Cum și-au arătat brașovenii identitatea românească, într-o Transilvanie sub ocupație? Răspunde la această întrebare cea mai recentă expoziție de la Muzeul Național de Istorie, ”Identitate națională, eleganță și vestimentație la românii din Brașov (1700-1939)”. Însemnele și simbolurile naționale, militare și regale au fost adevărate arme de luptă pentru drepturi și de rezistență națională. În cadrul expoziției vizitatorii vor descoperi portul de sărbătoare al brașovenilor, așa-numitele haine românești, un port tradițional urban, unic în Transilvania, dar și costumul tradițional care a inspirat portul Junilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, cămăși cusute cu simboluri ancestrale magice, decorate cu mii de fluturi de argint aurit.

 

Brasov_3

 

Istoricul Alexandru Stănescu, despre expoziție

”Expoziția este dedicată mai ales patrimoniului imobil reprezentat în aceste haine vechi, care ca tradiție coboară în secolele XVII-XVIII. Am adus la București singurul port urban românesc existent în Transilvania. Sunt haine inspirate din moda elitei românești, din moda boierimii, din moda princiară: cu nasturi din argint, cu brâuri cu paftale din argint aurit, cu haine de iarnă tivite cu blană de jder de gheață, cu blană de vulpe, lucruri pe care în puține comunități românești le găsim.

Portul popular din Brașov este unic. Este un port foarte bogat decorat. Suntem printre puținii români care au păstrat cămășile lungi până la genunchi, așa cum au fost ele odată pentru toți românii. Suntem printre puținii români care au păstrat o abundență foarte mare de motive și simboluri cusute: calea vieții, crai nou, steaua nordului. Portul în sine este unic prin frumusețea și abundența elementelor decorative, dar și prin paietele din argint aurit care ca fac ca aceste cămăși să fie foarte scumpe. Nici nu există o cămașă la fel ca alta. Deci vorbim despre un port unic”.

 

Brasov_4

 

Port de călușeri de June Național Alb, ori de June Roșior, ținute de mirese și domnițe din cel mai ales brocart, cusute cu fir de argint și  cu cingători cu paftale masive din argint aurit pot fi admirate în Sala Lapidarium până pe 1 mai. Proiectul expozițional tratează atât codul vestimentar al vechii comunități românești din Brașov, cât și legăturile pe care românii din Brașov și Junii Brașovului le-au avut cu Casa Regală în anii 1906-1948. Un rol surprinzător de important l-au avut și decorațiunile de pe harnașamentul cailor.

 

Muzeograful Mihai Florea, curatorul expoziției

”Obiectivul expoziției este readucerea în atenția urbei București pe confrații români din Șcheii Brașovului. Pe lîngă elementul principal, cel de vestimentație, am putea spune că la fel de important este celălat ”personaj” al expoziției: calul. Pe lîngă port și tradiție românească, în Șcheii Brașovului se dădea o deosebită atenție și acestui element. Multe dintre simbolurile pe care le vom regăsi în harnașamentul cailor, în decorațiunile de pe șei sau în  micile decorațiuni, sunt elemente cu specific românesc. Am spus noi: încărcătura națională sintetizată în zona ecvestră. În expoziție se intră printr-o poartă ecvestră. La intrare este expus un cal-machetă în mărime naturală. După ce trece de partea butaforică, vizitatorul poate observa elementele în original, de la șa până la celelalte mici obiecte de port-podoabă, tot ce face parte din harnașamentul calului, decorat cu simboluri naționale și alte elemente sintetizate și criptate, despre care doar inițiații știau ce înseamnă.”

 

Brasov_2

 

Despre portul popular românesc, în câteva linii

  • Cele mai vechi reprezentări ale modului în care oamenii obișnuiau să se îmbrace, datează din neolitic: figurine ceramice ale căror ornamente sunt asemănătoare cu cele de pe decorul costumului popular
  • Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc se poate vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X
  • Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Un­gariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărba­ţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pie­licele de oaie în cap
  • Alexandru Odobescu (1834-1895) a observat similitudinea dintre costumul popular românesc și cel al dacilor, reprezentat pe faimoasa Columnă a lui Traian. În cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1867, comisia condusă de Al. Odobescu a prezentat obiecte de artă populară românească

De ce au au proiectat comuniștii blocurile din cartierele muncitorești în așa fel încât să se audă totul prin pereți? Și de ce sunt ușile față-n față, spre deosebire de modelul blocurilor interbelice?  Răspunsurile vin de la Adrian Majuru, care este istoric și antropograf, managerul Muzeului Municipiului București și profesor la Facultatea de Arhitectură din București.

 

De ce multora dintre bucureșteni li se pare foarte greu să găsească în București locuri și lucruri de admirat? De ce pentru unii Bucureștiul e un oraș greu de suportat?

Dacă spuneți că se întâmplă așa, atunci e posibil ca în propria lor viață să existe stastiseală și nimic admirabil. Bun, trăim trepidant, într-un oraș mare, cu profesii care se modifică de mai multe ori într-o singură generație, iar asta te pune în competiție sincron cu mai multe generații, ceea ce-i un fapt nou pentru mediul urban românesc.

Cum e Bucureștiul, așa e toată România probabil. Nu?

Nu neapărat. Sunt viteze diferite, în funcție de dinamica demografiilor care trăiesc într-un oraș. În orașele cu o dinamică mai mare, competiția este mai pronunțată și este ca o lecție darwinistă de viață. Bucureștiul rămâne singurul studiu de caz pentru România din acest punct de vedere, fiind în Balcani, după Istanbul, orașul cu cea mai mare dinamică a numărului de locuitori și a profesiilor și a circuitelor de informații și investiții.

 

Foto Majuru3

 

Dacă ne-am cunoaște mai bine orașul, el probabil ne-ar plăcea mai mult. Cum și ce să facem ca să ne placă să locuim în București? Cum să-l privim?

A trăi frumos sau urât în București ține, în fond, de cum trăiești tu. Eu am avut șansa, de exemplu, să ajung să văd cum e să ajungi într-o casă ușor dezafectată și să o faci optimistă. Însă am observat ceva care, până la urmă, ține de alegerea noastră atunci când avem această opțiune de a face alegerile despre care vreau să vă povestesc. În perioada regimului comunist, ca și în regimurile totalitare de cealaltă factură, a existat la nivel ideologic întrebarea cum se poate modela prin locuire comportamentul unor mase cât mai largi, în ideea de a rămâne supuși sau de a vota cum dorea puterea. Primele informații interesante apar în timpul lui Stalin în Rusia și a fost preluat și la noi prin sistemul de locuințe ieftine. Făcute nu în timpul lui Dej, ci mai ales după explozia noilor cartiere, după 1970: blocul ca stup de albine. Ideea în aceste construcții este de a elimina intimitatea. Și din fiecare cub locuit să se audă aproape tot.

Faptul că se aude prin pereți este o intenție a constructorului? Nu este un defect de fabricație?

Este ceva programat pentru o locuință ieftină. Nu același lucru se întâmplă în blocul interbelic. Bineînțeles, este importantă și suprafața utilă pentru fiecare locuitor. Generația mea era norocoasă dacă avea fiecare copil camera lui, se întâmpla rar. Intimitatea fiecăruia este relevantă: fiecare să aibă camera lui, chiar dacă, să zicem, baia este comună. Să poți asculta muzică fără să deranjezi.

Spațiul rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă

Apoi, vecinătatea: ușile sunt una în fața celeilalte, astfel încât vecinul să vadă cine vine la cel de vizavi. În regimul de autoritate au existat oameni care au fost arestați pentru că veneau acasă cu foarte multe alimente: de unde vine ăsta cu atâta zahăr, ulei, căci cartela spune altceva! Și-l denunța. Într-un bloc interbelic veți vedea că apartamentele nu sunt față-n față. Sunt mai puține pe un palier și nu sunt sincron, astfel încât să fie respectată măcar intimitatea calendarului vecinului tău. Apoi, apropierea dintre blocuri. În Berceni, în Colentina, în Militari, sunt foarte apropiate, de la o fereastră vezi ce face celălalt. Spațiile aerisite le întâlnim în interbelic, dar și în comunism, în Drumul Taberei  de pildă, care erau destinate altor categorii profesionale, militari, dar și din zona juridică, profesorală. A fost deci o anumită proiecție a locuirii în interbelic, pentru a elimina cartierele insalubre, încă de prin 1938-40, care erau la marginea Bucureștiului. Militari, Balta Albă erau prelungiri insalubre ale orașului și conțineau adesea și părți din comunele suburbane. Se doreau a fi cartiere de locuințe muncitorești, pentru familii obișnuite care trăiau dintr-un singur salariu – femeile erau în general casnice până la Al Doilea Război Mondial. Și însemnau o casă cu o grădină. Ce diferență între un om care locuiește într-un bloc și iese pe un palier întunecat la etajul 5, într-un cartier muncitoresc, și altul care iese dintr-o altă periferie, Prelungirea Ghencea de pildă – cam greu cu traficul, e-adevărat – dar are un spațiu tranzitiv între stresul din afara spațiului privat și casă. Și este grădina. Unde te mai oprești, mai faci niște planuri fie când pleci, fie când te întorci. Iar spațiul ăsta rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă.

 

Foto Majuru5

 

Comuniștilor nu le-a plăcut spațiul ăsta de libertate, grădina…

Locuințele construite pentru ei erau foarte frumoase, bulevardele Mircea Eliade și Primăverii ne stau drept mărturie. Pe decidenți să nu-i plângem.

Dar standardul acesta nu era pentru poporul proletar.

În statul muncitorilor și țăranilor să nu existe pentru ei măcar o solidaritate ideologică, este destul de trist. Că de aia exista și statul, din solidaritate ideologică: dă-le un pic de libertate. Or, când le iei și hrana zilnică și șansa de a trăi măcar un pic din libertatea ta… atunci s-ar putea s-o pățești. La scară istorică, întotdeauna tirania a sfârșit rău.

Faptul că acum românii trăiesc în continuare în cartiere supraaglomerate, gen Titan, Berceni, ce efect are asupra mentalității lor și asupra felului în care-și văd viața?

Anxietate. O continuă anxietate despre care inițial îți spui ”am avut o zi proastă”, dar ea continuă. Și poate aluneca în depresie dacă ai slăbiciuni. Și se manifestă prin certuri din nimic cu partenerul sau lucruri care nu-ți ies la birou sau în viața pe care ți-o construiești.

Dar sunt milioane de români care s-au născut la bloc și sunt perfect adaptați acestui ecosistem al cartierului. Aparent, ei nu s-ar adapta la curte, nu s-ar descurca.

Nu știu dacă există cu adevărat astfel de oameni, eu am drept reper blocul în care am locuit până la 40 de ani. Acolo mi-au rămas mulți dintre colegii de școală primară. Între timp, m-am mutat la curte în afara orașului, e adevărat, ceva chiar mai mic decât apartamentul din care am plecat: e bine să ai ceea ce-ți permiți, că după aceea cheltuielile cresc. Dar asta s-a întâmplat pentru că, spre deosebire de colegii mei care au rămas, am trecut o treaptă peste ceea ce în general se poate face în acel mediu social. Dacă ai mulți prieteni în mediul acela și anturajul te modelează, s-ar putea să rămâni acolo. Anturajul ar trebui să-ți fie divers, din cartiere diferite. De obicei liceul mixează anturajul, dar depinde unde-l faci. Iar în timpul studiilor universitare, deși sunt precare astăzi cu durata de doar trei ani, întâlnești tineri din aproape toată țara, ceea ce e un mare avantaj, pentru că pe culoarele acestor călătorii ai ocazia să cunoști, să călătorești. Să rămâi în zona blocului și a cartierului nu este bine nici pentru plămânii sociali, prin care respiră țara.

 

Foto Majuru 6

 

Sunteți directorul general al Muzeului Municipiului București. Celor care nu știu multe despre acest muzeu vă rog să le descrieți instituția pe care o conduceți și importanța ei pentru bucureșteni.

Este un muzeu pavilionar: sunt 10 muzee deschise, iar două sunt în curs de reabilitare. În 2014, când am preluat această funcție, mi-am dat seama că, dacă i-ai fi dat întâlnire unei fete la Muzeul Municipiului București, te-ar fi așteptat la Muzeul de Istorie. Și ratai întâlnirea! Drept urmare, pentru a elimina confuziile și a exista un brand identificabil, MMB are din 2014 un manual de identitate vizuală distinct. Fiecare entitate a noastră este vizibil decupată cotidian cu multe elemente, avizier, steaguri, logo-ul specific alături de logo-ul nostru. Palatul Suțu este central, este sediul social al Muzeului, și de asta este prezent mai mult decât celelalte, dar încercăm să adunăm acest buchet în mintea celor care doresc să ne descopere.

Ne faceți câteva recomandări de weekend din muzeele reunite sub egida MMB?

Vă recomand pe Calea Victoriei 151 să începeți cu Muzeul Vârstelor, care se află la Casa Filipescu-Cesianu, este primul muzeu cu profil de antropologie urbană din România, unde în mansardă mai avem seara spectacole de teatru, concerte de muzică clasică. Apoi să coborâți pe Calea Victoriei și pe stânga veți întâlni, pe strada Henri Coandă, Muzeul George Severeanu, singurul muzeu din București unde putem vedea o colecție de antichități din Egiptul antic până în perioada postbizantină, colecționate de George Severeanu în anii 1930 și apoi donate. El a fost primul director al Muzeului nostru. În preajmă este Observatorul Astronomic, de preferință de vizitat seara. El are și o expoziție permanentă, Fabrica de Stele, mai ales că este însoțită și de realitate augmentată. Coborând spre Universitate, în spatele Bibliotecii Centrale veți întâlni Muzeul Theodor Aman, una dintre puținele reședințe de artist deschise. Casa este proiectată de Aman, mobilierul e făcut de el, evident și tablourile. Iar când ajungeți la Universitate, acolo este Palatul Suțu, unde veți vedea că întreaga clădire este deschisă pentru public, inclusiv parterul, în care până în urmă cu un an și jumătate erau birourile administrative. Un adevărat vehicul cultural.

 

Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să vedem/ înțelegem? Acum vreau să mă refer strict la comportamente umane, la ceea ce este atât de ușor de judecat dar nu depunem nici cel mai mic efort să înțelegem, să vedem dincolo.

 

Se face anul de cand trăiesc în Anglia. Nu e rău, dar nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Ce am învățat eu din venirile acasă anul care a trecut (spre fericirea mea, am fost acasă în weekenduri chiar des față de alții):

 

Prima revenire acasă

După aproape o lună jumătate, simțeam că mă rup de dor: de părinți, de aer românesc, de tot ce iubeam. Am luat repede un bilet de avion și dusă am fost (trăiască low-cost-ul). Era plin ochi de români, care mai de care mai gălăgioși. Eu, cu o moacă oarecum scârbită și cu ego-ul cât casa, ”nu pot să cred că suntem aceeași nație”. Lângă mine a stat un domn cu tenul mai închis la culoare, destul de mare, ieșea un pic din spațiul scaunului destinat lui.

 

Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește

 

Eu încercam să stau lipită de geam, să nu cumva să facem contact. După vreo două ore de zbor îl vedeam că nu mai are stare, se foia, ofta, mai întindea gâtul să vadă pe geam… La un moment dat mă uit la ceas și îi zic “mai avem vreo oră și ajungem acasă” și zâmbesc. Atât i-a trebuit, a început să îmi zică ce dor îi e de acasă, dar aici nu are ce munci. Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește. M-am simțit prost că l-am judecat fără să știu absolut nimic de el. M-am îndreptat în scaun, nu mai simțeam să fug de el. Am mai povestit, iar când am aterizat, am fost amândoi bucuroși și ne-am zâmbit zicându-ne… am ajuns :). A fost printre cei care s-au ridicat repede și a stat cu geaca în mână pe culoarul avionului, îmbulzindu-se alături de ceilalți care se ridicaseră. Dar el era doar o cameră, plină înăuntru cu dor. Mă uitam la el și la ceilalți cu o altă emoție decât atunci când m-am urcat în avion. Îmi erau dragi toți.

 

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

 

Ultima revenire acasă

Anul trecut – avionul full, doar mai era o săptămână până la Crăciun. Sala de așteptare era plină, care mai de care mai gălăgioși, mulți vorbeau pe internet cu cei de acasă, spunându-le că acum se îmbarcă. Lângă mine o doamnă plângea, vorbea cu copilul pe speaker, îl asigura că de data asta chiar vine, nu mai minte. Îmi înghițeam lacrimile, toți oamenii ăia, oricum s-ar fi manifestat ei, simțeau aceeași emoție că merg acasă. Lângă mine au stat doi, cuplu. Oameni de mall, după judecata mea. Și iar mă găsesc întâi judecându-i, de la cum sunt îmbrăcați, la faptul că sunt gălăgioși. La final ne îmbrățișăm bucuroși că am ajuns acasă de Craciun. Bucuroși că una-două săptămâni vom vorbi numai română.

Întâmplări ar mai fi multe, dar ce vreau să spun: în fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă. Pentru fiecare, în sufletul lui ceva doare. Și asta din neputința de a trăi decent la tine acasă, de a fi cu familia, copiii, poate părinții bolnavi. Oare nu e ăsta un motiv destul de bun pentru a fi înțelegători unii cu alții? Nu zic să facem un grup-hug cu toții în aeroport (deși ar fi draguț), dar să nu ne aruncăm noi unii altora cu maroneală în cap.

 

Ce vad în Anglia:

Respectul unui profesor universitar pentru femeia de serviciu, pe care o salută și o întreabă cum i-a fost ziua. Domnul la costum care îi mulțumește șoferului de autobuz la coborâre, băiatul cu sindrom Down care lucrează la supermarket. La casa la care este el se face mereu coadă pentru că se mișcă încet, dar lumea merge acolo și așteaptă liniștită, ba chiar îi zâmbesc și îl “how is your day?”. Mă doare că noi nu putem face asta între noi, cel ce se crede mai sus să îl privească cu înțelegere pe cel de lângă.

 

În fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă

 

Marea majoritate a românilor pe care i-am văzut în Anglia muncesc din greu, nu doar în birouri. Sunt oameni care nu au weekenduri libere, sunt muncitori în construcții pe care la 10 noaptea îi vezi în metrou cu hainele murdare și mâinile albe de var. Se uită pe telefon la câte un videoclip cu manele, uneori fără căști. Dar ei sunt cei care au tras cu spatele toata ziua, poate în frig, poate în vânt, și au mâncat o bucată de pâine cu salam la prânz. Sunt femei de serviciu care fac curat toată ziua, sunt vânzătoare la magazine, sunt coafeze sau bucătărese.

 

Boiereasca de oraș

Oamenii, dincolo de faptul că nu au educație intelectuală, nu au educație emotională. Sunt ca niște copii care atunci când se bucură țipă tare, când sunt nervoși te injură sau te calcă pe picior. Asta fac și eu în mintea mea, doar că am învățat să controlez impulsurile astea.

România trăiește acum o poveste de jale, de dor. Nu e scrisă doar de intelectuali, e în limbajul omului simplu. Cum mi-a zis mie o babuță la un moment dat: “Fata mea mă ceartă că nu vorbesc corect, da’ eu nu știu maică boierească din asta de la oraș”. Noi ne certăm unii pe alții pentru că nu “vorbim” toți “boiereasca”. Nu suntem toți boieri. Ba cei ce se cred boieri, nu au noblețea în suflet.

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

 

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

 

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

 

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

 

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

 

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Prin repetare și transmitere din gură-n gură, unele zicale românești și-au pierdut forma de la început, deși sensul cu care erau folosite s-a păstrat. Iată trei astfel de exemple:

1. A drege busuiocul

”A drege busuiocul” înseamnă a salva ce se mai poate salva, a găsi o cale de scăpare dintr-o situație jenantă sau care produce neajunsuri cuiva. Expresia derivă din exprimarea relativ apropiată ”a drege cu busuiocul”, care face aluzie la practica de a ameliora cu ajutorul unui mănunchi de busuioc gustul vinului ușor alterat. Planta împrumuta din parfumul ei vinului, iar licoarea era mai ușor de consumat. Așadar, busuiocul drege, nu este dres.

2. Cum e turcul, și pistolul

E mult mai ușor de înțeles expresia originară: ”Cum e tocul, așa-i și pistolul”. Firesc, tocul copiază conturul armei pe care o poartă, iar din aspectul tocului îți poți da seama cum arată arma. Expresia se folosește atunci când apreciezi caracterul unei persoane din faptele sale. Sau atunci când sesizezi că o trăsătură negativă se găsește și la tată, și la fiu, ca în mult folosita și nealterata exprimare ”Așchia nu sare departe de trunchi”.

3. Beat turtă

De fapt, la început a fost ”beat curcă”. Deși e greu de dat o explicație privind sensul expresiei, ea trebuie căutată în zona rurală, acolo unde se pare că o curcă e mai ușor de prins în vederea sacrificării dacă i s-a dat să consume alcool. Într-o poveste cunoscută, curca mănâncă vișinele rămase din vișinată, iar rezultatul este că merge derutată, fără nicio direcție, prin curte. În vecinătatea acestei exprimări se găsește și zicala ”Se învârte ca o curcă beată”, referitoare la cel care, în ciuda intențiilor lui, reușește mai degrabă să încurce decât să dea o mână de ajutor.

Din civilizația dacilor au rămas până astăzi doar ruinele unora dintre așezările lor. Practic, romanii au distrus aproape complet fortificațiile, templele și așezările poporului cucerit, iar timpul a trecut nemilos peste toate. Astăzi, unele dintre ruine sunt cunoscute și puse în valoare, în timp ce altele sunt lăsate să subziste aproape la întâmplare. Iată care sunt cele mai importante vestigii vizitabile ale dacilor.

1. Sarmizegetusa Regia (cea Regală), satul Grădiștea Muncelului, jud. Hunedoara

A fost capitala lui Decebal, care a înconjurat-o cu șase cetăți cu rol defensiv poziționate pe munții din jur. A fost centrul religios și politic al Daciei, iar ca așezare strategică era considerată excepțională. Era construită din piatră. Zidurile groase de 3 metri și înalte de 4-5 metri înconjurau o suprafață de aproximativ 3 hectare. După cucerirea romană, a fost distrusă, iar capitala a fost mutată la o distanță de 40 km, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Sarmizegetusa Regia. Sursa: patrimoniu.ro

Sarmizegetusa Regia. Sursa: patrimoniu.ro

2. Cetatea Costești, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

A fost construită de Burebista și este cea mai veche dintre cetățile dacice. Este poziționată pe un deal, la altitudinea de circa 500 metri. În vremurile sale de glorie, era sediu de garnizoană, reședință pentru conducătorii militari, avea turnuri de observație și cisterne pentru apă. Potecile te vor duce prin pădure la ruinele celor patru sanctuare antice, considerate comorile ascunse ale Costeștiului.

Turn de locuire la Cetatea Costești. Sursa: patrimoniu.ro

Turn de locuire la Cetatea Costești. Sursa: patrimoniu.ro

3. Cetatea Blidaru, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

Ingenioasă și foarte eficientă ca arhitectură militară, cetatea Blidaru a fost construită pe o suprafață de 6.000 de metri pătrați, sub forma a două incinte care comunică între ele. Este considerată drept cea mai eficientă dintre cetățile dacice. Datează din secolul I î.Hr. și se găsește la altitudinea de 750 metri. Călătorul care-și propune să o viziteze trebuie să se pregătescă temeinic: la cetate nu se poate ajunge cu mașina, nici măcar cu căruța, iar drumul prin pădure poate fi mai dificil decât s-ar crede.

Ziduri în ruină la Cetatea Blidaru. Sursa: patrimoniu.ro

Ziduri în ruină la Cetatea Blidaru. Sursa: patrimoniu.ro

4. Cetatea Piatra Roșie, Luncani, jud. Hunedoara, în Parcul Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina

Este construită pe un masiv stâncos, accesibil doar pe una dintre cele patru laturi. Turiștii sunt surprinși să descopere aici un monumental drum pavat cu piatră, în trepte, care îi conduce prin pădure. A fost construită în timpul lui Burebista și are suprafața de 12.000 de metri pătrați. Se pare că aici locuiau demnitari daci sau persoane cu un rang social important. Nu se păstrează multe vestigii, dar priveliștea impresionantă care se deschide de pe platoul cetății face să merite efortul de a o vizita.

Panorama de la cetatea Piatra Roșie este impresionantă. Sursa: patrimoniu.ro

Panorama de la cetatea Piatra Roșie este impresionantă. Sursa: patrimoniu.ro

5. Templele de la Fețele Albe

Sunt ruinele a două temple situate în vecinătatea Sarmizegetusei Regia. Din tradițiile locale se știe că în perioada în care aici se găsea capitala dacilor, la Fețele Albe era un centru religios, alcătuit din altare și din locuințele celor care întrețineau cultul. Numele locului a lăsat mult loc imaginației localnicilor. Ei cred că denumirea vine de la fecioarele sacrificate în cadrul religiei lui Zamolxis. Mai aproape de adevăr pare a fi că numele provine de la pietrele albe din calcar din care erau construite clădirile antice. Astăzi, Fețele Albe este un loc populat mai ales în preajma Sânzienelor (24 iunie), când se crede că aici se concentrează o mare cantitate de energie supranaturală.

Ruinele și copacii au stabilit o simbioză la Fețele Albe. Sursa: glasul-hd.ro

Ruinele și copacii au stabilit o simbioză la Fețele Albe. Sursa: glasul-hd.ro

6. Cetatea din Ardeu, comuna Balșa, jud. Hunedoara

Ruinele care se păstrează reprezintă foarte puțin din așezarea dacică, astfel încât cetatea din Ardeu este de obicei ignorată de turiști. Totuși, în vechime ea era importantă pentru că se afla pe traseul exploatațiilor de aur și deci avea rol strategic. Ea se găsește la doar câțiva kilometri de Geoagiu (Germisara în Antichitate) acolo unde apa geotermală a fost folosită în scopuri terapeutice încă din vremea daco-romanilor.

Urmele Cetății Ardeu. Sursa: clujwebstory.ro

Urmele Cetății Ardeu. Sursa: clujwebstory.ro

7. Cetatea de la Căpâlna, jud. Alba

Deși mai departe de epicentrul de la Sarmizegetusa, Căpâlna era o cetate importantă. Era reședință a unui nobil bogat, ceea ce se deduce din numeroasele artefacte descoperite în urma săpăturilor arheologice. Astăzi se mai păstrează doar câteva fragmente din zidurile groase de trei metri și rămășițele unui turn de apărare.

O parte din ce se poate astăzi vedea la Cetatea Căpâlna. Sursa: patrimoniu.ro

O parte din ce se poate astăzi vedea la Cetatea Căpâlna. Sursa: patrimoniu.ro

Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viață. Mona Șerbănescu a oferit Matricei Românești un interviu din care extragem câteva idei puternice.

  • Trecutul este singura garanție a viitorului. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, avem senzația că noi suntem nimeni. Într-o Europă care trece prin disensiunile pe care le știm, noi am putea să ne autodistrugem, gândindu-ne că nu mai avem nicio valoare.
  • Fără trecut, noi suntem o frunză-n vânt. Copilului trebuie să-i dai sentimentul apartenenței, pentru că dacă nu-l are, atunci va putea oricine să vină să-i spună cine este și pe unde să o apuce.
  • Esențial este ce simți că ești, nu ce ți se spune că ești. Iar dacă simți legătura aceasta de familie, de neam, cu siguranță nu vei putea să te rătăcești irecuperabil în viață.

  • Viitorul este clădit pe cunoașterea trecutului și pe valorizarea a ceea ce trecutul ne-a oferit ca lecție.
  • Este esențial să înțeleg ce urmează să fac. Și să nu fac un pas fără să am în spate o reflecție.
  • Valorizând lecția trecutului, pot să pășesc în viitor. Nu e vorba nicidecum să mă întorc cu spatele la viitor. Din contră, în felul acesta aș putea să spun că am patru ochi: cu doi ochi privesc trecutul pe care îl înțeleg pentru că îl privesc și cu ochiul minții și cu al sufletului, iar cu alți doi ochi limpezi privesc viitorul.

Ce este Matricea? Este formă originară, este locul rădăcinilor, este simbol, este sufletul neamului. Așa au răspuns elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” în ziua de 29 noiembrie 2018, când această întrebare le-a fost adresată cu prilejul lansării numărului 2 al revistei „Matricea Românească”. Prin cuvintele rostite apoi, reprezentanții Asociației Culturale Matricea Românească le-au oferit elevilor un fin ghidaj către reperele esențiale ale formării lor.

Povestea dramatică a ilustratelor vechi de 101 ani

„Astăzi se încheie Zilele Educației Creștin Ortodoxe în liceul nostru”, a spus Mona Șerbănescu, directorul general al instituției, după care le-a arătat copiilor două exemple de dăinuire prin memoria lucrurilor. Primul a fost o ie care pare nouă, dar în realitate este veche de 130 de ani. Albă, brodată pe piept și la mâneci, ea este purtată de unul dintre elevi, care povestește că a fost lucrată de străbunica lui pentru fiul ei. Al doilea este o colecție de cărți poștale din 1917, care conțin o poveste dramatică: au fost trimise între  Bulgaria și România de către o familie de băcăuani care-și avea în lagărul de la Sliven un fiu, căzut prizonier în Primul Război Mondial. Îngrijorările și speranțele lor, cuprinse în cele câteva rânduri ale fiecărei cărți poștale, au traversat suta de ani până la noi, dovedind că oamenii nu mor de tot, dacă amintirea lor nu dispare din sufletul celor rămași.

Cine și cum schimbă România?

Cristina Cazan, brand manager Bulboacă & Asociații, a vorbit apoi despre cum schimbăm România. Și a sugerat că îmbrăcați în ii românești suntem în starea de spirit potrivită pentru o schimbare profundă în bine, pentru o reîmprospătare cu aerul tare al originilor neamului nostru. Ana Nițu, brand & business services officer Bulboacă & Asociații, le-a făcut elevilor o pledoarie pentru a crește, a se educa, apoi a explora lumea și a culege din ea experiențele ziditoare – pentru ca apoi să urmeze întoarcerea acasă, la mediul roditor al unei țări care are nevoie de minți și mâini care să-l lucreze.

Patru idei exprimate de Adrian-Cătălin Bulboacă, partener coordonator Bulboacă & Asociații, președintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească:
  • Ceea ce face Liceul „Anastasia Popescu” reflectă însăși esența Matricei Românești, care este esența sufletului românesc: dragostea față de frumos, dragostea față de cultură și de învățare, dragostea de țară și dorința de a face bine;
  • Frumosul este esențial în construcția noastră ca oameni;
  • Trebuie să cunoaștem lumea, dar în primul rând să ne cunoaștem țara, cu oamenii, locurile, monumentele ei reprezentative;
  • Există un dar al povestirii, care se primește de la bunici și părinți și se dezvoltă în școală, iar prin el împărtășim experiențe esențiale și valori definitorii.

Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”. Ancora întregii prelegeri, ca și a discuției care i-a urmat, a fost gândirea Părintelui Stăniloae și apelul la suferința care i-a dublat și autentificat opera.

Un neam încarcerat într-o rețea virtuală

Memoria identității neamului nostru se nivelează, adică se pierde, spune profesorul Adrian Lemeni, iar asta  pare a fi consecința inevitabilă a deprinderilor noastre recente. Mai exact, lumea e din ce în ce mai adâncită în virtual, în starea în care nu exiști decât dacă ești conectat electronic. Beneficiile le calculează fiecare utilizator în parte, dar amenințările nu pot fi sesizate de la prima vedere de către oricine. Ca să le dăm un contur precis acestor primejdii subtile, conferențiarul a propus următoarea structură de ireductibilități:

Un neam nu se reduce la un popor;

Un popor nu se reduce la o populație de comunități;

O comunitate nu se reduce la o rețea.

Prin contragere, un neam nu se reduce la o rețea, oricât de seducătoare și acaparatoare ar fi ea. Dar poate fi absorbit în ea bucată cu bucată, persoană cu persoană, user cu user. Actul de a te conecta printr-o rețea de socializare virtuală cu altcineva te rupe, paradoxal, de restul. Câștigi o legătură, pierzi prezența comunității. Prețul like-ului astfel debândit nu este oare prea mare?

Idei esențiale din expunerea lui Adrian Lemeni
  • Sufletul unui neam nu poate fi distrus. Poate fi deturnat, dar nu distrus.
  • Când o țară e invadată, sufletul poporului nu poate fi invadat. Cucerirea nu operează în invizibil așa cum este activă în ordinea politică și economică.
  • Destinul neamului se împlinește în eshatologie. Părintele Stăniloae: Poporul trebuie să-și asume identitatea colectivă, în perspectivă eshatologică. Intrăm astfel astfel într-un registru mult mai ridicat, în care parcursul poporului în istorie nu valorează în niciun caz cât sugerează indicatorii de performanță economică.
  • Marile fapte au prețul lor, de obicei o jertfă pe măsură. Unirea pe care o celebrăm la Centenar a fost plătită cu sânge. Cât din durerea acestei jertfe mai este în mintea și sufletul nostru?
  • Viața neamului nu se epuizează cu timpul generației noastre. Din acest motiv, continuitatea cu cei dinainte de noi e strict necesară – și nu este garantată prin simpla descendență biologică. Dar în ce stare trebuie să ne așezăm pentru a stabili continuitatea cu cei care s-au jertfit în istorie pentru binele neamului lor?
  • Din Marin Sorescu, citat de Tudor Gheorghe: „Ardealul este starea de spirit în care mă gândesc la țară!
De cât timp există corul din Finteușu Mare și de ce este asta important?

Adrian Lemeni a povestit despre corul de bărbați din Finteușu Mare, din Maramureș, care există de peste un veac. S-a păstrat din gură în gură solemnitatea dureroasă a momentelor când bărbații mai în vârstă din Finteușu Mare, neputând merge pe front, s-au întrebat: Dar noi ce putem face ca să sprijinim pe frații noștri care luptă în Război? Ideea care le-a venit s-a născut din durerea unei aparente neputințe. Au făcut un cor. Bătrâni pentru război, dar încă în putere pentru a cânta. Iar apoi nu s-au mai oprit o sută de ani. Un secol în care au cântat la Liturghiile de duminică, în serbări și festivaluri, în toate regiunile țării și peste tot în Europa. Este muzică, dar nu este nici pe departe doar atât, este de fapt jertfă, e stare de sacrificiu.

Ca o concluzie la povestea corului, conferențiarul adaugă: „Cum ajungi să fii în duhul lui Avram Iancu? Doar știind lucruri despre el, așa cum le relatează istoricii? Da, este un pas, dar nu este de-ajuns. Trebuie să înțelegi cum și-a trăit viața și de ce și-a trăit-o așa.” Iar apoi, cu umor ardelenesc, Adrian Lemeni adaugă care a fost cel mai scurt discurs ținut de Avram Iancu. Atunci când camarazii săi îl așteptau ca să-și expună cu elocvență solicitările în fața împăratului, marelui român nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are de la cine să aștepte dreptate. Iar atunci s-a întors hotărât către oamenii săi și le-a spus apăsat: „No, hai!

Cum s-a biruit pe sine Regele Ferdinand înainte de Marele Război
  • Când ești în genunchi, ești în stare de jertfă. Se poate să reziști în istorie în stare de îngenunchere, dacă poți să convertești strivirea ta în rezistență.
  • Părintele Stăniloae: Forța unui neam nu este indicată de gloria sa militară, nici de teritoriile pe care le-a cucerit.
  • Regele Ferdinand, după ce a luat decizia de a intra în război împotriva Germaniei, țara sa natală: Să dea Dumnezeu să biruiască românii, așa cum și eu m-am biruit pe mine!
  • Părintele Stăniloae: Când zicem „Doamne-ajută!”, noi nu zicem asta în chip utilitarist, adică să ne asiste Dumnezeu și să primim ce ne trebuie. Ci ne încredințăm lui Dumnezeu. Ne închinăm, adică ne încredințăm Atotputernicului.
  • Oamenii fragmentați lăuntric nu pot stabili o unitate cu nimeni. Nu pot fi unificați cu semenii lor dacă în sufletul lor e dezbinare. Știind asta, în ce stare așteptăm sărbătorirea Marii Uniri?

O nouă rubrică debutează azi pe Matricea Românească, menită să ne amintească micile nestemate ce ne unesc cultural: Cărţi poştale spre ReUnire. Prima oprire, la Sighetu Marmaţiei, locul unde se agaţă harta în cui. La propriu!

Se spune că românii de peste munţi nu prea au haz. Iată o mostră de  umor maramureşean, ca un răspuns venit de peste Carpaţi la glumele celorlalţi fraţi români.

În capătul străzii Corneliu Coposu, te întâmpină monumentalul cui, cu un mesaj în care s-a strecurat o doză bună de autoironie. Este o faină modalitate a oraşului de a-şi transforma „porecla în renume”.

„Bine aţi venit la Sighetu Marmaţiei! Deoarece se spune că aici se agaţă harta în cui, ei bine, aici este cuiul cu pricina!”

cărţi poştale spre reunire cuiul din Sighetu Marmaţiei unde se agaţă harta în cui interior

La Sighetu Marmaţiei, un cui care ne uneşte, printr-un umor tipic românesc… Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!

Pe axa România-diaspora: dincolo de suprafață

19 Februarie 2019 |
Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să...

”Cum e turcul, și pistolul”: trei zicale românești deturnate

14 Ianuarie 2019 |
Prin repetare și transmitere din gură-n gură, unele zicale românești și-au pierdut forma de la început, deși sensul cu care erau folosite s-a păstrat. Iată trei astfel de exemple: 1. A drege busuiocul ”A drege busuiocul” înseamnă a salva ce se mai...

Care sunt cetățile dacilor din care se mai păstrează vestigii astăzi

11 Ianuarie 2019 |
Din civilizația dacilor au rămas până astăzi doar ruinele unora dintre așezările lor. Practic, romanii au distrus aproape complet fortificațiile, templele și așezările poporului cucerit, iar timpul a trecut nemilos peste toate. Astăzi, unele dintre ruine...

De ce cunoașterea trecutului este esențială pentru un viitor bun

10 Decembrie 2018 |
Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor...

Există un suflet românesc?

27 Noiembrie 2018 |
Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”....

Cărţi poştale spre (Re)Unire. „Cuiul” din Sighetu Marmaţiei

1 Noiembrie 2018 |
O nouă rubrică debutează azi pe Matricea Românească, menită să ne amintească micile nestemate ce ne unesc cultural: Cărţi poştale spre ReUnire. Prima oprire, la Sighetu Marmaţiei, locul unde se agaţă harta în cui. La propriu! Se spune că românii de...

O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (II)

1 Octombrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o...