Un interviu savuros cu un maestru al cuvintelor, din care avem foarte multe de învățat, dacă știm să citim printre rânduri. Despre magia cuvintelor și povești, despre publicitate și creativitate din perspectiva lui Costin Zisu, copywriter.

 

Costin, ai terminat filosofia, dar viața te-a dus într-o altă direcție. Ești copywriter – ce te-a determinat să o iei pe acest drum?

Era un moment ciudat în viața mea. Se poate spune că eram la răscruce. Pe de o parte, facultatea nu avea ce să-mi ofere în plus. Am învățat, am dezbătut, am făcut cercetare, am ținut prezentări și chiar am cochetat cu predatul. Dar pe de altă parte, simțeam că pot să fac ceva mai mult, mai liber, mai cu spirit de aventură. Așa m-am pus în fața galeriei cu meserii și am tras lozul de copywriter. M-am înscris la Școala ADC și restul e istorie. De atunci scrisul mi-a devenit carieră.

 

 

Spus într-un mod cât mai simplu, ce înseamnă să fii copywriter? Pentru cei care nu știu.

Un copywriter este scriitorul care face arta vânzării în scris. După Ogilvy e o parte poet, o parte ucigaș și cuvintele lui mereu te îndeamnă să faci ceva. Cred că cu toții am fost ”victima” (permite-mi licența poetică) unui text bun în viața asta.

 

Fiecare persoană are propriul stil de a scrie, tu cum l-ai descrie pe al tău?

O să las cititorii să-și formeze propria opinie. Dacă Nietzsche făcea filosofie cu ciocanul, pot spune că eu am două instrumente care îmi ghidează scrisul.

Primul este un laser lingvistic așa cum îl descrie Nichita Stănescu în Necuvintele sale. Mă ajută să despic sensurile cuvintelor și să spun ceea ce vreau să spun, cum vreau să spun.

Al doilea este detectorul de prostii al lui Hemingway. Este o unealtă care pune limitele bune ca să știu că nu bat câmpii. Scrisul este disciplină, trebuie să știi când pui punct.

Împreună cele două îmi permit să lucrez cu seriozitatea unui copil când se joacă. Cred că o scriu despre asta.

 

Într-o lume într-o continuă schimbare, în care suntem expuși la nenumărate mesaje, mai crezi în puterea poveștilor?

Dar cum să nu? Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de povești. Ne-au adus împreună, ne-au învățat lecții din trecut și ne-au făcut să zâmbim. Bucuria primilor oameni în fața unei picturi rupestre este aceeași cu a puștilor care se uită pe TikTok. Pentru că ambii stau în fața unei povești și povestea merge mai departe prin fiecare din noi. Înainte era prin viu grai, mai nou cu un like, un share și un follow.

 

 

Care crezi că sunt elementele care fac o poveste să fie bună, să îți capteze atenția, să vrei să descoperi și următorul pas, să te facă să te gândești la ea și după ce ai descoperit-o aparent?

O poveste bună te face să nu te simți singur. Spune o experiență atât de reală aproape că ești acolo. Simți cum cu vântul îți trece prin păr, știi locul și auzi cum personajele capătă voce în mintea ta. Poveștile alea bune te ajută să te înțelegi și să înțelegi.

 

Cum îți alimentezi creativitatea? Din ce îți iei inspirația?

Creativitatea nu e pretențioasă, se hrănește cu orice. Chiar și cele mai mici lucruri pot să-ți dea o idee. Provocarea este să le vezi și asta se antrenează în timp.

Dar pentru mine, personal, oamenii sunt cea mai mare sursă de inspirație. Pentru că sunt imprevizibili și niciodată nu știi cum te uimesc. Iar la finalul zilei pentru oameni scrii, așa că e bine să te uiți la ei înainte să te pui în fața unui doc proaspăt deschis.

 

Cum depășești momentele în care simți că ești în pană de idei? Există pană de idei?

Am avut la pene de idei de mi-au sărit toții fulgii. Fac parte din proces, ce pot să zic. Trebuie să scrii până când simți că devine imposibil. Când nu mai găsești nici măcar un cuvânt potrivit, când nu poți să te mai exprimi și crezi că ai stricat totul. Dacă ești acolo, nu mai poți să te întorci și nu există rețete. Trebuie să scrii până când îți iese și o să fie mai ușor. Apoi o să fie iar imposibil și o iei de la capăt.

 

Ce te atrage la jobul tău? Care este acel element care continuă să te cucerească la nesfârșit?

Este un job care rezolvă probleme reale și chiar ai ocazia să vezi asta. Desigur, sunt momente în care faci lucruri aparent mici – newsletter cu tine vorbesc – dar și astea rezolvă ceva… cel puțin așa mi s-a spus.

Dar îmi place să scriu. Îmi place la nivel mecanic, de la alegerea cuvintelor, la găsirea unui sens nou, la încercarea de a spune 10 lucruri odată. Dacă îmi dau brief singur că trebuie să fac 3 urări de ziua cuiva și să o aleg pe cea mai bună, cred că-mi place să scriu.

 

Cum devii copywriter?

Aplici pentru job. Ești acceptat într-un final. Rămâi dacă îți place.

 

Sunt multe campanii publicitare care îți poartă semnătura și sunt sigură că pe fiecare o îndrăgești. Cu toate acestea, sunt și mai sigură că ai câteva preferate. Care sunt campaniile care ți-au intrat la suflet?

Hai că nu sunt chiar atâtea sau poate cine știe? Dar dacă este vorba de preferate. Of, greu este să alegi între copii. Dar de dragul tău fac un pic de discriminare creativă.

Încep cu conceptul de decorații pentru mall-ul Promenada. A fost primul meu succes, așa m-am angajat. Ideea era așa: drumul tău de sărbători începe la Promenada. Am împărțit mall-ul în zone tematice în funcție de momentul de cumpărături în care te aflai și am semnalat asta cu litere volumetrice care arătau într-un mare fel. În plus, am împânzit centrul comercial cu casete luminoase cu mesaje corporatiste reinterpretate cu ocazia sărbătorilor. De exemplu CTA (call to action) a devenit CALL TO ACASĂ.

Alt proiect drag mie, printre altele, a fost momentul în care a trebuit să botez un burger pentru Hard Rock Cafe București. Așa a apărut Hard Rock Bulivar pe meniu, cel mai românesc burger lansat de 1 decembrie. Numele vine de la replica celebră din Caragiale ”La bulivar, birjar!” și evocă umoristic acel dichis al micului Paris. Cred că încă se mai poate comanda.

 

Care este campania (globală) preferată și ce o face atât de specială?

Este o reclamă veche pentru Guinness. Surfer se numea. A fost lansată prin ’99. Felul în care BBDO London a reușit să dramatizeze sloganul faimoasei beri este de-a dreptul biblic. Are cai care ies din valuri, atât zic. Hai cu search-ul!

 

Care-i visul tău?

Să fiu liber să spun ce am de spus în felul meu. Să fiu mereu acolo pentru prietenii mei. Să fiu om.

 

Ce te-a învățat filosofia – care este acel element care simți că are o influență constantă în jobul tău actual?

Cel mai bun lucru pe care te învață filosofia este să faci research. Mai pe românește, cum să te documentezi despre orice. Îți dă acea gândire critică care mereu te conduce spre întrebările alea bune și de acolo concluziile le tragi singur.

Și ce te mai învață filosofia este să fii „”avocatul diavolului”. Adică să susții un punct de vedere cu care nu ești neapărat de acord cu scopul de a-l înțelege mai bine. M-a ajutat foarte mult la job, în special când subiectul mi-era străin sau nu prezenta vreun interes deosebit.

 

 

Dacă ai putea să schimbi acum un element din piața de publicitate din România, care ar fi? Ce ai face altfel? Ce ai vrea să vezi mai des?

Mi-ar plăcea să văd mai puțină frică și mai mult curaj. A ajuns să ne fie frică să vorbim ca oamenii și intrăm în exprimări clișeistice sau patetice. Și ne mirăm că o să ne ia AI-ul job-urile?

Și cer puțină credință. Da, credință în puterea unei idei și mai puține cârje tehnologice. Click-uri, impresii, ROI, AR, AI, VR și alte cuvinte goale sunt de domeniul algoritmilor. O idee creativă aduce valoare reală și dacă crezi cu adevărat în ea, poate schimba ceva.

 

Fiecare om își spune ceva care-l determină să meargă zilnic mai departe, care-l motivează și care-i dă un sens vieții. Al tău care este?

”Omul nu este făcut pentru înfrângere, un om poate fi distrus, dar nu poate fi învins”.

– Hemingway, Bătrânul și Marea

 

 

Dascălii sunt cei care pun lumină în drumul cel mai important pe care-l parcurge un elev în viață, cel al dragostei pentru carte. Ei sunt cei care răspândesc flacăra caldă a învățăturii. Pun și apă constant la rădăcinile lor ca să crească frumos și armonios. Nu uită să adauge dragoste, multă dragoste precum presară învățătoarea Marinica Achiței, care se află printre copii, în mijlocul lor, de când a terminat la rându-i prima etapă de studii, pe domeniu, în Iași. Tot în Iași predă, la Școala „Vasile Conta”, din 1992.  

A înțeles că odată ce a ales să îmbrățișeze această meserie, nu poate să stea cu mâinile la spate. A trecut prin etapa în care credea că temele lungi, în cantitate mare, dar și a predării rigide pot fi instrumentele perfecte prin care te poți impune în fața elevilor. Copiii i-au schimbat percepția asupra actului educativ. Clasa a III-a, Cercetașii Inventivi, sunt elevii din prezent ai învățătoarei care zilnic învață lecția iubirii, fericirii, empatiei, a colegialității, a stării de bine. Ceea ce fac împreună, îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

 

Marinica Achiței este și coordonatoarea inițiativelor „Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă” în cadrul Academiei de Bine condusă de Cătălin Stoica. La Iași, în acest weekend, sub egida acestui proiect, vor fi două zile foarte antrenante unde sunt invitați să participe gratuit la workshop-uri atât cadre didactice, cât și părinți care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, cât și acasă și care să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă. Mai multe, în interviu!

 

 

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?  Sunt puțini sau mulți ani buni de când vă aflați printre copii?           

Interesantă asocierea ,,escapada academică”. Dacă ne gândim, că eu sunt dintre acele cadre didactice care au ajuns la catedră imediat după absolvirea liceului și mai ales, într-o perioadă de intense transformări sociale și politice, ale anului 1989, poate fi considerată o ,,escapadă academică” debutul meu în învățământ.

 

Ce a stat la baza alegerii acestei meserii?

Asta m-au întrebat și Cercetașii mei. Mă număr printre fericiții copii, cărora mama le-a ales ,,meseria” și chiar s-a întâmplat să-mi placă. În clasa a șasea am pășit pentru prima dată în Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu” și am rămas până am ajuns la catedră. Și de atunci, în fiecare zi, în fiecare an, cu fiecare generație, am tot scris povestea profesorului, dar mai ales a omului din spatele profesorului.

 

Să facem un exercițiu: cum sunteți ca dascăl?

Sunt un dascăl căruia îi place să se reinventeze, să ajungă la sufletul copiilor și să le facă și lor, vocea auzită.

Recunosc, nu am fost mereu așa. Am stat și eu, o perioadă, în șabloanele ,,temelor lungi”, a ,,predatului rigid”, am crezut și eu că nota este cea mai bună salvare când vine vorba de autoritatea unui profesor.

Dar, în timp, mi-am coborât privirea și am privit cu mai multă atenție ochii și sufletele celor pe care-i aveam în clasă și am descoperit, că uneori umerii aceia firavi duceau poveri mult mai grele, iar rostul meu nu era de a-i mai adăuga una sau de ,,a-i tăia aripile”.

 

Prezentați-ne câteva aspecte esențiale care definesc relația cu elevii.

Cea mai bună definiție ar fi: ,,Gândesc cu sufletul în CLASA ÎN CARE EU MĂ SIMT EU”. Da, la noi în clasă, fiecare este pus în valoare, iar starea cu care venim și plecăm de la școală, se citește pe chip și poartă numele ,,FERICIRE”.

 

 

Care este profilul elevilor de la clasă? Ce clasă aveți în acest an școlar?

Clasa noastră se numește CLASA CERCETAȘILOR INVENTIVI și este clasa a III-a.

Dacă ar fi sa fac un profil al clasei, aș spune că este clasa în care fericirea, îmbrățișările, starea de bine, fac parte din rutina zilnică. Este clasa pe care cel mai bine și-au definit-o ei: ,,Suntem 32 de Cercetași care vor schimba viitorul, în clasa noastră nu sunt doar 32 de corpuri care vin la școală, ci și 32 de suflete”.

 

În ce școală predați, de cât timp și ce semnifică pentru suflet unitatea în care vă practicați meseria?

Profesez în Școala Gimnazială ,,Vasile Conta ” din 1992, pot spune că am evoluat profesional, în această școală. Ce semnificație are pentru suflet…Îmi place întrebarea! Faptul că un elev, din prima promoție din această școală, îmi este coleg de cancelarie, iar actualii elevi, Cercetașii Inventivi își doresc să doarmă măcar o zi în școală sau, că au îmbrățișat de cum au auzit prima dată ideea ,,Școlii de fericire la școală”, cred că este cel mai potrivit și complet răspuns.

 

Care sunt cele mai importante probleme care vă pun piedici în actul educațional?

Atunci când ai un colectiv de elevi și părinți ca al nostru, problemele se transformă în oportunități de învățare și împreună, căutăm cele mai bune soluții și strategii didactice. Dar, mai ales, suntem preocupați în permanență să accesibilizăm conținuturile, să le vedem aplicabilitatea în practică.

,,Cum putem folosi informația, în viața de zi cu zi?” este întrebarea care încheie fiecare oră de curs.

 

Credeți că Școala trebuie și/sau poate să educe?

Cred cu convingere, în ideea că Școala/ educația nu se rezumă doar la o clădire în care se desfășoară procesul instructiv-educativ. Cel puțin, nu așa o văd eu și nici elevii mei nu o privesc așa. La noi, fiecare oră este abordată transdisciplinar, iar ora de Educație civică este mereu prezentă, deoarece atitudinea, valorile morale sunt inseparabile. Textele de la limba română sigur au și niște valori morale, o învățătură care face trimitere la ora de civică.

 

Îi pregătim suficient pe copii pentru viață în accepțiunea dvs.?

Eu vorbesc din punctul meu de vedere și al Cercetașilor Inventivi.

Da. Ceea ce facem noi la clasă , îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Pot spune cu convingere, că elevii pe care-i îndrum, sunt echilibrați emoțional, au curajul să-și spună opiniile, știu să aducă argumente logice și mature atunci când părerea  nu coincide cu a colegului.

Proiectele de antreprenoriat social ,,Porția de sănătate”, ,,Stil de viață sănătos” , ,,Design Futures”, realizate ca urmare a parteneriatului cu Asociația AllGrow, Podcasturile ,,Pauza mare”, ,,Camp-urile virtuale ” din perioada școlii on-line, sunt dovezile reale ale faptului, că Cercetașii inventivi au încredere în potențialul lor.

 

Unde ar trebui să fie schimbarea? Să înceapă de la nivel macro sau micro?

,,Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, este motto-ul care m-a ghidat și mă ghidează în tot ceea ce fac.

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi, cu a vedea ce se ascunde dincolo de cuvinte, de a vedea strălucirea din ochii și sufletul fiecărui copil. Și da, eu cred că schimbarea începe și de la nivel micro. Iar elevii mei, așa cum gândesc și acționează, sunt sigură că vor face lumea mai bună.

 

 

Sunteți coordonatorul proiectului „Școala de fericire la școală”. De ce ați ales să fiți coordonatorul proiectului? Ce a stat la baza motivației de a vă implica astfel? 

De fapt, nu sunt coordonatorul proiectului ,,Școala de fericire la școală”. Conceptul acesta îi aparține lui Cătălin Stoica. El l-a creat și implementat prin școli, în cadrul Academiei de Bine, iar noi am rezonat foarte mult cu ideea, care a venit firesc, ca o definiție a tot ce făceam  la clasă. Mie mi-a revenit coordonarea noului concept, aceste două conferințe ,,Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă”.

Cercetașii Inventivi sunt magici și s-au făcut mereu cunoscuți. De aceea, de câte ori am avut ocazia, i-am pus în valoare. Așa s-a întâmplat și de această dată. În septembrie, am ales să particip la un workshop al Academiei de Bine, ,,Școala de fericire la școală”. Mi-a plăcut denumirea și am vrut să văd dacă mai am vreo noutate de dus Cercetașilor.

Povestind despre activitățile pe care le făceam noi la clasă și despre cât de minunați sunt elevii mei, am reușit să convingem Academia de Bine să vină la Iași, la invitația Cercetașilor. Și, în decembrie, timp de trei zile, Școala de fericire la școală, a fost nu numai în cele 4 școli, în care s-au desfășurat ateliere pentru elevi, profesori și părinți, și-a găsit loc și în sufletele celor prezenți.

 

Cum implementați concret în rândul elevilor? Ce fel de activități desfășurați? Sub ce forme? Individuale sau în echipă?

Activitățile noastre sunt diverse: de la activitățile cu abordare transdisciplinară, orele de curs, la activitățile extrașcolare, proiecte de antreprenoriat social, podcasturi. Toate acestea pun în valoare fiecare copil din clasa noastră, fiecare este bun la ceva, fiecare are emoțiile lui, urcușurile și coborâșurile firești, dar și momentele de strălucire.

Creștem împreună, învățăm unii de la alții, evoluăm spre cea mai bună versiune a noastră, umană și profesională. Da, sunt un cadru didactic care învață de la elevii săi!

 

Cât de importantă este bunăstarea elevilor în școli?

Este starea fără de care noi nu am concepe orele petrecute la școală. Starea de bine este o stare firească, la noi în clasă.

Fiecare își cunoaște plusurile și minusurile, și le acceptă, le îmbunătățește, ne bucurăm de reușite/ de progresul cât de mic al colegilor, punem accent pe exemplul pozitiv, excludem critica, căutăm să vedem ce este de îmbunătățit, atât la nivel cognitiv cât și emoțional.

 

Atrage atmosfera prietenoasă în sala de clasă rezultate mai bune?

Da! Faptul că poți să spui ce simți, pentru că știi că atunci când ai nevoie de ajutor, îl găsești, să ieși la tablă, să-ți ,,permiți ” să greșești știind că nimeni nu râde de tine, să ți se dea șansa să fii mâine, mai bun decât ai fost astăzi, conduce la încredere în sine, la echilibru emoțional și implicit, la progres și ,,rezultate mai bune”, pe care și le dorește fiecare.

Consider că primii ani de școală, debutul școlarității sunt foarte importanți pentru evoluția viitoare a fiecărui copil, atât ca elev cât și ca viitor adult. Traumele copilăriei  urmăresc și viitorul adult.

 

Ce se întâmplă mai exact pe 11 și 12 februarie la Iași? Este prima dată când aduceți acest proiect în orașul nostru?

O să încep cu ultima întrebare. Da, este prima dată când aducem ,,Școala de fericire…” într-un astfel de concept, iar orașul nostru este ,,primul beneficiar” al acestuia.

Până acum, acest tip de activități inițiate de Cătălin Stoica și Academia de Bine, se desfășurau sub formă de ateliere, în diferite școli/ orașe din țară. Așa s-a întâmplat și la Iași, în decembrie.

Evenimentele de pe 11 și 12 februarie au venit ca o materializare a dorinței unor părinți și profesori, care au rezonat cu ,,starea de bine și fericire în școală” și au dorit ca aceasta  să ajungă la cât mai multă lume și să poată ,,fi luată și acasă”.

Pe 11 februarie, în Sala Eminescu de la Grand Hotel Traian, se va desfășura un workshop facilitat de Cătălin Stoica și Alexandru Chiru, pentru profesorii care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă.

12 februarie, este ziua dedicată părinților. În aceeași locație și același interval orar, se va desfășura workshop-ul ,,Școala de Fericire Acasă”, o activitate interactivă în cadrul căreia părinții vor descoperi cum pot să relaționeze mai bine cu copiii, care este importanța inteligenței emoționale și sociale și cum pot descoperi cele mai valoroase metode de comunicare și motivare a copiilor, dar și care este influența tiparelor comportamentale asupra evoluției fiecăruia dintre noi.

 

 

Este Iașul pregătit de astfel de conferințe? Îmbrățișează profesorii și părinții astfel de participări? Cum simțiți acest freamăt la nivel local?

Și da și nu.

Ca de fiecare dată, ceea ce este nou, te scoate din zona de confort și în primă instanță, te obligă să privești cu scepticism o astfel de inițiativă. S-au înscris oameni din localități mult mai îndepărtate de Iași (Pitești, Bacău, Piatra Neamț), care au demonstrat că atunci când îți dorești să începi schimbarea de ,,la tine” distanța nu este un impediment. La polul opus am auzit și remarca ,,Eu știu să-mi educ copilul, n-am nevoie să-mi spună altcineva”.

Însă, cu toate acestea, s-a simțit nevoia unei astfel de inițiative , ,,copiii ne împing de la spate” și ne obligă să privim viața/ viitorul prin ochii și sufletul lor.

Așa mi s-a întâmplat și mie, când am decis să-mi asum această responsabilitate/ provocare și să organizez cele două evenimente gratuite, la Iași. Mulțumesc pe această cale parteneriatului real școală-familie de la nivelul colectivului de părinți din clasa mea. Acest proiect nu are finanțare, iar activitățile din decembrie și cele de acum au reușit să se materializeze datorită unor părinți care au înțeles, că dacă ne dorim o schimbare, nu trebuie să așteptăm un ministru, un guvern. Schimbarea poate să înceapă și de jos și depinde de fiecare dintre noi, iar starea de bine, fericirea vine în primul rând din interior.

 

V-ați gândit ca anumite activități să fie deschide către participarea și a părinților? Am înțeles bine că duminică este ziua dedicată lor?

Da, duminică este ziua dedicată părinților. Ba chiar am putea spune că ,,Școala de Fericire Acasă” a fost/ este cadoul pe care Cercetașii Inventivi, Cătălin Stoica, Alexandru Chiru și Academia de Bine îl oferă tuturor părinților care își doresc o relație cât mai bună cu copiii lor, o redescoperire a copilului din fiecare dintre noi.

Este ca o călătorie în trecut (copilăria adultului) ghidată de prezent (copiii de astăzi) și orientată spre viitor (copiii de astăzi, adulții de mâine).

Vă așteptăm să ne fiți alături în această călătorie!

 

 

Regizoarea Victoria Baltag poartă un nume care o reprezintă. Să fie victorioasă a stat în ADN-ul ei de mică. Mereu a luptat cu înțelepciune pentru un loc al său în societate, deși, fără să se plângă, categoric nu i-a fost ușor. Escapada sa academică nu doar că este frumoasă, dar este și de lungă durată. Încă nu s-a oprit din studiat, doctorandă fiind în film la Queens University Belfast după cele două facultăți absolvite la București, studii  finalizate în 2011 în regie și film/TV la Universitatea din Birmingham, acolo unde distincția de „Merit” i-a fost înmânată. 

 

Victoria este primul regizor independent la început de drum care realizează filme de conținut. Este și primul regizor care a realizat un lungmetraj despre fenomenul de la Pitești, film în care a fost ultima apariție a maestrului Ion Caramitru. 11 ani sunt dedicați filmului, unul manifest, despre o parte din istoria României, unde s-au pus în valoare locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțin 24 de luni, dar tânăra regizoare, în accepțiunea sa, a dat de un sistem care nu sprijină cultura, educația și arta. S-a confruntat cu multă lipsă financiară, dar a primit la schimb mult suport moral fără de care nu și-ar mai fi materializat dorința cea mai arzătoare. Să o cunoaștem!

 

 

Victoria Baltag, un nume pe care îl cunoaștem după filmul pe care l-ai regizat Experimentul-Pitești. Cum este regizoarea Victoria? Ce o definește?

Sunt un munte de energie, iubire și proactivitate. Îmi privesc proiectele cu luare-aminte și acționez curat, onest, uman, suficient de mult cât să ajung la nivelul pe care mi l-am propus. Sunt un om ambițios, un baltag cu mâner și tăiș de fier. Mă definesc valori precum adevărul, dreptatea, dăruire necondiționată, grijă față de aproape. Cred în educație la nivel primordial și consider că doar prin cunoaștere și învățare pe tot parcursul vieții ne putem dezvolta sănătos, frumos, într-un mod care să aducă fericire nouă și celor din jur. Educația ne înțelepțește. Pentru mine, viața este importantă dacă știi să o folosești pentru a construi, pentru a lăsa ceva concret și folositor în urmă. Cred în oameni puternici, sinceri și puși pe a face fapte mari. Ei vor dobândi succesul pe pământ. Am învățat că reușita în viață vine abia în momentul în care știi să dăruiești mai mult decât primești, când știi ceea ce vrei cu adevărat, când ești curat și onest, când ai curajul să iei decizii, să riști și să faci lucruri care contează în realul sens al cuvântului. Pun încredere în tot ceea ce fac și mai ales, lucrez cu persoane care au valori comune cu mine, care împart aceleași crezuri. Sunt o norocoasă: am în jur oameni frumoși, personalități distincte de la care am învățat și învăț mereu. Cred în libertate la nivel ancestral, o libertate în gândire bazată pe aprofundare, cunoaștere, experiență și expertiză. Cred în oameni. Totul este cu și despre oameni pe acest pământ. 

 

Cum și când a pornit ideea filmului?

Am crescut într-o societate unde mi se spunea că a fost bine în comunism. Am trecut prin școală (de la gimnaziu la liceu și apoi două facultăți și două mastere și de atunci tot studiez) și m-am întrebat mereu de ce învățământul din România evită să vorbească despre comunism. În 2009 am primit o bursă guvernamentală și am plecat să fac un master în marea Britanie, la Universitatea din Birmingham și în vacanțe reveneam în România. Fiecare vacanță era încă un pas înainte pentru a învață ceva nou și iată că în 2011 am aplicat la Universitatea de Vară organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Exilului Românesc. Era un curs de vară internațional unde puteau aplica tineri din întreaga lume. Am aplicat împreună  cu un prieten. Eu am avut norocul să fiu acceptată. Am petrecut astfel 7 zile de conștientizare că tot ceea ce îmi spusese mie‚ ’’societatea’’ erau minciuni manipulative sau afirmații interpretative. Eu voiam să știu adevărul.

 

Am cunoscut acolo, la Universitatea de Vară, intelectuali care au trecut prin ororile comunismului. M-am întrebat de ce oamenii cu educație sau bunăstare materială au trebuit să fie închiși, torturați sau omorâți…de ce tocmai ei, căci ei erau elita societății românești. În cazul de la Pitești, majoritatea studenților erau emeriți, foarte mulți aveau deja mai mult brevete de inventica, proveneau din familii care au servit România trup și suflet. Ce sistem este acela care în loc să mulțumească acestor oameni, îi linșează? Mai mult decât atât, de ce s-au dat poziții de conducere oamenilor cu educație precară și fără experiență, iar cei care erau înainte pe acele poziții au fost puși sub gratii? Am acumulat în acele șapte zile o mie de motive ca să fac acest film necesar. Eu sunt un om de cuvânt, când spun ceva, împlinesc. Mi-a luat 11 ani, dar am  reușit!

 

De ce fel de resurse ai avut nevoie, Victoria, pentru realizarea filmului? Cine ți-a venit în sprijin?

În prima instanță, eu am avut nevoie de resursă informațională și am beneficiat, mulțumesc lui Dumnezeu. Dincolo de materialele de arhivă, cărți publicate și o documentare minuțioasă, am avut șansă să cunosc pe cei care au avut curaj să vorbească despre trecut.  În prezent, dețin câteva zeci de interviuri cu cei care au suferit în timpurile perioadei comuniste și am aflat de la ei cum a fost și cât de dureros a fost. Dacă ascundem sau ștergem cu buretele această pată a istoriei din România, poate veți crede că am scăpat. Din contră, un trecut neștiut sau uitat, se va repeta. Dacă nu învățăm lecția trecutului, viitorul va veni și ne va lovi mult mai puternic. S-au făcut cercetări: există o repetitivitate a atrocităților în istorie. Filmul meu și al celor peste 800 de oameni care au contribuit la realizarea lui stă piedestal înaintea unei asemenea nenorociri.

 

Cum spuneam, am avut nevoie de oameni, de resursă umană. Este dificil să faci un film de unul singur. Am găsit persoane deosebite care mi-au fost alături din secundă numărul unu, de când am început acest proiect. Lor le datorez mii de mulțumiri fiindcă în momentul când nu mai puteam,  ei erau mereu acolo  că să mă ridice și să îmi spună că mai pot. Unii dintre ei nu mai sunt astăzi în viață, dar privesc rezultatele de acolo de Sus și probabil zâmbesc.

 

 

Le mulțumesc și celor care ne-au pus piedici, și celor care mi-au spus că‚ ’’ne facem țara de rușine’’, sau că‚ ’’dacă erau la conducere, nu m-ar fi ajutat’’, fiindcă vedeți, acești oameni m-au ajutat pe mine să merg mai departe, să le arăt că rușine este să eviți să îți asumi, să ascunzi, să minți și să ștergi cu buretele. Să ne uităm la cazul Germaniei. Noi când vom recunoaște că am și greșit?

 

Am avut nevoie de resursă financiară. Faptul că eram un artist la început de drum și că mă aruncasem într-un proiect titanic a fost nebunie curată. Naivitate. Speranța că cineva va veni în ajutor. Și așa am tot sperat. Și ne-a luat 11 ani că să terminăm. Voi scrie o carte despre modul cum am realizat eu acest film  de lung-metraj, un film de conținut, un film testament care trebuia să fie realizat poate cu mult înainte. Dar că să realizezi un film istoric, ai nevoie de câteva milioane  de euro. Este vorba despre o echipă de sute de oameni care lucrează. Eu am avut peste 800 de persoane în acești 11 ani, la Hollywood, o echipă de film conține peste 10 000 de angajați care lucrează pentru realizarea lui. Dincolo de resursă umană este nevoie de locații, decoruri, costume, echipament, cazări, mâncare, transport, promovare. Este nevoie de un plan minuțios, calculat aproape matematic.

 

A durat 11 ani fiindcă am dus lipsa de finanțare. Eu, în naivitatea mea, crezusem că pot face un lungmetraj istoric de o asemenea anvergură cu cele câteva zeci de mii de euro pe care le aveam pentru a-mi cumpără o garsonieră. Surpriză: banii respectivi s-au dus în primele luni de dezvoltare, abia apucasem să achit costurile de casting, conferințe de presă, căutare de locații, scriere de scenariu. Cu ultimii bani o plătisem pe Alexandra Axinte că să ‚’închege’ un scenariu după ideea și detaliile pe care i le dădusem. De la acel moment rămăsesem fără o lețcaie și am sperat că va veni cineva în ajutor. În cei 11 ani au fost mulți oameni care au sprijinit, fie cu servicii, fie cu donații, fie cu sfaturi. Nu voi uita. Inconveniența a fost însă că era întotdeauna mult prea puțin cât să pot să isprăvesc proiectul. Am mers înainte. Cu toate forțele înainte. Am rămas cu actorii și echipa neplătiți și încă multe datorii din urmă producției. Am reușit să facem filmul.  Avem rezultatul și vom fi răsplătiți la nivelul pe care îl merităm.

 

Am promis că îmi voi plăti actorii și echipa. Voi face acest lucru. Cine și cu ce drept poate să îmi dea mie sfaturi acum ce să fac și cum, cine poate  îndrăzni a compara acest proiect când este singurul de acest tip în țară și la nivel internațional? Cine poate  risca să își dea cu părerea acum, când noi am muncit 11 ani fără să primim nimic, deocamdată, și ei și-au primit salariile lunare în toți acești ani?

 

Aș vrea să mulțumesc pentru sprijinul moral pe care mi l-au oferit mamele colegilor mei de proiect, câteva doamne impecabile care m-au tot încurajat și care au urmărit ascensiunea proiectului cu încredere, iubire și admirație. Le mulțumesc actorilor mei și echipei, celor care au stat lângă mine în toți acești ani, celor care au crezut în acest film, în necesitatea și indispensabilitatea lui. Am reușit, dragilor! Contribuția voastră este de neprețuit! Înțelepciunea și dăruirea voastră vă va urca pe cele mai înalte piedestaluri! Sunt mândră de actorii și echipa mea!

 

Cât au durat filmările și în ce locații s-au desfășurat?

Am filmat în locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțîn 24 de luni. Normal ar fi fost să avem câte 2, 3 scene pe zi, cu pauză de câteva zile la final de săptămână. Noi filmăm câte 17 ore pe zi, în fiecare zi,  mă tot întreb cum am rezistat.  Am rezistat însă și în 5 săptămâni am terminat de filmat. Felicitări nouă!

 

Voi povești în carte despre film cum anume am reușit această performanță care l-a uimit și pe Caramitru.

 

11 ani dedicați în cinstea filmului istoric, ultimul film în care a jucat maestrul Ion Cramitru. Pe ce considerente s-a creat legătura cu dumnealui?

Ion Caramitru a fost unul dintre actorii pe care îi aveam în minte pentru rol. Am mers cu scenariul la Teatrul Național din București și l-am lăsat doamnei secretare. Așa a început colaborarea noastră, printr-o secretară care și-a iubit directorul și care i-a oferit informații curate în ceea ce privește oamenii care au bătut la ușa Dumnealui. O raritate. O admir și îi mulțumesc. Nu voi uita.

 

 

Dacă ar fi acum lângă ține, ce i-ai transmite?

I-aș cere iertare  fiindcă că nu am terminat mai repede acest lungmetraj.  Mă sună să mă întrebe când e gata filmul. Îl aștepta. O să trăiesc toată viața cu această remușcare.

 

Cui i-ai mai mulțumi?

Românilor care m-au ajutat, oamenilor din lumea întreagă, prietenilor adevărați și celor care cred în mine. Sunt mulți. Mii. Zeci de mii poate.

 

Ai întâlnit un sistem care investește în cultură și educație sau acesta a fost și impedimentul cel mai mare întâmpinat de către ține?

Sistem care investește în educație în România? Unde? Când?  Eu fac educație, cultură și artă prin ceea ce fac și mi-a luat 11 ani să duc la capăt un lungmetraj despre istoria noastră.  Am aplicat la aproape toate instituțiile statului și mereu mi-au refuzat proiectele. Am făcut contestații și nici măcar nu mi-au răspuns.

 

Care este dorința cea mai mare legată de film? Unde vrei să ajungi cu el?

Vreau să ajungă în lumea întreagă. Cred în educație că singura comoară adevărată capabilă să ne ajute să ne dezvoltăm, să ne îmbunătățim și să creștem. Am realizat acest film pentru a oferi educație, informare și divertisment (este un film de ficțiune documentat din evenimente adevărate regăsite în arhivele  istoriei comunismului), pentru a cunoaște trecutul, pentru a învăța din el și pentru a nu permite niciodată să se mai întâmple asemenea atrocități. Mai mult decât atât, Edmund Burke spunea  că  „Singurul lucru necesar pentru că răul să  triumfe  este că oamenii buni să nu facă nimic”, așadar, eu  cred că oamenii buni trebuie să acționeze împotriva triumfului răului  și asta am făcut noi prin acest proiect.

 

Acesta este primul și singurul film despre fenomenul reeducării, un film-document care tratează o poveste adevărată bazată  și pe mărturiile familiilor celor care au murit sub torturi fizice și psihice între 1949-1952. Este un film de interes internațional pentru că dezvăluie un adevăr despre fenomenul de reeducare care s-a întâmplat în toate țările de sub URSS și se întâmplă și astăzi, .din păcate. De aceea, proiectul a căpătat interes internațional încă  din stadiul de dezvoltare. Asociații din întreaga lume, cinematografe, entități academice m-au invitat în anii anteriori să vorbească despre film (Indiana University din SUA, Regina University din Canada, Pittsburgh University din SUA, Laemmle Theatres din Beverly Hills, UCL și Centrul Cultural Român din Marea Britanie, Asociația Româno-Americană din New York, asociații culturale din Chicago, New York, Calgary, Toronto, Alberta, Barcelona, ​​Zaragosa, Budapesta, Kaunas, Agueda, Las Vegas, Winnipeg, Alberta, Denver, Sofia și multe altele). Este un film testament, o voce a celor care au fost torturați în vremea comunismului și a celor care nu și-au găsit încă dreptatea și este un film care tratează un subiect ținut ascuns de zeci de ani, un film făcut pentru a dezvălui o istorie din care întreaga societate trebuie să învețe. Este un film manifest care vine cu informații despre comunism, educație, libertate de gândire, dincolo de divertisment. Este un film de ”responsabilitate morală” menit să stea împotriva uitării.

 

 

Cu ce te mândrești, Victoria?

Mă mândresc sincer cu oamenii deosebiți din jurul meu, cu cei care m-au format. Mă mândresc sincer cu ai mei colegi care s-au avântat cu încredere în proiectele mele din toți acești ani. Le mulțumesc. Nu voi uita!

 

 

Acum mai bine de un deceniu s-a luat la trântă cu un diagnostic format din șase litere. Unii se feresc să pronunțe numele, iar alții precum Maria Culescu, a îmbrățișat cu mult optimism tot ce a însemnat acea constatare medicală la vremea respectivă. Și-a ținut familia aproape, cu gânduri aruncate către Univers, cu credință în toate, a dobândit.

Sunt 14 ani mai exact de atunci și ce e cert, e faptul că traiectoria profesională a luat o întorsătură ce a guvernat în jurul nevoilor aflați în situație similară ca Maria. Imediat după ce a finalizat în altă țară întreg tratamentul cu tot ce a însemnat el, a dorit ca și cei care nu au posibilități financiare de deplasare și de tratare peste hotarele României, acolo unde este recunoscută medicina ca fiind mai avansată, să le creeze contexte mai fericite și lor.

„În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Zis și făcut. A înființat a doua zi, după cele spuse soțului, Asociația M.A.M.E în cadrul căreia, de atunci și până în prezent, s-au derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, adaugă Maria Culescu, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Să o cunoaștem!

 

 

Maria, unde te găsesc perioada aceasta?

Am început anul al i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!” Alături de familie, bucurându-ne împreună de grădina noastră și întreaga natură care ne înconjoară. De aici primesc mereu energia și liniștea de care am nevoie pentru a continua să derulez proiecte și campanii dedicate pacienților cu probleme grave de sănătate, copii și adulți deopotrivă.

 

Cum arată sufletul tău? Cu ce gânduri, idei ai intrat în 2023?     

Mă consider un om împlinit. Am sufletul plin de bucurie și recunoștință pentru tot ceea ce am primit în dar de la Univers atât în anul ce tocmai a trecut, dar și în general, uitându-mă la viața mea. Am întâmpinat noul an cu multe idei și planuri ce vin în sprijinul persoanelor cu probleme grave de sănătate din întreaga țară și sper să găsesc resursele necesare să le pot da viață în perioada următoare, alături de echipa mea, la Asociația M.A.M.E.

 

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din 2022?

Deși anul 2022 a fost un an intens, care m-a obosit destul de mult și care mi-a dat un rol principal într-un film cu multă acțiune și suspans, perioada sărbătorilor de iarnă a fost un bun prilej de a  reflecta la experiențele și rezultatele frumoase pe care le-am avut atât în plan profesional, cât și în plan personal, precum și la ce îmi doresc să duc mai departe în noul an și la ce e nevoie să renunț. Puterea comunității construite în jurul organizației pe care o conduc a fost unul din motivele de bucurie și recunoștință de la sfârșitul anului trecut pentru că, prin implicarea lor, i-am putut ajuta pe toți cei care ne-au cerut sprijinul pentru a depăși mai ușor perioada de luptă cu boala.

 

 

Cât de mult te onorează rolul pe care îl ai în interiorul Asociației M.A.M.E.?

Rolul meu în cadrul organizației pe care o conduc mă ajută să dau sens activității pe care o desfășor. Este un rol pe care mi l-am asumat, care mă onorează și care îmi aduce foarte multă împlinire sufletească. Chiar dacă a fi disponibil 24 h din 24 poate deveni uneori epuizant, simt în fiecare zi faptul că, prin tot ceea ce fac alături de echipa mea, ofer o șansă în plus la viață copiilor și tinerilor grav bolnavi din România. Iar acest lucru se va reflecta cu siguranță în societate și în lumea pe care vrem să o pregătim pentru generațiile viitoare.

 

Un diagnostic a căror litere mă sperie să îl și scriu te-a făcut să îndrepți fața și inima către copiii diagnosticați cu boli crunte. Cât de tare te-a marcat perioada în care ai avut cancer și te-ai luptat cu el?

Lupta cu această boală nemiloasă nu a fost deloc ușoară și, tocmai de aceea, sunt recunoscătoare Universului, zi de zi, pentru faptul că astăzi trăiesc și am posibilitatea să ajut și alte persoane care trec prin situații asemănătoare cu a mea. Perioada respectivă m-a făcut mai puternică și m-a ajutat să îmi aleg drumul în viață, fiindcă, din acel moment, m-am dedicat 100% activității pe care o derulez în cadrul Asociației M.A.M.E., iar, în final, durerea mea a fost scânteia unui nou început.

 

Ai luat la trântă cancerul și l-ai învins. Ce schimbări s-au întâmplat după?

Așa cum am menționat și mai devreme, după ce am ieșit învingătoare din lupta cu boala, am ales să îmi dedic viața pentru a ajuta alte persoane care trec prin experiențe asemănătoare cu a mea. Și discutam acest lucru chiar din avion, pe drumul de întoarcere de la clinica din străinătate către casă, în aprilie 2009. Atunci i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Am ales împreună cea de-a doua variantă și, de a doua zi, am demarat procedura de înființare a organizației. În primii 3 ani de existență a Asociației M.A.M.E., am derulat proiecte ce au avut ca rezultat îmbunătățirea condițiilor de spitalizare, tratare și diagnosticare a bolnavilor de cancer. Astfel, am investit peste 200.000 euro pentru renovarea Secției de Pediatrie, dotarea cu aparatură medicală performantă, mobilier medical, echipamente electronice etc. De asemenea, am reamenajat și locul de joacă din curtea spitalului. De toate aceste îmbunătățiri beneficiază, anual, aproximativ 10.000 de pacienți, internați sau ambulatoriu, în cadrul Institutului Clinic Fundeni.

De-a lungul celor 14 ani de activitate, am derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Intervenția echipei multidisciplinare de la Centrul Steluțelor în viața copiilor nu este una punctuală, ci se desfășoară pe perioade lungi de timp, având ca rezultat schimbări majore, pozitive ce îi ajută să aibă, din nou, o copilărie fericită.

 

 

Ești îngerul păzitor al copiilor. Câți au avut parte până acum de sprijinul tău?

Mă consider, mai degrabă, omul potrivit la momentul potrivit. Acel om la care părinții cu copii bolnavi apelează și le este alături atunci când au cea mai mare nevoie. Pentru mine, cel mai important lucru, pentru care sunt și recunoscătoare, este faptul că, împreună cu echipa, voluntarii, donatorii și sponsorii Asociației M.A.M.E., reușim să oferim, zi de zi, o șansă în plus la viață acestor copii. Prin toate proiectele și campaniile derulate, noi, Asociația M.A.M.E., am sprijinit peste 20.000 de pacienți cu boli grave din România, dintre care aproximativ 5.000 au fost copii.

 

Te doboară poveștile lor?

Așa cum spuneam mai devreme, le suntem alături pe perioade lungi de timp. Astfel, ajungem să îi cunoștem, să trăim împreună momente de bucurie, dar și de tristețe. Devin parte din familia noastră, de la Centrul Steluțelor, deoarece vin săptămânal la terapiile pe care le oferim.

Fiecare copil are propria poveste și duce o luptă grea cu „Monstrul” care îi răpește copilăria, dar mă bucură faptul că mulți dintre ei reușesc să iasă învingători și să își recapete viața de dinainte de boală. Din păcate însă, există și situații nefericite când unii dintre copii pierd bătălia și atunci finalul unor astfel de povești mă doboară. De-a lungul timpului, atât eu, cât și colegii mei am plâns alături de părinți, dar, de fiecare dată, a fost extrem de important pentru noi să găsim cea mai potrivită soluție pentru a le fi alături în acele momente atât de grele.  Ne ajută mult în tot ceea ce facem valorile pe care le împărtășim în cadrul asociației: empatie, dăruire, implicare, perseverență, transparență și seriozitate. În acest fel ne motivăm, ne concentrăm să găsim soluții și ne canalizăm toată energia pentru a le oferi tot sprijinul de care au nevoie.

 

Ce ai învățat de la copii, Maria?

Copiii au o forță fantastică de a ne învăța lucruri. Ei au capacitatea de a vedea fiecare zi ca pe un nou început și, de la ei, mă încarc și eu și echipa cu energie pozitivă. De asemenea, faptul că ei reușesc să ducă lupte atât de grele la vârste atât de fragede, te face să vezi altfel viața, iar dintr-odată problemele și provocările care păreau copleșitoare, din viața de zi cu zi, devin mărunte.

 

Cine se mai află sub egida asociației pe care o conduci și te ajută în tot ceea ce întreprinzi?

În spatele Asociației M.A.M.E., stă acum, după 14 ani, o comunitate de OAMENI de BINE, formată din peste 2000 de persoane și companii, ce s-au alăturat treptat cauzei noastre: angajați, colaboratori, voluntari, sponsori, donatori, parteneri și alți susținători. Am pornit la drum cu o dorință puternică de a schimba în bine lumea din jurul meu, însă fără să sper că voi ajunge să conduc o organizație puternică și să am alături atât de mulți oameni. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au implicat în proiectele pe care le-am generat împreună cu echipa mea și sper să ne rămână alături cât mai mult timp de acum înainte pentru a le reda copiilor și tinerilor șansa la recuperare medicală și la o viață fericită și liniștită, cât mai departe de patul de spital.

 

Ce proiecte ticluiești în prezent?         

Pentru anul acesta, avem un vis măreț și important ce va veni în sprijinul copiilor aflați în grija noastră, a Asociației M.A.M.E., și anume ne dorim să continuăm dezvoltarea serviciilor pe care le primesc copiii în cadrul Centrului Steluțelor și să renovăm clădirea în care au loc terapiile. Să continuăm să dotăm centrul cu aparatură medicală performantă astfel încât recuperarea celor mici să fie mai rapidă și mai eficientă. Să le amenajăm o grădină terapeutică în curtea centrului și multe alte planuri pe care sper să le ducem la bun sfârșit. Pe această cale, îi invit pe toți cei care doresc să se alăture cauzei noastre, să aleagă cum doresc și simt că se pot implica.

 

Oamenii de BINE pot ajuta prin:

Redirecționarea celor 3,5% din impozitul pe venit:   https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-230/

Achiziționarea unor produse realizate manual de voluntarii organizației: https://asociatiamame.ro/charityshop/

Setarea unei donații lunare: https://asociatiamame.ro/doneaza/

Dăruirea zilei de naștere în beneficiul copiilor bolnavi: https://asociatiamame.galantom.ro/

 

Companiile de BINE pot ajuta enorm, fără un cost suplimentar, prin:

Facilitatea fiscală de direcționare a celor 20% din impozitul pe venit/profit în baza unui contract de sponsorizare:  https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-20/

 

 

Mamă, soție, realist-optimistă, cu înclinări artistice și umaniste încă de mic copil, cu o dorință, reprimată de multe ori pe parcursul vieții, arzătoare de a crea ceva cu mâinile. În rândurile ce urmează descoperim artista din spatele brandului Atelier de Vitralii – Maruan, într-o conversație despre magia vitraliilor.

 

Care este povestea ta cu arta vitraliului – cum ai descoperit această pasiunea și ce te-a atras/inspirat să te dedici acesteia?

Prima amintire legată de vitralii este dintr-o tabără din copilărie când am vizitat Sala Oglinzilor din Palatul Culturii din Târgu Mureș. A fost prima oară când am văzut vitralii în afara bisericilor și prima oară când îmi amintesc că am fost vrăjită de felul în care lumina pune în valoare munca și talentul uman. De acolo și până am ajuns să creez vitralii, drumul a fost lung, însă am ajuns în acest punct al vieții mele căutând, și regăsind în vitralii, magie.

 

 

Cum ai învățat tehnica artei vitraliului și de cât timp o practici?

Am participat la un curs de vitralii în urmă cu patru ani, iar de atunci exersez și creez obiecte de vitraliu, ca hobby întâi și apoi ca meserie.

 

Cum arată studioul tău/locul unde creezi? Ce reprezintă acest spațiu pentru tine?

Atelierul meu este mic, decorat cu diverse obiecte care îmi plac, din sticlă și nu numai, de multe ori dezordonat, pentru că atunci când sunt în mijlocul unui proiect, ceea ce se întâmplă des, pentru mine e important procesul până la finalizarea obiectului. Apoi rezerv o zi pentru restart: ordine și curățenie. Și o iau de la capăt. Atelierul meu este „acasă” pentru pasiunea mea, pentru o parte din sufletul meu.

 

Când spui vitraliu, marea majoritate a oamenilor se gândesc la ferestrele de mari dimensiuni, colorate în nuanțe deosebite, pe care, cel mai adesea, le găsim în biserici. Tu ce obiecte creezi?

Majoritatea obiectelor pe care le creez sunt obiecte decorative în tehnica vitraliului tiffany, decorațiuni pentru bradul de Crăciun, broșe, decorațiuni pentru casă, birou și alte spații în care ne petrecem viața și în care vrem să insuflăm frumusețe și intenție. Dar din când în când creez și vitralii de dimensiuni mai mari, cum ar fi geamuri pentru uși interioare.

 

 

Pe lângă colecțiile lansate, realizezi și lucrări la comandă?

Da, cele mai multe proiecte din atelier sunt realizate pe comandă, uși de apartament, logo-uri traduse în vitraliu, obiecte personalizate pentru companii și persoane fizice.

 

Cu ce materiale lucrezi?

Sticlă de vitralii, cupru, cositor, accesorii pentru bijuterii și nu numai. În funcție de proiect caut soluții în magazinele de bricolaj și nu numai.

 

Cât timp durează realizarea unui obiect?

Durata unui proiect depinde de dimensiunea și complexitatea lui. Realizarea unui obiect de vitraliu poate dura oriunde între câteva ore și o lună de zile.

 

 

Cum îți alegi modelele, de unde îți iei inspirația?

Atunci când creez un obiect/vitraliu pe comandă, inspirația vine de la client, ce își dorește, ce stil are, ce culori îi plac etc. Când creez o colecție însă, inspirația vine din locuri nebănuite, dintr-o amintire din copilărie, dintr-un detaliu arhitectural pe care îl observ din ce în mai des în perioada respectivă în  drumurile mele și multe alte locuri.

 

Cum este realizat un vitraliu? Îmi poți povesti despre procesul tău creativ? Care este secretul lucrului cu sticla?

Un vitraliu este ca un puzzle din sticlă pe care îl creez de la zero, de la gând, idee, concept. Procesul creativ începe cu întrebări – unde? cine? cum? Apoi desenez obiectul și trec la tăierea sticlei după desen. Secretul este maleabilitatea, atât în ceea ce privește schița, care nu e fixă și se poate transforma odată cu obiectul, cât și în ceea ce privește sticla, și ce tăieturi îmi permite ea. Secretul este să nu îmi fie teamă să experimentez și să respect sticla și ce îmi oferă ea cu fiecare bucată, fiecare tăietură.

 

Când începi o nouă lucrare, cât de important este misterul procesului creativ pentru modul în care lucrezi? Știi de la început cum vrei să arate rezultatul final sau îți place să te lași purtată de val, respectiv de inspirația momentului?

Fiecare început e ca și cum aș despacheta un cadou, am aceeași încântare ca un copil: cum va fi? Ce va ieși la final? Uneori se creează o imagine foarte clară în mintea mea încă de la început din faza de proiectare, alteori însă las culorile și texturile sticlei să mă conducă.

 

Ce gând ai atunci când creezi un obiect? Ce îți dorești să trezească în sufletul privitorului?

Când creez în primul rând vreau să fiu eu mândră de rezultatul final. Apoi îmi doresc cu emoție ca și privitorul să fie la fel de vrăjit de obiect ca și mine.

 

 

Pot fi vitraliile reparate? Crezi că este mai dificil să repari un vitraliu decât să realizezi efectiv o piesă?

Cu siguranță pot fi reparate! Nu este mai dificil, este doar un alt fel de provocare. Satisfacția la final însă este la fel de mare.

 

Dacă cineva este interesat să învețe arta vitraliului, cum o poate face? Realizezi workshop-uri? Dacă da, cui se adresează?

Țin cursuri de vitralii unu la unu pentru persoanele care vor să încerce, fie că își cumpără singure cursul sau primesc un voucher cadou pentru curs. Nu e nevoie de porniri artistice, talente speciale sau altele asemenea, ci doar de dorința și deschiderea de a încerca ceva nou.

 

Unde pot fi descoperite și comandate produsele Maruan?

Sunt activă pe pagina de Facebook Maruan.ro, pe contul de instagram @maruan_nuoi și pe site-ul www.maruan.ro.

 

 

Ce ai învățat pe parcurs și ți-ai fi dorit să fi știut când ai început pe calea de a fi artist profesionist?

Am învățat multe despre mine, despre procrastinare, sindromul impostorului, ce contează cu adevărat pentru mine, cum să renunț atunci când lucrurile nu se leagă și cum să o iau de la capăt, cum să spun nu, să fac pauză atunci când am nevoie, cum să nu mă mai judec printr-o oglindă a presupunerii și a standardelor auto-impuse, cum să fiu, să îmi dau voie doar să fiu, să creez, să apreciez, să fiu recunoscătoare. Nu îmi doresc să fi știut ceva anume de la început, sunt fericită că am avut și am șansa să aflu toate astea, însă aș vrea să transmit oricui are nevoie să audă: procesul e important, nu doar rezultatul, iar când te bucuri și înveți din proces, chiar dacă rezultatul este diferit de ce îți dorești, nimic nu e pierdut, din contră, ai învățat probabil mult mai mult decât anticipai, iar valoarea vine din învățare.

 

 

Flavian Georgescu este cunoscut ca fiind antrenorul olimpicilor matematicieni. Se perindă în jurul acestei discipline a științelor exacte de când era la rându-i elev, la vârsta celor pe care-i pregătește acum, iar de atunci nu s-a dezis de ea. Merge la braț cu ea zilnic și consideră că pasiunea pentru cifre și operațiuni matematice i-a dat sens în viață.

Culmea, în pofida faptului că a fost curtat de universitățile de peste hotarele țării noastre, a ales să vorbească inima în locul rațiunii și să rămână o revelație în sistemul nostru de educație. Face performanță la noi, sperând ca niciodată să nu ajungă să-și reproșeze că nu a luat hotărârea în viață de a îmbrățișa cariera într-un alt stat.

Se apleacă în fața elevilor care aduc fală României noastre, punând împreună țara în top odată cu rezultatele foarte bune pe care le obțin împreună. Mărturisește că nu are grad de comparație mulțumirea pentru propriile sale rezultate cu bucuria pe care o simte pentru reușitele elevilor săi. „Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor”, adaugă Flavian Georgescu.

 

 

Flavian, porți același nume ca fratele meu. Ce semnifică pentru tine? Unde te-a purtat acest nume?

Numele meu deja a căpătat o semnificație dublă de când pe băiețelul meu l-am botezat Flavius. Este numele care mă definește și pe care l-am purtat cu mândrie mereu.

 

Cum te vezi prin propriii ochi?

Mă văd o persoană obișnuită din toate punctele de vedere. Deși sunt conștient că viața mi-a oferit multe daruri și mă simt recunoscător pentru asta, nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și să dau vina pe El pentru toate aceste reușite. Sincer, nu spun asta din modestie sau din dorința de a părea altfel. Chiar asta simt și așa îmi trăiesc viața. Îmi iubesc și îmi respect semenii, prietenii, colegii.

 

Iubești matematica. Guvernezi în jurul ei. Așa a fost dintotdeauna?

Da! De când am reușit să prind gustul adevăratei matematici, a început o mare poveste de iubire între noi. De fiecare dată când am învățat un lucru nou, am avut sentimentul că doar îmi reamintesc acele concepte, dar că le știu de undeva de multă vreme. Nici acum nu îmi explic această senzație. Matematica nu este ceea ce pare și mi-aș dori ca, mai ales elevii din ziua de azi, să descopere în număr cât mai mare frumusețea acestei discipline.

 

Ai fost olimpic, iar la rându-ți pregătești olimpici. Cât de mare să fie mulțumirea?

Nu se compară mulțumirea pentru propriile mele rezultate cu bucuria pe care o trăiesc pentru reușitele elevilor mei. Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor. Motivul pentru care am rămas în România a fost șansa să dăruiesc și eu cât de puțin din ce pot pentru a vedea cum, an de an, vârfurile generațiilor noastre aduc fală țării.

 

Care sunt gândurile pe care le transmiți elevilor înainte de o sesiune de concurs?

Câteodată discuțiile mele cu ei înainte de o competiție pot ajunge să dureze două-trei ore. Sunt doi mari factori decisivi în ceea ce privește rezultatul unui olimpic într-un concurs și anume informația și componenta psihologică. Informația o primim zi de zi la școală și acumulăm cunoștințe. Însă de componenta psihologică cine se ocupă?! Sunt elevi care știu o matematică grozavă, însă niciodată nu obțin rezultatele pe care le-ar merita. De aceea, personal, lucrez multe ore cu ei tehnici și metode care să eficientizeze progresul lor. Olimpiada trebuie să reprezinte consecința pasiunii lor pentru matematică și nu un scop în sine. Abia atunci se va diminua stresul și vor da tot ce au ei mai bun în concurs.

 

 

Care este portretul elevilor tăi?

O întrebare după sufletul meu. Lucrez cu elevii mei ani de zile sute de ore de pregătire. Din prima zi le transmit următorul lucru: „Ferească Dumnezeu ca lumea să vă valideze doar după rezultatele de la olimpiade. Voi trebuie să fiți în primul rând oameni, să aveți valori morale, să vă dezvoltați din toate punctele de vedere, să faceți și un sport și o oră de muzică, să ieșiți cu prietenii, să faceți absolut toate lucrurile necesare aferente vârstei astfel încât să terminați școala fericiți și împliniți, pregătiți cu demnitate pentru viața de adult.”

În mare parte, așa îmi văd eu propriii elevi.

 

Coincid planurile de când erai mic cu cele din prezent?

Când eram mic aveam diverse planuri. Ba îmi doream să devin medic, ba cercetător, ba cântăreț, o groază de lucruri aveam în cap. Dar sunt convins că am luat cea mai bună decizie privind meseria mea.

 

Cu ce valori ai plecat la drum în viață însușite în sânul familiei?

Sunt câteva principii la care țin foarte mult și anume să fii bun cu semenii tăi, să le dai o mână de ajutor atunci când au nevoie, să dăruiești din ce ai tu atunci când ai ocazia, să iubești, să aduci bucurie pe chipurile celor din jur, să fii onest, cinstit și să muncești. E important să muncești fără să te gândești la ce obții în schimb. Dacă lucrezi și dai ce ai tu mai bun, în consecință vei fi și răsplătit. Toate aceste valori morale le-am deprins de la bunicii mei. Ei m-au crescut cu atâta dragoste și sunt pentru mine părinții mei și mai mult decât atât.

 

Și apropo de familie, ești singurul din familie care a luat calea învățământului?

Nu, soția mea este ca și mine cadru didactic. Acest lucru este de mare folos pentru amândoi. Toate proiectele mele și deciziile importante le luăm împreună. De cele mai multe ori ea vine cu idei excelente la care eu poate nu mă gândeam. Dragostea față de elevi este o caracteristică a noastră comună. Ea este motorul meu și îi mulțumesc pentru toată susținerea. Fără ea alături nu aș fi putut avea atâtea performanțe.

 

 

Cu toții avem modele pe care le urmăm, exemple după care ne ghidăm. Tu pe cine ai luat drept reper?

Au fost multe persoane importante în viața mea care m-au influențat mult în carierea matematică. Îmi doresc să îi enumăr. Aș începe cu doamna profesoara Maria Asimionesei, profesoara mea din gimnaziu care mi-a dat startul în matematica de performanță, apoi toți profesorii mei de la Liceul Teoretic Internațional de Informatică din București, profesorii Facultății de Matematică de la Universitatea din București și conducătorul meu de doctorat domnul profesor Radu Miculescu, care m-a susținut enorm în toată această activitate. Domnul profesor Radu Gologan a coordonat lotul în toată perioada în care eu am fost elev și m-a ajutat foarte mult. În prezent, aș vrea să accentuez o situație pe care special am lăsat-o la final. Actualul coordonator al lotului de matematică este domnul Conf. Univ. Dr. Cătălin Gherghe. Dumnealui a fost unul dintre cei mai reprezentativi profesori ai mei din facultate. Acum, suntem amândoi implicați în lumea olimpiadelor. Pentru mine este o onoare, mai ales că prin implicarea sa a adus atât de multe schimbări majore pozitive în acest domeniu. Îmi aduc aminte că un coleg de al meu mă întreba de ce sunt singurul care îi vorbește cu dumneavoastră. Răspunsul meu a fost unul singur, pentru mine profesorii mei au fost si vor rămâne mereu la loc de cinste. Ori pentru mine, domnul Gherghe va rămâne mereu Domnul Profesor.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei tale profesionale? Ai fost mereu celor de la ICHB?

Da. Mereu am lucrat la ICHB. A fost locul în care mi-am descoperit pasiunea de a antrena olimpicii. ICHB este instituția care m-a invitat și m-a primit cu brațele deschise ca elev și apoi ca profesor. Nu o să uit niciodată momentul în care am fost invitat de către ICHB să predau o lecție pe vremea când eu eram elev, iar apoi acei copii și-au dorit ca eu să le fiu profesor mai departe. Acela a fost un moment decisiv în cariera mea. De atunci am simțit că menirea mea este să le ofer și celorlalți din ceea ce am învățat eu.

 

Ce signifianță are ICHB pentru tine? Ce ți-a dat frumos pentru suflet?

ICHB reprezintă a doua mea casă. Este locul în care eu m-am format profesional. Asta spune tot. Este locul în care olimpicii găsesc deschiderea și aprecierea pentru a face performanță. ICHB promovează valorile societății, iar acesta este un punct comun dintre mine și instituție.

 

Cum e să trăiești tot cu un cadru didactic alături?

Este un mare avantaj să ai lucruri profesionale în comun cu partenerul de viață. Focusarea noastră către educație ne ajută enorm în creșterea copiilor noștri. Mereu ne facem planuri și suntem într-o continuă mișcare.

 

 

Ai trăit vreodată cu îndoiala că România nu este potrivită pentru tine și că ai vrea să îi treci granițele? Ce te-a oprit să nu o faci?

Niciodată nu am vrut să plec din România. Mereu am simțit că aici este locul meu și că pot să fac ceva util pentru țara mea. Îmi este ciudă când văd câte oportunități putem exploata în zona educației, dar, din păcate, nu se întâmplă nimic de atâția ani. Îmi este ciudă când văd atâta nedreptate, atâta invidie. De multe ori, dacă faci ceva bine, aproapele tău vrea să te dărâme. Dar trăiesc cu nădejdea că ne aflăm într-o continuă dezvoltare.  Oricum, peste câțiva ani voi trage linie și voi constata dacă a meritat să fac tot ce am făcut aici în România. Sper din tot sufletul ca răspunsul să fie DA.

 

Și pentru că elevii contează și sunt viitorul nostru, de unde ar trebui să înceapă schimbarea în educație ca să fie mai bine?

Schimbarea în educație se poate face treptat, cu pași mărunți, dar din multe direcții. Și sper să demarăm mai repede acest parcurs. E nevoie de profesori dedicați. Acești profesori vor exista dacă vor fi și stimulați. E nevoie de cursuri de formare pentru aceștia. Problema e mult mai complicată. De asemenea, părinții au un rol extrem de important în formarea copilului de mic și în cum este educat să privească școala, cadrele didactice, colegii. Trăim într-o societate unde sunt promovate în mare parte non-valorile. Dacă asta văd mereu copiii noștri la televizor, asta vor și ei să ajungă în viață. Însă noi, oamenii de acasă, suntem cei care încurajăm astfel de publicitate prin audiența noastră. E complicat, dar se poate, atâta timp cât cei care au putere, o folosesc cu atașament față de oameni și cu asumarea responsabilității.

 

Ce le promiți elevilor tăi? Dar copiilor tăi de acasă?

Cel mai important lucru pe care îl transmit elevilor mei și copiilor mei este dragostea și susținerea mea necondiționată. Iubirea este o nevoie fundamentală a oricărui om, mai cu seama a oricărui copil. Performanța nu se face cu frică. Poate vor fi multe persoane care mă vor contrazice cu exemple de rezultate mari obținute sub teroarea antrenorului/profesorului. Da, așa este, dar acestea sunt rezultate de moment. Haideți să ne uităm ce adult va deveni un copil după ani de performanță trăiți într-o continuă anxietate! Acolo sunt cu adevărat tragedii. Motivația copilului trebuie să fie intrinsecă, iar noi, profesorii împreună cu părinții, putem să îi facem pe copii să își dorească ei cu adevărat să performeze. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim fermi și că nu trebuie să le arătăm elevilor că există consecințe negative dacă nu ne facem treaba și că regulile trebuie respectate.

 

Cu ce gând pleci în fiecare zi la școală?

Cu gândul de a fi mai bun decât ieri și cu gândul de a aduce un plus elevilor mei. Indiferent cât de obosit sunt într-o zi, mă motivează două lucruri să îmi duc munca la bun sfârșit și anume bucuria de a sta toată ziua lângă elevii mei și fericirea maximă că seara când vin acasă îmi strâng în brațe familia.

 

 

Indiferent dacă demersul profesional i-a fost unul liniar sau nu, tânărul Radu Secuiu promite mult și multe. Semințele timpurii în antreprenoriat au fost semănate când încă nu făcuse 30 de ani, iar convingerile cu care merge la braț zilnic pentru a se menține în domeniul afacerilor sunt cele care vor să facă diferența dintre succes și eșec.

S-a întors din Italia după 12 ani în care, pe lângă studii, și-a urmat și pasiunea pentru fotbal. Atunci când visul de a deveni fotbalist i-a fost furat de un accident ce l-a împiedicat definitiv să se întoarcă pe teren, s-a lăsat adoptat  de italieni lucrând pentru ei în armată pentru o perioadă determinată.

Patriot fiind, Radu s-a întors în țară. Crede cu tărie că domeniul de business de la noi este în continuă dezvoltare și drept urmare leagă parteneriate sănătoase pe termen lung. A încercat chiar și în politică, la Piatra Neamț, de unde își are rădăcinile, la 26 de ani onorându-l rolul de cel mai tânăr consilier local de reședință de județ din România. Acolo poate ar mai avea de demonstrat, dar până atunci contribuie la dezvoltarea și creșterea orașului său natal, pe lângă firmele pe care le administrează. De curând, a obținut licență pentru a deschide un radio în Piatra Neamț, după un deceniu jumătate în care nu s-au mai dat licențe în radio. Să-l cunoaștem!

 

Ce îți place la tine, Radu?

Sinceritatea, loialitatea, faptul că sunt punctual și de cuvânt. Întotdeauna de bună credință când interacționez cu partenerii de business, căutând să leg parteneriate sănătoase pe termen lung.

 

 

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Cu toții avem și defecte. Nimeni nu e perfect. Să dau unul ca exemplu pe care îl port aproape zilnic cu mine  este faptul că eu conduc extrem de repede.

 

Cum te găsesc în momentul prezent? Cu ce îți ocupi mintea?

Dezvoltarea radioului, al proiectului Media 1 și căutând noi soluții parteneriate de business.

 

Sufletul tău cum arată?

Sufletul e curat, liniștit, dinamic în anumite momente.

 

În jurul căror valori guvernezi, Radu?

Respect, corectitudine, loialitate, bună credință, convingeri pe care le-am însușit în interiorul familiei mele și căreia îi mulțumesc totodată pentru tot ce m-au învățat.

 

Dacă ți-ai defini traseul profesional, ce cuvinte ai alege?

Anevoios, greu, dar sunt dovada clară că perseverența și munca întotdeauna înving și te duc pe culmile dorite. Nu o să fac niciodată pași înapoi, iar deviza mea este merg înainte, să nu ocolesc obstacolele, ci să le înfrunt. Atunci când dau nas cu oportunitățile, am înțeles că trebuie le îmbrățișez. Din fiecare experiența a mea am învățat și sunt o parte din tot ce am cules până acum.

 

 

A fost dificilă reorientarea profesională?

Da. Datorită examenelor pe care viața ni le aduce și cu care viața ne încearcă, mi-a trebuit puțin timp să accept că trebuie să o iau pe alt drum și să nu merg pe plan sportiv, în urma accidentării fiind nevoit să renunț la cariera de fotbalist, axându-mă pe business. Nu a fost un traseu care a curs. Mi-am urmat visul până când nu am mai putut fizic, apoi am fost voluntar în Armata Italiei și am acumulat experiență în cadrul brigăzii de Parașutism Folgore, departament special al Armatei Italiene. În România, când am revenit, mi-am pus amprenta și în politică până să îmi manageriez propriul business.

 

Și dacă tot am amintit de „escapada” ta profesională, nu a fost una liniară. Ai încercat să îți faci o carieră în fotbal după cum te-au purtat visele din copilărie. Apoi, ți-ai pus amprenta în armata militară din Italia, ca pe urmă să te îndrepți spre o carieră politică. A fost vorba despre nehotărâre sau despre a prinde experiență?

Întotdeauna am vrut să fac altceva față de ce fac cei din jurul meu, să experimentez, să învăț din orice experiență, sa cresc pe toate planurile. Poate a fost un joc ticluit de către viață, pentru că sunt împăcat cu tot ceea ce am întreprins și cu tot ceea ce fac în prezent.

 

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație acum, în care domeniu te-ai întoarce? Unde crezi că mai aveai de demonstrat?

În politică, dar toate la timpul lor, never say never.

 

În prezent, ești antreprenor. Te-a ales antreprenoriatul sau tu pe el?

El pe mine, dar simțeam acest spirit din copilărie. Mi-au plăcut mult oamenii care au reușit în business. Îi urmăream, ma bucuram odată cu ei, de succesul lor și-mi repetam că într-o zi voi simți acest sentiment de reușită și că voi fi la locul potrivit, acolo unde consider că merit să fiu și anume un antreprenor de succes și un bun partener de business pentru cei cu care interacționez.

 

Cât de mult te onorează acest rol și cât de mult îți place?

Enorm. Îmi place să ajut, îmi place să inspir și să ofer încredere și siguranță, îmi place să fac oamenii să fie mândri de mine, că mă cunosc, că lucrează cu mine, să știe că se pot baza pe mine și să învățăm unii de la ceilalți pentru a fi din ce în ce mai buni pe domeniile noastre de activitate. Anturajul e foarte important, te ajută să crești sau te poate distruge. Trebuie să îți alegi oamenii din jurul tău cu mare grijă.

 

 

Cum ai putea descrie mediul de business din România și cum îl vezi în viitorul apropiat?

În continuă creștere și dezvoltare. Spre digitalizare, tehnologie. Încep să dispară țepele, țeparii, oportuniștii și să primeze oamenii de business serioși, cu bune intenții și care gândesc la investiții și parteneriate de durată.

 

O întrebare clișeică acum, dar ce înseamnă succesul pentru Radu Secuiu?

Succesul pentru mine e fericirea celor care mă înconjoară și-mi sunt aproape. Să fiu sănătos și să mă dezvolt alături de parteneri serioși și cu perspectivă.

 

Ai abia 33 de ani. Promiți mult și multe. Cu ce îndrumare vii pentru generația de azi?

Să investească în ei, să se educe, să crească frumos, sănătos pe o temelie încununată de valori și principii sănătoase. Seriozitatea și perseverența e cheia succesului.

 

Ești născut sub zodia leului, nu știu dacă ușor sau greu de descifrat. Puternic, onest, cu stofă de lider și conducător, care se perindă în jurul familiei, cu păreri care contează pentru cei din jur. Și totuși, cine nu este Radu?

Radu nu este oportunistul de serviciu sau cel dispus să facă compromisuri care ar denigra imaginea personală și ar dezamăgi așteptările familiei, ale prietenilor și  ale partenerilor de business.

 

Sportivul Sergiu Bejan este un colecționar de merite și medalii. Este unul dintre canotorii care pune România pe harta sportului. A încheiat anul ce tocmai a trecut cu bucuria și mândria de a fi devenit, alături de colegul său, primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de campioni mondiali din istoria canotajului românesc.

Sergiu s-a născut cu o ambiție ieșită din comun, deși viața de vâslitor nu i s-a arătat ca fiind una ușoară. În spatele unui rezultat, stau palme muncite. Oricum e, nu dă înapoi. Se antrenează șapte zile din șapte departe de casă, pe hotarele altei țări, dar a înțeles că un sportiv care face performanță precum el și care își dorește să atingă cele mai înalte culmi, nu are încotro decât să se lase condus de aceeași motivație cu care a început, mai exact când abia ajunsese la prima carte de identitate. Ce l-a învățat sportul pe care-l practică și care este dorința cea mai arzătoare legată de el, aflăm direct de la sursă!

 

 

Sergiu, unde te găsesc în prezent?

Ce repede trece timpul! Parcă ieri povesteam despre cum decurge cantonamentul din Italia și despre așteptările pe care le am de la 2022. Iată-ne după un an fantastic, tot la Piediluco pregătindu-ne pentru anul care tocmai a început.

 

Ce ai luat frumos cu tine din 2022?

O să-mi reamintesc cu dor, drag și bucurie toate momentele pe care mi le-a oferit acest an fabulos. Ce am înmagazinat în acest an? Învățătura că viața ne poate surprinde fix atunci când te aștepți mai puțin și faptul că la un moment dat vei fi răsplătit pentru efortul pe care-l depui zi de zi.

 

 

Cum vrei să scrii 2023?

La începutul anului trecut, nu aveam habar cum se va termina, ce rezultate voi obține, dar ceea ce știu cu certitudine este faptul că am dat totul ca să fiu mulțumit la finalul antrenamentului. Îmi doresc să fiu sănătos, să reușesc să trec peste toate momentele dificile și am încredere că totul se va termina fix așa cum trebuie sau de ce nu, poate chiar mai bine.

 

Cum arată sufletul tău? În ce perioadă a vieții te găsesc?

Consider că sufletul îmi este la fel de frumos precum anul trecut. Am avut parte de multe experiențe pe toate planurile. Unele de vis, altele mai puțin plăcute, că așa este în viață precum valurile peste care vâslim zi de zi. Sunt bucuros, dar mai am de vâslit, atât în viața personală, cât și în cariera sportivă, până voi ajunge să mă simt împlinit cu adevărat.

 

 

Cât de mult te onorează locul și rolul pe care l-ai obținut în societate?

Aș spune că modestia este un cuvânt care mă caracterizează, de aceea am încercat să fiu tot eu. Același Sergiu cu care poți povesti, glumi și împărtăși experiențe indiferent de rezultatele pe care le-a obținut. Educația pe care am primit-o de la părinții mei mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ și prin fiecare loc prin care pășesc, să las loc de “Bună ziua!” . În același timp, încerc să mă bucur de aceste clipe unice din viața mea.

 

Sergiu, cu ce noutăți vii către noi? Care sunt ultimele titluri pe care le-ai obținut și unde?

Am pășit în 2022 cu dreptul, dacă pot spune asta. La Memorialul Paolo D’Aloja din Italia am obținut 3 medalii de aur în luna Aprilie. A urmat prima competiție mai importantă din an, Cupa Mondială din Elveția, Lucerna unde împreună cu Marius Cozmiuc ne-am clasat pe locul 7.

Ne-am întors la Snagov, unde am început pregătirea pentru Campionatul European din Germania, Munchen acolo unde am cucerit titlul european împreună cu Marius. Fericirea a trecut repede pentru că urma o perioadă intensă, dar scurtă până la Campionatul Mondial din Cehia, Racice.

Ajungi în luna Septembrie, Marius Cozmiuc și cu mine am trecut primii lunia de sosire astfel devenind primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de CAMPIONI MONDIALI din istoria canotajului românesc. Mândria a fost una de nedescris și sentimentele trăite acolo nu vor fi uitate curând.

Luna Octombrie a venit cu un proiect de suflet. Lansarea proiectului “ARIPI” în colaborare cu Diana Turcu și o mulțime de oameni frumoși care au stat în spatele pregătirii acestui eveniment. Cartea intitulata ” ARIPI” a ajuns în 15 grădinițe de stat din județul Cluj, astfel în momentul de față acești copii se pot bucura de un material didactic pentru studierea păsărilor fotografiate de mine de câțiva ani încoace. Așadar, anul 2022 a fost plin de momente memorabile!

 

 

Te-ai gândit atunci când erai la începuturile sportului pe care-l practici că vei ajunge să îmbrățișezi atât de multe diplome, titluri pe care le porți mândru, garantat?

Cu siguranță nu m-am gândit la numărul lor, însă știu sigur ca mi-am dorit să am și eu. Văzându-i pe colegii mai mari care tot primeau trofee și diplome la diferite evenimente, dorința m-a făcut să nu mă opresc nici până în ziua de azi.

 

Care este dorința ta cea mai mare legată de sportul pe care îl practici?

Îmi doresc să reușesc în continuare să mă surprind pe mine și cel puțin până în 2024 la Jocurile Olimpice de la Paris, să strâng cât mai multe amintiri frumoase demne de povestit nepoților.

 

Ce îți oferă sportul? Ce te-a învățat până acum?

Un lucru pe care îl apreciez este fără doar și poate disciplina. Sportul de performanță te pregătește atât pentru cariera sportivă, dar mai ales pentru viața de după aceasta. Pe de altă parte, mi-a oferit prietenii, învățături, perspective noi, bucurii, momente triste care ne întăresc și ne ajută să mergem mai departe. Și unul dintre cele mai importante lucruri, oportunitatea de a reuși să-mi fac familia mândră de mine!

 

Cât de dur este acest sport și nu se vede?

Sportul de performanță este dur în general. Aici putem vorbi de aproape orice ramură sportivă. Fie că stai în cantonament sau ești acasă cu familia ,dar mergi la antrenamente cu echipa, există într-o oarecare măsură niște sacrificii pe care le faci.

Eu cred că atunci când îți dorești cu adevărat să cucerești cea mai strălucitoare medalie, duritatea sportului pe care îl practici o resimți mai puțin. Cu cât totul este mai greu, cu atât plăcerea și mândria de la final este mai mare. Iar dacă stăm să o gândim altfel, este ceva ușor în viață? Nu prea.

 

 

Dacă nu ar fi fost performanța în canotaj, oare cu ce ți-ai fi ocupat viața? Când erai mic, ce visai că o să devii?

Am o vagă bănuială că era ceva legat de sport. În clasa a 8 a, am jucat handbal la echipa școlii și pe vremea aceea chiar mă prinsese. Mă duceam cu drag la antrenamente și îmi plăcea spiritul de echipă pe care-l descoperisem acolo.

 

Care sunt planurile unui tânăr care guvernează în jurul a ceea ce face?

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, așadar în linii mari aștept Jocurile Olimpice de la Paris și descopăr natura prin obiectivul aparatului de fotografiat. Îmi doresc să fiu sănătos, apoi le fac pe toate la timpul lor.

 

Cu ce alte atribuții mai jonglezi în societate?

Viața sportivă îmi ocupă o mare parte din timp. Din când în când, mai ies la fotografiat, mă revăd cu prietenii și le ascult sfatul de a nu mă însura prea curând. Glumesc, o să mă însor într-o bună zi!

 

 

Ești fericit, Sergiu? Ce înseamnă pentru tine să atingi fericirea absolută?

Depinde cum percepe fiecare această fericire. Eu sunt fericit în fiecare dimineață! Sunt sănătos, văd lumina zilei și am parte de o viață pe care unii și-ar dori-o.

Mi-am petrecut sărbătorile de iarna acasă, cu familia. Ce poate fi mai frumos decât momentul în care îți strângi în brațe mama, stai la povești cu tata și cumnatul, răscolești amintiri cu sora mai mare și te joci cu nepoții până la epuizare? Să-mi văd familia sănătoasă, asta înseamnă fericire!

 

 

Răzvan Vișan este un tânăr profesor de geografie, cu puțini ani de experiență, dar care vrea să fie unul dintre pilonii de la care să plece schimbarea. Mărturisește că meseria pe care a îmbrățișat-o i-a dat sens. De la bucuria elevilor atunci când îi asculți, de la familia sa care nu-și mai încape de bucurie pentru ceea ce întreprinde, până la respectul primit în societate nu a fost decât o dorință aruncată către Univers și, poate, vreo 80 de capitale ale statelor învățate cu ajutorul tatălui în joacă pe când era mic.

Răzvan este dovada clară a faptului că, deși ești în primii ani de activitate, poți să te faci auzit în fața elevilor, a părinților sau a comunității din care faci parte, numai să nu stai cu mâinile la spate, să predai tradițional și să dai teste de evaluare. Anii puțini în învățământ ai profesorului nici nu se cunosc, mai ales că, la inițiativa lui și sprijinit de directorul școlii, a pus bazele unui proiect interactiv „Citește și dăruiește”. Beneficiari au fost elevii care s-au arătat a fi foarte curioși și dornici să se hrănească cu informații pe care le pot însuși dincolo de băncile școlii. Proiectul, sub egida profesorului de geografie, s-a desfășurat în 10 locații, în două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonică (Pitești). Să cunoaștem omul dedicat din spatele acestei inițiative!

 

 

Ce înseamnă pentru tine, Răzvan, meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Este mai mult decât o meserie. Plăcerea de a lucra cu elevii, de a descoperi lucruri noi în fiecare zi și știind că ai contribuit la formarea unor caractere, înseamnă enorm de mult pentru mine. Școala, pentru mine, nu este doar o sursă de venit. Dacă ar fi fost așa, probabil lucram în alt domeniu.

 

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acești ani de când ești la catedră?

O grămadă de lucruri. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, de la bucuria elevilor atunci când îi asculți, până la respectul pe care l-am primit, dar și faptul că mi-am făcut familia mândră de mine. În același timp, ca să fac și o glumă pentru cei care spun că profesorii „stau numai în vacanță”. Da, îmi plac și vacanțele, dar nu le pierd. Este un bun prilej pentru documentare. În acești ani, am văzut foarte multe caractere ale unor oameni, colegi sau din funcții de conducere, dincolo de cele afișate la catedră. Unii m-au surprins plăcut, alții, mai puțin.

 

Elevii învață de la adulți, asta știm, dar eu cred cu tărie că și adulții își iau învățăminte de la elevi. Pe tine ce te-au învățat ai tăi elevi?

Da. Întotdeauna, la primul contact cu ei, le spun că noi, profesorii, nu le știm pe toate și învățăm unii de la ceilalți. Dacă te apropii de ei, vor fi deschiși cu tine și vei învăța foarte multe. Mereu mă surprind în privința asta, fie cu chestiuni cotidiene, dar și de specialitate. Dar, poate cel mai important, înveți cum să coabitezi cu o multitudine de caractere. Nu toți suntem la fel. Iar asta este un avantaj enorm pentru profesori.

 

 

Ce valori dorești să le insufli?

Curajul. Cel mai tare am de lucru cu ei atunci când îi văd timorați. Deși, știu răspunsuri bune, le este teama să ridice mâna și să spună. Mă văd pe mine în clasele de gimnaziu, când aveam profesori care mă certau că vorbeam. Dar la noi este o aiureală: dacă greșești, primești notă mică, dacă greșești, ești sancționat. Coca cola s-a descoperit din greșeală. Cauciucul, la fel. Le dau exemple pe astea două. Vreau să fiu profesorul pe care eu mi l-aș fi dorit să îl am. Și atunci le spun că dacă vor pune întrebări mai multe, vor ști mai mult. O altă valoare este tradiția, pe care o consider importantă în societatea actuală.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

În anul 2012 am terminat liceul sportiv, apoi în 2013 am plecat în Belgia împreună cu părinții. M-am întors să mă înscriu la facultate, în același an. Am fost prin curtea Universității Valahia, neștiind ce să aleg. Eram debusolat total, un domn profesor mi-a zis: „hai la geografie”. Și așa am urmat geografia, de care nu eram chiar străin, iar în 2016 am terminat. Ulterior, în anul 2019 am terminat școala de asistent medical generalist, iar în vara lui 2019 am intrat în sistemul de învățământ ca profesor de geografie.

 

Coincid planurile tale de când erai mic, cele pe care ți le proiectai în minte prin joc și imaginație, cu cele de acum?

Nu. Credeam că voi ajunge fotbalist. Am crescut cu fotbalul în casă, și am un mic regret că nu am putut ajunge fotbalist. La mine au fost lucrurile spontane. Nu am visat la ceva anume, iar asta nu este bine.

 

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru geografie? De ce această specializare?

Tatăl meu. În clasa a IV-a mă învățase deja cam 80 de capitale. Ne jucam cu geografia de când eram mic, îmi plăcea să mă documentez și nu aveam atâtea surse ca și acum. Mai ales că îmi plăcea și fotbalul, anumite capitale le-am învățat făcând conexiunea cu echipele de fotbal: exemplu: Ajax Amsterdam (capitala Țărilor de Jos), Arsenal Londra, Ac Milan, Real Madrid etc.

 

 

Care a fost noutatea din anul ce tocmai a trecut? Cu ce te mândrești?

Au fost multe noutăți anul trecut pentru mine. A fost un an extraordinar. În primul rând, mă mândresc cu faptul că mi-am învins teama și am reușit să vorbesc în fața mulțimii. Eu am fost o persoană timidă, dar mereu am avut abilitatea de a ascunde această timiditate. Oamenii imediat caută sa îți vadă defectele, și te atacă fix acolo. Când vedeam persoane pe scenă, ziceam „doamne, dar cât curaj poți avea să spui lucrurilor pe nume în fața atâtor persoane.” Ei bine, am reușit să vorbesc în fața a 400 de persoane, am fost aplaudat, am condus evenimente. Iar asta m-a făcut să devin mai puternic. Să nu uităm că cei mai puternici oameni, au fost și cei mai buni oratori. Iar pentru mine cel mai bun exemplu este Abraham Lincoln. Am reușit să particip la emisiuni, din nou mi-am înfrânt teama de a vorbi în fața camerei. I-am încurajat pe alți elevi și copii să vorbească deschis, practic i-am promovat, și dacă cineva m-ar fi ajutat și pe mine să depășesc anumite bariere, probabil eram mult mai departe. Dar am învățat să fac asta singur. Iar în decembrie a venit reportajul la Kanal D, o știre strict pe educație, fără scandal sau show biz, care a adunat în 20 de zile, peste 140.000 vizualizări.

 

Ce înseamnă „Citește și dăruiește”? Cum s-a născut ideea acestei inițiative în rândul elevilor?

S-a născut din dorința de a schimba ceva. Efectiv, din nimic. La fel ca universul. Am văzut lacunele sistemului de învățământ și am zis că avem nevoie și de altceva. Iar titlul este sugestiv: citim, ne informăm, și dăruim mai departe informații esențiale. Pe lângă asta oferim și cărți și rechizite, cu bunăvoința unei librării care ne-a ajutat enorm, pro bono, Librăria Dialar. Aici, vreau să le mulțumesc și prietenilor mei Claudiu Dumitrache și Cornel  Mărculescu care au crezut în această idee și am reușit să transpunem, dar și Televiziunii Columna care a fost cu noi de la început și ne-a ajutat enorm, fără a percepe vreun cost. De asemenea, școala la care activez, Școala Atlas din București mă susține necontenit în toate demersurile pe care le inițiez.

 

Cum s-a desfășurat acest proiect? Dă-ne mai multe detalii.

S-a desfășurat în 10 locații. În două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonica (Pitești). Elevii pun niște întrebări, iar, în funcție de aceste întrebări, caut specialiști în domeniul respectiv să le răspundă. Sunt și momente de divertisment în care promovăm tinere talente, elevi care scriu cărți, poezii, cântă sau fac magie. Cele mai bune întrebări sunt premiate. Este un show practic.

 

 

Toți credem în proiecții. Tu ce ți-ai propus în acest an? Ce vei ticlui?

Anul acesta proiectul va ajunge în București, chiar în prima parte a anului, făcut în colaborare cu Școala Atlas și alte licee din București. Pe lângă asta, îmi propun să ajungem în cât mai multe județe. Vreau să organizez și alte evenimente importante, nu pot da nume momentan și nu știu ce mai apare. De obicei, sunt spontan. De asemenea, vreau să reușesc și pe plan politic, pentru că este necesar și prin politică și educație putem schimba societatea.

 

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație și să te vezi pe tine peste două decenii, tot la catedră te vezi?

Ce întrebare grea. Nu știu, sincer. Îmi e greu să merg atât de departe. Poate reușesc și ajung ministru și fac un sistem așa cum îmi doresc, sau poate o dau în bară și ajung șomer. Vreau multe. Sper să reușesc, iar strada pe care stau să se numească Răzvan Vișan.

 

Cu ce sfat ai putea veni către tinerii care sunt pe punctul de a da la o facultate și nu știu încă specializarea pe care vor să o urmeze?

Asta mi-a lipsit mie în adolescență. Să facă, în primul rând, ceea ce le place, pentru că făcând ceea ce îți place nu mai este nevoie să muncești. O faci din pasiune. În același timp, să se gândească și la partea financiară pentru că este destul de importantă, chiar dacă ne mai confruntăm cu o ipocrizie de genul: nu muncesc pentru bani. Aiurea. Toți muncim și pentru bani. Consider că banii îți conferă puterea în ziua de azi. Dacă n-ai bani, nu poți să te întreții, să te îmbraci acceptabil etc.

 

 

Cu ce îndrumare vii către profesorii debutanți?

Să creadă în ei și în elevii pe care îi au în fața lor. Fiecare persoană este extraordinară și poate mult mai mult decât crede. Să se documenteze zilnic și să încerce toate nebuniile pe care le are în cap, chiar dacă greșește. Până la urmă, greșelile sunt necesare, și din ele învățăm. Nu trebuie să uităm că viitorul este în mâinile noastre.

 

Miruna Boboc este o tânără vizionară ce a plecat la drum în viață cu convingeri bine închegate în familie, dar a avut o dorință de a evolua pe scara bunelor maniere întrucât a studiat, s-a perfecționat și a devenit formator în bune maniere în Franța.

Și-a dat voie să îmbrățișeze oportunitatea să-și dezvolte abilitățile sociale într-un mod elegant și crede cu tărie că lecțiile primite în interiorul școlii absolvite o vor însoți pe tot parcursul vieții. Din acest motiv bine întemeiat, s-a gândit să împărtășească cele învățate și cu copii din școli sau adulți, la rândul lor să-și lărgească paleta de deprinderi care îi vor ajuta să își dirijeze activitățile sociale și școlare cu ușurință și rafinament. Totodată, Miruna Boboc consideră că își pot îmbogăți simțul etic, estetic și pe cel al integrității.

Să îi cunoaștem frumoasa poveste a escapadei sale academice și să descoperim ce ticluiește în acest nou an!

 

 

Miruna, înainte să vorbim despre școala sau școlile de bune maniere pe care le-ai urmat, cu ce valori ai plecat tu la drum însușite și îmbrățișate în sânul familiei tale?

Piatra de temelie a bunelor maniere este fără doar și poate, familia. Provin dintr-o familie minunată, simplă și modestă, în care empatia, onestitatea și bunul simț au fost principalele valori insuflate. Parenting-ul pe care ai mei l-au folosit, unul atât de natural și intuitiv, a fost, cred eu, reușit. Rezultatul este un adult rațional dar și empatic, manierat și cu principii sănătoase.

 

Conștientizezi valoarea bunelor maniere, dar cât de mult contează cei șapte ani de acasă?

Expresia „cei 7 ani de acasă” nu este lipsită de sens. Anii copilăriei m-au învățat că manierele vin mai mult din inimă și se referă la amabilitate și bună-cuviință, la respect, bunătate, considerație față de sentimentele celuilalt si nu neapărat la un anumit set de reguli. Am petrecut mult timp în casa bunicilor și pot spune fără ezitare că cei care nu s-au bucurat de acest privilegiu au pierdut mari bucurii. Prin puterea exemplului, figurile active ale copilăriei mele mi-au predat lecția empatiei și a bunului simț. Dacă ar fi să mă gândesc la primii mei 7 ani de viață, cred că am înțeles bunul simț ca fiind ceva firesc, nu strict sau impus; ci pur și simplu înțelesesem că în familie, sau în relațiile interumane, acesta este ingredientul care nu are voie să lipsească.

 

Când te uiți în oglindă, cum te vezi, Miruna?

Când privesc în oglindă, văd o tânără de 24 de ani, ambițioasă și pusă pe treabă, cu un ghiozdan mare în spate încărcat cu experiențe și trăiri, dezamăgiri și reușite, dar deschis (semn că mai e loc și de altele), cu ochii negri și strălucitori care-i trădează entuziasmul și un zâmbet foarte larg. Văd bucurie, veselie, poftă de viață, văd un chip care se bucură de darurile pe care le-a primit din partea divinității.

 

 

Cum te vedeai înainte de cursurile la școala de bune maniere pe care ai urmat-o în străinătate?

Cu siguranță mai „săracă” din punct de vedere al cunoștințelor acestui domeniu, și sigur mult mai timidă și nesigură pe mine. De aici a și plecat ideea de a urma cursuri de etichetă și bune maniere, dintr-o necesitate, în primul rând, pentru mine. Bunele maniere mi-au clădit încrederea în mine, în oamenii ce mă înconjoară, și simt că și a lor față de mine. Chiar citisem un studiu psihologic care spunea că atunci când avem o părere bună despre noi, cu atât mai bine îi vom trata pe cei din jur și la rândul nostru vom fi tratați la fel de bine, și subscriu. Dacă bunele maniere își au bazele in sânul familiei, eticheta se învață, iar eu mi-am propus să o învăț pentru că educația este, după părerea mea, cea mai puternică armă în fața provocărilor pe care viața ți le pregătește. Am început timid, citind „Codul bunelor maniere”, care m-a fascinat (dându-mi seama câte greșeli făceam din neștiință), și mi-am propus să aprofundez, înscriindu-mă la o școală de bune maniere.

 

Povestește-mi puțin și despre escapada ta academică. Unde ai învățat, ce studii ai terminat și ce diplome te recomandă?

La finalul liceului eram convinsă că vreau să fiu polițistă și că asta este calea mea. M-am antrenat, m-am pregătit din punct de vedere teoretic, și nimic nu părea să îmi stea în cale, însă Dumnezeu avea altceva pregătit pentru mine. M-am accidentat la ultimul antrenament înainte de probe, iar admiterea a fost imposibilă. A doua opțiune era facultatea de Litere, specializarea Franceză/Germană. Am fost admisă aici, însă, în primul an de facultate, am stat cu gândul tot la Academia de poliție, până când m-am angajat la o multinațională. Am lucrat în timpul studiilor part-time, full în vacanțele de vară, și pot să spun că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, deși solicitantă. Am legat prietenii sănătoase și sincere, am evoluat din toate punctele de vedere, și cel mai important este că m-am descoperit, mi-am dat seama de ce nu puteam fi polițistă: pentru că pentru mine era pregătită o altă aventură. A fost un schimb intercultural extraordinar, aveam colegi din toate colțurile lumii, am fost fascinată să aflu tot ce ține de culturile și tradițiile lor. Cred că această combinație a fost foarte reușită, să studiez cultura și limba franceză la facultate, dar să o și practic la nivelul acesta. M-am înscris apoi la un master în Managementul Resurselor Umane, și la un altul în Studii Francofone. Însă ceea ce mă recomandă în activitatea pe care o desfășor sunt cursurile școlii “École de Savoir Vivre din Franța”, și un curs de formator autorizat ANC la București. Totuși, aparte de orice diplomă ce se află în portofoliul meu, ceea ce mă definește cel mai bine este iubirea nemărginită pentru copii, pentru educația lor, pentru cultură și pentru oameni în general.

 

 

Ce lucruri prețioase ai învățat la școala de bune maniere și poți să le transmiți cititorilor în câteva idei?

A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea din care am învățat că bunele maniere nu se sting niciodată și că deprinderea respectului, dezvoltarea stilului personal, respectul de sine, standardele și protocolul, deși poate sună pretențios, se referă de fapt la dezvoltarea bunului simț.

 

Au existat reguli la școlile pe care le-ai urmat, pe care nu le-ai înțeles sau ți-a fost greu să le aplici într-un fel?

Categoric! Nu știu dacă a fost ceva ușor. Așa cum am spus anterior, provin dintr-o familie simplă și modestă, nu dintr-o familie regală. Primele cursuri au venit ca o conștientizare a greșelilor pe care le făceam zilnic, din neștiință. Practic, a trebuit să învăț să stau jos, să merg corect, să fiu mai deschisă și către alte culturi (eticheta este atât de diferită în funcție de cultură), să îmi corectez anumite deprinderi greșite dobândite poate încă din copilărie, și nu e tocmai ușor să aduci schimbări în comportament, psihologic vorbind, necesită timp.

 

Cum te-ai decis să îți faci prima școală și cărui public te adresezi?

M-am decis să pun bazele unei astfel de școli în primul rând pentru că generațiile următoare au nevoie să fie martore a ceea ce înseamnă bunătate, bune maniere, etichetă. Să știți că deseori mă lovesc de păreri conform cărora am început școala pentru că văd totul foarte negativ și cenușiu, că oamenii nu mai sunt empatici și toată lumea se comportă urât cu toată lumea. Deloc așa! Oamenii cunosc bunele maniere, dar devenim egocentriști pentru că trăim totul pe „repede înainte”, pentru că nu mai avem timp să fim atenți și la nevoile celuilalt. Uităm de lucruri mici, dar cu o atât de mare importanță și însemnătate: un „mulțumesc”, un „Bună ziua” în lift, deși aparent banale, aceste lucruri nu sunt lipsite de importanță. Tocmai pentru că nu vorbim de niște calități înnăscute, ci aici intervine teoria imitației. Și, probabil, că a fost și faptul că lucrând în învățământ, am reperat care ar fi necesitățile și lipsurile acestui sistem. Principalul motiv pentru care m-am decis sa pornesc proiectul a fost  dorința de a face mai mult pentru copiii și generațiile de la care am așteptări atât de mari.

 

 

Cum de te-ai întors acasă? Ce ai regăsit la Iași?

Mi-am imaginat că voi regăsi țara despre care învățasem în timpul orelor de Cultură Franceză, cu oameni primitori și prietenoși, eleganți și rafinați, empatici. Ei bine, în realitate nu a prea fost așa. O combinație de naționalism și rasism a făcut ca experiența franțuzească să nu fie una tocmai roz în ochii mei, deși aveam aceeași activitate ca și în țară, mediul a făcut ca totul să îmi pară mai greu. M-am întors acasă poate un pic dezamăgită, dar mai ambițioasă. M-am angajat la o firmă de consultanță în fonduri europene, unde lucrez și în prezent și am intrat în același an în învățământ, predând limba franceză. Le fac în paralel. Anul acesta m-am întors în Franța pentru cursurile de bune maniere. De data aceasta am descoperit o altă zonă a Franței, zona de Sud, care aduce foarte mult cu imaginea pe care o aveam și acum 3 ani, ceea ce mă provoacă să descopăr și alte regiuni. Cât despre Iași este orașul meu de suflet, nu m-aș mai muta de aici vreodată! Oameni frumoși la trup și suflet, empatici, primitori, nimic mai frumos!

 

Cum ai reușit să combați mitul cum că bunele maniere sunt doar pentru doamnele din înalta societate?

Din fericire, nu m-am lovit deocamdată de această preconcepție. Poate și pentru că momentul la care am demarat proiectul este unul oportun. Acum nu mai există atât de multe stereotipuri legate de bunele maniere. Părinții sunt foarte conștienți și totodată bine informați, cel puțin cei cu care eu am luat contact până acum, caută mijloace interactive de educare si cizelare a copiilor. Cu toate că citeam recent exact despre asta, despre faptul că există un interes sporit pe care îl acordăm acum vieții duceselor, brusc suntem interesate de vestimentația lor, felul în care își cresc copiii, cum mănâncă. Un psiholog a explicat acest comportament ca fiind o nevoie de reguli pe care să le respectăm, o întoarcere în copilărie la reguli pe care mama le impunea, iar noi le respectam. Noi știam că trebuie să ne ghidăm viața după anumite reguli, ceea  ne oferea un confort emoțional.

 

 

Ce proiecte ticluiești, Miruna?

Cel mai important obiectiv pentru anul acesta este absolvirea școlii English Manner, din Londra. Îmi pun toate resursele în acest proiect și îmi doresc să fiu cea mai bună versiune a mea. Sper să reușesc să aduc cursurile și sub formă de opțional, în grădinițele si școlile din Iași. Există țări precum Spania în care bunele maniere se studiază în școli ca materie propriu-zisă. Totodată, intenționez sa organizez ateliere și cursuri de etichetă și protocol și pentru adulți, poate chiar în mediul de afaceri.

 

 

Cristina Diana Enache pictează de când se știe și se dăruiește artei cu foarte mare dragoste. A îmbrățișat-o din vremea copilăriei, iar talentul descoperit timpuriu de către familie a fost fructificat într-o școală pe domeniul artistic în Focșani. 

Totul a început dintr-o joacă infantilă, și culmea, a ajuns să dea viață poveștilor din cărți. Face ilustrație, deși primii bani i-a câștigat din pictura pe icoane. Asta se întâmpla pe la vârsta când unii dintre noi nici nu știam ce liceu să urmăm și care specializare să o alegem ca să studiem.

Să o cunoaștem!

 

 

Dai viață cărților de povești prin desen. Cât de multă bucurie îți aduce lucrul temeinic făcut de mâna ta?

Pictez de când mă știu. În ultimii ani mi-am dat seama că pictura nu e doar parte din mine, ci și o mare parte din lumea mea. Poate sună a clișeu, dar e terapie, e visare, e călătorie către mine. Mă ajută să nu mă pierd.

E înălțător când vezi cum ceea ce ai creat tu cu mâinile tale din emoțiile și trăirile tale, atinge sufletele privitorilor și naște alte emoții fiecare având filtru sau propriu. E misiunea mea de viața să bucur prin culoare și frumos.

 

Cristina, cine a descoperit talentul tău și ți l-a fructificat în timp?

Ca orice copil, am desenat de mică. Era o joacă. Tata îmi făcea desenele și eu le coloram, cărțile de colorat se terminau repede și erau deja plictisitoare. Și a fost așa o joacă până în clasa a cincea, când mama m-a înscris la liceul de arta Gheorghe Tătărescu din Focșani (liceul era abia înființat) la clasa doamnei Ortansa Mazilu care practic m-a descoperit. Nu cred în talent nativ, cred în zi după zi de exercițiu, zi după zi de căutări de mai bine, fiecare visând să ajungă la o performanță anume.

 

 

A fost de la sine înțeles că vei urma cursurile unei școli cu specific? Ce-mi poți spune?

Lucrurile s-au așezat oarecum firesc. Din clasele primare am început să particip la concursuri la care luam premii, chiar premiul internațional. Am aflat mai târziu că a fost luat de mine prin clasa a 7-a, medalia de argint în India. Am spart practic gheața

A fost firesc pentru mine să continui la liceul de artă unde am avut alți îndrumători, în special doamna Elena Barhalã de la care am prins dragostea pentru icoana bizantină. Eram de-a dreptul fascinată de tot ce însemna pictura bizantină. Am început cu icoanele pe sticlă, ca mai apoi să lucrez pe lemn, unde e mult mai complex și anume prepararea lemnului, aurirea. Dar sentimentul și trăirea pe care o ai când lucrezi la o icoană e de nedescris. Și uite așa am continuat până am ajuns către studiile universitare și drumul meu aici a luat ușor alta direcție, dar nu m-am oprit niciodată din a picta.

Eram într-o perioadă în care simțeam că mi se decide viitorul și cumva nesigură pe ce drum să aleg pe mai departe. E foarte important să ai cumva un îndrumător care să te ajute să descoperi în tine ce vrei cu adevărat la acea vârsta.

 

Ce face arta din om? Cum a lucrat pentru tine?

Pe mine, arta sub toate formele ei, simt că mă ține pe o frecvență mai înaltă, îmi deschide mintea și sufletul, îmi deschide noi orizonturi. Ilustrația a apărut în viața mea întâmplător. Pe vremea aceea locuiam în nordul Italiei la câțiva km Veneția. Îmi aduc aminte că era a doua zi de Crăciun și îmi era dor de casă, de ai mei dragi, de locuri, de rădăcinile mele, și, la impulsul acestor trăiri, m-am pus să ilustrez o zână ,am folosit ca inspirație povestea unei fotografe originară tot din Focșani. Îmi plăcea foarte mult pasiunea ei pentru frumos și căprioare. Am „zânificat-o”, am îmbrăcat-o în straie populare și am postat imaginea pe Facebook. Desenul a devenit oarecum viral și fain mi-a fost sentimentul. Și apoi au început să apară comenzi de zâne, ceva cu totul nou pentru mine.

La scurt timp, am fost contactată de o editura din Făgăraș pentru a ilustra o carte cu prinți și prințese. Am acceptat cu mari emoții proiectul. Practic, acestea au fost aripile mele către ilustrație pentru copii și au un loc aparte în sufletul meu. Sunt convinsă că cineva de sus i-a trimis la momentul potrivit în viața mea. Apoi totul a decurs atât de lin către alte proiecte, fascinant era pentru mine bucuria unei noi cărți dar si faptul că învățam lucruri noi și cunoaștem oameni noi. S-au legat prietenii frumoase cu oamenii cu care am lucrat și mă simt cu adevărat binecuvântata pentru asta.

 

 

Să fii înconjurat de oameni frumoși alături de care să crești e un mare dar. O, e greu! Sunt zile când oricât aș trage de mine nu iese nimic, lucrurile nu merg forțate și deși știu lucrul asta îmi e greu de fiecare data să accept. Sunt genul de om foarte activ care nu poate sta.

Și atunci îmi dau seama că e cazul să iau o pauza, ori grădinăresc dacă e anotimp frumos și îmi permite vremea, ori gătesc ceva, ori fac o plimbare. Călătoriile în natură sunt o sursă bună de inspirație.

În copilărie, visam să devin designer vestimentar ,am avut o perioadă lungă în care desenam tot felul de rochițe și mă pasiona să le pun în practică, ca ii forfecam mamei toate materialele ce găseam prin casă. Sunt singura din familie care pictează.

Alex, fiul cel mare, are o imaginație fantastică și un simț al frumosului aparte, dar nu e pasionat de desen. Pasiunile lui sunt spre știință, iar cel mic care are abia un an și 4 luni și e fascinat de pensule și culori, dar e și normal la vârsta asta, dar vedem.

Îmi doresc ca ei să își urmeze calea lor, nu țin neapărat să mă moștenească.

 

Se câștigă din artă?

O, complicată întrebare! Eu am ajuns în punctul în care pot spune că se câștigă din artă, acum depinde de așteptările fiecăruia. E drum lung până să ajungi să monetizezi munca ta. Eu am o credință și anume dacă faci ceea ce îți place și muncești mult, e imposibil banii să nu apăra. Primii mei bani i-am câștigat prin clasa a 9-a, o icoană pe sticlă mi-a fost cumpărată de profesoara de limba română. Eram foarte încântată că îmi pot câștiga singură banii, căci de la acea icoană au urmat multe altele, în special în perioada sărbătorilor de iarnă erau comenzi multe.

 

 

La ce proiecte lucrezi?

În prezent, lucrez la două cărți de povești și un proiect personal, exersez arta digitală deoarece doar așa pot lucra perioada aceasta cu bebe mic prin casă.

Nu aș renunța niciodată la modul tradițional, dar observ că exercițiul acesta digital îmi îmbogățește abilitățile artistice. Mă învață să lucrez mai cu încredere, dacă ai greșit e foarte ușor să repari.

 

 

Președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune în perioada 2005-2010 – prima femeie care a condus radioul public în cei aproape 95 de ani de existență, cel mai tânăr director general, jurnalistă, membru al Consiliului de Administrație al SRR, realizatoare a emisiunii Serviciul de Noapte la Radio România Actualități, mamă. Este portretul Mariei Țoghină, care în octombrie 1990 a descoperit lumea magică a radioului, cucerind-o definitiv. Recent, în noiembrie 2022, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a premiat-o, pentru ediția emisiunii Serviciului de Noapte în care l-a avut invitat pe Dinu Săraru. Despre responsabilitățile oamenilor de presă din prezent, despre emoții și lecții din perioada în care a ocupat funcția de PDG, despre bucuria de a fi mamă și despre rolul lui Dumnezeu în viața sa, am discutat cu Maria.

 

 

Cum este să faci radio în 2022? Care sunt provocările, dar avantajele?

Mult mai dificil, dar și mai plin de provocări ca acum 32 de ani când mi-am început cariera în radio… Pentru a face față provocărilor prezentului trebuie să ai competențe multimedia, trebuie să fii în permanent contact cu ceea ce se întâmplă în lume. Competiția este mult mai mare față de anii mei de început în presă. Radioul public se confruntă cu mai multe provocări: competiția cu mediul digital, schimbarea modului de consum media, concurența cu posturile private, pericolul reprezentat de fake news… toate acestea obligă o modernizare rapidă, la adaptarea la evoluțiile din piața media.

 

 

Cum a început povestea ta cu radioul? Visai când erai mică să lucrezi în radio sau viața te-a purtat, pur și simplu, pe acest drum, pe care l-ai îmbrățișat cu brațele deschise?

Cred că viața m-a purtat pe acest drum! În adolescență ascultam Programul 3 și Radio Europa Liberă, mă uitam la TVR și mai prindeam uneori și postul de televiziune din Bulgaria. În acea perioadă, mai puțină televiziune însemna mai mult timp pentru lectură, pentru spectacole de teatru, concerte și pentru conversații interesante.

Am descoperit radioul în octombrie 1990 participând la un concurs de angajare pe un post din zona tehnică. Lumea radioului era una magică pentru toți cei care am avut șansa să o descoperim în acei ani.

Eu am iubit radioul din prima clipă sau de la primul sunet pentru libertatea oferită, pentru calitatea colegilor, pentru schimbările rapide de ritm. Am simțit că radioul este mai mult decât un simplu loc de muncă.

 

Din punctul tău de vedere, ce calități trebuie să posede un om pentru a fi un bun om de radio?

Trebuie să fie sincer, pasionat de meseria sa, preocupat de temele actualității, să cunoască și să respecte publicul. Dar cel mai important este să înțeleagă că a fi realizator radio este o mare responsabilitate pentru că fiecare cuvânt rostit la microfon generează energii în sufletele oamenilor – se construiește o relație bazată pe încredere și nu ai voie să îi dezamăgești!

 

Care crezi că este principala responsabilitate a unui om de presă?

Aceea de a căuta și de a spune adevărul. Nu este ceva ușor, dar merită!

 

Care este portretul unui realizator de radio? Ce stă în spatele minutelor de care ascultătorii se bucură – ce implică acest job?

Nu există un portret robot al realizatorului radio, sunt necesare câteva calități – în primul rând curiozitatea și dorința de a împărtăși oamenilor ceea ce știi, ceea ce afli, într-un limbaj accesibil. Mai trebuie să cunoască și să respecte limba română. În spatele minutelor sunt ore și zile de documentare, este un job care te solicită 24/7, nu te poți rupe de ceea ce se întâmplă în jurul tău, ești mereu în căutarea știrii sau a subiectului, de aceea și stresul este peste limitele normale. Ești norocos dacă înveți în primii ani cum să gestionezi acest stres.

 

 

Una dintre cele mai apăsătoare probleme cu care ne confruntăm la nivel global este nivelul ridicat de fake news. În acest context, crezi că are putere presa de calitate să combată acest fenomen?

Cred că presa de calitate și educația sunt armele cu care putem câștiga războiul cu știrile false și dezinformarea. Noi la radio încercăm să acoperim ambele planuri: știri, emisiuni de calitate și educative.

 

În 2005 ai fost numită președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune, fiind prima și singura femeie care a condus radioul în cei aproape 95 de ani de existență. În plus, ai fost și cel mai tânăr director general ales, aveai 33 de ani. Care a fost primul gând pe care l-ai avut când ai aflat că ai fost numită în această funcție? Pe cine ai anunțat prima dată? Ce sentimente ai trăit? Cum s-au simțit acele emoții?

Mi s-a părut incredibil! Am fost foarte emoționată în acele momente, iar prima persoană cu care am vorbit a fost soțul meu, care mi-a spus că este o șansă extraordinară, că este convins că voi avea succes și că mă va susține necondiționat. Așa a fost și îi mulțumesc pentru că am simțit în fiecare moment acest sprijin!

 

Ai ocupat funcția de președinte director general al SRR până în anul 2010. Care sunt proiectele pe care le-ai implementat în acei ani și cu care te mândrești cel mai tare? Din punctul tău de vedere, care este impactul pe care l-ai produs în îmbunătățirea radioului public?

Cele mai importante proiecte ale mandatului meu în fruntea radioului public au fost inițierea și implementarea proiectului ADAM de digitalizare a Arhivei Radio, prin care a fost salvat patrimoniul național conservat în cadrul Fonotecii de Aur, recondiționarea Orgii și a Sălii de Concerte a Radiodifuziunii, finalizarea proiectului de modernizare a Controlului General Tehnic, emisia continuă a Studiourilor Teritoriale și lansarea online pentru toate posturile de radio din cadrul SRR, inițierea proiectului Radio Romania Chișinău, transformarea postului Antena Satelor în post național prin alocarea unei frecvențe naționale pe unde medii, alături de asumarea identității de serviciu public de radio conform cu valorile europene.

Referitor la partea a doua a întrebării tale, cred că am contribuit la consolidarea radioului public, la recuperarea credibilității și încrederii publicului. Am încurajat libertatea de exprimare și responsabilitatea jurnaliștilor de la radioul public. În acei ani, știrile Radio România concurau cu cele ale BBC România. Dar toate aceste proiecte au fost realizate împreună cu colegii din radio!

 

 

Această funcție ți-a oferit oportunitate de a cunoaște foarte mulți oameni, de a lucra împreună cu aceștia, de a lua decizii pentru aceștia – mă refer, în special, la cei peste 2000 de angajați ai SRR. Știm că este întotdeauna o provocare să coordonezi un număr mare de oameni – fiecare are propriile păreri, propriile așteptări, aspirații. Cum a fost pentru tine? Ce te-au învățat acei ani despre … oameni?

Încă din primele zile ale mandatului de PDG am simțit această responsabilitate față de marea echipă a radioului, o parte dintre colegi m-a susținut, alții au fost mai rezervați… dar pentru mine a fost un mare avantaj faptul că ne cunoșteam și că puteam discuta deschis atât problemele, cât și soluțiile. Cred că oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei organizații, de aceea le-am acordat atenție și încredere! Am încercat ca fiecare decizie pe care am luat-o să fie una corectă. E dificil să îi mulțumești pe toți și imposibil să te iubească toată lumea… am crezut că este mai important să le câștig respectul și cred că am reușit!

Am învățat că fiecare om are nevoie de susținere, are nevoie să fie văzut, apreciat și încurajat pentru că altfel își pierde motivația.

 

Care este cea mai amuzantă amintire pe care o ai? În toată cariera ta ai interacționat cu mii de oameni – cu siguranță ai și amintiri hazlii.

Offf… caut amintiri hazlii și nu prea găsesc… fiica mea îmi reproșează, uneori, că sunt prea serioasă. Foarte amuzante au fost momentele în care am interacționat prima oară cu omologii mei, șefi ai instituțiilor publice de media din întreaga lume, și vedeam reacția lor atunci când le spuneam că sunt președinta radioului public – li se părea incredibil ca o tânără femeie să dețină o funcție atât de importantă.

 

În prezent ești membru în Consiliul de administrație al SRR și realizatoare a emisiunii Serviciul de noapte la Radio România Actualități. De ce Serviciul de noapte? Cum îți alegi temele și invitații? Ce înseamnă Serviciul de noapte pentru tine?

Este un proiect editorial pe care l-am gândit ca fiind în slujba ascultătorilor care au nevoie să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în cotidian, care este impactul anumitor decizii, cum se schimbă lumea în care trăim. Cred că radioul public trebuie să aibă o ofertă editorială prin care microfonul să revină și ascultătorului – aceasta este miza Serviciului de noapte. Pe de altă parte, am vrut să arăt că poți face audiență, poți face știri în exclusivitate și la miezul nopții, dacă ai curaj și ești onest față de public și invitați!

Temele și invitații îi aleg funcție de relevanța acestora pentru ascultătorii Radio România Actualități.

Cred că poveștile mele la radio se scriu cu fiecare ediție a emisiunii Serviciul de noapte, cu fiecare proiect pe care îl lansez și finalizez, unele cunoscute, altele mai puțin vizibile… nimic spectaculos: multă muncă, migală, pasiune neobosită și dorința de a fi mereu mai bună în ceea ce fac, de a contribui la consolidarea ideii de serviciu public aflat în slujba oamenilor!

 

 

Ai avut un mentor, o persoană care te-a inspirat de-a lungul carierei?

Generația matură în anii în care eu abia descopeream radioul, jurnaliștii din acei ani au fost mentorii mei. Au fost generoși cu mine și m-au învățat cum să fac această meserie. Îmi place ceea ce fac, pun pasiune și caut mereu să aduc perspective noi, să inovez.

Imediat după Revoluție a fost o perioadă de dezvoltare, de lansare a unor noi proiecte și de formare a unei noi generații de jurnaliști radio, care iată, acum, a ajuns la maturitate.

 

Ce înseamnă familia pentru tine?

Este cea mai importantă, fără familie nu am nimic! Cu cei dragi îmi place să îmi petrec timpul, cu ei râd și plâng, deopotrivă… trăim bucuriile și îngrijorările împreună. Suntem norocoși pentru că încă îi avem aproape pe părinții noștri și îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem.

 

Ai o fiică – cum s-a îmbinat funcția de președinte director general SRR cu job-ul full time de mamă?

Au fost anii cei mai dificili pentru că, atunci când am preluat mandatul de PDG, fiica mea avea doar 7 luni. Multe responsabilități au fost preluate de soțul meu și de bunicii Anei.

Îmi amintesc că încercam să ajung seara acasă la timp pentru a prinde câteva momente de joacă și a o culca… dimineața când plecam spre birou ea dormea. Când a mai crescut, au fost și zile în care am reușit să o iau cu mine la concerte, spectacole sau evenimente și așa timpul petrecut împreună a crescut.

Au fost cinci ani marcați pe de o parte de responsabilitățile funcției deținute, pe de altă parte de dorul permanent de fiica mea. Mi se părea atunci că nu am suficient timp pentru a fi împreună cu ea… am recuperat în anii care au urmat!

 

Care sunt provocările în a fi părintele unui adolescent în 2022 și cum le gestionezi?

Dificilă întrebare! Nu m-aș hazarda să dau sfaturi, dar cea mai mare provocare este aceea de a înțelege că puiul de om a crescut și că are propriile opinii, idei despre viață, și despre ceea ce se întâmplă în jurul lui. Că are nevoie de libertate, în timp ce noi părinții ne dorim să îi știm în siguranță. După ce ai acceptat această realitate, trebuie să găsești calea de mijloc… să știi când trebuie să fii cel mai bun al prieten adolescentului și când “cel mai rău părinte de pe pământ”, pentru că este în fișa postului de părinte să evaluezi pericolele și să te asiguri că este în siguranță. Dacă ai reușit să construiești în anii copilăriei o relație bazată pe încredere, lucrurile sunt mai simple.

 

Crezi în Dumnezeu? Care este relația ta cu Dumnezeu?

Răspunsul scurt este: da! Îmi încep ziua și o închei cu gândul la Dumnezeu, este busola mea!

 

Care îți este cea mai dragă amintire din copilărie?

Sărbătorile de iarnă petrecute, alături de verișoarele mele, la bunici, într-un sat de lângă București – era atât de frumos, eram atât de fericite și trăiam acele zile cu atâta bucurie.

 

Ce te motivează zi de zi? Atât în viața profesională, cât și în cea personală?

Dorința de a face bine, de a-i ajuta pe cei care se află la început de drum… așa cum și alții m-au ajutat pe mine!

 

Care sunt valorile după care te ghidezi în tot ceea ce faci?

Onestitate, compasiune, responsabilitate, respect și echilibru… dar cea mai importantă pentru mine este iubirea față de Dumnezeu și față de oameni!

 

Fiecare persoană are și perioade mai puțin bune. Ce îți spui atunci când lucrurile nu merg chiar așa cum îți dorești? Ce te motivează să mergi mai departe privind cu optimism și având încredere în rezolvare oricărei situații? 

Mă rog la Dumnezeu să îmi arate calea, să mă ajute să iau cea mai bună decizie. Motivația vine din reacțiile pozitive ale ascultătorilor „Serviciului de Noapte”. Experiența de viață îmi spune că orice situație are cel puțin o rezolvare – nu suntem de fiecare dată mulțumiți de soluție, dar de fiecare dată trebuie să avem forța de a merge mai departe!

 

 

 

La 19 ani și-a deschis prima afacere, în IT, ulterior atrăgându-i atenția și alte domenii. Deși inițial nu a avut o pasiune pentru zbor, lucrurile s-au schimbat pe parcurs – rugat să aleagă un singur cuvânt care să descrie ce înseamnă pilotajul acrobatic pentru el în prezent, răspunde simplu: extaz. Împreună cu Ioan Postolache, unul dintre cei mai vechi instructori ai Școlii de la Tuzla, a înființat Vulturașul, prima școala privată de aviație acrobatică din România, din dorința de a-și pune amprenta pe siguranța zborului. Despre emoțiile primului zbor în comandă simplă, despre ritualul de dinainte de zbor, despre riscuri, adrenalină și gestionarea situațiilor neprevăzute în zbor am discutat cu Ionuț Dorel Motoi, manager, aventurier, pilot de avion.

 

 

Când a apărut pasiunea pentru zbor? Ați visat de mic să deveniți pilot? Cine sau ce v-a inspirat să alegeți acest drum? Ați avut un mentor, o persoană care v-a inspirat în tot ceea ce ați făcut până la această vârstă?

Inițial nu am avut o pasiune pentru zbor. Mă întorceam dintr-un concediu împreuna cu viitorul meu fin, Liviu, și în avion spre România mi-a spus că s-a înscris la școala de zbor la Tuzla (eu locuind în Tuzla). Mi s-a părut o idee bună să mă apuc și eu de aviație, mai ales că aveam o companie în IT și asta implica să mă deplasez cam în toată țara cu mașina. Ideea de a mă deplasa cu un avion mic părea cea mai sigură și rapidă la acel moment. Zis și făcut!

 

Vă amintiți primul zbor? Cum a fost, ce sentimente ați experimentat, ce gânduri vă treceau prin minte?

Primul zbor singur, hmm ..  aș putea să vă povestesc despre primul zbor în comandă simplă în școală sau primul zbor după obținerea licenței de pilot privat sau chiar primul zbor dintr-o țară în alta. Toate au generat emoții ce vor rămâne tot timpul în amintirile mele.

 

 

Aleg să vă povestesc primul zbor din școală în comandă simplă, „ieșirea la simplă”, care se face asistat de la sol de instructor și în contact cu el prin radio. Ei bine, condițiile meteo erau foarte bune, aveam deja în jur de 11h zburate cu instructorul, în care am tot repetat decolările și aterizările – în cazul acestor zboruri, instructorul era de fiecare dată lângă mine, inspirându-mi încredere și siguranță că și dacă aș greși, vom fi ok.  Acum însă eram doar eu PIC (pilot în comand DOREL) și vulturul mecanic …. Motor în plin, roțile încep să se învârtă, avionul trepidează în timp ce prinde viteză, arunc o privire în plus către ceasurile din bord și văd că totul este ok, trag ușor de manșă și avionul începe să ridice ușor botul, iar pământul rămâne în urmă… Doar eu, manșa, aparatele și cerul… Îmi trecea prin minte întrebarea – wow, fac asta? Răspunsul era simplu: da. Deodată îmi dau seama că am ajuns la înălțime și pot să fac pașii normali în zbor – tai pompa electronică de combustibil, opresc luminile de aterizare, privesc la viteza și, ȘOC, viteza nu crește. Mă cuprind toți fiorii și mă gândesc – La naiba, primul meu zbor și o să aterizez forțat, e clar o problemă. Am tras aer în piept și mi-am zis – Hai, ia pașii de la început, studiază, totul este ok, găsește problema. În 30 secunde, la o aruncare a ochilor pe geam spre aripi mi-am dat seama că nu am băgat flapsurile la loc și forma aripii frâna avionul. Cu o simplă apăsare pe buton flapsurile au fost retrase și avionul a prins viteză. Am aterizat, am zâmbit și m-am bucurat apoi de botezul aviatorilor – aruncat în lenjerie în resturi vegetale cu țepi.

 

V-ați dorit mereu să deveniți pilot de acrobații aeriere sau ați țintit, inițial, să deveniți pilot de linie?

Inițial doar mi-am dorit să scap de drumurile aglomerate făcute cu mașina și să mă deplasez cu avionul acolo unde aș fi avut treabă. Un avion mic de genul Diamond da 20 costă puțin mai mult ca o mașină, iar consumul este la jumătate față de o mașină pe benzină. Într-o oră poți zbura în jur de 180 km în linie dreaptă cu un consum de 15-18 l de benzină.

Pilotajul acrobatic nu a fost un vis, ci pur și simplu, într-o zi, instructorul meu Ioan Postolache (capul de formație al YAKERILOR ACROBATICI) m-a luat cu avionul YAK52 la un zbor acrobatic. Atunci mi s-a făcut rău, însă straniu, mi-a plăcut la nebunie să fiu acolo sus, să mă bucur de libertate de mișcare, să mă simt jucându-mă în cer. Tot în acea zi am discutat cu domnul Postolache despre achiziția unui avion de acrobație și ulterior am ajuns să deschidem împreună DTO VULTURAȘUL, prima școală de zbor declarată – de acrobație din România. Este o școală de zbor dedicată piloților care vor să zboare mai în siguranță, piloților ce vor să știe clar cum să iasă din orice situație apărută în zbor și să se bucure cu adevărat de cer.

 

 

La ce vă gândiți atunci când pilotați – ce gânduri vă trec prin minte?

Depinde, sincer nu prea îmi trec gânduri, zborul mă relaxează și mă face să dau deoparte orice altă situație de business sau de viață pe care o întâlnesc jos la sol. Acolo sus, în zbor, suntem împreuna eu și avionul, suntem într-un parteneriat vital și ne bazăm unul pe altul – Vulturașul pe mine, că nu îl voi forța peste limite și eu pe el, că o să execute cu mândrie toate comenzile mele.

Iar când zbor cu pasageri ce experimentează un zbor acrobatic sau lin, atunci mă umplu de energie văzând cum ei zâmbesc, admiră peisajul, cum sunt pierduți în adrenalină și cum revin cu zâmbetul luminându-le chipurile.

 

Acolo sus, în zbor, suntem împreuna eu și avionul, suntem într-un parteneriat vital și ne bazăm unul pe altul

 

Aveți sute de zbor la activ, ce vă motiveze să continuați? Ce vă oferă pilotajul față de orice altă meserie? Adrenalină, libertate, satisfacția de a gestiona neprevăzutul?

Cred că și la 90 de ani voi fi în aer și îmi voi lua porția de energie, de adrenalină, de zâmbete, de emoții. Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație – știi clar toate riscurile și trebuie să fii pregătit pentru ele astfel încât ORICE S-AR ÎNTÂMPLA să poți zbura și data viitoare și să te bucuri de viață și aviație.

 

„Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație”

 

Cât de riscant este ceea ce faceți? S-a întâmplat să aveți și zboruri cu probleme sau situații neprevăzute? Cum le-ați gestionat – în ciuda faptului că piloții sunt extrem de pregătiți pentru a gestiona astfel de situații, se întâmplă să fie nevoie să improvizați? S-a întâmplat vreodată să vă fie teamă atunci când erați la manșă?

Zborul Acrobatic este un sport extrem, însă suntem pregătiți pentru orice situație, avem chiar și parașute de urgență – atât pentru mine, cât și pentru pasager sau copilot. Aviația este un domeniu foarte bine pus la punct, iar avioanele sunt întreținute conform unui manual foarte rigid de mentenanță. Totul este la marele fix și echipa din spate este acolo tot timpul. Așadar, situații neprevăzute nu pot să apară atât timp cât zborul este bine pregătit, inclusiv teama (dacă au pasagerii/piloții/copiloții) – este luată în calcul de jos de la interviu și de la briefingul de dinainte de zbor.

 

 

Alături de Ioan Postolache, unul dintre cei mai vechi instructori ai Școlii de la Tuzla, ați înființat Vulturașul, prima școală privată de aviație acrobatică din România. Cum a luat naștere această idee? Cât de interesați sunt românii de acest sport? Este un sport scump?

Da, mi-a fost instructor, mentor și prieten – ideea a venit după ce am cumpărat avionul. Stând împreună la o cafea, ni s-a părut o idee bună să ne lăsăm amprenta pe siguranța zborului. Piloții sunt interesați, însă situațiile economice din ultima perioadă, ce au afectat bugetele fiecăruia, ne aduc în pragul de a lucra la supraviețuire, fără să discutam de profit. Ne bucurăm însă că reușim să ne întreținem și să continuăm povestea VULTURAȘUL. Ne ajută, totodată, zborurile demonstrative – de exemplu, pot fi achiziționate carduri cadou pentru doritorii de adrenalină direct de pe websiteul nostru, www.vulturasul.ro.

 

Ce fel de capacități/abilități considerați că trebuie să posede o persoană care își dorește să devină pilot? Dar pilot un sportiv? Este necesar să te naști cu aceste capacități sau ele pot fi dobândite în timp?

Ai nevoie de perseverență – în rest, înveți. Putem să învățăm pe oricine dorește să zboare și să stăpânească tainele acrobației de bază, iar apoi poate continua către acrobație avansată, caz în care, într-adevăr, ai nevoie să fii într-o condiție fizică și psihică foarte bună.

 

Pilotajul este, de cele mai multe ori, o meserie asociată cu bărbații. Sunt femeile interesate de pilotaj și pilotaj acrobatic, în general? 

Da, chiar am avut înscrise la noi la școală  2 domnișoare care au devenit ulterior piloți acrobați și suntem mândri de ele. Pot să spun chiar că femeile rezistă mult mai bine la un zbor acrobatic decât bărbații, respectiv doar 2 din 10 femei vor experimenta la primul zbor o senzație de amețeală, în timp ce 4 din 10 bărbați au sigur amețeală în timpul zborului acrobatic.

 

 

Vă antrenați zilnic?

Așa aș vrea, însă depindem de buget. Reușesc, în mare, să mă antrenez zilnic doar în perioada verii, când avem zborurile acrobatice pe litoral – acele zboruri cadou tocmai menționate. În rest, zbor măcar o dată pe săptămână, cu 3 ieșiri într-o zi.

 

Aveți un ritual înainte de a vă urca la manșa avionului?

Da, verific cu sfințenie avionul, îi mângâi boticul și apoi zâmbesc către cer.

 

Care sunt principiile și valorile după care vă ghidați în tot ceea ce faceți?

Legea lui Om în primul rând, mai exact – eu sunt om cu tine, tu ești om cu mine. Cred în integritate și în comunicare, astfel încât să pot aduce oamenii împreună. Valorile mele? Lista este lungă: pasiune, eficiență, mentorat, ambiție, creativitate.

 

„Valorile mele? Lista este lungă: pasiune, eficiență, mentorat, ambiție, creativitate.”

 

Sunteți și antreprenor –  la 19 ani v-ați deschis un business în IT, ulterior v-au atras atenția și alte domenii, iar recent ați lansat o aplicație prin care cei care nu au destul timp liber pot beneficia de serviciile unui valet care să se ocupe de curățarea mașinii. Cum se îmbină antreprenoriatul cu pilotajul acrobatic? Ce v-a învățat pilotajul, care este acel lucru spre care puteți arăta având convingerea că v-a ajutat și influențat în gestionarea tuturor celorlalte aspecte ale vieții dvs.?

Aici este simplu – înainte să devin pilot aveam tendința să întind limitele până când plesneau, apoi puteam face un pas înapoi și să continui. Aviația m-a învățat să fiu ponderat, calculat și să întind limitele atât cât știu că permit cei din jurul meu (fie aparate de zbor, oameni, business-uri sau prieteni).

 

 

Cum privește familia dvs. activitatea de pilotaj acrobatic? Participă la demonstrațiile acrobatice pe care le realizați, au emoții înainte de astfel de momente?

Sunt acolo pentru mine și mă susțin, chiar dacă asta implică să fiu departe de casă de multe ori în week-end.

 

Ce sfat i-ați da unui tânăr care visează să devină pilot?

Nu dau sfaturi în general, aici aș spune atât – urmează-ți visele și nu lasă nimic să îți stea în cale . Ajută și vei fi ajutat, iar oamenii te vor susține într-o fundație solidă către realizare visurilor tale.

 

„Ajută și vei fi ajutat, iar oamenii te vor susține într-o fundație solidă către realizare visurilor tale.”

 

Aflat într-o conversație cu dvs. la vârsta de 18 ani, ce v-ați spune, ce încurajare sau sfat v-ați transmite?

Wow, ce cool ar fi să am acum 18 ani și mintea de acum – nu cred totuși că mi-aș spune ceva, aș zâmbi și aș admira cum trec din nou prin toate greșelile și realizările ce m-au făcut omul de azi.

 

Dacă ar trebui să descrieți într-un cuvânt ce înseamnă pilotajul acrobatic pentru dvs., care ar fi acel cuvânt?

Extaz.

 

 

Nu există rețete de succes identice, cum nu putem vorbi nici despre același șablon pentru oamenii care lucrează în același domeniu. Când amintim despre actorie, e normal să ne gândim că fiecare a avut traseul său de bătucit. Pentru unii, a fost bogat în întâmplări frumoase, pentru alții, plin în provocări. În descifrarea invitatului de azi, actorul de teatru și film Cătălin Coșarcă, plecăm de la premisa că a avut șansa să își aleagă singur cariera și să guverneze în jurul dorinței de a prinde vechime pe vechile scânduri ale scenelor de teatru sau în studiourile de filmare.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, sunt convinsă că alegerile luate în viață l-au influențat în mod decisiv și au avut impact asupra formării sale. Și-a lărgit spectrul artistic studiind actoria la București, la UNATC, fără vreun regret. Ultima performanță în care l-am văzut a fost lungmetrajul Teambuilding, ce este de un real succes.

Talentul s-a îmbinat cu responsabilitatea, seriozitatea și profesionalismul în toți acești ani. În primul an la UNATC, a descoperit improvizația, iar de atunci este activ în lumea aceasta. Peste un deceniu a trecut de când Cătălin, alături de alți colegi, sub egida Backstage Boys, a îmbrățișat această formă de artă și se identifică perfect cu ea. Să-l cunoaștem!

 

 

Cine este Cătălin când nu-l vede nimeni, dincolo de scenă?

Când nu trebuie să lucrez, fie pe scenă sau la filmări, evenimente ori Workshop-uri, sunt un tip destul de retras, nu prea caut să socializez sau să ies în oraș, prefer să îmi petrec timpul liber acasă, în liniște, cu iubita mea sau, când se aliniază planetele, cu unul dintre hobby-urile mele cum ar fi scrisul, desenul/pictura digitală, benzile desenate, filmele ori jocurile video. Nu prea îmi place să merg în vacanțe, însă viața de cuplu necesită compromisuri, așa că, din când în când mai plec cu iubita mea în călătorie, sperând că o să ne și distrăm, dar de cele mai multe ori irosim bani și energie doar ca să ne certăm în altă țară.

 

Ce mulțumiri poartă cu el?

Sunt mulțumit că n-am avut o viață prea grea, în mare am fost sănătos, să vedem cât mă mai ține. Am avut oportunitatea să fac ceea ce mi-am dorit, să îmi aleg singur cariera și să am un relativ succes până acum. Am o familie caldă și iubitoare, care m-a susținut în alegerile pe care le-am făcut, pentru care sunt foarte recunoscător. Am avut plăcerea să cunosc de-a lungul timpului și să lucrez cu mulți oameni talentați, inteligenți și darnici, care îmi sunt dragi și  de la care am învățat multe lucruri. Nu îi voi numi pentru că lista e foarte lungă, însă le sunt recunoscător. Iar un alt motiv de mulțumire zilnică este iubita mea, care a bătut drum lung ca să fie parte din viața mea. Aș continua cu mulțumirile dar le păstrez pentru premiile Oscar.

 

 

Ai și temeri, sau frici, sau tristeți? Ce poți mărturisi cu noi?

Am multe frici și tristeți, dar nu sunt înclinat să le destăinui. Prefer să mă lupt eu cu ele pe cont propriu și când pot și am ocazia să mă folosesc de ele pentru a da adâncime personajelor pe care le creez.

 

De când ești într-o relație cu scena? Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Prima dată când am urcat pe scenă a fost în anul 2006, la Cafe DeKo de la TNB. Era anul în care am venit în București pentru facultate. Deși îmi doream să dau la UNATC, n-am făcut-o din prima pentru că nu mă simțeam pregătit. Nu aveam niciun fel de experiență cu teatrul sau actoria, iar în perioada aceea începuseră să apară primele clipuri video pe YouTube cu stand-up comedy de la DeKo, așa că am decis să urc și eu pe scenă la seara amatorilor. Am făcut asta tot restul anului respectiv. Apoi, în 2007 am intrat la actorie la UNATC și am renunțat la stand-up, dar pe lângă teatrul clasic am descoperit acolo teatrul de improvizație, datorită bunei mele profesoare Mihaela Sîrbu, care avea să îmi definească cariera pe mai departe. În 2010 am înființat trupa de teatru de improvizație Backstage Boys împreună cu alți colegi de an de la actorie, alături de care am avut una dintre cele mai trainice relații profesionale din viața mea, care continuă și azi (anul acesta am avut spectacolul aniversar de 12 ani).

 

Cu filmul când ai făcut cunoștință?

Eram în primul an de facultate, la UNATC, când am colaborat cu un coleg de la regie film care mi-a dat rolul principal masculin în scurtmetrajul său, se numea „8 min. și jumătate”. Era o comedie drăguță despre studenți. Apoi au urmat alte scurtmetraje, multe reclame și scketch-uri, apoi, într-un final, primul lungmetraj – „Teambuilding”.

 

 

Ce simte un actor când aude la finalul unui spectacol tropote de aplauze?

Dacă totul merge bine în timpul spectacolului, ți-ai făcut treaba bine și simți că meriți aplauzele, atunci ești în al nouălea cer și în momentul ăla totul are sens în lume. Însă dacă lucrurile nu au mers cum ai fi vrut sau cum știi că ar fi trebuit să fie, rămâi cu sentimentul că ai încercat să-i păcălești și ei s-au prins dar îți răspund cu aceeași monedă aplaudând tot ca o păcăleală…răsplata unui impostor.

 

Coincid planurile de când erai mic cu cele de acum? Ai știut mereu că vrei să îmbrățișezi meseria aceasta?

Când eram mic nu prea știam ce voiam să fac când o să fiu mare, însă desenam foarte mult. Îmi plăceau poveștile, îmi plăcea să spun povești, iar desenul a fost pentru multă vreme modul meu de a spune o poveste. Însă, pe la final de liceu, mi-am dat seama că acest proces poate fi mult mai direct, iar actoria mi s-a părut o cale mai scurtă către un rezultat similar. Același lucru m-a atras și la teatrul de improvizație.

 

Cât de mult te onorează rolul tău în societate, cel de actor? 

Hmmm… când am intrat la UNATC eram atât de mândru, nu-mi venea să cred, abia așteptam să le spun oamenilor că sunt student la actorie. Încă priveam din exterior. Acum privesc din interior, e o cu totul altă perspectivă.

 

Fiecare rol pe care l-ai „îmbrăcat” poartă signifianță în sufletul tău sau ai unul preferat pe care l-ai juca la nesfârșit?

Poți avea o haină preferată, bineînțeles, pe care ai purta-o mai mult decât pe celelalte, însă cu cât o porți mai mult cu atât devine mai jerpelită. Eu încerc să am o garderobă cât mai variată, chiar dacă uneori pare că aleg doar o nuanță diferită a aceluiași gri, mă străduiesc totuși să nu fiu un boschetar.

 

Pentru actorul Cătălin contează cantitatea sau calitatea distincțiilor?

Mereu aș alege calitatea. Dar de multe ori ai nevoie de cantitate ca să ajungi la calitate.

 

 

Este meseria de actor una cronofagă în accepțiunea ta, precum este și în accepțiunea altora?

Mie nu mi se pare o meserie cronofagă, ba chiar mi se pare mai puțin cronofagă decât multe alte meserii. Însă e relativ, depinde cât timp e dispus fiecare individ să investească pentru a-și atinge scopul…depinde de scop, depinde de context…depinde.

 

Care este dorința cea mai mare a ta? La ce aspiri? Care este punctul în carieră care te-ar mulțumi pe deplin?

Din nou e relativ. Eu am dificultăți cu genul ăsta de noțiuni absolute. Mulțumit pe deplin nu cred că voi fi vreodată. Aspir către mai bine, din toate punctele de vedere. Îmi doresc înțelepciunea de a aprecia ceea ce este și capacitatea de a crea ceea ce ar putea fi.

 

Ce gând vrei să-ți lași, să-l citești și peste ani atunci când vei da peste materialul cu noi doi?

Ești mulțumit acum?…pe deplin? Dacă te-ai amuzat înseamnă că încă ești ok…sau poate abia acum ești ok și nu era nimic amuzant. Timpul va decide.

 

 

Când dorim să dăm de Iulia Iordan, știm sigur că o găsim în mijlocul copiilor. Nu de puțină vreme, de vreo 19 ani mai exact. Scrie povești și aduce muzeele mai aproape de copii, deși, paradoxal, mama fiindu-i educatoare și profesoară, nu s-a regăsit mai mult de doi ani cu meseria de educator chiar dacă a absolvit un liceu pedagogic. În traseul său profesional, a îmbrățișat altele. Este educator muzeal și scriitoare, iar tot ce întreprinde este combustibil pentru a-și scoate creativitatea la lumină și de a da prin cuvinte frumos așezate tot ce e mai de preț copiilor, și anume voie să viseze la o lume mai bună.

 

Ce rol ocupă Iulia Iordan în societate?

Nu îmi dau prea bine seama. Sunt un om așezat într-o lume în care încearcă să se regăsească, dar reușește de puține ori. În același timp, cred că este un sentiment familiar pentru multe alte persoane cu care împart mica mea lume. Societatea noastră românească este un amalgam de oameni și mentalități tot mai diferite, cu fracturi de toate felurile, incoerentă, gălăgioasă și surdă în același timp. Simt mereu o agresivitate în jur pentru care nu cred că nu există nicio scuză reală, cu toate astea, mă străduiesc, așa cum spuneam mai sus să îmi găsesc locul și să fac ceea ce știu cât mai bine. Până la urmă, poate că dacă fiecare am munci cu mai mare tragere de inimă, și lucrurile ar sta mai bine. Există două cuvinte folosite intens în limbajul cotidian românesc: „scârbici” și „românica”. Nimic nu mi se pare mai trist decât să te raportezi așa la lumea ta, adică la propria identitate și la propria viață, până la urmă.

 

 

Unde și cum te găsim în prezent?

Meseriile mele, cea de educator muzeal și cea de scriitoare, mă determină să mă mișc foarte mult. Sunt de găsit de cele mai multe ori prin muzee, biblioteci, dar și acasă, scriind, așa cum fac acum. Sunt acolo unde mă simt binevenită să lucrez sau să creez rețele profesionale împreună cu alte persoane. Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare colaborare pentru că nimic nu îmi dă mai mult speranță decât atunci când îi văd pe oameni lucrând împreună.

 

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai? Ce resurse te pun zilnic pe picioare?

Familia mea este motorul meu. Funcționează ca un perpetuum mobile, fără combustibil. Nu poluează, doar alimentează permanent mișcarea mea și a lumii mele. Apoi sunt multe alte lucruri: oamenii cu care colaborez, lucrurile pe care reușesc să le creez singură sau alături de ei, feedback-ul celorlalți, consumul de artă în afara muncii, atunci când pot să-i fac timp în programul meu, proiectele pe care le pot continua, scrisul.

 

 

Ce ai învățat de la copii având în vedere că te afli în mijlocul lor de la 19 ani?

Cred că am învățat mai multe decât pot pune în cuvinte. Să mă îndoiesc de axiome, să îmi curăț permanent privirea, să rămân curioasă, să am curajul să pun emoția înaintea rațiunii, să am încredere în intuiție, să privesc de jos, nu de sus, să îmi fac prieteni ușor, să recunosc atunci când nu știu ceva, să întreb, să mă bucur pentru fiecare nimic, să privesc oamenii în ochi (aici mai am un pic de lucru) etc.

 

De ce un liceu pedagogic? Ai „profitat” de diplomă și ai lucrat ca educatoare?

Nu mi-am dorit să urmez liceul pedagogic. Familia m-a convins să urmez acest liceu, mama mea fiind educatoare și profesoară. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost o experiență extraordinară. Petreceam aproape toată ziua la școală, cântam în cor, la chitară, desenam, făceam foarte mult sport etc. Tot mama m-a convins apoi să-mi dau titularizarea și definitivatul ca educatoare. Aveam 19 ani și studiam Filosofia la zi. Evident că nu a durat. După doi ani mi-am dat demisia. Eram o ciudată, mă ascundeam printre copii, îmi era frică de directoare care, pentru a întreține un soi de autoritate, mereu găsea ceva de reproșat fiecăruia în parte, nu doar mie, o atmosferă de lucru pe care încă o găsim prin școli, din păcate. Era și începutul anilor 2000, când grupele de copii erau supraaglomerate. Eu aveam 45 de copii înscriși la grupă în anul în care mi-am dat demisia. Dimineață cântam „Înfloresc grădinile”, făceam colaje după natură la grupa mică, iar după amiază interpretam teoriile lui Parmenide la seminarul de Filosofie Greacă. Nu am făcut față, iar experiența din „sistem” a fost așa de traumatizantă, încât mi-am jurat că nu mă mai întorc niciodată în educație. Dar lucrurile au luat o întorsătură amuzantă în doar câțiva ani.

 

 

Ce ai dorit prin activitățile pe care le-ai întreprins să le insufli la rândul tău copiilor?

Deși am văzut că uneori unele dintre cărțile mele sunt incluse în categoria „cărți educative”, nu îmi propun să transmit musai un mesaj, o morală, o învățătură. Nu vreau să transmit altceva în afara plăcerii de a descoperi alte gânduri, alte minți, alte lumi. La fel și în privința activităților care însoțesc poveștile mele.

În ceea ce privește zona de educație muzeală, se poate vorbi de fiecare dată de alte ținte, în funcție de spațiu, de vizitatori, de moment. Însă, chiar și acolo lucrurile se simplifică atunci când privim în ansamblu: încerc de fapt să le arăt celorlalți prin povești și interactivitate că muzeele sunt despre ei, despre fiecare dintre noi, că nu sunt străine de prezent, că arhivele colective nu se află prea departe de memoria personală.

 

Cum îți poți defini traseul profesional?

Norocos. Aș putea spune că în ciuda faptului că am fost mereu timidă și nesigură tocmai când îmi doream mai mult să vorbesc, a faptului că mi-am  început perioada de adult activ într-un mediu profesional în care nu m-am regăsit sau că am picat la Facultatea de Jurnalism, acolo unde îmi doream cel mai mult să intru, lucrurile s-au schimbat parcă singure pe parcurs. Am ajuns într-un punct unde nu mi-aș fi dorit neapărat să ajung sau unde nu m-aș fi gândit că o voi face. Iar aici am simțit că este locul meu. Este adevărat că eu cea care visa să fie jurnalistă și cea care sunt acum mai semănăm doar un pic. Această împlinire, aceea de a practica două meserii pe care le iubesc și care îmi oferă o grămadă de lucruri de făcut, nu exclude frustrarea și neîmplinirea. Pentru că nu e ca și cum aș trăi într-o țară care să prețuiască educația și cultura. Însă deocamdată simt că are sens fiecare mic lucru pe care reușesc să îl duc la bun sfârșit.

 

 

Care este povestea primei cărți? Cine ți-a dat curaj?

Pe vremea aceea aveam un blog și mult timp liber. Eram în concediu de maternitate cu primul copil, primeam cărți de la câteva edituri și scriam recenzii copilăroase alături de fetița mea, care între timp a devenit cel mai profesionist cititor din familie. Câțiva prieteni buni m-au convins în acea perioadă să le arăt textele mele risipite prin mail-uri editorilor de la Cartea Copiilor care își doreau atunci să publice autori români și lucrurile s-au legat apoi ușor. Dintr-un imbold spontan, le-am spus că admir foarte mult munca unei ilustratoare. Cum o cheamă?, m-au întrebat. Cristiana Radu, le-am răspuns. Nu mi-a venit să cred când au invitat-o la următoarea întâlnire să lucram împreună. Le sunt recunoscătoare și editorilor și Cristianei pentru „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima mea carte.

 

Inspirația de unde vine? Când ești cel mai creativă?

Cred că inspirația vine din gânduri care încearcă să fugă de noi, dar noi reușim cumva să le prindem. Ca să ajung să fiu creativă, îmi trebuie timp și liniște. Rar le găsesc, dar și când o fac, se poate spune că trăiesc un soi de mulțumire intelectuală și sufletească pe care nu o mai simt în alte contexte.

 

 

Ce îi învață pe copii, Iulia, poveștile? Tu ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Te pot învăța multe lucruri poveștile, dar nu cred că acesta este sau ar trebui să fie scopul lor explicit. O astfel de scriere programatică fracturează relația copilului cu povestea. Povestea devine brusc text, obligație, ceva de bifat. Cred că literatura este specială pentru că ne face loc în mintea altcuiva și ne face să ne simțim bineveniți acolo. Ne face loc și în lume, măcar aparent, apropo de prima ta întrebare. Iar aceste lucruri sunt mai importante decât orice morală.

 

Ce îți place cel mai mult la meseria pe care ai îmbrățișat-o? Se încălzește sufletul scriind?

În ambele meserii îmi place procesul de creație, oamenii pe care îi strâng laolaltă ideile, ceea ce iese în final, fie că este vorba despre o carte, un atelier, o expoziție și reacția publicului de la final pe care mereu o aștept cu emoții de toate felurile.

 

Ce carte nu ar trebui să lipsească din lectura obligatorie a unui copil?

“Minunea” de R. J. Palacio este o carte pe care o recomand foarte des. Îmi place foarte mult cum autoarea joacă în mod intenționat roluri foarte diferite între ele. Este o poveste spusă pe voci, în urma căreia nu poți rămâne indiferent sau indiferentă.

 

Ce carte ai în acest moment pe noptiera din dormitor? De ce ai recomanda-o?

Am mai multe începute, aștept vacanța ca să mă pot bucura de ele. Una dintre cărțile începute este “Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru pe care mi-am cumpărat-o de la Târgul de Carte Gaudeamus.

 

Cu ce sfat vii către tineri scriitori?

Să scrie atunci când simt că au ceva de spus, să scrie asumat, să nu își cenzureze vocea pentru că oricum o vor face ceilalți, după publicare să se bucure de cartea lor ca de un miracol, dar să caute și moduri în care să o apropie de cititor. În opinia mea, publicarea unui text implică și o anumită doză de responsabilitate, față de cuvântul scris, față de originalitatea creației literare, față de cititor, față de copaci etc.

 

Este meseria de scriitor una frumoasă, dar cronofagă?

Aș putea spune că este cronofagă pentru că eu scriu încet. Însă nu ar fi drept față de scris. Atunci când reușesc să scriu așezat, așa cum îmi place mie, nu contra-cronometru, abia atunci simt că timpul îmi aparține. Scrisul îmi dă așadar timp de fiecare dată. Este singurul care are răbdare cu mine și nu se teme de ceas.

 

 

Povestea de azi scrisă de Anda Suman este una de dragoste pentru ia românească autentică. Bunica sa i-a lăsat cel mai de preț dar și anume arta cusutului de mână. Înzestrată cu talent, cu răbdare, crede cu tărie că nu a  fost aleasă întâmplător să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni.

Desenează, coase și brodează semne tradiționale pe materiale autentice-in, pânză, mătase, catifea în atelierul ei de acasă, din Iași, deși își are originile în zona Neamțului. Lucrate manual cu multă migală, dibăcie, pasiune și dragoste, iile sale spun povestea fiecărei femei care dorește să poarte creații altfel, unicat. Fiecare operă a sa este atent lucrată cu acul și ața, dar unde se aștern frumos emoțiile și expectanțele clienților fără doar și poate.

Brandul Caterine pe care l-a fondat este mult mai mult decât o afacere. Este jumătatea care o întregește de un deceniu încoace. Nu s-a aruncat să fructifice acest meșteșug al cusutului de mână, deși era sub atenta îndrumare a bunicii sale până să se ducă în Ceruri, ci s-a aventurat, atunci când a luat decizia de a intra în câmpul muncii, să lucreze în lumea vânzărilor. Nu s-a mai regăsit la un moment dat și astfel a dat voie pasiunii pentru broderie să se desfășoare. Să o cunoaștem!

 

 

La ce lucrezi în prezent? Cum jonglezi cu toate atribuțiile?

În prezent, lucrez la mai multe colecții în paralel. Am început mai multe, căci așa sunt eu mai conectată la emoția oamenilor. Au venit către mine colecții care m-au inspirat dorințele oamenilor de a le crea anumite broderii și le-am îmbrățișat cum au venit. Unul dintre proiectele importante se numește „Îngerii mei ascultă rock”. Va aduce accesorii cusute pe piele naturală și bineînțeles rochii diafane care vor îmbina foarte tare partea de tradițional cu partea de modern. Aducem un pic și din partea de rock, puțin din partea de steampunk. Am făcut un mix pe care eu mi l-am dorit dintotdeauna. Voi aduce anul următor foarte mult din broderia victoriană din perioada aceea. Sper din tot sufletul să reușesc pentru că în acest proiect sunt, să zic așa, singură. Doar eu din echipa mea poate realiza broderia de autor, cusăturile pe piele și cusăturile pe orice tip de material. Cealaltă parte din echipă a rămas doar pe executare, după  îndrumările mele, după șabloanele pe care eu le trimit. Am nevoie de ajutor, dar știu că va veni la momentul potrivit. Aș avea nevoie de cineva pe mediul online și eu voi rămâne în contact cu cealaltă parte de management și anume cu clienții. Mie îmi place să vorbesc cu oamenii, așa cum îți spun de fiecare dată și ce îmi doresc cel mai mult este să pot broda și crea. Să știi că nu aș vrea să aduc în față faptul că se muncește foarte mult. Îmi place ceea ce fac, dar sunt și atribuții care nu îmi plac. Recunosc treaba asta, dar am răbdare. Ce mă hrănește foarte tare sufletește până la urmă este dorința mea de a crea cât mai mult. Cel puțin, am o comunitate de oameni înțelegătoare. Clienții mei sunt foarte înțelegători și, de multe ori, chiar dacă rămân cu shootingurile în urmă și nu reușesc să fac să-mi fac mereu timp, să știi că oamenii înțeleg. Mă ajută mult video pe care-l realizez pe rețelele de socializare.

 

Ce dorințe porți cu tine legat de brandul pe care l-ai fondat?

Draga mea Ema, curând voi lansa multe proiecte la Iași începând cu anul următor. Voi dori să fac cât mai multe ateliere atât de învățare, cât și de creație despre ia românească autentică, despre broderie, despre tot ce ține de artă și cultura Cucuteni de unde ne-am inspirat noi ca neam, voit sau nu. Este vorba despre un proiect nou și despre care nu s-a mai vorbit. Se numește „Amintirea din buzunar”. Acest proiect care scoate la lumină talentul fiecăruia dintre noi de a coase. Și da, chiar dacă există persoane care nu știu să coase un nasture sau nu știu să își coase un tiv, eu voi avea grijă să învăț pe fiecare în parte aceleași tehnici simple pentru a îți recondiționa o haină. Mai pe scurt spus, acest proiect scoate haina preferată din dulap care poartă o amintire frumoasă și tu încă nu ești pregătit sau pregătită să renunți la ea sau poate vrei să o păstrezi pentru totdeauna. Aici vin eu, voi înnobila această piesă vestimentară care îți este ție foarte dragă și împreună vom coase pe ea amintirile, mai exact emoția cu care a venit acea piesă vestimentară și o transformă într-o operă de artă. Bineînțeles că proiectele Caterine vor fi în continuare în desfășurare alături de alte proiecte care susțin artă cultură și educația și împreună vom reuși să ducem mai departe ceea ce frumos strălucește în a noastră Românie. Caterine își mai dorește foarte mult să scoată la lumină esența din spatele creatorului, și anume emoțiile oamenilor. Voi avea în continuare în lucru această colecție de rochii cu broderie de autor, colecție care se va lucra practic de la sine. Încă nu am reușit să găsesc această denumire pentru că fiecare om care vine către mine, vine cu emoție acolo. Trebuie să ai grijă cum așezi fiecare emoție. E un grad de sensibilitate foarte mare atunci când lucrezi după ce simte fiecare suflet în parte.

 

 

Fiecare regiune are modelul ei. Cămășile cu altiță sunt construite din figuri geometrice, unele cu flori și mărgele. Care este povestea iilor tale cu flori și mărgele?

La început am creat foarte multe figuri geometrice. A fost și mai simplu pentru mine  să le învăț să cos la momentul când am început, acum nouă ani. Era mult mai greu să pot să îmbin atât de multă cromatică. Broderia florală are nevoie de mult mai mult timp pentru a fi creată. Sunt foarte multe culori, se lucrează foarte mult pe șabloane, trebuie să aduci culoarea, se stabilește echilibrul cromatic. Nu este oricum și pot să îți spun că cămașă cu altiță la început a fost doar despre figuri geometrice, după care am plecat frumos și cu răbdare pe partea de broderie florală. Să știi că fiecare ie, într-adevăr, din fiecare regiune, are modelul ei. Eu am ales ia de Neamț. Ia de Neamț într-adevăr are și figuri geometrice. Am încercat practic să fac o îmbinare între aia de Neamț și ia din zona noastră, a Iașiului. Aici m-am regăsit. Eu am copilărit în județul Neamț, mai exact în Târgu Neamț, unde se coseau în două culori. Bunica mea într-adevăr a îmbinat. A făcut un mix din cămașă cu altiță și a readus modele foarte vechi la viață care nu au mai fost cusute și de acolo am preluat și eu modelele. Foarte mult îmi place să promovez și zona din partea Hârlăului. La mine vei regăsi mai multă broderie florală pentru că chiar și Iașiul are ca și punct reprezentativ trandafirul. E Trandafirul de la Moldova. L-am cusut foarte mult.

 

De ce nu și figuri geometrice?

Ca figuri geometrice m-a atras foarte tare rombul. Rombul pentru mine are o încărcătură energetică foarte mare. Rombul, prin felul cum a fost creat în momentul în care cultura Cucuteni a scos la lumină simbolistica, vibrația și tot ce înseamnă rombul pe ia românească autentică,  va fi prezent în toate formele lui indiferent de zonele României. Figurile geometrice pe care le folosesc sunt mai puține ce e drept, pentru că m-a pasionat mai mult broderia florală din mai multe motive. Să știi că voi aduce în atenția publicului mai multe creații cu figuri geometrice. Voi avea în lucru pe viitor și figuri geometrice îmbinate cu flori și mai multă simbolistică.

 

Ești singura care brodează pe piele. Te reprezintă, Anda dragă?

Să știi că m-a inspirat foarte tare cultura cusăturii pe piele. M-a inspirat din tradiția noastră românească și anume din cusătura acelor cojoace care sunt create din piele naturală și din blană de oaie. Cândva, au existat acești oameni și sper să mai existe și în ziua de astăzi, care creează broderie tradițională pe piele. Eu creez broderie de autor, adică creez broderie după inspirația și simbolistica bizantină. Practic, rescriu cu acul vibrația acesteia simbolice și mai exact ne îndreptăm atenția către ochiul protector care ne veghează de fiecare dată când energia Lunii, a Soarelui și multe alte semne. Da, mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac broderiile pe orice. Pentru mine este o provocare să poți coase pe absolut orice tip de material. Pielea mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac tatuajele pe piele care îți scriu povestea frumos. Eu nu mă pricep să fac tatuaje, dar mă pricep cel mai bine să fac broderie cu acul pe piele și sper din toată inima să pot duce mai departe acest proiect. M-am regăsit după prima împunsătură de ac. Am fost extraordinar de fericită. Bineînțeles că vor fi accesorizate, mai ales cu brâie, rochiile ca să facem ținutele cât mai versatile atât pentru Street Style, cât și pentru evenimente speciale. Vorbesc cu emoție despre acest proiect al broderiilor pe piele, pentru că cineva, cândva, mi-a spus o vorbă pe care eu am reținut-o. „Broderia este ca o urmă de ruj tatuată pe suflet”. Este adevărat, ca o urmă de ruj tatuată pe suflet, căci vine cu foarte multă iubire, vine cu foarte multă pasiune. Broderia pe piele are nevoie de foarte multă răbdare și de timp. Îmi doresc timp ca să lansez cât mai curând acest proiect și bineînțeles, să învăț oamenii pentru că nu vreau să păstrez pentru mine tot ce știu.

 

 

Sunt tot felul de ii pe piața românească. Mai mult de atât, ea a fost introdusă de curând în Patrimoniul Imaterial al umanității. Ce sentimente porți având în vedere că ea a cucerit o lume întreagă, iar tu ești unul dintre promoterii ei?

Să știi că îmi este încă destul de greu să răspund, chiar dacă a trecut puțin timp de când ia a trecut în patrimoniul UNESCO și pot să spun  că primul lucru pe care l-am exclamat a fost „în sfârșit”. Cei care creează tradiție, cei care ne-am supărat că s-a permis ca ia chinezească să fie mai vizibilă decât ia tradițională, este o foarte mare bucurie și o emoție inegalabilă, dar până la urmă și-a găsit locul în sufletele românilor. Ne interesează că România va sta în picioare oricum, că ia românească unește și că este a noastră. Este întrebarea care m-a pus pe gânduri. Este un cumul de emoții. Eu am crescut cu ia românească. Bunica cosea ie, eu cos ie. În atelierul meu, sunt ii și mă uit ca la o icoană. Sunt creații care ne onorează. Îmi exprim recunoștința pentru faptul ca ia a intrat în patrimoniul UNESCO.

 

Anda, te-ai gândit vreodată să te orientezi spre altă nișă? Ai cochetat cu această idee sau nici măcar nu s-a pus problema, având în vedere că ai o legătură sacră cu bunica ta deși ea nu mai este printre noi?

Să știi că la început vedeam doar broderie și atât. Eu vin din domeniul vânzărilor, a marketingului în urmă cu 10 ani. Până la momentul Caterine, eu nu am făcut ceva cu plăcere. Am trăit practic cu ideea că trebuie să fac și pe aceasta și și că mă ajută pe viitor și va prinde bine. Totuși, îmi prinde bine în gestionarea, să zic așa, economică administrativă a firmei din spatele brandului Caterine. Să revin la idee, nu mă văd făcând altceva. Nu voi lăsa niciodată acul din mână. Ia românească mi-a deschis drumurile. Acum cos diferite tehnici, toate tipurile de materiale, cum îmi place mie să spun.  Îmi doresc să ajung să cos și pe garduri. Dar în altă ordine de idei, pot să îți spun că îmi place foarte tare să povestesc despre oameni și să scot la lumină poveștile oamenilor. As cocheta cu ideea de televiziune, cu ideea de a aduce și a scoate la lumină oamenii de preț din România. Am întâlnit oameni minunați care au venit către mine cu povești interesante. Sunt oameni care au venit către Caterine, povești nespuse și așa a și apărut dorința de a realiza practic o emisiune în care să povestesc despre ei. Eu rămân deschisă către toate oportunitățile care vin către Caterine. Cine știe ce talente o să mai scoată la lumină Caterine?!

Mă mai văd în școli să învăț copiii despre cultura iei românești, despre arta românească, despre cultura Cucuteni. Îmi place foarte mult să învăț oamenii să coase, să își readucă hainele  la viață. O să am răbdare să învăț fiecare om în parte cum să își înnobileze haina prin  broderia care va rămâne până la urmă unică. Abia aștept să încep atelierele în Iași, workshop-urile. Îmi place să fiu alături de oameni, să le ascult poveștile. Asta vine ca o continuare a poveștii mele. Voi fi alături de oameni învățându-i și readucând la viață această meserie din care bunicii noștri ne-au crescut, pentru că cusătură manuală este cumva scrisă în codul nostru genetic. Vreau să le reamintesc oamenilor că există această tradiție.

 

 

Frumoasă este munca ta, dar despre uzura din spate nu știu cât de des ai vorbit. Este mare? Ce-mi poți mărturisi despre momentele tale?

Îmi este destul de greu să îți răspund la această întrebare, pentru că îmi ești și prietenă și tu știi deja anumite anumite detalii. Să știi că o să afli lucruri pe care eu nu le-am mai spus și fiindcă îmi plac foarte mult întrebările tale.  Îți spun că este foarte frumoasă munca din spatele brandului, este extraordinar de frumos să lucrezi cu emoțiile omului, mai ales că este foarte multă sensibilitate în spate. Totuși, e vorba de foarte multă răbdare și de acceptare.  Bineînțeles că îmi doresc foarte tare, cum îți spun de fiecare dată, să stau doar să cos, dar nu este doar despre asta. Este nevoie de management, este nevoie de multă grijă în mediul online. Practic, e nevoie de atenția mea în direcția de management a businessului. Nu pot să spun că îmi place foarte tare treaba asta. Nu sunt neapărat un om al cifrelor. Mie îmi plac cifrele atunci când vine vorba de numărul petalelor pe o pe o pânză, atunci când iau măsurile pentru a concepe o creație și astfel pot să spun că au fost și foarte multe momente de up&down. Nu am vrut în mediul online să se simtă. Asta este și călătoria Caterine, o călătorie care te învață și care îți aduce în față puterea pe care noi o deținem de a crea. Am îmbrățișat și eu momente de anxietate, momente de depresie, momente foarte grele pe care le-am depășit cu fruntea sus și motivul pentru care cos atât de multe flori, pe lângă faptul că am copilărit și am crescut în curtea bunicii, este motivul pentru care eu, cândva, mă ridicam din pat. Mă ridicam doar ca să ud florile în lunile de iarnă. A fost o perioadă care m-a inspirat, de fapt, chiar dacă a fost puțin mai dificil. Eu o spun cu zâmbetul pe buze pentru că acea perioadă a fost benefică pentru ceea ce au însemnat creațiile Caterine, pentru ceea ce sunt eu astăzi ca om.

 

Anda, te cunoaștem de ani buni după brandul pe care l-ai înființat cu dragoste, din dragoste pentru ia românească autentică. Ce signifianță are pentru tine Caterine?

Caterine nu este doar un brand. Este acel spirit care a adus în viața mea cunoaștere, mulțumire. Este călătoria mea spirituală. Mi-a adus cei mai frumoși oameni. Caterine m-a învățat că atunci când cazi în genunchi, te ridici cu aripi. Caterine mă învață să fiu recunoscătoare pentru toate lucrurile primite și mă refer la harul mâinilor mele. Eu sunt doar un instrument prin care Divinitatea se manifestă și aduce frumosul în această lume. Așa este Caterine: un dar, un suflet, recunoștință și iubire.

 

 

Ești înzestrată cu talent, ai două mâini dibace și le folosești cu dragoste promovând ia românească. Cui te apleci cu mulțumirile pentru lucrul sfânt învățat?

Mă aplec cu mulțumiri bunicii mele de la care am moștenit acest dar, care a avut răbdarea să mă învețe să cos și care mi-a oferit acum 7 ani speranța de a merge mai departe. Știu sigur că mi-ar fi zis și acum „sunt mândră că duci mai departe acest meșteșug”. Acest gând l-a exprimat public într-o emisiune pe care am filmat-o acum 7 ani. Mă aplec cu mulțumiri familiei mele, mamei mele, prietenilor mei, tuturor oamenilor care au venit către Caterine și care au crezut în mine și care mai cred în broderia manuală că poate rescrie povestea românilor și care scoate la lumină o meserie din care se poate trăi.

 

 




Maria Culescu, femeia care s-a luat la trântă cu cancerul și după ce l-a învins, a ales să lupte, prin intermediul asociației pe care a înființat-o, pentru copiii și tinerii care poartă același diagnostic

31 ianuarie 2023 |
Acum mai bine de un deceniu s-a luat la trântă cu un diagnostic format din șase litere. Unii se feresc să pronunțe numele, iar alții precum Maria Culescu, a îmbrățișat cu mult optimism tot ce a însemnat acea constatare medicală la vremea respectivă. Și-a...








Interviu Maria Țoghină – „Experiența de viață îmi spune că orice situație are cel puțin o rezolvare - nu suntem de fiecare dată mulțumiți de soluție, dar de fiecare dată trebuie să avem forța de a merge mai departe!”

28 decembrie 2022 |
Președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune în perioada 2005-2010 – prima femeie care a condus radioul public în cei aproape 95 de ani de existență, cel mai tânăr director general, jurnalistă, membru al Consiliului de Administrație...

Interviu cu pilotul Ionuț Dorel Motoi – „Cred că și la 90 de ani voi fi în aer și îmi voi lua porția de energie, de adrenalină, de zâmbete, de emoții. Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație.”

23 decembrie 2022 |
La 19 ani și-a deschis prima afacere, în IT, ulterior atrăgându-i atenția și alte domenii. Deși inițial nu a avut o pasiune pentru zbor, lucrurile s-au schimbat pe parcurs – rugat să aleagă un singur cuvânt care să descrie ce înseamnă pilotajul...