării patrimoniului cultural spiritual și curajul unei persoane de a salva o biserică veche de peste 250 de ani, aceasta a fost tema expoziției de fotografie „Lacrimile Vinței“, pe care o găzduiește zilele acestea Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Autoarea fotografiilor și a conceptului este Raluca Prelipceanu, iar curator este Rodica Marinescu. Expoziția documentar face parte din proiectul „Educația prin cultură” al Liceului, care are ca scop educarea privirii celor tineri.

Vința, o comunitate condamnată

Ideea expoziției a apărut atunci când Raluca Prelipceanu a aflat de drama comunității din satul Vința, de pe Valea Arieșului. În acest sat, în 1760, a fost construită o biserică zveltă. Concurența inevitabilă cu satele vecine a făcut ca biserica din Vința să fie înaltă și frumoasă, Pictura din interior a fost făcută în frescă de Simion Silaghi Sălăgeanu și a fost terminată în anul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Deși încărcată de istorie și de tradiție, biserica aceasta s-a văzut amenințată de unul dintre iazurile de decantare a sterilului provenit din exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Veche de 40 de ani, exploatarea de cupru a generat cantități imense de reziduuri, iar depozitarea lor în iazuri de decantare a dus la strămutarea integrală a unor localități. În Vința, sterilul ajunsese deja la câțiva metri de biserica veche de două secole și jumătate, iar frumusețea ei era condamnată să se piardă.

În 2018, Raluca Prelipceanu a fost cea care a inițiat o mișcare care a pus în contact energia Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, a Academiei Române, a companiei CupruMin și a Muzeului ASTRA din Sibiu. Rezultatul a fost salvarea, pe bucăți, a bisericii: fresca a fost extrasă și depozitată momentan la muzeul sibian, iar turla și pereții bisericii au fost demontați și urmează să fie remontați pe un amplasament în incinta generoasă a aceluiași muzeu ASTRA. Raluca Prelipceanu a făcut numeroase fotografii înainte de demontarea bisericii, iar ele au fost publicate în albumul „Liturghisiri în adâncuri”. Albumul a fost, de fapt, relansat cu prilejul evenimentului de la Liceul „Anastasia Popescu”, alături de monografia „Vința – radiografia unei comunități care dispare”.

Cine câștigă atunci când trecutul confruntă prezentul

Expoziția de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a reunit o parte dintre fotografiile cu biserica din Vința pe marginea iazului de steril. Sunt imagini în care biserica pare că are istoria în spate și un viitor înnegurat în față. Expoziția devine astfel o mărturie asupra faptului că memoria poate fi păstrată și că valorile vechi nu trebuie întotdeauna să se recunoască învinse în fața valorilor economice concrete și presante.

Prof. Monica Șerbănescu, declarație la eveniment: “Colaborarea noastră cu doamna Rodica Marinescu în cadrul acestui proiect presupune o secțiune de educație a privirii, care este o componentă foarte importantă pentru copii. Educația privirii presupune atenție, rost, gândire, reflecție. Prin expoziția aceasta, copiii înțeleg Vința din punct de vedere istoric, geografic, teologic, dar și din punctul de vederea al patrimoniului cultural. Timp de o lună, cei care vor privi expoziția vor avea o înțelegere în adâncime a faptului că avem un patrimoniu de o bogăție extraordinară și ține de noi dacă îl vom păstra sau nu“.

Raluca Prelipceanu, declarație la eveniment: „Pentru mine, totul a pornit ca o întâmplare, pentru că eu îmi doream să fac o expoziție cu bisericile de pe Valea Arieșului care aveau pictură veche, iar pe listă era și Vința. La început planul meu era să atrag atenția asupra situației în care se găsea biserica și speram că apoi cineva să se ocupe de salvarea ei, dar până la urmă a fost necesar să mă implic mai mult. Biserica reprezintă efortul unei comunități, iar ca să ridici o biserică acum aproximativ 250 de ani sub stăpânirea austriacă nu era deloc ușor”.

Percepția majorității privitoare la calitățile războinice ale geto-dacilor este influențată atât de filmografia realizată în perioada comunistă, cât și de imaginile prezentate în manualele de istorie și în literatura de popularizare. Dar de unde s-au inspirat, la rândul lor, creatorii acestor filme și cât adevăr există în interpretările filmice?

Există două surse principale de documentare: prima sursă de imagini este reprezentarea strămoșilor noștri de pe Columna lui Traian de la Roma, iar a doua este reprezentată de imaginile de pe monumentul aceluiași împărat Traian aflat pe teritoriul țării noastre, la Adamclisi (Tropaeum Traiani).

Cum arătau și cum luptau dacii

Din aceste documente arheologice reiese că geto-dacii luptau atât călare – majoritar nobilii -, cât și pedeștri, și nu purtau aproape deloc armură. Foloseau arme precum săbiile curbe (sica), sulițe, scuturi rotunde și altele asemănătoare. În fruntea trupelor mergea mereu celebrul stindard cu cap de lup și trup de balaur.

Deși această percepție poate să corespundă realității, ea nu este totuși completă: este un fapt sigur că stilul de luptă și organizarea militară a geto-dacilor au fost influențate puternic de către populațiile cu care aceștia au intrat în contact.

Cine i-a influențat cel mai mult pe daci

Primii din această categorie despre care avem informații clare au fost sciții, un neam de origine iraniană sosit din nordul Mării Negre. Numele lor s-a păstrat prin denumirea pe care romanii au dat-o Dobrogei: Scythia Minor.

Aceștia i-au învățat pe geți, așa cum relatează istoricul grec Tucidide, să folosească tacticile călăreților arcași: „Geții și celelalte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași obiceiuri; toți trag cu arcul de pe cai”.

Odrysii și celții, față în față cu dacii

De asemenea, din punct de vedere politic triburile geto-dace au resimțit influența regatului trac al odrysilor. Stăpânirea lor a inclus Dobrogea, așa că geto-dacilor de aici le-a fost inoculată conștiința unității, iar în ceea ce privește armele folosite, calitatea acestora cunoaște o îmbunătățire semnificativă după sosirea în Transilvania a triburilor celtice, cândva între secolele III-II î. Hr.

Primul conducător daco-get: regele fără nume

Primul conducător cunoscut al unei uniuni de triburi getice a intrat în istorie fără nume. El a fost desemnat de către istoricul roman Pompeius Trogus ca „rex Histrianorum”, adică „rege al histrienilor”, al triburilor getice din regiunea Histriei. Acesta s-a opus cu succes ultimei încercări de expansiune a sciților, conduși de Ateas, în regiunea Dobrogei.

Moartea sa subită, survenită în jurul anului 339 î. Hr., a permis regelui Filip al II-lea al Macedoniei să intervină, aducând regiunea sub dominația sa.

Daco-geții țin piept strategilor lui Alexandru Macedon

Influența macedoneană în regiunea Dunării de Jos, menținută prin expediții periodice, precum cea a lui Alexandru cel Mare, nu a fost însă de durată. Pe când cuceritorul Imperiului Persan se afla în campanie în Orient, unul dintre strategii săi, Zopyrion, guvernatorul Traciei, a întreprins o campanie în vestul Mării Negre, împotriva cetății Olbia. Expediția macedonenilor a fost însă un eșec.

Insuccesul lui Zopyron s-a transformat apoi într-o adevărată catastrofă: armata sa aflată în retragere a fost surprinsă de o furtună pe când încerca să treacă Dunărea. Și pentru ca totul să se termine categoric, generalul a pierit, împreună cu majoritatea soldaților, într-o luptă cu geții din regiune.

Dromichetes și faptele lui de arme

Nici Lisimah, unul dintre succesorii lui Alexandru cel Mare, care a luat titlul de rege al Traciei, nu a avut mai mult succes în supunerea geților din Câmpia Munteană.

Acum își face apariția în istorie regele geto-dac Dromichetes. El a reușit să coalieze o puternică uniune tribală. Era un războinic inteligent: în fața invadatorilor, a aplicat tactica pământului pârjolit, ce va fi folosită ulterior și de români, în Evul Mediu. În acest fel a reușit să înfrângă în două rânduri trupele diadohului, pe care l-a capturat în anul 292 î.Hr. Au urmat, desigur, tratative. Ele au avut loc purtate în cetatea de scaun a regelui get, Helis, identificată de către arheologi în localitatea Piscu Crăsani din Ialomița.

În urma negocierilor, Lisimah i-a recunoscut lui Dromichetes autoritatea asupra ținuturilor dobrogene și a încheiat un tratat de prietenie, consfințit prin căsătoria regelui get cu fiica sa. Potrivit istoricului Diodor din Sicilia, la banchetul ținut în cetatea Helis, prizonierii macedoneni au fost ținuți în lux, în timp ce geții au avut parte de un ospăț modest, pentru a le arăta învinșilor că nu au ce câștiga de la ei – desigur, aceasta este o imagine recurentă în literatura antică, fiind întâlnită și la Herodot, atunci când prezintă banchetul pe care spartanii l-au oferit perșilor.

La întrebarea: „Ce știm despre daci?”, răspunsul pe scurt ar fi: mult mai puține decât vehiculează în prezent ampla literatură  ce le este dedicată. Motivația este una obiectivă: puținele surse scrise contemporane privitoare la geto-daci și gradul de interpretabilitate al materialelor arheologice, ce stânjenește formularea unor teorii certe.

Gânditorul de la Hamangia: celebritate internațională

Dispunem, totuși, de unele certitudini? Iar dacă da, pe ce se întemeiază acestea?

Un prim fapt sigur este acela că actualul teritoriu al României a fost locuit din preistorie, așa cum au arătat-o descoperirile arheologice, care atestă existența unor civilizații din perioadele paleoliticului și neoliticului. Unele artefacte din această ultimă etapă istorică au dobândit o celebritate internațională, așa cum este cazul grupului antropomorf de la Hamangia (statueta „Gânditorului”).

Când au ajuns geto-dacii pe teritoriul României de azi

În schimb, este mult mai dificil de constatat dacă populația sau populațiile care au realizat aceste producții artistice au legătură cu geto-dacii sau constituie elemente distincte, premergătoare acestora. Teza aceasta este susținută de mai mulți cercetători, între care și reputatul arheolog Vasile Pârvan (1882-1927). El este autorul unora dintre cele mai ample cercetări cu privire la perioada preistorică și cea antică pe teritoriul României, sintetizate în lucrarea Getica.

Potrivit lui Pârvan, triburile geto-dacilor, ce constituiau ramura nordică a mult mai vastului grup etnic al tracilor, s-ar fi stabilit în spațiul mărginit de Dunăre la sud, de Carpații Păduroși la nord, de râul Tisa la vest și de Marea Neagră la est în perioada epocii bronzului, așadar la începutul mileniului al II-lea înaintea erei creștine.

Geți sau daci? Ce spune Herodot

Prima atestare istorică a geto-dacilor în acest spațiu datează însă abia din anul 514 î. Hr. și îi aparține istoricului grec Herodot din Halicarnas. El descrie, în cartea a IV-a a Istoriilor sale, campania regelui persan Darius I cel Mare împotriva sciților și a geților.

Herodot spune între altele că: „Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geții care se cred nemuritori … iar geții hotărându-se la o rezistență îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Sursele scrise despre daci sunt exclusiv străine

Din acest moment începe perioada istorică a geto-dacilor, însă și ulterior există numeroase lacune, cauzate de sărăcia mențiunilor din sursele scrise ce s-au păstrat până astăzi. Iar acestea sunt exclusiv străine, deoarece strămoșii românilor nu au lăsat scrieri, sau cel puțin acestea nu s-au păstrat.

Există o notabilă excepție, anume cele trei tăblițe de la Tărtăria, care prezentă o scriere arhaică asemănătoare celei vechi mesopotamiene. Scrierea aceasta însă nu a fost descifrată, așa încât mesajul celor trei tăblițe continuă să rămână misterios. Sursa aceasta deci nu poate fi luată în considerare. Iar autorii străini i-au menționat pe geto-daci cel mai adesea prin prisma contactelor acestora cu populațiile din rândurile cărora proveneau – cel mai adesea grecii sau romanii.

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com)

Geții sunt menționați în numeroase izvoare grecești și latine

Grecii au intrat în legătură cu locuitorii autohtoni din Dobrogea începând cu secolul al VII-lea î. Hr., când începe întemeierea cetăților lor de pe malul apusean al Mării Negre (precum Histria, Tomis ori Callatis). Cu aceștia au întreținut legături comerciale, au plătit adesea tribut căpeteniilor cu ale căror teritorii se învecinau și le-au solicitat protecția și sprijinul. În consecință, mai multe inscripții din coloniile grecești oferă unele date privitoare la organizarea și cultura geților.

Romanii ajung mult mai târziu în legătură cu dacii, mai exact la jumătatea secolului al II-lea înaintea erei creștine. Atunci, expansiunea lor cuprinde Peninsula Balcanică și, ulterior, Câmpia Panonică. Însă primul autor care îi menționează este Iulius Caesar, în lucrarea sa De bello Gallico (așadar în a doua jumătate a secolului I î. Hr.).

Geți sau daci? Geto-daci sau daco-geți?

Din mențiunile surselor grecești și romane s-a născut o altă confuzie, privitoare la numele strămoșilor românilor: geți, daci, geto-daci sau daco-geți. Cea mai bună lămurire, chiar dacă parțială, la această dilemă, este prezentată de geograful grec Strabon, care a trăit la începutul secolului I d.Hr.

Strabon  arată în Geografia sa că:  „a existat o împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei ce se întind spre Pont (Marea Neagră) și spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului (Dunărea)”.

Așadar, denumirile ce le-au fost date au stat sub semnul percepției culturale și istorice. Desigur, nu sunt excluse și unele deosebiri între diferitele triburi ale acestora. De altfel, ele nu s-au unificat decât în timpul domniei marelui rege Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

Potrivit opiniei curente a majorității istoricilor, denumirea corectă, respectând cronologia istorică, ar fi aceea de geto-daci.

Cât de numeroși erau geto-dacii

Un alt fapt sigur privitor la vechii locuitori ai pământului românesc este acela că, la momentul când sunt menționați de izvoarele istorice, aceștia populau deja de multă vreme și în număr mare teritoriile din stânga Dunării și Dobrogea. Aceasta reiese, de exemplu, din scrierile geografului Strabon și ale istoricului Arrian privitoare la expediția regelui macedonean Alexandru cel Mare la nord de Dunăre, din anul 335 î. Hr. Potrivit acestora, el a întâlnit aici un trib de geți ce dispunea de aproximativ 14.000 de soldați.

Un alt indiciu indirect despre numărul mare al celor care locuiesc aceste ținuturi: cuceritorul de mai târziu al Persiei a putut să traverseze Dunărea într-o singură noapte, folosindu-se de un pod alcătuit din bărcile localnicilor, iar soldații săi au traversat ulterior, la nord de Dunăre, lanuri întinse de grâu.

Aceste mărturii arată că geto-dacii reprezentau o populație numeroasă și sedentară, specializată în activitățile agricole. Ea va juca, în scurtă vreme, un rol important pe scena lumii antice.

161 de ani de la unirea dintre Moldova și Țara Românească. Antiunioniștii vremii o numeau ”o crimă”. Privind în istorie, Unirea aceasta a fost unul dintre momentele mari, una dintre străfulgerările istoriei. Privirea retrospectivă descoperă trei lecții care trebuie aprofundate.

Lecția identității: România este o țară a sintezelor, în care alăturările creează avantaje, iar asocierile progres. Ambiția noastră în istorie n-a fost niciodată aceea de a identifica filonul de român pur-sânge. Reușita noastră din acest punct de vedere este că, deși așezați la întretăiere de drumuri militare și comerciale, de interese și de culturi, acolo unde tot ce nu e bine fixat se alterează, am reușit să convertim pozitiv influențele, împrumuturile. 

Marea provocare de azi: intersecțiile culturale sunt mai mari și mai influente în timpul nostru decât niciodată, iar la această presiune n-avem alternativă. Soluția în fața acestei situații este previzibilă și simplă: memoria. Când ai memorie bună, când știi cine ești și cine sunt cei de dinaintea ta, orice nouă întâlnire cu cineva diferit nu te destabilizează, ci te îmbogățește. În fața spaimei că ne vom dizolva în oceanul multiculturalismului planetar, mintea lucidă și conștiința trează știe ce e de făcut: să ne amintim cine am fost și cine suntem. E important însă să ne amintim exact ce și cum a fost, nu să transformăm istoria într-un câmp inform de fapte reinterpretabile azi după modele momentului.

Lecția oamenilor-cheie: Lascăr Rosetti, omul care a închis ușa încăperii în care boierii moldoveni discutau pe cine să pună domnitor. Înarmat cu un pistol cu care amenințat că se împușcă dacă mai încearcă cineva să plece din sală înainte de a lua necesara decizie, Rosetti a creat în 3 ianuarie 1859 exact cadrul de presiune de care era nevoie pentru o alegere inspirată. Boierii erau înțepeniți în linia intereselor partidelor formale și informale din care proveneau. Gestul lui Lascăr Rosetti i-a făcut să înțeleagă dramatismul  momentului, iar atunci când Neculai Pisoțchi a rostit pe neașteptate numele lui Cuza, au înțeles cu toții că aceasta putea fi soluția. La momentul potrivit, un om hotărât poate schimba istoria unei națiuni doar printr-un gest.

Lecția unității. Am învățat la timp că unirea aduce puterea, că dezbinarea noastră este contextul în care neprietenii noștri sunt fericiți. Din fericire, știm cât de puternică este solidaritatea românilor în ceasurile grele și amare. Dar știm și că, atunci când nu-i nicio amenințare externă  la orizont, românii sunt mereu supărați pe țara lor și pe poporul lor. Aici e nevoie de mai multă unitate, la firul ierbii, la nivelul relațiilor directe între români. Poate că n-ar fi rău să lecturăm cu mai multă înțelepciune toate îndemnurile la polarizare, care subliniază diferențele și adâncesc fisurile dintre noi. Este o lecție care trebuie învățată.

foto deschidere: Theodor Aman, Unirea Principatelor

Din interviul cu Dorel Vișan:

• Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
• Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
• Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
• Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
• După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

Minunata toamnă a anului 2019 ne-a scos din casă de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir și ne-a trimis să descoperim, aproape de Ruse, matca ocrotitorului Bucureștilor, adică Basarbovul (sau Basarabovul, ori Basarabovo). Este locul din care moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au ajuns la București, pentru a-și împlini misiunea în istorie, veghind la soarta Capitalei.

Români și bulgari, istorie înnegurată

Toamna dunăreană ne-a întâmpinat la început cu o ceață deasă, să o tai cu cuțitul, inclusiv la momentul traversării marelui fluviu, dar ici colo, prin spărturile de abur puteai ghici căldura soarelui și lumina care lucra neabătut să spargă negura. Am lăsat Ruse în dreapta și ne-am continuat calea spre dealurile Basarbovului prin care apa Lomului a săpat canioane adânci în piatra calcaroasă.

Drumul prin Bulgaria mi-a adus înainte de toate aminte de zbuciumata istorie recentă a relației de iubire și ură dintre noi și bulgari, popor cu care astăzi ne aflăm împreună în Uniunea Europeană, motiv insuficient însă să provoace de unul singur ștergerea micilor ori marilor noastre rivalități, unele la fel de adânci, cred, precum fluviul Dunărea.

Ne amintim de obicei fața frumoasă a istoriei, cu sacrificiile românilor care au participat, alături de armata imperială rusă, la războiul ruso-turc în anii 1877 – 1878, în urma căruia Bulgaria a apărut pe hartă. Inițial, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieșire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică și Marea Marmara.

Pacea de la Berlin (1878), însă, le-a redus teritoriul, lăsând sudul respectivului teritoriu Turciei, pentru a tempera ambițiile Imperiului Rus, care dorea pentru Bulgaria un stat cât mai vast, în ideea că Moscovei îi va fi astfel mai ușor să ajungă la Istanbul, cheia Mării Negre și ieșirea spre Mediterană, conform planului imperial schițat încă din vremea lui Petru cel Mare. De fapt Rusia a văzut războiul și pacea care a urmat ca pe-o etapă în efortul de deschidere a accesului către a doua Romă și consecința sa firească: Marea Neagră să devină o mare rusească.

Faptul că nu trăim astăzi această realitate nu înseamnă nicidecum că Moscova a renunțat la ideologia expansionistă a lui Petru cel Mare. La finele secolului XIX, însă, planul imperial rus a aprins în imaginarul bulgar dorința de a lupta pentru o Bulgarie Mare, ca pe vremea țarilor. O poezie intitulată ”Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofov, poetul curții regale din Sofia, membru al comisiei de educație bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar și are versuri care sună cam așa:

”Și înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, / Să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat / Decât schelete și spectre / Și să nu se urce la cer / Decât mireasma trupurilor arse, / Cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. / Înainte, mereu înainte!”

Poate să pară ciudat că pot să-ți treacă prin minte asemenea gânduri într-o splendidă zi de sfârșit de octombrie, în vreme ce-ai pornit în căutarea semnelor credinței și a lui Dumnezeu pe drumuri bulgare. Rivalitățile naționale în istorie au existat și vor exista mereu, iar energia pe care trebuie să o cheltuim cu toții pentru a le netezi și depăși este însemnată.

Odiseea moaștelor de la sudul Dunării

Dar nimic nu este întâmplător. O privire aruncată din nou în istorie ne arată că, între anii 1768-1774, tot pe fondul războaielor ruso-turce purtate inclusiv pe pământ românesc, dar și în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile pe care le conducea în satul Basarab – actualul Bararbov (sau Basarabovo).

Pentru ca cinstitele moaște să nu fie profanate de ostașii turci, generalul a decis ca ele să fie transportate în Rusia. Când cortegiul a ajuns cu racla în București, un negustor bogat provenind probabil din Balcanii de Vest, pe numele său Hagi Dimitrie, dar și mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei țării, ca o mângâiere pentru multele pagube și suferințe îndurate în cursul conflictului.

A contat, probabil, și argumentul că Sfântul Dimitrie cel Nou era de fapt de neam ”valah”. Ascultându-le dorința, generalul rus a acceptat ca moaștele să fie așezate în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuși, la Kiev, unde se pare că se păstrează și astăzi. În acest fel Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit parte a orașului și, în curând, ocrotitor al Bucureștiului.

O cheie de lectură aici este prezența în ecuație a unui macedo-român bogat, acel negustor pe numele său păstrat de istorie Hagi[1] Dimitrie, care a oferit argumentul pecuniar ce a cântărit greu în decizia generalului rus de a lăsa moaștele Sfântului Dimitrie ce Nou să se odihnească la București – o dorință mai veche, de altfel, a urbei. Este de amintit aici că, în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moștenirea Imperiu Otoman, populația aromână a devenit victimă, prinsă între acțiunile de grecizare și cele de bulgarizare, care se manifestau cu violență.

Aromânii erau prinși între bandele de antarți greci și cele de comitagii bulgari, ambele extrem de violente, provocând suferințe greu de imaginat aromânilor în acea perioadă, în efortul de a le impune fie grecizarea sau bulgarizarea, fie moartea; neamul aromân, ramură a românilor, a fost considerat și de greci și de bulgari ca neavenit în teritoriile pe care căutau să le domine.

În primul război balcanic Regatul României i-a asigurat pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic împotriva luptei pentru îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menținerea integrității Turciei. Guvernul de la București a adăugat, însă, că: ”Dacă totuși, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea și ea să-și spună cuvântul său”.

La Londra, când se negociau termenii încheierii conflictului și devenise clar că schimbări profunde se vor produce în Balcani, România a cerut o compensație teritorială la frontiera disputată a Dobrogei, adică jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Șumla – Varna, deci o fâșie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, pe linia Turtucaia – Balcic;  teritoriu locuit la acel moment predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Teritoriu pe care ulterior Bucureștiul l-a ofertat macedo-românilor persecutați din Balcanii de Vest pentru relocare.

Linia respectivă asigura protecția capitalei noastre la un atac dinspre sud, pentru că Bucureștiul se găsește la o distanță mică față de Dunăre și orice forțare a fluviului de către o armată ar fi amenințat direct orașul. Ori linia Turtucaia – Balcic asigura protecția capitalei, prin faptul că o armată ce ar fi încercat să treacă fluviul putea fi atacată din flanc de pe aceasta linie. De altfel așa s-a și întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut mărșălui direct spre București, în ciuda superiorității sale, ci a atacat trupele române din Cadrilater și le-a împins până în Dobrogea, abia apoi forțând trecerea Dunării spre București.

Mausoleul de la Comana

Seara, când am trecut Dunărea înapoi, am apucat-o pe Valea Neajlovului către smârcurile Comanei și ne-am oprit la memorialul eroilor români din primul război mondial, ridicat în incinta Mânăstirii Comana. Aici, în toamna anului 1916, trupele germane, aflate sub comanda lui Anton Ludwig August von Mackensen, au amenajat un cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov,  români, majoritatea, dar și bulgari, turci și germani.

În anul 1919 Societatea ”Cultul Eroilor” a hotărât construirea unui mausoleu în incinta Mânăstirii Comana, pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga. Osuarul de la Comana vorbește de la sine despre marile rivalități dunărene, care au marcat procesul de formare al națiunilor la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Se poate repeta istoria? Nu este aici locul să dăm un răspuns. Putem face totuși remarca tensiunilor în creștere din Balcani, pe fondul interferenței accentuate a forțelor externe Europei și a eșecului procesului de extindere al Uniunii Europene în Balcanii de Vest.

Pământ bulgăresc, spirit românesc

Mânăstirea Basarabovo este însă un loc liniștit, tendința fiind aceea de a vedea locul fie ca pe-un veritabil pământ românesc, dată fiind prezența numeroasă a pelerinilor de la nord de Dunăre, ceea ce ar fi înșelător, fie de a privi spațiul ca pe-un loc al întâlnii unei tradiții creștine comune, așa cum de altfel ar și trebui. Chiar dacă Sfântul Dimitrie, cel din apele Lomului, era valah de origine, el aparține deopotrivă și bulgarilor și oricărui creștin care crede în sfințenia sa.

În anul 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a înfăptuit printr-o slujbă specială în ziua de 27 octombrie a anului 1955. A fost ca o rază de speranță în vremea unei negre dictaturi atee.

După căderea comunismului pelerinajele la București (mai ales) dar și la Basarabovo s-au reluat și au crescut în amploare an de an. În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstire, locul unde s-a nevoit sfântul.

Mai apoi, în anul 2018, Mănăstirea din Basarabovo a primit și un veșmânt care a acoperit mai multă vreme moaștele sale aflate în București. Darul a fost oferit de Patriarhul Daniel Mitropolitului Naum de Ruse, prezent la Hramul Catedralei Patriarhale, Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. În cuvântul său, Patriarhul Daniel a precizat că oferă veșmântul ”în semn de aleasă prețuire și binecuvântare” pentru biserica nouă a mănăstirii bulgare, dar și pentru a fi purtat în procesiune la alte biserici din Bulgaria, ”spre folos duhovnicesc și sporire în credință a credincioșilor care se vor ruga cu evlavie Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou”.

O mare minune a Sfântului Dimitrie cel din apa Lomului va fi viitorul comun, în pace și bună înțelegere a tuturor popoarelor dunărene. Să credem într-un astfel de viitor și să ne rugăm pentru el.

[1] Hagi – Hadji sau El-Hajj, este un termen care desemnează un musulman care a ajuns să-și facă pelerinajul la Mecca și Medina. Dar el mai desemna și o persoană în vârstă, respectabilă, care a făcut avere. Pentru creștinii din Balcani, Hagi însemna o persoană care a făcut pelerinajul la Ierusalim, la mormântul lui Iisus Hristos

Cunoscut mai degrabă pentru viața excentrică pe care a dus-o și aventurile amoroase care l-au îndepărtat de la tron pentru un timp, Carol al II-lea este remarcabil prin prisma monumentelor arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Monarhul a pus bazele unui stil care îmbină armonios arhitectura raționalistă, funcționalistă și modernă, de cea mai bună calitate. Suveranul a adus în București blocurile de tip american, atunci când a decis construcția Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei.

”Arhitectura interbelică a Bucureştiului și Regalitatea” este tema expoziției de fotografie ce poate fi vizitată între 17 octombrie-3 noiembrie la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Colecția fotografică ilustrează cele mai reprezentative clădiri din perioada interbelică. Aceasta a fost expusă până acum și în Londra, Barcelona și Stockholm. “Epoca interbelică rămâne pentru noi toți o epocă a dezvoltării culturale, economice, o epocă din care ne-au rămas numeroase mărturii”, a spus la vernisaj Mihai Gheorghiu, directorul adjunct al MȚR.

Neadevăruri istorice despre un monarh antipatic

Prezent la eveniment, academicianul Răzvan Theodorescu a pornit pe firul istoriei și a demontat două neadevăruri care au făcut carieră. “Primul neadevăr este că Bucureștiul are câteva monumente mai vechi, dar nu are deloc arhitectură modernă. Al doilea neadevăr este că în evoluția  regalității a existat un moment mai trist, și anume momentul regelui Carol al II-lea, dintre 1930-1940”. Opera arhitectonică lăsată de Carol al II-lea se poate vedea azi cu precădere în parte de nord a Capitalei, unde în 1936, prin efortul lui Dimitrie Gusti, se năștea Muzeul Satului.

Sfetnicii majestății sale spuneau adesea că, prin deciziile adoptate, regele  forța elaborarea unui stil arhitectural întemeiat pe tradiție și artă populară. ”Arhitectura epocii lui Carol al II-lea are un filon italian, dar are și ceva din tradiția brâncovenească, tradiția  Hureziului”, a spus Răzvan Teodorescu.

Carol al II-lea, cel care aduce arhitectura americană în București

Puțină lume cunoaște azi  faptul că regele Carol al II-lea era pasionat de arhitectură americană. Lucrul acesta s-a concretizat în perioada 1929-1934, când prin decizia monarhului, s-a construit Palatului Telefoanelor. ”Așa s-a deschis domnia lui Carol. Este un monument american, care reflectă tradiția școlii de la Chicago”, a amintit Răzvan Teodorescu. Clădirea a fost proiectată și ridicată de arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy. Imobilul impresiona prin înălţimea sa care atingea 52,5 metri, fiind până la construcţia Hotelului Intercontinental cea mai înaltă clădire din Bucureşti. “Carol al II-lea a fost cel mai mare ctitor din familia de Hohenzollern. O fi avut păcatele lui și de asta nu ne îndoim, dar în materie de arhitectură, pe vremea lui, s-a dezvoltat un stil arhitectural care rivalizează cu orice școală europeană”, a spus Răzvan Teodorescu.

Luca Matei Stoian, cel care a plecat cu aparatul foto prin București pentru a surprinde aceste opere ale arhitecturii interbelice, a apreciat la vernisaj că este nevoie de revalorificarea acestor monumente. “De obicei trecem pe lângă aceste clădiri și nu le observăm, sunt pline de bannere, de graffity, sunt deteriorate și batjocorite. E păcat, pentru că avem cu ce ne mândri”, a concluzionat Luca Matei Stoian.