Importanța conservării patrimoniului cultural spiritual și curajul unei persoane de a salva o biserică veche de peste 250 de ani, aceasta a fost tema expoziției de fotografie „Lacrimile Vinței“, pe care o găzduiește zilele acestea Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Autoarea fotografiilor și a conceptului este Raluca Prelipceanu, iar curator este Rodica Marinescu. Expoziția documentar face parte din proiectul „Educația prin cultură” al Liceului, care are ca scop educarea privirii celor tineri.

 

Vința, o comunitate condamnată

Ideea expoziției a apărut atunci când Raluca Prelipceanu a aflat de drama comunității din satul Vința, de pe Valea Arieșului. În acest sat, în 1760, a fost construită o biserică zveltă. Concurența inevitabilă cu satele vecine a făcut ca biserica din Vința să fie înaltă și frumoasă, Pictura din interior a fost făcută în frescă de Simion Silaghi Sălăgeanu și a fost terminată în anul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Deși încărcată de istorie și de tradiție, biserica aceasta s-a văzut amenințată de unul dintre iazurile de decantare a sterilului provenit din exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Veche de 40 de ani, exploatarea de cupru a generat cantități imense de reziduuri, iar depozitarea lor în iazuri de decantare a dus la strămutarea integrală a unor localități. În Vința, sterilul ajunsese deja la câțiva metri de biserica veche de două secole și jumătate, iar frumusețea ei era condamnată să se piardă.

În 2018, Raluca Prelipceanu a fost cea care a inițiat o mișcare care a pus în contact energia Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, a Academiei Române, a companiei CupruMin și a Muzeului ASTRA din Sibiu. Rezultatul a fost salvarea, pe bucăți, a bisericii: fresca a fost extrasă și depozitată momentan la muzeul sibian, iar turla și pereții bisericii au fost demontați și urmează să fie remontați pe un amplasament în incinta generoasă a aceluiași muzeu ASTRA. Raluca Prelipceanu a făcut numeroase fotografii înainte de demontarea bisericii, iar ele au fost publicate în albumul „Liturghisiri în adâncuri”. Albumul a fost, de fapt, relansat cu prilejul evenimentului de la Liceul „Anastasia Popescu”, alături de monografia „Vința – radiografia unei comunități care dispare”.

 

Cine câștigă atunci când trecutul confruntă prezentul

Expoziția de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a reunit o parte dintre fotografiile cu biserica din Vința pe marginea iazului de steril. Sunt imagini în care biserica pare că are istoria în spate și un viitor înnegurat în față. Expoziția devine astfel o mărturie asupra faptului că memoria poate fi păstrată și că valorile vechi nu trebuie întotdeauna să se recunoască învinse în fața valorilor economice concrete și presante.

 

Lacrimile Vinței (2)

 

Prof. Monica Șerbănescu, declarație la eveniment: “Colaborarea noastră cu doamna Rodica Marinescu în cadrul acestui proiect presupune o secțiune de educație a privirii, care este o componentă foarte importantă pentru copii. Educația privirii presupune atenție, rost, gândire, reflecție. Prin expoziția aceasta, copiii înțeleg Vința din punct de vedere istoric, geografic, teologic, dar și din punctul de vederea al patrimoniului cultural. Timp de o lună, cei care vor privi expoziția vor avea o înțelegere în adâncime a faptului că avem un patrimoniu de o bogăție extraordinară și ține de noi dacă îl vom păstra sau nu“.

 

Raluca Prelipceanu, declarație la eveniment: „Pentru mine, totul a pornit ca o întâmplare, pentru că eu îmi doream să fac o expoziție cu bisericile de pe Valea Arieșului care aveau pictură veche, iar pe listă era și Vința. La început planul meu era să atrag atenția asupra situației în care se găsea biserica și speram că apoi cineva să se ocupe de salvarea ei, dar până la urmă a fost necesar să mă implic mai mult. Biserica reprezintă efortul unei comunități, iar ca să ridici o biserică acum aproximativ 250 de ani sub stăpânirea austriacă nu era deloc ușor”.

 

Percepția majorității privitoare la calitățile războinice ale geto-dacilor este influențată atât de filmografia realizată în perioada comunistă, cât și de imaginile prezentate în manualele de istorie și în literatura de popularizare. Dar de unde s-au inspirat, la rândul lor, creatorii acestor filme și cât adevăr există în interpretările filmice?

 

Există două surse principale de documentare: prima sursă de imagini este reprezentarea strămoșilor noștri de pe Columna lui Traian de la Roma, iar a doua este reprezentată de imaginile de pe monumentul aceluiași împărat Traian aflat pe teritoriul țării noastre, la Adamclisi (Tropaeum Traiani).

 

Cum arătau și cum luptau dacii

Din aceste documente arheologice reiese că geto-dacii luptau atât călare – majoritar nobilii -, cât și pedeștri, și nu purtau aproape deloc armură. Foloseau arme precum săbiile curbe (sica), sulițe, scuturi rotunde și altele asemănătoare. În fruntea trupelor mergea mereu celebrul stindard cu cap de lup și trup de balaur.

Deși această percepție poate să corespundă realității, ea nu este totuși completă: este un fapt sigur că stilul de luptă și organizarea militară a geto-dacilor au fost influențate puternic de către populațiile cu care aceștia au intrat în contact.

 

Cine i-a influențat cel mai mult pe daci

Primii din această categorie despre care avem informații clare au fost sciții, un neam de origine iraniană sosit din nordul Mării Negre. Numele lor s-a păstrat prin denumirea pe care romanii au dat-o Dobrogei: Scythia Minor.

Aceștia i-au învățat pe geți, așa cum relatează istoricul grec Tucidide, să folosească tacticile călăreților arcași: „Geții și celelalte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași obiceiuri; toți trag cu arcul de pe cai”.

 

Odrysii și celții, față în față cu dacii

De asemenea, din punct de vedere politic triburile geto-dace au resimțit influența regatului trac al odrysilor. Stăpânirea lor a inclus Dobrogea, așa că geto-dacilor de aici le-a fost inoculată conștiința unității, iar în ceea ce privește armele folosite, calitatea acestora cunoaște o îmbunătățire semnificativă după sosirea în Transilvania a triburilor celtice, cândva între secolele III-II î. Hr.

 

Primul conducător daco-get: regele fără nume

Primul conducător cunoscut al unei uniuni de triburi getice a intrat în istorie fără nume. El a fost desemnat de către istoricul roman Pompeius Trogus ca „rex Histrianorum”, adică „rege al histrienilor”, al triburilor getice din regiunea Histriei. Acesta s-a opus cu succes ultimei încercări de expansiune a sciților, conduși de Ateas, în regiunea Dobrogei.

Moartea sa subită, survenită în jurul anului 339 î. Hr., a permis regelui Filip al II-lea al Macedoniei să intervină, aducând regiunea sub dominația sa.

 

Daco-geții țin piept strategilor lui Alexandru Macedon

Influența macedoneană în regiunea Dunării de Jos, menținută prin expediții periodice, precum cea a lui Alexandru cel Mare, nu a fost însă de durată. Pe când cuceritorul Imperiului Persan se afla în campanie în Orient, unul dintre strategii săi, Zopyrion, guvernatorul Traciei, a întreprins o campanie în vestul Mării Negre, împotriva cetății Olbia. Expediția macedonenilor a fost însă un eșec.

Insuccesul lui Zopyron s-a transformat apoi într-o adevărată catastrofă: armata sa aflată în retragere a fost surprinsă de o furtună pe când încerca să treacă Dunărea. Și pentru ca totul să se termine categoric, generalul a pierit, împreună cu majoritatea soldaților, într-o luptă cu geții din regiune.

 

Dromichetes și faptele lui de arme

Nici Lisimah, unul dintre succesorii lui Alexandru cel Mare, care a luat titlul de rege al Traciei, nu a avut mai mult succes în supunerea geților din Câmpia Munteană.

Acum își face apariția în istorie regele geto-dac Dromichetes. El a reușit să coalieze o puternică uniune tribală. Era un războinic inteligent: în fața invadatorilor, a aplicat tactica pământului pârjolit, ce va fi folosită ulterior și de români, în Evul Mediu. În acest fel a reușit să înfrângă în două rânduri trupele diadohului, pe care l-a capturat în anul 292 î.Hr. Au urmat, desigur, tratative. Ele au avut loc purtate în cetatea de scaun a regelui get, Helis, identificată de către arheologi în localitatea Piscu Crăsani din Ialomița.

În urma negocierilor, Lisimah i-a recunoscut lui Dromichetes autoritatea asupra ținuturilor dobrogene și a încheiat un tratat de prietenie, consfințit prin căsătoria regelui get cu fiica sa. Potrivit istoricului Diodor din Sicilia, la banchetul ținut în cetatea Helis, prizonierii macedoneni au fost ținuți în lux, în timp ce geții au avut parte de un ospăț modest, pentru a le arăta învinșilor că nu au ce câștiga de la ei – desigur, aceasta este o imagine recurentă în literatura antică, fiind întâlnită și la Herodot, atunci când prezintă banchetul pe care spartanii l-au oferit perșilor.

 

 

La întrebarea: „Ce știm despre daci?”, răspunsul pe scurt ar fi: mult mai puține decât vehiculează în prezent ampla literatură  ce le este dedicată. Motivația este una obiectivă: puținele surse scrise contemporane privitoare la geto-daci și gradul de interpretabilitate al materialelor arheologice, ce stânjenește formularea unor teorii certe.

 

Gânditorul de la Hamangia: celebritate internațională

Dispunem, totuși, de unele certitudini? Iar dacă da, pe ce se întemeiază acestea?

Un prim fapt sigur este acela că actualul teritoriu al României a fost locuit din preistorie, așa cum au arătat-o descoperirile arheologice, care atestă existența unor civilizații din perioadele paleoliticului și neoliticului. Unele artefacte din această ultimă etapă istorică au dobândit o celebritate internațională, așa cum este cazul grupului antropomorf de la Hamangia (statueta „Gânditorului”).

 

Când au ajuns geto-dacii pe teritoriul României de azi

În schimb, este mult mai dificil de constatat dacă populația sau populațiile care au realizat aceste producții artistice au legătură cu geto-dacii sau constituie elemente distincte, premergătoare acestora. Teza aceasta este susținută de mai mulți cercetători, între care și reputatul arheolog Vasile Pârvan (1882-1927). El este autorul unora dintre cele mai ample cercetări cu privire la perioada preistorică și cea antică pe teritoriul României, sintetizate în lucrarea Getica.

Potrivit lui Pârvan, triburile geto-dacilor, ce constituiau ramura nordică a mult mai vastului grup etnic al tracilor, s-ar fi stabilit în spațiul mărginit de Dunăre la sud, de Carpații Păduroși la nord, de râul Tisa la vest și de Marea Neagră la est în perioada epocii bronzului, așadar la începutul mileniului al II-lea înaintea erei creștine.

 

Geți sau daci? Ce spune Herodot

Prima atestare istorică a geto-dacilor în acest spațiu datează însă abia din anul 514 î. Hr. și îi aparține istoricului grec Herodot din Halicarnas. El descrie, în cartea a IV-a a Istoriilor sale, campania regelui persan Darius I cel Mare împotriva sciților și a geților.

Herodot spune între altele că: „Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geții care se cred nemuritori … iar geții hotărându-se la o rezistență îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

 

Sursele scrise despre daci sunt exclusiv străine

Din acest moment începe perioada istorică a geto-dacilor, însă și ulterior există numeroase lacune, cauzate de sărăcia mențiunilor din sursele scrise ce s-au păstrat până astăzi. Iar acestea sunt exclusiv străine, deoarece strămoșii românilor nu au lăsat scrieri, sau cel puțin acestea nu s-au păstrat.

Există o notabilă excepție, anume cele trei tăblițe de la Tărtăria, care prezentă o scriere arhaică asemănătoare celei vechi mesopotamiene. Scrierea aceasta însă nu a fost descifrată, așa încât mesajul celor trei tăblițe continuă să rămână misterios. Sursa aceasta deci nu poate fi luată în considerare. Iar autorii străini i-au menționat pe geto-daci cel mai adesea prin prisma contactelor acestora cu populațiile din rândurile cărora proveneau – cel mai adesea grecii sau romanii.

 

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com).

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com)

 

Geții sunt menționați în numeroase izvoare grecești și latine

Grecii au intrat în legătură cu locuitorii autohtoni din Dobrogea începând cu secolul al VII-lea î. Hr., când începe întemeierea cetăților lor de pe malul apusean al Mării Negre (precum Histria, Tomis ori Callatis). Cu aceștia au întreținut legături comerciale, au plătit adesea tribut căpeteniilor cu ale căror teritorii se învecinau și le-au solicitat protecția și sprijinul. În consecință, mai multe inscripții din coloniile grecești oferă unele date privitoare la organizarea și cultura geților.

Romanii ajung mult mai târziu în legătură cu dacii, mai exact la jumătatea secolului al II-lea înaintea erei creștine. Atunci, expansiunea lor cuprinde Peninsula Balcanică și, ulterior, Câmpia Panonică. Însă primul autor care îi menționează este Iulius Caesar, în lucrarea sa De bello Gallico (așadar în a doua jumătate a secolului I î. Hr.).

 

Geți sau daci? Geto-daci sau daco-geți?

Din mențiunile surselor grecești și romane s-a născut o altă confuzie, privitoare la numele strămoșilor românilor: geți, daci, geto-daci sau daco-geți. Cea mai bună lămurire, chiar dacă parțială, la această dilemă, este prezentată de geograful grec Strabon, care a trăit la începutul secolului I d.Hr.

Strabon  arată în Geografia sa că:  „a existat o împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei ce se întind spre Pont (Marea Neagră) și spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului (Dunărea)”.

Așadar, denumirile ce le-au fost date au stat sub semnul percepției culturale și istorice. Desigur, nu sunt excluse și unele deosebiri între diferitele triburi ale acestora. De altfel, ele nu s-au unificat decât în timpul domniei marelui rege Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

Potrivit opiniei curente a majorității istoricilor, denumirea corectă, respectând cronologia istorică, ar fi aceea de geto-daci.

 

Cât de numeroși erau geto-dacii

Un alt fapt sigur privitor la vechii locuitori ai pământului românesc este acela că, la momentul când sunt menționați de izvoarele istorice, aceștia populau deja de multă vreme și în număr mare teritoriile din stânga Dunării și Dobrogea. Aceasta reiese, de exemplu, din scrierile geografului Strabon și ale istoricului Arrian privitoare la expediția regelui macedonean Alexandru cel Mare la nord de Dunăre, din anul 335 î. Hr. Potrivit acestora, el a întâlnit aici un trib de geți ce dispunea de aproximativ 14.000 de soldați.

Un alt indiciu indirect despre numărul mare al celor care locuiesc aceste ținuturi: cuceritorul de mai târziu al Persiei a putut să traverseze Dunărea într-o singură noapte, folosindu-se de un pod alcătuit din bărcile localnicilor, iar soldații săi au traversat ulterior, la nord de Dunăre, lanuri întinse de grâu.

Aceste mărturii arată că geto-dacii reprezentau o populație numeroasă și sedentară, specializată în activitățile agricole. Ea va juca, în scurtă vreme, un rol important pe scena lumii antice.

 

 

161 de ani de la unirea dintre Moldova și Țara Românească. Antiunioniștii vremii o numeau ”o crimă”. Privind în istorie, Unirea aceasta a fost unul dintre momentele mari, una dintre străfulgerările istoriei. Privirea retrospectivă descoperă trei lecții care trebuie aprofundate.

 

Lecția identității: România este o țară a sintezelor, în care alăturările creează avantaje, iar asocierile progres. Ambiția noastră în istorie n-a fost niciodată aceea de a identifica filonul de român pur-sânge. Reușita noastră din acest punct de vedere este că, deși așezați la întretăiere de drumuri militare și comerciale, de interese și de culturi, acolo unde tot ce nu e bine fixat se alterează, am reușit să convertim pozitiv influențele, împrumuturile. 

Marea provocare de azi: intersecțiile culturale sunt mai mari și mai influente în timpul nostru decât niciodată, iar la această presiune n-avem alternativă. Soluția în fața acestei situații este previzibilă și simplă: memoria. Când ai memorie bună, când știi cine ești și cine sunt cei de dinaintea ta, orice nouă întâlnire cu cineva diferit nu te destabilizează, ci te îmbogățește. În fața spaimei că ne vom dizolva în oceanul multiculturalismului planetar, mintea lucidă și conștiința trează știe ce e de făcut: să ne amintim cine am fost și cine suntem. E important însă să ne amintim exact ce și cum a fost, nu să transformăm istoria într-un câmp inform de fapte reinterpretabile azi după modele momentului.

Lecția oamenilor-cheie: Lascăr Rosetti, omul care a închis ușa încăperii în care boierii moldoveni discutau pe cine să pună domnitor. Înarmat cu un pistol cu care amenințat că se împușcă dacă mai încearcă cineva să plece din sală înainte de a lua necesara decizie, Rosetti a creat în 3 ianuarie 1859 exact cadrul de presiune de care era nevoie pentru o alegere inspirată. Boierii erau înțepeniți în linia intereselor partidelor formale și informale din care proveneau. Gestul lui Lascăr Rosetti i-a făcut să înțeleagă dramatismul  momentului, iar atunci când Neculai Pisoțchi a rostit pe neașteptate numele lui Cuza, au înțeles cu toții că aceasta putea fi soluția. La momentul potrivit, un om hotărât poate schimba istoria unei națiuni doar printr-un gest.

Lecția unității. Am învățat la timp că unirea aduce puterea, că dezbinarea noastră este contextul în care neprietenii noștri sunt fericiți. Din fericire, știm cât de puternică este solidaritatea românilor în ceasurile grele și amare. Dar știm și că, atunci când nu-i nicio amenințare externă  la orizont, românii sunt mereu supărați pe țara lor și pe poporul lor. Aici e nevoie de mai multă unitate, la firul ierbii, la nivelul relațiilor directe între români. Poate că n-ar fi rău să lecturăm cu mai multă înțelepciune toate îndemnurile la polarizare, care subliniază diferențele și adâncesc fisurile dintre noi. Este o lecție care trebuie învățată.

 

foto deschidere: Theodor Aman, Unirea Principatelor

 

 

Din interviul cu Dorel Vișan:

  • Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
  • Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
  • Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
  • Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
  • După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

 

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

 

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

 

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

 

 

Minunata toamnă a anului 2019 ne-a scos din casă de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir și ne-a trimis să descoperim, aproape de Ruse, matca ocrotitorului Bucureștilor, adică Basarbovul (sau Basarabovul, ori Basarabovo). Este locul din care moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au ajuns la București, pentru a-și împlini misiunea în istorie, veghind la soarta Capitalei.

 

Români și bulgari, istorie înnegurată

Toamna dunăreană ne-a întâmpinat la început cu o ceață deasă, să o tai cu cuțitul, inclusiv la momentul traversării marelui fluviu, dar ici colo, prin spărturile de abur puteai ghici căldura soarelui și lumina care lucra neabătut să spargă negura. Am lăsat Ruse în dreapta și ne-am continuat calea spre dealurile Basarbovului prin care apa Lomului a săpat canioane adânci în piatra calcaroasă.

Drumul prin Bulgaria mi-a adus înainte de toate aminte de zbuciumata istorie recentă a relației de iubire și ură dintre noi și bulgari, popor cu care astăzi ne aflăm împreună în Uniunea Europeană, motiv insuficient însă să provoace de unul singur ștergerea micilor ori marilor noastre rivalități, unele la fel de adânci, cred, precum fluviul Dunărea.

Ne amintim de obicei fața frumoasă a istoriei, cu sacrificiile românilor care au participat, alături de armata imperială rusă, la războiul ruso-turc în anii 1877 – 1878, în urma căruia Bulgaria a apărut pe hartă. Inițial, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieșire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică și Marea Marmara.

 

Basarabi_3

 

Pacea de la Berlin (1878), însă, le-a redus teritoriul, lăsând sudul respectivului teritoriu Turciei, pentru a tempera ambițiile Imperiului Rus, care dorea pentru Bulgaria un stat cât mai vast, în ideea că Moscovei îi va fi astfel mai ușor să ajungă la Istanbul, cheia Mării Negre și ieșirea spre Mediterană, conform planului imperial schițat încă din vremea lui Petru cel Mare. De fapt Rusia a văzut războiul și pacea care a urmat ca pe-o etapă în efortul de deschidere a accesului către a doua Romă și consecința sa firească: Marea Neagră să devină o mare rusească.

Faptul că nu trăim astăzi această realitate nu înseamnă nicidecum că Moscova a renunțat la ideologia expansionistă a lui Petru cel Mare. La finele secolului XIX, însă, planul imperial rus a aprins în imaginarul bulgar dorința de a lupta pentru o Bulgarie Mare, ca pe vremea țarilor. O poezie intitulată ”Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofov, poetul curții regale din Sofia, membru al comisiei de educație bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar și are versuri care sună cam așa:

”Și înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, / Să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat / Decât schelete și spectre / Și să nu se urce la cer / Decât mireasma trupurilor arse, / Cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. / Înainte, mereu înainte!

Poate să pară ciudat că pot să-ți treacă prin minte asemenea gânduri într-o splendidă zi de sfârșit de octombrie, în vreme ce-ai pornit în căutarea semnelor credinței și a lui Dumnezeu pe drumuri bulgare. Rivalitățile naționale în istorie au existat și vor exista mereu, iar energia pe care trebuie să o cheltuim cu toții pentru a le netezi și depăși este însemnată.

 

Odiseea moaștelor de la sudul Dunării

Dar nimic nu este întâmplător. O privire aruncată din nou în istorie ne arată că, între anii 1768-1774, tot pe fondul războaielor ruso-turce purtate inclusiv pe pământ românesc, dar și în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile pe care le conducea în satul Basarab – actualul Bararbov (sau Basarabovo).

Pentru ca cinstitele moaște să nu fie profanate de ostașii turci, generalul a decis ca ele să fie transportate în Rusia. Când cortegiul a ajuns cu racla în București, un negustor bogat provenind probabil din Balcanii de Vest, pe numele său Hagi Dimitrie, dar și mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei țării, ca o mângâiere pentru multele pagube și suferințe îndurate în cursul conflictului.

A contat, probabil, și argumentul că Sfântul Dimitrie cel Nou era de fapt de neam ”valah”. Ascultându-le dorința, generalul rus a acceptat ca moaștele să fie așezate în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuși, la Kiev, unde se pare că se păstrează și astăzi. În acest fel Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit parte a orașului și, în curând, ocrotitor al Bucureștiului.

O cheie de lectură aici este prezența în ecuație a unui macedo-român bogat, acel negustor pe numele său păstrat de istorie Hagi[1] Dimitrie, care a oferit argumentul pecuniar ce a cântărit greu în decizia generalului rus de a lăsa moaștele Sfântului Dimitrie ce Nou să se odihnească la București – o dorință mai veche, de altfel, a urbei. Este de amintit aici că, în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moștenirea Imperiu Otoman, populația aromână a devenit victimă, prinsă între acțiunile de grecizare și cele de bulgarizare, care se manifestau cu violență.

 

Basarabi_2

 

Aromânii erau prinși între bandele de antarți greci și cele de comitagii bulgari, ambele extrem de violente, provocând suferințe greu de imaginat aromânilor în acea perioadă, în efortul de a le impune fie grecizarea sau bulgarizarea, fie moartea; neamul aromân, ramură a românilor, a fost considerat și de greci și de bulgari ca neavenit în teritoriile pe care căutau să le domine.

În primul război balcanic Regatul României i-a asigurat pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic împotriva luptei pentru îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menținerea integrității Turciei. Guvernul de la București a adăugat, însă, că: ”Dacă totuși, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea și ea să-și spună cuvântul său”.

La Londra, când se negociau termenii încheierii conflictului și devenise clar că schimbări profunde se vor produce în Balcani, România a cerut o compensație teritorială la frontiera disputată a Dobrogei, adică jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Șumla – Varna, deci o fâșie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, pe linia Turtucaia – Balcic;  teritoriu locuit la acel moment predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Teritoriu pe care ulterior Bucureștiul l-a ofertat macedo-românilor persecutați din Balcanii de Vest pentru relocare.

Linia respectivă asigura protecția capitalei noastre la un atac dinspre sud, pentru că Bucureștiul se găsește la o distanță mică față de Dunăre și orice forțare a fluviului de către o armată ar fi amenințat direct orașul. Ori linia Turtucaia – Balcic asigura protecția capitalei, prin faptul că o armată ce ar fi încercat să treacă fluviul putea fi atacată din flanc de pe aceasta linie. De altfel așa s-a și întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut mărșălui direct spre București, în ciuda superiorității sale, ci a atacat trupele române din Cadrilater și le-a împins până în Dobrogea, abia apoi forțând trecerea Dunării spre București.

 

Mausoleul de la Comana

Seara, când am trecut Dunărea înapoi, am apucat-o pe Valea Neajlovului către smârcurile Comanei și ne-am oprit la memorialul eroilor români din primul război mondial, ridicat în incinta Mânăstirii Comana. Aici, în toamna anului 1916, trupele germane, aflate sub comanda lui Anton Ludwig August von Mackensen, au amenajat un cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov,  români, majoritatea, dar și bulgari, turci și germani.

 

Basarabi_4

 

În anul 1919 Societatea ”Cultul Eroilor” a hotărât construirea unui mausoleu în incinta Mânăstirii Comana, pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga. Osuarul de la Comana vorbește de la sine despre marile rivalități dunărene, care au marcat procesul de formare al națiunilor la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Se poate repeta istoria? Nu este aici locul să dăm un răspuns. Putem face totuși remarca tensiunilor în creștere din Balcani, pe fondul interferenței accentuate a forțelor externe Europei și a eșecului procesului de extindere al Uniunii Europene în Balcanii de Vest.

 

Pământ bulgăresc, spirit românesc

Mânăstirea Basarabovo este însă un loc liniștit, tendința fiind aceea de a vedea locul fie ca pe-un veritabil pământ românesc, dată fiind prezența numeroasă a pelerinilor de la nord de Dunăre, ceea ce ar fi înșelător, fie de a privi spațiul ca pe-un loc al întâlnii unei tradiții creștine comune, așa cum de altfel ar și trebui. Chiar dacă Sfântul Dimitrie, cel din apele Lomului, era valah de origine, el aparține deopotrivă și bulgarilor și oricărui creștin care crede în sfințenia sa.

În anul 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a înfăptuit printr-o slujbă specială în ziua de 27 octombrie a anului 1955. A fost ca o rază de speranță în vremea unei negre dictaturi atee.

După căderea comunismului pelerinajele la București (mai ales) dar și la Basarabovo s-au reluat și au crescut în amploare an de an. În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstire, locul unde s-a nevoit sfântul.

Mai apoi, în anul 2018, Mănăstirea din Basarabovo a primit și un veșmânt care a acoperit mai multă vreme moaștele sale aflate în București. Darul a fost oferit de Patriarhul Daniel Mitropolitului Naum de Ruse, prezent la Hramul Catedralei Patriarhale, Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. În cuvântul său, Patriarhul Daniel a precizat că oferă veșmântul în semn de aleasă prețuire și binecuvântarepentru biserica nouă a mănăstirii bulgare, dar și pentru a fi purtat în procesiune la alte biserici din Bulgaria, spre folos duhovnicesc și sporire în credință a credincioșilor care se vor ruga cu evlavie Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.

O mare minune a Sfântului Dimitrie cel din apa Lomului va fi viitorul comun, în pace și bună înțelegere a tuturor popoarelor dunărene. Să credem într-un astfel de viitor și să ne rugăm pentru el.

 

 

[1] Hagi – Hadji sau El-Hajj, este un termen care desemnează un musulman care a ajuns să-și facă pelerinajul la Mecca și Medina. Dar el mai desemna și o persoană în vârstă, respectabilă, care a făcut avere. Pentru creștinii din Balcani, Hagi însemna o persoană care a făcut pelerinajul la Ierusalim, la mormântul lui Iisus Hristos

Cunoscut mai degrabă pentru viața excentrică pe care a dus-o și aventurile amoroase care l-au îndepărtat de la tron pentru un timp, Carol al II-lea este remarcabil prin prisma monumentelor arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Monarhul a pus bazele unui stil care îmbină armonios arhitectura raționalistă, funcționalistă și modernă, de cea mai bună calitate. Suveranul a adus în București blocurile de tip american, atunci când a decis construcția Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei.

 

”Arhitectura interbelică a Bucureştiului și Regalitatea” este tema expoziției de fotografie ce poate fi vizitată între 17 octombrie-3 noiembrie la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Colecția fotografică ilustrează cele mai reprezentative clădiri din perioada interbelică. Aceasta a fost expusă până acum și în Londra, Barcelona și Stockholm. “Epoca interbelică rămâne pentru noi toți o epocă a dezvoltării culturale, economice, o epocă din care ne-au rămas numeroase mărturii”, a spus la vernisaj Mihai Gheorghiu, directorul adjunct al MȚR.

 

Neadevăruri istorice despre un monarh antipatic

Prezent la eveniment, academicianul Răzvan Theodorescu a pornit pe firul istoriei și a demontat două neadevăruri care au făcut carieră. “Primul neadevăr este că Bucureștiul are câteva monumente mai vechi, dar nu are deloc arhitectură modernă. Al doilea neadevăr este că în evoluția  regalității a existat un moment mai trist, și anume momentul regelui Carol al II-lea, dintre 1930-1940”. Opera arhitectonică lăsată de Carol al II-lea se poate vedea azi cu precădere în parte de nord a Capitalei, unde în 1936, prin efortul lui Dimitrie Gusti, se năștea Muzeul Satului.

 

Bucuresti_1

 

Sfetnicii majestății sale spuneau adesea că, prin deciziile adoptate, regele  forța elaborarea unui stil arhitectural întemeiat pe tradiție și artă populară. ”Arhitectura epocii lui Carol al II-lea are un filon italian, dar are și ceva din tradiția brâncovenească, tradiția  Hureziului”, a spus Răzvan Teodorescu.

 

Carol al II-lea, cel care aduce arhitectura americană în București

Puțină lume cunoaște azi  faptul că regele Carol al II-lea era pasionat de arhitectură americană. Lucrul acesta s-a concretizat în perioada 1929-1934, când prin decizia monarhului, s-a construit Palatului Telefoanelor. ”Așa s-a deschis domnia lui Carol. Este un monument american, care reflectă tradiția școlii de la Chicago”, a amintit Răzvan Teodorescu. Clădirea a fost proiectată și ridicată de arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy. Imobilul impresiona prin înălţimea sa care atingea 52,5 metri, fiind până la construcţia Hotelului Intercontinental cea mai înaltă clădire din Bucureşti. “Carol al II-lea a fost cel mai mare ctitor din familia de Hohenzollern. O fi avut păcatele lui și de asta nu ne îndoim, dar în materie de arhitectură, pe vremea lui, s-a dezvoltat un stil arhitectural care rivalizează cu orice școală europeană”, a spus Răzvan Teodorescu.

Luca Matei Stoian, cel care a plecat cu aparatul foto prin București pentru a surprinde aceste opere ale arhitecturii interbelice, a apreciat la vernisaj că este nevoie de revalorificarea acestor monumente. “De obicei trecem pe lângă aceste clădiri și nu le observăm, sunt pline de bannere, de graffity, sunt deteriorate și batjocorite. E păcat, pentru că avem cu ce ne mândri”, a concluzionat Luca Matei Stoian.

 

 

Cum și-au arătat brașovenii identitatea românească, într-o Transilvanie sub ocupație? Răspunde la această întrebare cea mai recentă expoziție de la Muzeul Național de Istorie, ”Identitate națională, eleganță și vestimentație la românii din Brașov (1700-1939)”. Însemnele și simbolurile naționale, militare și regale au fost adevărate arme de luptă pentru drepturi și de rezistență națională. În cadrul expoziției vizitatorii vor descoperi portul de sărbătoare al brașovenilor, așa-numitele haine românești, un port tradițional urban, unic în Transilvania, dar și costumul tradițional care a inspirat portul Junilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, cămăși cusute cu simboluri ancestrale magice, decorate cu mii de fluturi de argint aurit.

 

Brasov_3

 

Istoricul Alexandru Stănescu, despre expoziție

”Expoziția este dedicată mai ales patrimoniului imobil reprezentat în aceste haine vechi, care ca tradiție coboară în secolele XVII-XVIII. Am adus la București singurul port urban românesc existent în Transilvania. Sunt haine inspirate din moda elitei românești, din moda boierimii, din moda princiară: cu nasturi din argint, cu brâuri cu paftale din argint aurit, cu haine de iarnă tivite cu blană de jder de gheață, cu blană de vulpe, lucruri pe care în puține comunități românești le găsim.

Portul popular din Brașov este unic. Este un port foarte bogat decorat. Suntem printre puținii români care au păstrat cămășile lungi până la genunchi, așa cum au fost ele odată pentru toți românii. Suntem printre puținii români care au păstrat o abundență foarte mare de motive și simboluri cusute: calea vieții, crai nou, steaua nordului. Portul în sine este unic prin frumusețea și abundența elementelor decorative, dar și prin paietele din argint aurit care ca fac ca aceste cămăși să fie foarte scumpe. Nici nu există o cămașă la fel ca alta. Deci vorbim despre un port unic”.

 

Brasov_4

 

Port de călușeri de June Național Alb, ori de June Roșior, ținute de mirese și domnițe din cel mai ales brocart, cusute cu fir de argint și  cu cingători cu paftale masive din argint aurit pot fi admirate în Sala Lapidarium până pe 1 mai. Proiectul expozițional tratează atât codul vestimentar al vechii comunități românești din Brașov, cât și legăturile pe care românii din Brașov și Junii Brașovului le-au avut cu Casa Regală în anii 1906-1948. Un rol surprinzător de important l-au avut și decorațiunile de pe harnașamentul cailor.

 

Muzeograful Mihai Florea, curatorul expoziției

”Obiectivul expoziției este readucerea în atenția urbei București pe confrații români din Șcheii Brașovului. Pe lîngă elementul principal, cel de vestimentație, am putea spune că la fel de important este celălat ”personaj” al expoziției: calul. Pe lîngă port și tradiție românească, în Șcheii Brașovului se dădea o deosebită atenție și acestui element. Multe dintre simbolurile pe care le vom regăsi în harnașamentul cailor, în decorațiunile de pe șei sau în  micile decorațiuni, sunt elemente cu specific românesc. Am spus noi: încărcătura națională sintetizată în zona ecvestră. În expoziție se intră printr-o poartă ecvestră. La intrare este expus un cal-machetă în mărime naturală. După ce trece de partea butaforică, vizitatorul poate observa elementele în original, de la șa până la celelalte mici obiecte de port-podoabă, tot ce face parte din harnașamentul calului, decorat cu simboluri naționale și alte elemente sintetizate și criptate, despre care doar inițiații știau ce înseamnă.”

 

Brasov_2

 

Despre portul popular românesc, în câteva linii

  • Cele mai vechi reprezentări ale modului în care oamenii obișnuiau să se îmbrace, datează din neolitic: figurine ceramice ale căror ornamente sunt asemănătoare cu cele de pe decorul costumului popular
  • Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc se poate vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X
  • Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Un­gariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărba­ţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pie­licele de oaie în cap
  • Alexandru Odobescu (1834-1895) a observat similitudinea dintre costumul popular românesc și cel al dacilor, reprezentat pe faimoasa Columnă a lui Traian. În cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1867, comisia condusă de Al. Odobescu a prezentat obiecte de artă populară românească

De ce au au proiectat comuniștii blocurile din cartierele muncitorești în așa fel încât să se audă totul prin pereți? Și de ce sunt ușile față-n față, spre deosebire de modelul blocurilor interbelice?  Răspunsurile vin de la Adrian Majuru, care este istoric și antropograf, managerul Muzeului Municipiului București și profesor la Facultatea de Arhitectură din București.

 

De ce multora dintre bucureșteni li se pare foarte greu să găsească în București locuri și lucruri de admirat? De ce pentru unii Bucureștiul e un oraș greu de suportat?

Dacă spuneți că se întâmplă așa, atunci e posibil ca în propria lor viață să existe stastiseală și nimic admirabil. Bun, trăim trepidant, într-un oraș mare, cu profesii care se modifică de mai multe ori într-o singură generație, iar asta te pune în competiție sincron cu mai multe generații, ceea ce-i un fapt nou pentru mediul urban românesc.

Cum e Bucureștiul, așa e toată România probabil. Nu?

Nu neapărat. Sunt viteze diferite, în funcție de dinamica demografiilor care trăiesc într-un oraș. În orașele cu o dinamică mai mare, competiția este mai pronunțată și este ca o lecție darwinistă de viață. Bucureștiul rămâne singurul studiu de caz pentru România din acest punct de vedere, fiind în Balcani, după Istanbul, orașul cu cea mai mare dinamică a numărului de locuitori și a profesiilor și a circuitelor de informații și investiții.

 

Foto Majuru3

 

Dacă ne-am cunoaște mai bine orașul, el probabil ne-ar plăcea mai mult. Cum și ce să facem ca să ne placă să locuim în București? Cum să-l privim?

A trăi frumos sau urât în București ține, în fond, de cum trăiești tu. Eu am avut șansa, de exemplu, să ajung să văd cum e să ajungi într-o casă ușor dezafectată și să o faci optimistă. Însă am observat ceva care, până la urmă, ține de alegerea noastră atunci când avem această opțiune de a face alegerile despre care vreau să vă povestesc. În perioada regimului comunist, ca și în regimurile totalitare de cealaltă factură, a existat la nivel ideologic întrebarea cum se poate modela prin locuire comportamentul unor mase cât mai largi, în ideea de a rămâne supuși sau de a vota cum dorea puterea. Primele informații interesante apar în timpul lui Stalin în Rusia și a fost preluat și la noi prin sistemul de locuințe ieftine. Făcute nu în timpul lui Dej, ci mai ales după explozia noilor cartiere, după 1970: blocul ca stup de albine. Ideea în aceste construcții este de a elimina intimitatea. Și din fiecare cub locuit să se audă aproape tot.

Faptul că se aude prin pereți este o intenție a constructorului? Nu este un defect de fabricație?

Este ceva programat pentru o locuință ieftină. Nu același lucru se întâmplă în blocul interbelic. Bineînțeles, este importantă și suprafața utilă pentru fiecare locuitor. Generația mea era norocoasă dacă avea fiecare copil camera lui, se întâmpla rar. Intimitatea fiecăruia este relevantă: fiecare să aibă camera lui, chiar dacă, să zicem, baia este comună. Să poți asculta muzică fără să deranjezi.

Spațiul rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă

Apoi, vecinătatea: ușile sunt una în fața celeilalte, astfel încât vecinul să vadă cine vine la cel de vizavi. În regimul de autoritate au existat oameni care au fost arestați pentru că veneau acasă cu foarte multe alimente: de unde vine ăsta cu atâta zahăr, ulei, căci cartela spune altceva! Și-l denunța. Într-un bloc interbelic veți vedea că apartamentele nu sunt față-n față. Sunt mai puține pe un palier și nu sunt sincron, astfel încât să fie respectată măcar intimitatea calendarului vecinului tău. Apoi, apropierea dintre blocuri. În Berceni, în Colentina, în Militari, sunt foarte apropiate, de la o fereastră vezi ce face celălalt. Spațiile aerisite le întâlnim în interbelic, dar și în comunism, în Drumul Taberei  de pildă, care erau destinate altor categorii profesionale, militari, dar și din zona juridică, profesorală. A fost deci o anumită proiecție a locuirii în interbelic, pentru a elimina cartierele insalubre, încă de prin 1938-40, care erau la marginea Bucureștiului. Militari, Balta Albă erau prelungiri insalubre ale orașului și conțineau adesea și părți din comunele suburbane. Se doreau a fi cartiere de locuințe muncitorești, pentru familii obișnuite care trăiau dintr-un singur salariu – femeile erau în general casnice până la Al Doilea Război Mondial. Și însemnau o casă cu o grădină. Ce diferență între un om care locuiește într-un bloc și iese pe un palier întunecat la etajul 5, într-un cartier muncitoresc, și altul care iese dintr-o altă periferie, Prelungirea Ghencea de pildă – cam greu cu traficul, e-adevărat – dar are un spațiu tranzitiv între stresul din afara spațiului privat și casă. Și este grădina. Unde te mai oprești, mai faci niște planuri fie când pleci, fie când te întorci. Iar spațiul ăsta rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă.

 

Foto Majuru5

 

Comuniștilor nu le-a plăcut spațiul ăsta de libertate, grădina…

Locuințele construite pentru ei erau foarte frumoase, bulevardele Mircea Eliade și Primăverii ne stau drept mărturie. Pe decidenți să nu-i plângem.

Dar standardul acesta nu era pentru poporul proletar.

În statul muncitorilor și țăranilor să nu existe pentru ei măcar o solidaritate ideologică, este destul de trist. Că de aia exista și statul, din solidaritate ideologică: dă-le un pic de libertate. Or, când le iei și hrana zilnică și șansa de a trăi măcar un pic din libertatea ta… atunci s-ar putea s-o pățești. La scară istorică, întotdeauna tirania a sfârșit rău.

Faptul că acum românii trăiesc în continuare în cartiere supraaglomerate, gen Titan, Berceni, ce efect are asupra mentalității lor și asupra felului în care-și văd viața?

Anxietate. O continuă anxietate despre care inițial îți spui ”am avut o zi proastă”, dar ea continuă. Și poate aluneca în depresie dacă ai slăbiciuni. Și se manifestă prin certuri din nimic cu partenerul sau lucruri care nu-ți ies la birou sau în viața pe care ți-o construiești.

Dar sunt milioane de români care s-au născut la bloc și sunt perfect adaptați acestui ecosistem al cartierului. Aparent, ei nu s-ar adapta la curte, nu s-ar descurca.

Nu știu dacă există cu adevărat astfel de oameni, eu am drept reper blocul în care am locuit până la 40 de ani. Acolo mi-au rămas mulți dintre colegii de școală primară. Între timp, m-am mutat la curte în afara orașului, e adevărat, ceva chiar mai mic decât apartamentul din care am plecat: e bine să ai ceea ce-ți permiți, că după aceea cheltuielile cresc. Dar asta s-a întâmplat pentru că, spre deosebire de colegii mei care au rămas, am trecut o treaptă peste ceea ce în general se poate face în acel mediu social. Dacă ai mulți prieteni în mediul acela și anturajul te modelează, s-ar putea să rămâni acolo. Anturajul ar trebui să-ți fie divers, din cartiere diferite. De obicei liceul mixează anturajul, dar depinde unde-l faci. Iar în timpul studiilor universitare, deși sunt precare astăzi cu durata de doar trei ani, întâlnești tineri din aproape toată țara, ceea ce e un mare avantaj, pentru că pe culoarele acestor călătorii ai ocazia să cunoști, să călătorești. Să rămâi în zona blocului și a cartierului nu este bine nici pentru plămânii sociali, prin care respiră țara.

 

Foto Majuru 6

 

Sunteți directorul general al Muzeului Municipiului București. Celor care nu știu multe despre acest muzeu vă rog să le descrieți instituția pe care o conduceți și importanța ei pentru bucureșteni.

Este un muzeu pavilionar: sunt 10 muzee deschise, iar două sunt în curs de reabilitare. În 2014, când am preluat această funcție, mi-am dat seama că, dacă i-ai fi dat întâlnire unei fete la Muzeul Municipiului București, te-ar fi așteptat la Muzeul de Istorie. Și ratai întâlnirea! Drept urmare, pentru a elimina confuziile și a exista un brand identificabil, MMB are din 2014 un manual de identitate vizuală distinct. Fiecare entitate a noastră este vizibil decupată cotidian cu multe elemente, avizier, steaguri, logo-ul specific alături de logo-ul nostru. Palatul Suțu este central, este sediul social al Muzeului, și de asta este prezent mai mult decât celelalte, dar încercăm să adunăm acest buchet în mintea celor care doresc să ne descopere.

Ne faceți câteva recomandări de weekend din muzeele reunite sub egida MMB?

Vă recomand pe Calea Victoriei 151 să începeți cu Muzeul Vârstelor, care se află la Casa Filipescu-Cesianu, este primul muzeu cu profil de antropologie urbană din România, unde în mansardă mai avem seara spectacole de teatru, concerte de muzică clasică. Apoi să coborâți pe Calea Victoriei și pe stânga veți întâlni, pe strada Henri Coandă, Muzeul George Severeanu, singurul muzeu din București unde putem vedea o colecție de antichități din Egiptul antic până în perioada postbizantină, colecționate de George Severeanu în anii 1930 și apoi donate. El a fost primul director al Muzeului nostru. În preajmă este Observatorul Astronomic, de preferință de vizitat seara. El are și o expoziție permanentă, Fabrica de Stele, mai ales că este însoțită și de realitate augmentată. Coborând spre Universitate, în spatele Bibliotecii Centrale veți întâlni Muzeul Theodor Aman, una dintre puținele reședințe de artist deschise. Casa este proiectată de Aman, mobilierul e făcut de el, evident și tablourile. Iar când ajungeți la Universitate, acolo este Palatul Suțu, unde veți vedea că întreaga clădire este deschisă pentru public, inclusiv parterul, în care până în urmă cu un an și jumătate erau birourile administrative. Un adevărat vehicul cultural.

 

Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să vedem/ înțelegem? Acum vreau să mă refer strict la comportamente umane, la ceea ce este atât de ușor de judecat dar nu depunem nici cel mai mic efort să înțelegem, să vedem dincolo.

 

Se face anul de cand trăiesc în Anglia. Nu e rău, dar nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Ce am învățat eu din venirile acasă anul care a trecut (spre fericirea mea, am fost acasă în weekenduri chiar des față de alții):

 

Prima revenire acasă

După aproape o lună jumătate, simțeam că mă rup de dor: de părinți, de aer românesc, de tot ce iubeam. Am luat repede un bilet de avion și dusă am fost (trăiască low-cost-ul). Era plin ochi de români, care mai de care mai gălăgioși. Eu, cu o moacă oarecum scârbită și cu ego-ul cât casa, ”nu pot să cred că suntem aceeași nație”. Lângă mine a stat un domn cu tenul mai închis la culoare, destul de mare, ieșea un pic din spațiul scaunului destinat lui.

 

Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește

 

Eu încercam să stau lipită de geam, să nu cumva să facem contact. După vreo două ore de zbor îl vedeam că nu mai are stare, se foia, ofta, mai întindea gâtul să vadă pe geam… La un moment dat mă uit la ceas și îi zic “mai avem vreo oră și ajungem acasă” și zâmbesc. Atât i-a trebuit, a început să îmi zică ce dor îi e de acasă, dar aici nu are ce munci. Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește. M-am simțit prost că l-am judecat fără să știu absolut nimic de el. M-am îndreptat în scaun, nu mai simțeam să fug de el. Am mai povestit, iar când am aterizat, am fost amândoi bucuroși și ne-am zâmbit zicându-ne… am ajuns :). A fost printre cei care s-au ridicat repede și a stat cu geaca în mână pe culoarul avionului, îmbulzindu-se alături de ceilalți care se ridicaseră. Dar el era doar o cameră, plină înăuntru cu dor. Mă uitam la el și la ceilalți cu o altă emoție decât atunci când m-am urcat în avion. Îmi erau dragi toți.

 

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

 

Ultima revenire acasă

Anul trecut – avionul full, doar mai era o săptămână până la Crăciun. Sala de așteptare era plină, care mai de care mai gălăgioși, mulți vorbeau pe internet cu cei de acasă, spunându-le că acum se îmbarcă. Lângă mine o doamnă plângea, vorbea cu copilul pe speaker, îl asigura că de data asta chiar vine, nu mai minte. Îmi înghițeam lacrimile, toți oamenii ăia, oricum s-ar fi manifestat ei, simțeau aceeași emoție că merg acasă. Lângă mine au stat doi, cuplu. Oameni de mall, după judecata mea. Și iar mă găsesc întâi judecându-i, de la cum sunt îmbrăcați, la faptul că sunt gălăgioși. La final ne îmbrățișăm bucuroși că am ajuns acasă de Craciun. Bucuroși că una-două săptămâni vom vorbi numai română.

Întâmplări ar mai fi multe, dar ce vreau să spun: în fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă. Pentru fiecare, în sufletul lui ceva doare. Și asta din neputința de a trăi decent la tine acasă, de a fi cu familia, copiii, poate părinții bolnavi. Oare nu e ăsta un motiv destul de bun pentru a fi înțelegători unii cu alții? Nu zic să facem un grup-hug cu toții în aeroport (deși ar fi draguț), dar să nu ne aruncăm noi unii altora cu maroneală în cap.

 

Ce vad în Anglia:

Respectul unui profesor universitar pentru femeia de serviciu, pe care o salută și o întreabă cum i-a fost ziua. Domnul la costum care îi mulțumește șoferului de autobuz la coborâre, băiatul cu sindrom Down care lucrează la supermarket. La casa la care este el se face mereu coadă pentru că se mișcă încet, dar lumea merge acolo și așteaptă liniștită, ba chiar îi zâmbesc și îl “how is your day?”. Mă doare că noi nu putem face asta între noi, cel ce se crede mai sus să îl privească cu înțelegere pe cel de lângă.

 

În fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă

 

Marea majoritate a românilor pe care i-am văzut în Anglia muncesc din greu, nu doar în birouri. Sunt oameni care nu au weekenduri libere, sunt muncitori în construcții pe care la 10 noaptea îi vezi în metrou cu hainele murdare și mâinile albe de var. Se uită pe telefon la câte un videoclip cu manele, uneori fără căști. Dar ei sunt cei care au tras cu spatele toata ziua, poate în frig, poate în vânt, și au mâncat o bucată de pâine cu salam la prânz. Sunt femei de serviciu care fac curat toată ziua, sunt vânzătoare la magazine, sunt coafeze sau bucătărese.

 

Boiereasca de oraș

Oamenii, dincolo de faptul că nu au educație intelectuală, nu au educație emotională. Sunt ca niște copii care atunci când se bucură țipă tare, când sunt nervoși te injură sau te calcă pe picior. Asta fac și eu în mintea mea, doar că am învățat să controlez impulsurile astea.

România trăiește acum o poveste de jale, de dor. Nu e scrisă doar de intelectuali, e în limbajul omului simplu. Cum mi-a zis mie o babuță la un moment dat: “Fata mea mă ceartă că nu vorbesc corect, da’ eu nu știu maică boierească din asta de la oraș”. Noi ne certăm unii pe alții pentru că nu “vorbim” toți “boiereasca”. Nu suntem toți boieri. Ba cei ce se cred boieri, nu au noblețea în suflet.

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

 

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

 

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

 

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

 

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

 

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.










Pe axa România-diaspora: dincolo de suprafață

19 februarie 2019 |
Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să...