Elza Fejer este bucată din sistemul de învățământ românesc de mai bine de 25 de ani. Unii ar spune că e o viață de om. Eu aș spune că atunci când e vorba de pasiune, nici nu mai numeri anii, ci doar te dedici fără limită. Este lumină pe drumul cunoașterii și al explorării copiilor. Este o minune printre alte multe minuni care ghidează și dirijează din iubire pentru meseria aleasă.

Predă în localitatea brașoveană Budila, drept urmare escapada sa profesională a fost una liniară, dar nu și când vorbim despre perfecționările continue pe care le-a făcut de-a lungul anilor de învățământ. Desfășoară proiectul “Magazinul Clasei” prin care rezolvă una dintre problemele din educație, absenteismul școlar. Dar pentru mai multe detalii, îi dăm cuvântul!

 

A fi învățătoare înseamnă…?

A fi învățătoare înseamnă să fii lumină pe drumul cunoașterii. Dar, cum drumul este unul întortocheat, anevoios adeseori, “lumina” e nevoită să acopere foarte multe zone. În aceste situații, învățătoarea devine mamă, soră, prietenă sau colegă, iar uneori „îmbracă” uniforma ofițerului de poliție, a asistentului medical, roba avocatului sau halatul femeii de serviciu. O învățătoare se adaptează la nevoile colectivului de elevi, la nevoile fiecărui elev în parte.

 

De cât timp ați îmbrățișat această nobilă meserie?

Sunt cadru didactic de mai bine de 26 de ani.

 

Cum sună escapada dvs. profesională? A fost una liniară?

Escapada mea profesională poate fi privită din două unghiuri diferite. Dacă o privesc din punctul de vedere al continuității, da, a fost liniară. Am început în 1997 la Budila. În prezent sunt tot aici și nu mă văd  în altă parte. Dacă, însă, privesc treptele pe care am fost nevoită să le urc, nu a fost una liniară. Am început ca profesor suplinitor necalificat, umblând cu fișa roz (cei care au trecut prin asta, știu!) și așteptând la cozi interminabile pe holurile ISJ-ului. Am continuat prin trecerea de la gimnaziu la primar și calificarea la o vârstă și situație nu tocmai obișnuită acestei activități. Eram deja soție și mamă, cu a doua sarcină în progres în ultimul an de facultate, iar titularizarea, în 2008 , am obținut-o fiind deja în CIC.

 

 

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru societate și pentru copii?

Sunt foarte multe persoane în spatele acestui drum. În primul rând părinții.  Tatăl meu a fost un împătimit al cititului și s-a asigurat să nu-mi lipsească din bibliotecă  cărțile din bibliografia obligatorie. Rareori primeam păpuși sau jucării. Cadoul cel mai de preț a fost cartea. Mama nu mă verifica la lecții, dar întotdeauna îmi atrăgea atenția la regulile de ortografie și punctuație. Bazele le-am pus acasă.

Dar învățătoarea din clasa a IV-a și profesorii din liceu mi-au fost model în carieră. O tânără dedicată, libertină dar fermă în reguli, cu un har deosebit și niște munți ai iubirii de oameni și Dumnezeu, profeți ai voluntariatului și dăruirii și zei ai modestiei mi-au deschis poarta cunoașterii, arătându-mi calea.

 

Dacă mă luați de mână și facem o incursiune în copilărie, vă găseam la joacă în rolul pe care îl aveți acum, cel de dascăl?

Sincer, nu-mi amintesc de niciun exemplu concret în care “predam”, dar poate știu prietenii din copilărie mai bine. Știu doar că am fost foarte creativă în a-mi confecționa jucării, mă ascundeam de treburile gospodărești ca să citesc sau făceam “troc” cu sora mea mai mare. Eu rezolvam temele, ea se ocupa de treburile casei. Mai știu că deseori recitam sau cântam la evenimentele familiei sau a comunității.

 

Preotul, cadrul didactic, doctorul sunt pilonii într-o comunitate. Mai sunt respectate aceste meserii în ziua de azi?

Ar fi o plăcere să pot răspunde cu Da. Și totuși-Nu. Societatea noastră tinde să alunece pe o pantă a aroganței în care “descurcăreții”, ca să nu spun “șmecherii”, cad mereu în picioare luându-i în derâdere pe cei care muncesc pe brânci să obțină rezultate.

Acolo unde părinții oferă o educație sănătoasă (având și ei din ce oferi) mai avem o șansă, dar unde șmecheria e boală de familie șansele se reduc considerabil și doar o minune îi face pe oameni să aprecieze educația oferită de școală, biserică sau medicină.

 

Unde sunt sincope în sistemul educațional? Vă întreb pentru că sunteți bucată din el și ticluiți multe proiecte ca să reduceți din lacunele pe care le are, pe care le-ați simțit. 

Inechitatea reprezintă una dintre sincope, cred eu. Și nu doar în rândul elevilor, dar și a cadrelor didactice. Încă avem un sistem de evaluare în care nu se ia în considerare nivelul individual de dezvoltare al elevului. Nu se poate evalua nivelul de cunoștințe al unui elev căruia nu i se satisfac nevoile de bază, care ajunge greu la școală, fără motivație și susținere cu cel al unui elev care primește zilnic mâncare de calitate, îmbrăcăminte sau o poveste la culcare. În ceea ce privește evaluarea cadrelor, consider că nu numărul de olimpici sau volumul dosarului de perfecționare contează, ci nivelul schimbării produse în viața elevilor. Aici trebuie să vă povestesc o întâmplare din viața personală, care mi-a întărit convingerea că sunt unde trebuie să fiu.

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului priveam cu admirație colegii mei ajunși directori, funcționari publici sau profesori în ciclul liceal. Unul dintre profesorii mei m-a întrebat ce fac în viața profesională, iar eu i-am răspuns, cu sfială, că sunt învățătoare,  la țară, în satul în care m-am mutat după căsătorie, că predau în limba română la copii de etnie romă, care n-au nici drag de școală. Am observat sprâncenele dragului meu domn profesor ridicându-se și m-a întrebat, oarecum indignat dacă mi-e cumva rușine că fac asta. Nu a așteptat să-i răspund. Mi-a spus să nu îndrăznesc să mă rușinez, cu copii buni oricine poate lucra, cu copii speciali-doar cadrele speciale, iar dacă am deja atât de mulți ani experiență, înseamnă că sunt specială. M-a prins de umeri și mi-a recomandat să fiu mândră de mine, pentru că el este mândru de mine!

Despre asta vorbeam- greu mai găsești oameni de genul profesorilor de altă dată, care să te încurajeze, să-ți dea aripi.

Asta ne lipsește. Foarte multe cadre văd în clasă doar “obiectul muncii”, nu și rostul acestuia. Cu părere de rău, dar trebuie să spun asta.

Să revin la subiect.

O altă „notă joasă” o reprezintă atitudinea părinților care trimit copiii la școală (de multe ori fără cei 6-7 ani de acasă), și au așteptări uriașe, uitând că un copil petrece 4-8 ore în mediul școlar- iar restul, până la 24 din zi în mediul familial. Școala nu oferă minte, doar îi învață pe elevi cum să-și folosească mintea  și cu greu se pot reduce lacunele acumulate în timp.

 

Care credeți că sunt cele mai mari provocări în învățământul românesc?

Una dintre cele mai mari provocări este cadrul legislativ, respectiv incertitudinea cauzată de schimbările frecvente.

Avem programă stufoasă, iar timp valoros foarte puțin.

Deși spunem că educația este gratuită, suntem limitați în alegerea materialelor, nu avem toate materialele de care am avea nevoie, iar procentul activităților formale este încă mult prea mare. Activități precum cele recreative, excursii, tabere sunt încă inaccesibile copiilor dintr-o anumită categorie socială. Șansa copiilor din medii defavorizate constă în gradul de implicare a  ONG-urilor și a cadrelor didactice de la clasă.

 

Predați în Budila, una dintre cel mai sărace localități din Brașov. Care este reala situație în această comunitate?

Într-adevăr, Budila este una din cele mai sărace comunități rurale din județ. Majoritatea elevilor noștri provin din familii numeroase, cu părinți asistați social, fără loc de muncă și, de multe ori, analfabeţi funcționali. Elevii noștri vin adesea fără pachețel la școală, cu haine purtate și de frați, iar pe timp de ploaie sau zăpadă, suntem anunțați, că rămân acasă pentru că nu au încălțăminte adecvată. De-a lungul anilor s-a confirmat că unii elevi sunt sezonieri- părinții , obișnuind să culeagă fructe de pădure sau plante medicinale ori își luau copiii cu dumnealor ori îi lăsau pe cei mici în grija celor mari. Astfel, aceștia rămâneau zile în șir departe de școală.

Bineînțeles, sunt încercări în remedierea acestei situații. ONG-urile interesate sau administrația locală au ajutat în schimbarea situației, dar numărul familiilor nevoiașe este invers proporțională cu rezultatele.

 

Cum vedeți comunitatea prin ochii dumneavoastră?

Fiind o persoană optimistă, eu cred în șansa reușitei, dar trebuie să fiu și realistă. Avem nevoie de foarte multă implicare și de educație pe termen lung. Mă refer la faptul că trebuie să-i educăm pe copii, dar provocarea cea mai mare o reprezintă educația părinților . Avem și foarte mulți părinți (chiar minori) fără educație. Trebuie să ținem elevii în mediul școlar cât mai mult timp, iar părinților să le arătăm exemple concrete de reușită.

 

Dar portretul clasei dvs. cum ar suna în câteva rânduri?

Am o clasă pregătitoare foarte specială, din mai multe puncte de vedere: copii reprezentanți a trei naționalități, copii cu și fără grădiniță, din familii numeroase sau copil unic, de la 6 la 9 ani, cu părinți implicați, superprotectori sau delăsători, fără să știe dacă a plecat sau nu copilul la școală.

Am copii care au o igienă personală fără cusur sau alții, care nu se spală cu zile, copii cu vocabular bogat sau,dimpotrivă, sărăcăcios. Nivelul dezvoltării emoționale nu este  înalt, copiilor le lipsește iubirea sau încurajarea adultului, nu au curaj să-și exprime sentimentele.

 

De unde ideea inițiativei „Magazinul Clasei”?

Ideea mi-a fost sădită de Caty Roos, un om deosebit din fruntea Asociației Eltera, cu care colaboram de ceva vreme. Ea a îndrăznit să viseze cu ochii deschiși, iar eu am hotărât s-o urmez.

De-a lungul anilor am avut multe incercări de a-i motiva pe elevii din clasa mea. Aveam generații de copii cărora le-a fost de ajuns să merg la clasă și să-mi țin ora, să pregătim serbări și câteva activități “interesante”, dar au fost și generații cu copii problemă, repetenți, fără interes pentru educație cu care mă simțeam ca pe un câmp de bătălie-ba lipseau, ba plecau în timpul programului, ba veneau fără cele necesare. Obișnuiam să aduc de acasă lucruri de la băieții mei-creioane, creioane colorate, jucării, mai târziu și haine sau încălțăminte,să nu lipsească.

Dar degeaba, uneori! Dacă primeau fără efort depus, nu apreciau.

Șansa: RESPONSABILIZAREA. Asta am văzut în ideea lui Caty. Și chiar funcționează.

 

 

Cum se desfășoară acest proiect și cum îi stimulați pe copii?

Copiii vin la școală, primesc puncte, își “cumpără” ce au nevoie, nu vin, nu își pot cumpăra. Pentru fiecare zi de școală în care este prezent, elevul primește 1 punct. Cinci zile-cinci puncte. O lună de școală-20-25 de puncte(in funcție de lună). Dar, dacă pierde o zi(indiferent de motiv) pierde punctele pe toată săptămâna.

La sfârșitul lunii se deschide magazinul și se cheltuiesc punctele.

Avem cinci categorii de produse pe care le punem la dispoziția elevilor: produse de igienă, îmbrăcăminte,  încălțăminte,  rechizite și jucării. Cu punctele acumulate  elevii își pot achiziționa produsele de care au nevoie.

La început, Asociația Eltera ne furniza toate materialele de care aveam nevoie, aveam 10 clase participante si foarte puțini copii atingeau maximul de puncte. Acum avem 15 clase, peste 300 de copii, din care 25 la sută cu punctaj maxim.

Așadar, nevoile sunt mult mai mari, dar, Slavă Domnului, s-a lărgit și cercul susținătorilor noștri. Ni s-au aliat organizații și persoane fizice din județ, ba chiar din toată țara. Spre exemplu de la Negrești Oaș, până la Craiova sau Galați, prin Câmpina, București,  Deva sau Brașov. Mai nou avem susținători și dincolo de granițele țării.

Magazinul Clasei este mai mult decât un troc prezență-produse.

Este responsabilizare- avem copii care plâng dimineața acasă, dacă părintele, dintr-un motiv sau altul, nu vrea să- l aducă la școală.

Este educație civică- se repetă comportamentele adecvate înt-un magazin, salutul, expresii specifice, respectarea rândului.

Este educație financiară-cheltui cât am, drămui banii, învăț să cumpăr în funcție de nevoi sau plăceri.

Este distracție – cumpărături cu prietenii, vânătoare de oferte haioase, muzică, premii

Este echipă- vânzători(cadre)- cumpărători(elevi)

Este COMUNITATE-facem BINE comunității întregi prin responsabilizare, dăruire, implicare, acoperirea unor nevoi.

 

A avut roade? Dați-ne câteva exemple, vă rugăm!

Magazinul Clasei a împlinit 2 ani în ianuarie. S-a mărit considerabil numărul elevilor care vin zilnic la școală.

Aveam o clasă în care media era 5-7 copii. Acolo am reușit să mărim numărul la 11, 13 chiar. E clasa etalon în această temă-la alte clase rezultatele sunt mai puțin spectaculoase dar constante, ceea ce este foarte bine. Cu cât mai mulți copii prezenți zilnic la școală, cu atât mai multe șanse spre un viitor mai bun pentru comunitate.

 

Doamna învățătoare, câți copii au abandonat Școala Gimnazială Budila? Care sunt motivele pe care le aduc în față?

De-a lungul anilor, procentul elevilor care au abandonat școala a depășit media pe țară. Numeric, nu aș putea să vă spun.

Motivele le regăsim la o întrebare anterioară: ,sărăcia, lipsa posibilităților materiale invocate de părinți, dar și lipsa educației în rândul părinților, care nu-și susțin copiii în eforturile acestora de a frecventa școala.

 

Credeți că încă elevii n-au înțeles că educația este arma cu care înving și reușesc în viață?

Cu părere de rău trebuie să recunosc că societatea îi ajută să creadă asta. Până când modelele lor în viață sunt acele persoane publice, prezente pe social media, care nu promovează educația ci “scheme” de succes și aruncă cu banii- tind să cred că nu vor înțelege că Singura șansă este Educația.

 

Cristina Andone este scriitor, trainer de creativitate și ronțăitor de mere. Este președintele Fundației Ce Poți Face prin care promovează lectura, în special în mediul rural. Cărțile sale au fost vândute în peste 200.000 de exemplare: seriile Dar Motan, Povești din Pădurea Muzicală, Cartea Bunătății, antologia Nesupusele. În fiecare an susține zeci de ateliere de poveste în sate și orașe ca scriitor-călător. Din 2024 promovează conceptul de carte caldă, o abordare care singularizează anumite cărți pentru copii și le aduce mai aproape de cititori prin experiențe creative.

 

 

Cartea caldă și lectura ca experiență creativă

Cred mult în conceptul de carte caldă: acea carte care nu poate fi găsită decât în cadrul evenimentelor de lectură, de ilustrație sau de scriere creativă. Este un concept de nișă care contravine trendului actual despre cartea ca o marfă oarecare. Este o abordare alternativă: cartea nu este un obiect care poate fi cumpărat pe un raft sau de pe internet ci este mai ales o experiență.  Parcurgi o experiență de carte, intri în universul acelor povești, te joci de-a imaginația cu autorul cărții, atunci poți cumpăra și cartea. Altfel, nu. Sunt cărți rare, care nu pot fi găsite  la vânzare pe niciun site și în niciun raft comercial.

Între cărțile mele, doar Cartea Bunătății. Povești din Moldova și viitoarea Carte a bunătății. Povești din Oltenia sunt poziționate astfel. Pentru a le aduce către copii, fac mult mai multe ateliere decât pentru o carte obișnuită, cu siguranță. De exemplu, anul acesta am avut peste 40 de experiențe de carte la Muzeul Vârstelor, Muzeului Național al Satului, Palatul Culturii Iași, Casa Pogor, în școli, biblioteci, șezători din județele Iași, Bacău, București, Constanța.

 

 

Unde pot învăța tinerii ”meseria” de scriitor?

Ca tânăr, e important să fii mai ales un foarte bun cititor pentru a avea o șansă să devii un bun scriitor. Dincolo de acest lucru, pentru un tânăr ar fi util să cunoască cât mai mulți scriitori, să meargă la lansări de carte și la festivaluri de literatură. În plus, există pentru liceeni un program foarte interesant, gratuit, Joblandia, în care sunt înscrise edituri precum Nemira, Univers, Frontiera – pe lângă alte companii din alte industrii.

Astfel liceenii pot merge în vizită cu clasa la aceste edituri ( cu programare pe platforma www.joblandia.ro), și pot înțelege mai bine ce vor editorii, ce se caută pe piața de carte, care sunt pașii pentru ca un manuscris să fie acceptat. Mai pot vedea care sunt joburile dintr-o editură și cum funcționează tandemul scriitor-editor, inclusiv în promovare. Pot înțelege cum este antreprenoriatul cultural. Dacă ar fi existat platforma Joblandia acum 30 de ani aș fi scurtat multe etape în devenirea mea ca scriitor. Nu îmi pare rău. Dar îmi dau seama că aș fi început mult mai devreme, aș fi primit niște repere mult mai concrete și aș fi avut, în plus, probabil 15 cărți.

 

 

Impactul AI în literatura pentru copii

Cu ascensiunea AI, avem nevoie să reducem tot mai mult distanța dintre scriitorul-om și cititorii săi. După ce ne-am bucurat de ascensiunea vânzărilor în on-line, cred că de acum esențiale vor fi evenimentele. Cred că, sub presiunea concurenței dinspre AI, scriitorul viitorului va reveni la funcția sa primara, atât de umană, de povestitor și…de șaman al comunității.  Va redeveni vindecător de temeri, dătător de sens și de speranța. Maestru de imaginație. Destul de multe responsabilități, nu? Într-adevăr, a fi un scriitor-om în viitor nu va fi puțin lucru.

 

Despre prejudecățile față de literatura pentru copii

Multă vreme, literatura pentru copii a fost considerată un fel de verișoară mai săracă a marii literaturi. În plus, cărțile românești, de orice fel, aveau de înfruntat eticheta de ”mai puțin strălucitoare”, în comparație cu producțiile literare din alte țări.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Vedem o creștere a dezirabilității pentru literatura contemporana româna, cel puțin în ultimii 10 ani. Exista deja colecții de literatură contemporană română în cadrul fiecărei edituri semnificative. Încep să existe colecții de literatură pentru copii, în care scriitura românească începe să aibă o amprentă mai semnificativă. Există un premiu de literatură românească pentru copii. Și cel puțin un festival semnificativ, Șotron. Dar mai ales există comunități foarte active de părinți care caută cărți inteligente și bine scrise pentru copiii lor, cărți scrise de autori români.

Cred că trăim un moment de reviriment în literatura românească pentru copii. Este în egală măsură o bucurie și un privilegiu să fii coleg de generație cu Victoria Pătrașcu, Adina Rosetti, Cosmin Perța, Iulia Iordan, Carmen Tiderle, Petre Crăciun, Simona Epure – pentru a numi doar câțiva dintre scriitorii absolut minunați care publică acum în România. Căutați cărțile scrise de ei:  îi veți oferi copilului vostru șansa conectării la ce înseamnă umor, visare, înțelepciune, inventivitate în spațiul cultural românesc.

 

Cum îi apropiem pe copii de lectură?

A deveni cititor e o cale lungă și nu cea mai simplă. Dar la capătul ei va sta un om liber. Și mult mai fericit. Cum le deschidem copiilor noștri drumul către carte? Le creăm un spațiu
special pentru citit. Eu l-am numit Cuibul cu povești sau Tihnar,
acel loc din casă în care ne refugiem și în care timpul chiar ne lasă în pace. Apoi merită să avem un calendar de citit. Putem să ne creăm singuri acest calendar de lectură pe care punem puncte în fiecare zi, pe măsură ce progresăm cu cititul. E important să citim cu copiii în fiecare zi: rutina ne e cel mai bun prieten, cel puțin în privința bunelor obiceiuri. Mai putem încerca să interpretăm, pe rând, câte un personaj din carte. Ca la o repetiție la teatru. Alternativ, putem căuta vocea care sună cel mai nepotrivit pentru un personaj, de exemplu, o voce subțirică pentru un monstru. Un alt sfat ar fi să creăm un ambient special: perne, un ghiveci cu flori, poate o lumânare ( din cele aparente). Putem pune lângă locul nostru de citit câteva bobițe luminoase decorative: cine spune că luminițele de Crăciun sunt bune doar iarna? Creează magie în orice anotimp. Iar noi vrem ca timpul poveștii să fie magic. Drum bun în poveste!

 

 

Alexandra Bocîrnea este profesor învățător de puțini ani, dar a făcut în acești puțini ani cât n-au făcut alții, poate, în zece. De când este parte din sistemul educațional, nu poate să stea cu mâinile la spate și să privească cu indiferență la tot ce se întâmplă sau nu se întâmplă în comunitatea din care face parte. Cu o motivație puternică, din bunele sale convingeri, pentru că este un om care guvernează în jurul unor valori și morale însușite în interiorul familiei, a desfășurat activități de creație gratuite la care au participat copii din diferite sate din țară. Anul trecut, a dotat biblioteca din Barcani cu 1.000 de cărți noi pentru copii. A oferit încălțăminte, îmbrăcăminte, jucării și cărți copiilor din Floroaia Mică, ajutând și familii nevoiașe din zona Întorsurii.

Din exterior, se observă multă implicare și dragoste. În interior, este implicare la superlativ. Cred cu tărie că nu i-a fost ușor să facă toate acestea, dar a știut unde și cum să ceară sprijin. Puterea cuvântului e în tot și toate.

Este tânără, iar vârsta îi este aliat, la fel ca și curajul. Ambiția i-a fost prietenă mereu și merg la braț împreună pe drumul profesional pe care l-a îmbrățișat. Mai multe, să povestească chiar învățătoarea Alexandra!

 

 

Fiecare dintre noi ne aducem aminte de școala în care am învățat, învățătorul ce ne-a condus mână și care a prioritizat să ne transmită valori și convingeri bine închegate în noi.  Cu ce valori ați plecat în viață? Ce v-a învățat școala?

Îmi amintesc cu drag de anii de școală, eram o elevă conștiincioasă și îmi plăcea să merg acolo. Dragul acesta de școală mi-a fost insuflat de părinții mei, care m-au educat cu blândețe și autoritate totodată. Școala m-a învățat multe, dar dincolo de toată teoria pe care am învățat-o, am fost norocoasă să am profesori cărora să le pese și să-mi reamintească că am potențial.  A fost suficient să mă simt apreciată de câțiva dintre ei astfel încât să-mi ofere curaj și încrederea în mine de care aveam nevoie. Școala a creat numeroase situații în care să fiu nevoită să mă raportez la viața reală, lucru care avea să mă ajute mai târziu, învățându-mă de asemenea, că munca și exercițiul mă pot ajuta să ajung unde îmi doresc. Uitându-mă înapoi, am plecat în viață cu onestitate, respect și curaj, puse în valoare de școală și de educația primită acasă.

 

Ce doriți să transmiteți la rândul dumneavoastră, acum că sunteți și dumneavoastră bucată din sistemul educațional?

Aș scrie atât de mult aici. Mi-am dat seama că ce a contat foarte mult în momentul în care am devenit învățătoare a fost nu ce informație livrez, ci cum o livrez. În primul an de învățământ, aproximativ 30% dintre elevii clasei mele nu frecventau școala, sau veneau doar rareori (procentul abandonului în prezent la aceeași clasă fiind 0%), lucru care m-a făcut să înțeleg că trebuie să găsesc o modalitate prin care să-i atrag pe copii spre școală. Am creat un spațiu colorat, primitor, în care ei să se simtă bine și să vină cu drag. De asemenea, am încercat să transmit conținutul pe care trebuie să-l predau într-o manieră cât mai creativă, cu legătură directă cu realitatea. Încerc să le formez și lor anumite valori, să-i învăț cum să se poarte în societate și în diferite situații, să fie blânzi, buni și recunoscători pentru tot ceea ce primesc, dar și curajoși și deschiși la schimbare.

 

 

Cum poți să nu te pregătești pentru emseria aceasta și s-o iubești?

În ultima perioadă am conștientizat că mai presus de studiile pe care le faci pentru a deveni cadru didactic, este extrem de importantă vocația pe care o ai pentru această profesie. Cred că toate studiile, formările, cursurile ar ceda cu siguranță în fața chemării pe care o ai pentru meseria de profesor. E foarte important să pui mult suflet și să-ți placă cu adevărat ceea ce faci, dar trebuie să ai inima și ochii deschiși astfel încât să te bucuri o dată cu cei pe care îi bucuri pentru toate lucrurile mici.

 

Când s-a cristalizat opțiunea dvs. de a vă face dascăl? Ce v-a atras spre catedră?

Când eram mică mă imaginam învățătoare, dar nu era o dorință foarte puternică. Priveam cu admirație toți profesorii și probabil lucrul acesta a sădit în mine această dorință. Am renunțat la idee o perioadă, după care am luat hotărârea abia spre finalul clasei a XII-a. Am terminat filologie, deși mereu mi-au plăcut și științele exacte. Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov a fost singura la care m-am înscris. Pentru că eram nehotărâtă mi-am spus mie că ori intru la pedagogie, ori merg acasă și văd eu ce fac. Uitându-mă în urmă, cred că ceea ce m-a atras nu a fost un factor din exterior, ci a fost ceva înăuntrul meu care știa că fac bine ce fac. Cu siguranță a contat foarte mult faptul că îmi plăcea să fiu în jurul copiilor, să citesc despre și pentru ei, iar firea mea creativă a adus un bonus în care am crezut.

 

 

Au fost voci în familia dumneavoastră care v-au îndrumat și le-ați ascultat? Mai aveți în familie membri care sunt cadre didactice?

Am avut norocul ca cei din familie să nu pună presiuni asupra alegerii meseriei mele. Fiind singurul copil al familiei, părinții mei au pus mereu accentul pe educație, dorindu-și să continui studiile indiferent de situație. Bineînțeles, și-au exprimat dorințele asupra unor profesii, dar toate discuțiile noastre pe această temă se finalizau cu „tu știi ce e mai bine” sau „facem așa cum vrei tu”. Probabil pentru că nu au fost la fel de norocoși ca și mine, am simțit mereu din partea părinților faptul că educația trebuie să fie pe primul loc. Am crescut înconjurată de cărți și au cultivat o educație pentru care o să le fiu mereu recunoscătoare. În familia noastră, există un singur cadru didactic, mătușa mea, tot învățătoare pe care o vedeam ca pe un model atunci când eram mică.

 

Cum a fost Liceul Pedagogic sau Facultatea de PIPP din punctul de vedere al studiilor, al seriozității, disciplinei, al respectului față de școală și cadrele didactice? Cum erau profesorii? Dar examenele? Ce vă amintiți?

Pentru că în clasa a VIII-a nu eram încă hotărâtă pe ce drum voi merge, nu am parcurs studiile unui liceu pedagogic, ci doar facultate. Totul a fost extrem de serios și riguros în timpul facultății. În primul an universitar am simțit lipsa liceului pedagogic, dar cu muncă suplimentară am recuperat toate noțiunile. Îmi amintesc că perioada facultății a fost pe de-o parte valoroasă, pe de-o parte stresantă pentru mine, totul fiind accentuat de dorința mea de a face lucrurile cât mai bine. Bineînțeles, am tratat totul cu seriozitate, având un respect deosebit pentru profesorii din facultate, ce sunt cu adevărat niște profesioniști. Îmi amintesc cum îi priveam cu admirație și mă gândeam câtă muncă au depus în spate. Legat de evaluare, am simțit că în majoritatea cazurilor aceasta s-a realizat corect și ce m-a ajutat foarte mult din punct de vedere al dezvoltării mele, a fost faptul că am fost nevoită să lucrez foarte mult în echipă și să cunosc diferite tipologii de oameni.

 

Cadrele didactice sunt oameni simpli, dar profesioniști reali. Au devenit oameni de catedră în urma absolvirii unei instituții ce creează o nobilă profesie. Dacă n-ai fi cadru didactic, ce altă meserie ai fi ales?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea aceasta pentru că așa cum spuneam mai sus, am mers la sigur. Totul sau nimic. Acum cred că dacă nu aș fi cadru didactic, m-aș dedica întru totul pasiunii mele, handmade-ul.

 

 

Nu de mult timp v-ați început cariera didactică.  Cât ani în urmă mai exact?

Așa este. Mi-am început cariera didactică în 2020, sunt în al patrulea an în învățământ.

 

Ați avut emoții? Aveți și o poveste?

Am avut emoții, frici, îndoieli. Primele săptămâni de școală au fost foarte provocatoare pentru că au reprezentat un nou început și dintr-o dată mă aflam într-un loc nou, unde nu cunoșteam pe nimeni. Îmi amintesc că în acel an erau foarte puține posturi titularizabile, iar printre acestea unul dintre ele era în comuna Budila (unde predau și în prezent). Cu câteva zile înainte mă uitam împreună cu părinții mei peste listă, iar tata mi-a spus: „Mergi oriunde, dar la Budila nu.”. Îmi spunea lucrul acesta pentru că auzise că este o comunitate provocatoare, unde populația rromă era majoritară. Când a sosit ziua ședinței pentru repartizarea posturilor, am analizat cu atenție lista și i-am spus inspectorului că voi alege școala de la Budila, iar acesta m-a întrebat de două dacă sunt sigură. Așa a început povestea mea aici. Îmi amintesc că în ziua în care am trecut să-mi las documentele, școala mi s-a părut extrem de frumoasă. Îmi amintesc în detaliu și primele zile cu colegii, când toți s-au purtat frumos cu mine. Nu puteam decât să-i observ pentru că nu știam ce am de făcut J. În toată ordinea aceasta m-a surpins cât de bine se înțelegeau unii cu ceilalți, lucru care m-a și făcut să rămân aici mai mult decât preconizam. Au fost foarte emoționante și primele întâlniri cu copiii, de care m-am atașat foarte repede. Atunci, plănuiam să rămân doar un an, iar în prezent mă gândesc că mai avem un an și termină o generație cu mine. Am o satisfacție uriașă uitându-mă în urmă și nu aș schimba cu nimic alegerea pe care am făcut-o.

 

Despre școala unde predați ce îmi puteți spune?

Când am citit această întrebare, mi-am amintit de o carte, „O școală mare cât toată lumea” de Gianni Rodari. Așa este și școala noastră, mare cât pentru toată lumea, iar pentru unii dintre noi, toată lumea noastră.  Școala Gimnazială Budila  este o școală cu peste 600 de elevi din comuna Budila, județul Brașov. Deși este o școală dintr-un mediu vulnerabil, cu procent mare al ratei abandonului, simt că este o școală în care se dorește schimbare și în care oamenii sunt conștiincioși. M-am bucurat din plin de directori atât de blânzi și care m-au lăsat să pun în aplicare toate nebuniile mele. Iar pe lângă directori, la superlativ este întreg colectivul și tot ce se întâmplă aici.

 

Dar un profil al copiilor dumneavoastră îmi puteți face?

Elevii mei sunt clasa a III-a acum, acesta fiind al patrulea an împreună.  De când sunt aici, am avut nenumărate ocazii de cunoaștere, și mereu mi-am dat seama cât de important este să poți vedea dincolo de aparențe. Majoritatea elevilor provin din familii modeste, numeroase, cu diferite probleme, făcând parte dintr-o cumunitate vulnerabilă. Când aveam o zi mai puțin bună, îmi aminteam ce îmi spunea o colegă: „copiii aceștia au nevoie să fie ascultați și iubiți”. Din păcate viața lor se caracterizează prin spațiu restrâns, fără posibilitate de dezvoltare, fără educație, cu visuri limitate din pricina unor concepții ce s-au perpetuat din generație în generație. Chiar și așa, sunt muncitori, atenți, iubitori, conștientizând puterea educației.

Aș spune și cum îi văd DIN profil: cu colțul gurii ridicat atunci când ne vedem la școală, cu ochi ce lucesc de bucurie, entuziasm și curiozitate, cu spatele ușor aplecat din cauza muncii și a poverilor pe care le duc.

 

 

De ce Teach for Romania? De ce ați ales această organizației având în vedere că se apleacă asupra copiilor din medii vulnerabile?

Cunoșteam programul Teach for Romania de acum câțiva ani, însă nu-mi doream neapărat să îl parcurg, până anul trecut când una dintre colegele mele s-a înscris. Lucram deja într-un mediu vulnerabil și simțeam nevoia de a discuta cu persoane ce activează în același mediu și care înțeleg și pot oferi soluții și păreri valoroase referitoare la diferite situații cu care mă confruntam. Voiam în continuare să învăț și am simțit că Teach va fi o experiență foarte valoroasă. Participarea la program a fost schimbarea de care aveam nevoie. Am învățat extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă, iar pe lângă îmbogățirea competențelor profesionale, m-a ajutat să mă schimb din punct de vedere personal, să am mai multă încredere în mine și să simt că pot.

 

Conform unor statistici europene, aproape jumătate dintre elevii români, circa 42%, sunt analfabeți funcționali… În aceste condiții, ocupăm primul loc în Europa, un trist record în materie de educație sau antieducație… Cum este posibil un atare fenomen?

Este atât de mult de discutat despre această problemă încât subiectul poate să devină copleșitor. La mijloc sunt foarte mulți factori. Țin să cred că startul în educație pleacă de acasă, din familie, iar mai apoi de la școală. Parteneriatul acesta familie-școală-comunitate este atât strâns încât dacă o componentă nu mai funcționează bine, tot procesul se pierde. În ultima perioadă am observat și citit și eu despre lipsa de interes a familiilor pentru educație, și nu trebuie să-i judecăm pe toți pentru că nu știm ce se ascunde în spate. Cu siguranță și procesul de învățare de la școală este necesar să treacă prin câteva schimbări astfel încât, învățarea să aibă sens. Ce vreau să scot în evidență este faptul că nu doar învățământul în sine este vinovat pentru acest fenomen, depinde în egală măsură și cum beneficiarii educației se raportează la dorința lor de învățare.

 

Despre comunitatea în care lucrezi ce-mi poți povesti? Simți că se formează un parteneriat între școală-familie-comunitate? Sunt părinții interesați de educația copiilor lor?

Din punctul meu de vedere, există un parteneriat între școală-familie-comunitate. Majoritatea părinților sunt interesați de educația copiilor lor și am simțit că își doresc mai mult de la ei. Din păcate nu este un aspect general valabil, iar diferențele se pot vedea cu ochii liberi. Un copil implicat are un părinte implicat. Acest parteneriat a depins foarte mult și de cum noi, ca organizație școlară am încercat să ni aducem pe părinți aproape. Am desfășurat numeroase proiecte, întâlniri, ședințe, ateliere în care am invitat și părinții, iar aceștia s-au implicat. Ce a contat foarte mult a fost și organizarea unor vizite în comunitate, unde părinții ne-au primit foarte bine.

 

Care sunt, într-o privire concentrată și esențială, cele mai importante probleme și dificultăți ale școlii noastre de azi?

O problemă pe care am tot văzut-o și chiar simțit-o de când lucrez în învățământ este faptul că profesia de dascăl și-a pierdut din respectul cuvenit acum ceva timp și că persoanele care nu au fost în papucii unui profesor au tendința de a judeca și reproșa munca noastră. La fel ca mulți alți oameni, cerem respectul celor din jurul nostru, însă din păcate sunt nenumărate situații în care nu îl primim. Cred că o altă situație alarmantă este faptul că nu ne mai simțim în siguranță, dovadă fiind toate cazurile din mass-media, dar și faptul că suntem martori a unor fapte de agresivitate adresate uneori chiar nouă. E foarte trist ce se întâmplă din acest punct de vedere. Într-o altă ordine de idei, aș mai adăuga aici câteva probleme, în această ordine: abandon școlar, analfabetism, învățare mecanică fără ca elevii să înțeleagă de ce învățată acel conținut și cum îi va ajuta, lipsa motivației școlare.

 

În realitatea pe care o trăiți dumneavoastră în școala unde predați, cu ce vă confruntați?

Așa cum spuneam mai sus, școala la care predau în prezent se află într-un mediu vulnerabil care aduce cu sine numeroase probleme. O luptă pe care am dus-o încă din primul an de învățământ a fost stârnirea interesului pentru școală și educație, aspect pe care am dorit să-l duc atât către elevi, cât și către părinți. Bineînțeles, alte probleme au fost și abandonul școlar, niveluri scăzute ale literației și numerației, probleme din punct de vedere al educației socio-emoționale. Venind din familii modeste sau chiar sărace, elevii nu aveau/ încă nu au parte de strictul necesar pentru a-și desfășura activitatea. E foarte greu să faci ceva când nu ai cu ce să faci acel lucru, iar asta presupune ca tot timpul să fii ingenios și să găsești soluții. Aș pune pe listă și comportamentele violente născute datorită unui mediu neofertant, în care copiii sunt martori a unor exemple negative din comunitatea în care trăiesc. A fost foarte important să formez contexte de învățare din care elevii să înțeleagă faptul că lumea nu se rezumă doar la ceea ce au văzut până acum și că aceasta nu este normalitatea, dar și să încercăm să trecem printr-un proces de formare a unei culturi de tip „eu pot” din care să înțeleagă că viitorul stă în mâinile lor.

 

 

Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să se reformeze. Unde ne aflăm ca sistem educațional din punctul de vedere al calității și eficienței educației?

În ultima perioadă am încercat din răsputeri să văd părțile bune. Știu că această reformă înseamnă un proces complex și îndelungat, ce nu va avea loc de pe o zi pe alta. Dincolo de toate problemele cu care ne confruntăm, de toate știrile care promovează părțile negative, dacă privim în adâncul lucrurilor, vom fi surprinși de cât de multe lucruri bune se întâmplă. Sunt o mulțime de dascăli care au adoptat schimbarea, dascăli cărora le pasă și lucrează cu sufletul. Cu siguranță munca lor este calitativă și eficientă. Mai sunt multe lucruri de schimbat, dar țin să cred că e mai mult bine decât rău.

 

În descifrarea invitatului de azi, actorul Daniel Popa, plecăm de la deviza că se hrănește cu ceea ce face. Își scrie povestea vieții învârtindu-se în jurul celei mai mari dorințe ale sale, de a-și desăvârși meseria de actor transformând arta în emoție.

Și-a luat zborul de sub aripa familiei și a plecat din locul în care a copilărit ca să-și îndeplinească un vis pe care l-a făurit în mintea sa în perioada adolescenței. A reușit să-l materializeze mergând la braț zilnic cu ambiția. A început cariera de actor nu cu strâns din dinți din partea părinților, pentru că a primit încurajare, ci cu o puternică neîncredere și stângăcie venită din interiorul său, din cauza vârstei. Nu s-a lăsat, în schimb, descurajat, ci doar a muncit  ca să fie pe scenă și să devină un om al ei, jucându-se.

Prestează o meserie pur socială, dar care îl ține de mână când îi este greu. Trec toate când se află pe veșnicile scânduri ale scenelor. Își pune mereu sufletul pe tavă, iar personajele pe care le interpretează le trece prin filtrul propriu. Iese din confort, dar evoluează în timp ce face asta. Fiecare rol pe care-l interpretează a picurat diverse arome și esențe ce i-au format atât personalitatea, cât și gândirea estetică.

Ușor nu este să scriu despre oamenii pe care îi apreciez fără să nu pun, poate, un strop mare de subiectivitate. Mai multe, chiar și cum găsește comicul în orice situație, de la tânărul actor Daniel Popa!

 

 

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Dacă ar fi să îmi iei mâna și să dau noroc cu mulțumirea ta cea mai mare, ar fi meseria pe care o ai îmbrățișat-o în viață?

Cred că meseria ar fi a doua cea mai mare mulțumire a mea. Sigur, am „luxul” de a face ce îmi doresc și asta e extraordinar, dar cea mai mare mulțumire ar fi faptul că părinții, sora și mâna de prieteni ce îi am sunt sănătoși. Cred că la finalul vieții am să fiu întrebat despre cât am oferit, cât am fost 100% cu sufletul și cât și cum m-am ocupat de mine și de relațiile cu oamenii mai sus menționați.

 

Ce îți dă actoria frumos pentru suflet, Dani?

Faptul că încă mă pot juca, om mare fiind de acum. În timpul unor repetiții eram destul de încordat, de crispat, până ce regizorul mi-a spus că e momentul să uit de text, de partea tehnică și să încep să mă joc. Fără să-mi dau seama pe moment, aceea a fost situația ce asemănat-o foarte mult cu viața mea. De multe ori când mă simt stresat, încordat sau blocat, îmi dau voie să mă joc și să nu mai gândesc așa de mult. Devine un defect al nostru, al adulților, să gândim excesiv. E atât de frumos să ne bucurăm de moment și să râdem, să descrețim frunțile. Ridurile oricum apar, cu sau fără acid hialuronic. Hai să luăm în serios ce e de luat în serios, dar hai să nu o facem mai mult decât trebuie!

 

Carieră în actorie- o dorință sau un joc ticluit al șanselor?

O dorință pentru care am muncit. Însă nu pot nega norocul ce l-am avut. A fost așa o înălțare de fapte ce au condus la cine sunt și ce fac în momentul acesta. Mereu m-am simțit norocos, păzit, încălzit de Soare (probabil de aici și zodia leu, în care cred doar până la un punct). Dacă aș da timpul înapoi, aș face exact același lucru, mai ales dacă știu că mă trece printr-un cumul de stări. Pentru că da, treci prin momente bune și mai puțin bune, perioade înfloritoare, dar și de secetă sau de stagnare. E un curs firesc. Nu mă împotrivesc.

 

 

Joci teatru cu bucurie. Ai intrat în multe ipostaze, iar rolurile tale personaje sunt cele care reușesc să împartă încântare în rândul publicului spectator. Și, totuși, când ai avut prima întâlnire cu scena?

Prima mea întâlnire cu scena ca amator a fost la Fălticeni, mai exact la Casa de Cultură „Gr. V. Birlic”. Până la acel moment am fost timid și nimic nu indica că eu aș putea să pronunț mai mult de două cuvinte pe o scenă și o sută-două sute de oameni să mă asculte. De ce am ținut să spun și numele casei de cultură? Pentru că Birlic a fost unul din cei mai mari actori de comedie din țară și povestea face să fie chiar din Fălticeni. M-am și mândrit cu acest aspect când în 2022 am jucat împreună cu minunații mei colegi de la Ateneul Național din Iași la Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București. La descrierea unei fotografii din acel spectacol scriam ceva de genul: “actori din Fălticeni ce au jucat la TNB până acum: Birlic, Răzvan Conțu (un coleg de trupă din liceu care acum e angajat al Teatrului Național din Iași) și eu”. Așadar, a fost un drum de parcurs de la scena Casei de Cultură la scena unui teatru național. Și Doamne, câte mai sunt!

 

Veșnicele scânduri ale scenei îți sunt acasă, oare?

Atât metaforic cât și adliteram, da! Lăsând la o parte faptul că atunci când intru în scenă sunt foarte sigur pe ce am de făcut, am și dormit la propriu în teatre. De obicei, asta se întâmplă când am spectacole în afara Iașului și teatrul cu care colaborez să aibă camere de dormit. Au fost nopți când nu puteam dormi și coboram la scenă să îmi repet monologul sau scena. Acum că spun asta poate părea un pic dubios, dar îmi asum.

 

Cine a sădit încredere în talentul tău și a știut să ți-l valorifice?

Absolut toți oamenii cu care am lucrat sau care m-au văzut. Și le sunt recunoscător.

 

Au fost în jurul tău și voci negative care au încercat să te descurajeze având în vedere că este o meserie cronofagă?

Probabil că au fost. Eu nu le-am auzit. Am un scut foarte gros care nu lasă energiile și vocile negative să treacă prin el.

 

Porți fericire pe scenă, dar ți-a oferit vreodată și sentimentul de frică?

Da, am trăit sentimentul ăsta. E diferit de la spectacol la spectacol. Dar una peste alta, mă gândesc că mie chiar nu are de ce să îmi fie frică. Știu că un spectator vine să vadă ceva care să îl amuze, să îl facă să reflecte asupra unor situații sau doar vine obligat de nevastă. Văzându-mi de personaj, le ofer ce își doresc.

 

 

Te sperie dacă din motive de ordin social ar trebui să îți schimbi meseria sau sfidezi gândurile negative?

Absolut deloc. Am învățat de-a lungul acestor ani să nu mai fiu atât de impresionat de ce mi se întâmplă, ci mai degrabă implicat. Dacă ar trebui să schimb meseria din oarecare motive, aș face-o și gata. Viața nu a dat nimic celui care s-a plâns sau celui care s-a lăsat ghidat de gândurile negative.

 

Care ar fi contextul la care ai renunța de bună voie la meseria ta?

Mutarea la o vilă de pe Coasta Amalfi cu o casă de vacanță undeva prin Elveția să am unde merge de Crăciun și Revelion.

 

Cine ești tu dincolo de hainele pe care le îmbraci pe scenă?

Om, soare, emoție, radical, haos organizat, suflet.

 

Cum arată în imaginația ta persoana pe care vrei s-o porți mândru de mână?

N-am nici cea mai vagă idee. Am crezut că pot răspunde la întrebarea aceasta, dar nu cred.

 

Te visezi lângă o actriță doar pentru că știi că îți va înțelege modul de viață?

Cu siguranță că o actriță ar înțelege turneele, perioadele de repetiție, poate stadiul de oboseală la care ai ajuns într-un anumit punct al vieții, dar nu consider că ar face rabat de la această înțelegere și o femeie ce nu face parte din domeniu. Nu meseriile ne dictează, contează să fim oameni întâi de toate.

 

Dani împarte bucurie, guvernează în jurul optimismului, dar se așază peste el și insecurități, emoții negative, temeri?

Absolut. Dar nu le dau așa de mult credit. Nu am naivitatea aceea (ce mi-aș fi dorit, poate, s-o dețin) încât să nu știu că lumea e și rea, nu doar bună.

 

Ai regrete?

Da, dar îmi trec.

 

Dacă ar fi să mă conduci în perioada cea mai provocatoare din viața ta, care ar fi aceea?

Cu siguranță perioada în care ne aflăm acum. De altfel, e și cea mai bună perioadă a vieții mele.

 

 

Dar frumoasă?

Ai o mașină a timpului să ne teleportăm prin viața ce nu am trăit-o?

 

Ce culoare are prezentul tău, Dani?

Portocaliu cu nuanțe de albastru.

 

 

 

Geanina Studencu a părăsit lumea corporatistă de când a devenit mamă, dar nu s-a îndepărtat de lumea muzicală. Copiii și muzica au avut prioritate. Pasiunea pe care o poartă încă din copilărie nu a lăsat-o să se separe de această formă de artă. Sentimentele care o înconjoară atunci când cântă la evenimente private sau alături de copiii pe care îi îndrumă în interiorul academiei care i-a dat viață în perioada pandemiei sunt de neegalat.

Toate drumurile din viață au dus către muzică. Îi dăruiește ceea ce un serviciu care se desfășoară între patru pereți nu îi va putea oferi  niciodată și anume exprimarea libertății. Dincolo de partituri și note muzicale, cântă cu inima și dăruiește și altora fericire. Satisfacția pe care ți-o dă momentul în care ai reușit să legi totul și să faci să sune bine e incomparabilă cu orice altceva.

Geanina dă viață sunetelor. Muzica a fost pentru ea singura cale de a spune lumii ce simte. Chemarea a venit natural, poate puțin insuflată dorința de a cânta din partea mamei. Să îi dăm cuvântul să povestească mai multe!

 

 

În pandemie, ai simțit că ești pregătită să îți asumi un risc, să-l numesc astfel. Cum a fost trecerea de la organizări evenimente la aplecarea față de copii?

Într-adevăr, pandemia a fost pentru mine un test de la Dumnezeu, pe care acum, la ani distanță, așa îl numesc. Nu aș spune că a fost o trecere bruscă de la viață de corporatist la muzică, pentru că în paralel cu un job stabil, eu am cântat în toți anii din urmă, la evenimente private. Viață de corporatist nu mai am de 8 ani, de când am devenit mamă, și m-am axat doar pe muzică, evenimente și viață de familie. Însă pandemia a fost pentru mine un dus cu apă rece, pentru că din momentul în care am aflat că nu se țin evenimente pe o perioada nedeterminată de timp, mi-am zis: „eu ce fac acum?”. Având în vedere că și soțul meu activează tot în domeniul evenimentelor, amândoi am fost afectați, iar facturile lunare nu ne întrebau dacă putem plăți sau nu … Iată că a fost nevoie să găsesc o soluție care să mă ajute să supraviețuiesc. La insistențele unei bune prietene, am decis să încep să lucrez că educator muzical în grădinița ei, asta după luni bune de învățare pe cont propriu și evident, după structurarea unui program muzical adecvat copiilor de grădiniță. La scurtă vreme după ce am dat start-ul în grădiniță, mi-am dat seama că iubesc să lucrez cu copiii, să îi ajut și să îi stimulez cu ajutorul muzicii, astfel că așa am luat decizia de a înființa și pe cont propriu un centru unde să țin aceste ateliere muzicale.

 

Muzică nu a fost pusă pe pauză niciodată. Te-ai perfecționat continuu, deși ai gustat din ea de la 4 ani fiind și o pasiune însușită de la mama ta. Cum au fost, totuși, anii în care ai și studiat la facultate alt domeniu, dar în paralel ai continuat și cu această pasiune?

La mine, a fost talent nativ, preluat din familie, însă pentru a menține un talent sau pentru a performa, este nevoie de îndrumare și studiu. Chiar dacă pe perioada copilăriei nu am fost înscrisă la o școală de Arte/muzică, concomitent cu școlile cu profil normal urmate, eu am studiat mereu în paralel. Într-adevăr, în jurul vârstei de 10 ani, am renunțat la pian, și am dorit să mă axez pe voce. Toată copilăria/adolescență am fost înscrisă la cluburi de muzică, și am lucrat individual cu maeștrii de renume, mai cu seama pe parte de canto. În adolescență chiar am avut o trupa, iar profesor/impresar mi-a fost marele compozitor Marcel Dragomir, cu care al lucrat și studiat 2 ani.

 

De ce ai ales să faci bucată din sistemul corporativ într-o vreme și nu muzică?

În perioada adolescenței îmi doream enorm să merg în această zonă, a industriei muzicale, însă a fost tare greu să continui, pentru că atunci când vrei să pornești pe acest drum, ai nevoie de susținere și de resurse … financiare mai ales. Orice idee/propunere, venea la pachet și cu investiții pe care la acea vreme, părinții nu și le permiteau. În mintea mea se formase ideea că nu voi reuși, că nu voi putea, că niciodată nu voi avea bani îndeajuns pentru a merge la un studio, pentru a avea propriile piese sau a filma un videoclip, astfel că de pe la 17 ani, mi-am luat gândul că aș putea să îmi urmez visul de a cânta, astfel că am început să mă gândesc la un „job serios”. M-am înscris la Facultatea de Drept, însă … toate drumurile duceau spre muzică. Diverși cunoscuți mă chemau la evenimente să cant alături de trupa lor, prietenii de asemenea mă voiau să îi încânt la petreceri, deci, MUZICĂ este cea care nu m-a lăsat, și nu viceversa. Și iată că la scurtă vreme după ce mi-am cunoscut soțul, am decis împreună să inițiem un business în domeniul evenimentelor private, astfel că din anul 2007, amândoi lucrăm în domeniu: el este DJ, iar eu MC/Artist vocal. Începutul nostru cu acest business nu a fost ușor, pentru că fiind noi pe piață, nu aveam atât de mulți clienți încă din primul an, astfel că a fost nevoie să avem și job-uri stabile (asistență manager, secretara, reprezentat vânzări șamd). Plus că, cu 15-16 ani în urmă, nu existau atât de multe platforme prin care să îți promovezi afacerea, astfel că pentru noi, începutul în antreprenoriat nu a fost chiar ușor. Dar, cu muncă, încredere și consecvență, am reușit, iar din momentul în care am devenit părinți, amândoi am renunțat la job-urile stabile și ne-am axat pe business-ul propriu.

 

 

Ce îți dă muzică și nu ai găsit la serviciul tău anterior?

Muzică îmi oferă LINIȘTE și LIBERTATE. Sunt o persoană creativă, și simțeam că mă ofilesc între 4 pereți, zilnic, de la 9-17.00. Muzica îmi permite să mă exprim așa cum simt, pentru că în timp ce cânți, cânți cu inima, dincolo de partituri și note muzicale. În muzică nu există presiunea deadline-urilor, a mail-urilor trimise la timp sau a ședințelor interminabile. Muzică mă hrănește și nu mă consumă, așa cum mă consumau discuțiile despre diverse proiecte în care eram implicată. Muzică și ceea ce eu ofer copiilor sau adulților, aduce bucurie sau ajută într-un fel sau altul, la nivel emoțional. Felul în care eu cant sau ajut un copil prin muzică, aduce un aport emoțional extraordinar beneficiarului, iar această satisfacție, pentru mine, întrece orice formulă dintr-un tabel excel. Și mai presus de toate, decizia de a mă axa pe muzică/business propriu, și nu un job stabil, mi-a adus TIMP pentru a fi lângă copilul meu, mai ales în primii ani de viață, când conectarea este extrem de importantă – acesta este unul dintre cele mai mari beneficii.

 

Ești la clubul tău de muzică înființat cu câțiva ani în urmă la serviciu, dar sunt convinsă că este mai mult decât un job. Ce-mi poți redă?

Exact, nici nu îl pot numi job! Evident, este tratat că un job, pentru că este activitatea mea principala și sursă de venit a familiei mele, însă, când întru în sala de muzică, mă deconectez de tot și toate. Nu de puține ori am fost poate bolnavă sau am avut necazuri în familie … ei bine, când am ajuns în mijlocul copiilor, am fost o altă „eu”. Am uitat și de dureri, și de probleme, iar conectarea noastră m-a scos din orice stare. Geanina, în mijlocul copiilor, este pe alt tărâm. La ședințele în care sunt prezenți și părinții, aceștia îmi văd toate grimasele și stările, și de multe ori, eu nu îi văd pe părinți, chiar dacă sunt la doar 1 metru de mine. Eu mă conectez cu copiii, ochii mei sunt ațintiți spre ei, zâmbetul meu trebuie să le ofere încredere și să le schimbe starea, iar ceea ce explic trebuie să fie pe înțelesul lor. Cum aș putea integra un copilaș într-un exercițiu ritmic, dacă aș fi serioasă, nervoasă, cu gândul la o problema de acasă? Copiii simt mai mult decât ne imaginăm, chiar dacă sunt mici, și dincolo de un cântecel care rulează în boxă, copilul are nevoie de conexiune umană, de o prezența veselă, cu vibe bun, o prezența a cărei voce să îl liniștească. Și așa sunt eu în față copiilor. Mă mulez adesea după stările și trăirile lor, le validez emoțiile și le înțeleg zilele mai grele. Ei mă ajută să cresc, eu îi ajut să crească.

 

Au fost voci negative  pe lângă ține care ți-au spus să nu lași un serviciu stabil pe ceva ce nu era concret?

Oh, da! Și nu puține! Și de cele mai multe ori, aceste voci sunt chiar cele pe care le auzi zilnic, mai cu seama, familia. Nu mi-au spus cu subiect și predicat, însă tonul vocii îndoielnic, tot asta voia să sugereze. Mi-am asumat un risc mare, mai ales în pandemie, când am decis să mă dedic copiilor. Porneam la drum cu cunoștințe 0 despre lucrul cu copiii, cu 0 clienți și cu 0 buget. Însă, revin la ideea din prima parte a poveștii, și cred cu tărie că Dumnezeu mi-a fost partener, și a adus în calea mea fix ce și pe cine aveam nevoie. A nu se înțelege că au picat din cer bani, recuzita, spațiu, clienți, colaborări … a fost nevoie să cer ajutor, să împrumut bani, să învăț mult, și să muncesc și mai mult, însă a meritat, și dacă aș lua-o de la capăt, aș face același lucru.

 

Care este misiunea și viziunea clubului tău de muzică?

Misiunea mea în lucrul cu copiii este să îi ajut să evolueze și să se dezvolte cu și prin muzică. Nu vorbim așadar despre o școală de muzică unde se studiază canto sau instrument, este vorba despre stimulare prin muzică, adresată copiilor cu vârstă cuprinsă între 1-10 ani. Lucrez cu 3 categorii de vârstă (1-3, 3-6 și 6-10 ani), și toate programele pe care le-am creat singură, au că scop integrarea copiilor în colectivitate, dezvoltarea neuronală, motrica, cognitivă, socio emoțională, dezvoltarea coordonării, creativității și lucrului în echipă. Însă, cel mai important detaliu ar fi că  toate abilitățile mai sus menționate, se dobândesc cu ajutorul muzicii și a exercițiilor ritmice. Îmi doresc enorm că această activitate să ajungă la cât mai mulți copii, pentru că noile generații de copii au nenumărate probleme de dezvoltare, de învățare, sau diverse probleme medicale, iar muzică și stimularea prin muzică sunt un aliat extraordinar în creșterea/recuperarea lor.

 

Unește muzică suflete?

Fără dar și poate, indiferent de vârstă, rasă, regiune, statut. Muzică este prezența în viață noastră dinainte de a ne naște. Mamele își liniștesc copiii cântându-le, muzică unește oamenii în biserici, la concerte, pe stradă, la evenimente. Muzică unește iată, copiii, în cadrul activităților mele, și dovadă vie este comunitatea mare de părinți și copii de care m-am legat la propriu în ultimii ani.

 

 

Ce sentimente porți când ești în mijlocul copiilor?

Mă simt pe un alt tărâm când sunt printre ei, și radiez când îi văd cum reproduc ceea ce le arăt. În mijlocul lor mă simt competență și utilă, pentru că reușesc să le captez atenția, iar cine a lucrat măcar o dată cu un grup de copii, știe că nu e ușor. Eu am explicat multe lucruri frumoase despre ceea ce trăiesc alături de copii, însă sunt și multe provocări, adesea greu de gestionat. Însă chiar și acele provocări sunt o lecție pentru mine, îmi arată și mă învață cum trebuie să procedez, și adaugă la cv-ul meu încă o competență. Pentru că oricâte formări și școli ai urmă, examenul final este de fapt partea practică. Ce citești într-o carte, este total diferit de ceea ce trăiești și aplici în sala.

În concluzie, sunt mândră și fericită când sunt printre copii, și mereu îmi spun că trebuie să mă port cu ei, așa cum mi-aș dori să se poarte un alt profesor cu copilul meu.

 

Business-ul tău a fost un vis îndeplinit? Îl poți numi așa?

În acest moment, pot spune DA. Atât lucrul cu copiii, cât și prezența mea că MC/solist la evenimente, sunt ceea ce mă împlinesc. Dar iată câți ani au trecut cât să pot spune acest DA … Și tot din acest proces, am învățat că lucrurile valoroase și de calitate nu înfloresc peste noapte. Satisfacția supremă vine în timp, după ani de muncă, și e extraordinar de frumos sentimentul de reușită pe cont propriu, fără compromisuri sau „călcat pe cadavre’. În acest moment, nu e doar un business, e un stil de viață care ne aduce bucurie și împlinire, nouă, că familie.

 

De ce să înscrie părinții copiii la atelierele tale?

Muzică și stimularea prin muzică înseamnă bogăție. Însă nu bogăție financiară, ci un cumul de achiziții de care orice copil are nevoie, indiferent de cât de precoce sau isteț este. Nici un copil nu excelează în toate domeniile, oricât de smart ar fi. Poate că e AȘ la matematică, dar are un atac de panică dacă trebuie să vorbească în public, poate reține poezii de 10 strofe, însă nu poate ține un instrument în mâna, poate escaladează stânci, dar nu poate fi prezent în sarcina mai mult de 2 minute, și lista poate continuă. Prin programa creată de mine, adecvată celor 3 grupe de copii, lucrez alături de ei la toate aspectele mai sus menționate, iar în zilele noastre, apartenența la un grup, nevoie de acceptare și socializarea, sunt extrem de importante pentru copiii noștri, care adesea se pierd în lumea tehnologiei, sau nu au parte prea des de activități de grup.

 

 

Muzică înseamnă emoție. Pentru ține ce reprezintă?

Pentru mine, muzică înseamnă LIBERTATE, ELIBERARE, BUCURIE și CREATIVITATE. Este greu să aleg un singur cuvânt, pentru muzică este terapeutică și vindecătoare pentru orice ființă umană (și nu vorbesc aici de studiu/orchestra/meserie). Muzică ajută bebelușii să se calmeze, bolnavii în stare paliativă să se relaxeze, bolnavii cu Alzheimer să își reamintească lucruri din trecut, adolescenții să se exteriorizeze … muzică este prezența în viețile noastre, în orice moment, și slavă Domnului, există stiluri muzicale și genuri aplicabile oricărei situații în care ne aflăm.

 

 

Deși doctorand azi, și culmea, nu a văzut acest model în familia sa, Daniel Caraivan a îmbrățișat în interiorul familiei sale valori cu care merge mândru la braț prin lume. A învățat de la tatăl său că măiestria în orice domeniu vine cu dedicare și că valoarea unui om nu se măsoară în diplome, ci în capacitatea de a lăsa o amprentă pozitivă în viețile celorlalți.

Defilează cu principii și norme însușite chiar din greșelile pe care o societate întreagă le face, dar luptă cu dârzenie  în continuare pentru drepturile omului. Indiferent de grupul etnic din care face parte omul, dizabilitatea pe care o poartă sau religia pe care a ales-o,  crede cu tărie că acesta este îndreptățit să fie inclus social.

Excluderea și discriminarea romilor încep de la o vârstă fragedă, din păcate. Chiar Daniel încă aude voci pe lângă el descurajatoare și care au comportamente care se contrazic în pofida rolului pe care îl au în organizații și instituții dedicate promovării egalității șanselor. Nu a urmărit să fie un exemplu, dar este un punct de referință, mai ales prin povestea sa de viață. Vede foarte puțin, are proteză la picior, este un model care arată că nu e loc și timp să te plângi, ci cauți resurse în orice ca să dăinuiești. A căzut de șapte ori, dar s-a ridicat de opt.

Să-l cunoaștem pe Daniel Caraivan!

 

 

Cum ești în prezent, Daniel? Care s-a mai întâmplat pe plan profesional de când nu am mai vorbit ultima dată?

În prezent, mă aflu într-o perioadă foarte aglomerată, axată în principal pe promovarea drepturilor omului. Colaborez cu Asociația Juriștilor Romi RomaJust, unde ofer consiliere juridică comunității romilor în probleme precum segregarea școlară, abuzurile instituțiilor statului și evacuările forțate. De asemenea, în cadrul aceleiași colaborări, m-am implicat în sprijinirea ucrainenilor romi, mulți dintre ei aflându-se în situații critice, într-un context în care am observat o indiferență din partea statului român față de problemele lor. Pe parcursul acestei perioade, am avut oportunitatea de a călători în toată țara alături de soția mea, Florina. Împreună, ne dedicăm acestor activități, angajându-ne în mod activ în lupta pentru drepturile omului.

 

Ești doctorand și culmea, nu ai văzut acest model în familia ta, fiind singurul care urmează cursuri doctorale din familie. Cât de mult te onorează acest rol?

Pentru mine, urmarea studiilor doctorale reprezintă un demers determinat de necesitatea de a fi recunoscut și avizat atât de comunitatea academică, cât și de cea civică, în domeniul cercetării despre romi. Este adevărat că statutul academic are o importanță considerabilă în cadrul societății, iar absolvirea unor astfel de studii conferă un anumit grad de credibilitate și recunoaștere profesională. Chiar dacă aș fi putut să continui cercetarea fără a deține un titlu de doctor, impactul și seriozitatea cu care munca mea ar fi fost primită ar fi fost, fără îndoială, diminuate.

Consider că este un privilegiu să particip la acest nivel de studii și, în același timp, o responsabilitate majoră, mai ales acum, când mă apropii de finalul parcursului meu doctoral și sunt în faza de pregătire a tezei de doctorat. Această etapă vine la pachet cu un nivel semnificativ de stres, însă, cu speranța și credința în ajutorul lui Dumnezeu, sunt optimist că voi finaliza cu succes doctoratul și îți voi împărtăși vestea bună în toamnă.

 

Ești mijlocitorul dintre educație și familia ta. Spun asta pentru că tatăl și fratele său, nevăzători fiind, nu au urmat școala. De unde motivația interioară?

Motivația mea interioară își are rădăcinile în moștenirea familială și în exemplele de perseverență și dedicare pe care le-am avut în tatăl și unchiul meu. Ambii au fost figuri eminente în domeniul muzical, considerați veritabile fenomene pentru talentul lor. Unchiul meu, deși a părăsit lumea prea devreme pentru a-și vedea cariera muzicală înflorind pe deplin, și tatăl meu, care, deși recent decedat, a avut o contribuție semnificativă în dezvoltarea muzicii lăutărești. Chiar dacă nu au avut înregistrări oficiale în case de discuri, tatăl meu a devenit cunoscut publicului cântând în fața oamenilor din localitate în localitate, oferind spectacole memorabile care au avut un impact emoțional profund asupra auditoriului. Muzica lui transmitea emoții intense, cu o precizie și o virtuozitate rar întâlnite, făcându-l de neuitat chiar și fără utilizarea cuvintelor.

Această pasiune și profesionalism, demonstrată prin studiu asiduu și o umilință deosebită, au fost o sursă de inspirație constantă pentru mine. Am învățat de la tatăl meu că măiestria în orice domeniu vine cu dedicare și că valoarea unui om nu se măsoară în diplome, ci în capacitatea de a lăsa o amprentă pozitivă în viețile celorlalți. Experiențele de viață pe care le-am trăit alături de ei au fost o adevărată școală de viață, pregătindu-mă pentru provocările și realizările mele personale și profesionale.

 

 

Ai ales sociologia în detrimentul oricărei ramuri superioare de studii. Poate pentru că a fost, pe vremea când erai elev, tu însuși copilul lovit de etichete?

Am ales sociologia motivat de o dorință profundă de a înțelege și a aborda dinamica etichetărilor și prejudecăților cu care m-am confruntat personal în societate. Observația mea asupra modului în care prejudecățile și stereotipurile sunt încorporate în identitatea culturală românească, chiar și în rândul persoanelor cu un nivel educațional avansat, m-a determinat să caut răspunsuri și soluții prin prisma sociologiei. Recent, atitudinea discriminatorie față de refugiații ucraineni m-a făcut să reflectez și mai profund la acest aspect, subliniind rolul important al educației în formarea unui mod de gândire deschis și informat.

Fie că ești etichetat ca rom, fie că ești persoană cu dizabilități, provocarea este să te pregătești să faci față reacțiilor societății și, dacă posibil, să contribui la schimbarea acesteia. Sociologia oferă uneltele necesare pentru a analiza, înțelege și propune soluții la problemele sociale, permitându-mi să îmi canalizez experiențele și observațiile într-un cadru academic și practic, cu speranța de a genera schimbări pozitive în comunitate.

 

Le mai simți acum? Priviri, voci auzi? Cum ai învățat să le faci față?

Simt în continuare privirile și vocile, ceea ce este deosebit de descurajator este faptul că acestea provin adesea de la persoane implicate în organizații și instituții dedicate promovării egalității și drepturilor omului. Ironia situației este că, în ciuda misiunilor lor declarate, unele dintre aceste entități adăpostesc indivizi care manifestă comportamente contrare principiilor pentru care ar trebui să lupte. Experiențele mele în dezbateri interne sau în interacțiunile sociale au dezvăluit adesea discrepanțe între valorile promovate și modul de gândire real al unora dintre acești așa-zisi susținători ai egalității.

Pentru a face față acestor situații și a diminua impactul lor negativ asupra mea, am învățat să am încredere în propriile capacități și să nu permit altora să mă evalueze pe baza propriilor lor prejudecăți sau limitări. Este esențial să recunoaștem că suntem propriii noștri evaluatorii și că, în fața unei lupte aparent pierdute cu societatea, eșecul nu înseamnă că suntem vinovați sau slabi. Această perspectivă interioară m-a ajutat să rămân rezilient și să continui să lupt pentru ceea ce este corect, indiferent de provocările sau obstacolele întâmpinate.

 

Lupți pentru egalitatea de șanse. E greu să învingi mentalitatea societății noastre?

Într-adevăr, lupta pentru egalitatea de șanse este o provocare majoră, având în vedere că prejudecățile și stereotipurile sunt profund înrădăcinate în mentalitatea colectivă. Această încorporare a prejudecăților în structura societății noastre complică semnificativ eforturile de a induce o schimbare pozitivă. Cu toate acestea, nu consider că este o misiune imposibilă. De-a lungul timpului, am observat schimbări în modul de gândire al unor persoane care, inițial, aveau viziuni limitative despre cei considerați diferiți de ei. Aceste schimbări au fost posibile la indivizii deschiși să primească și să proceseze informații noi sau necunoscute.

Pentru a facilita acceptarea diversității, societatea are nevoie de acces la informații corecte și relevante, lucru care, din păcate, este adesea lipsă. Educația joacă un rol foarte important în acest proces, iar introducerea și continuarea educației despre diversitate și toleranță de la o vârstă fragedă, în cadrul școlii, poate contribui semnificativ la schimbarea mentalităților pe termen lung. Aceste schimbări necesită timp și răbdare, transmițându-se de la o generație la alta.

Naționalismul exagerat sau, mai grav, extremismul, nu mai are loc în societatea modernă și constituie o amenințare reală la adresa coeziunii și păcii sociale. Exemplele istorice arată că astfel de atitudini pot conduce la tragedii de proporții, iar ideologiile eugeniste reprezintă un pericol real. În acest context, este esențial să lucrăm împreună pentru promovarea unei societăți mai deschise și mai incluzive, în care diversitatea este văzută ca o resursă, nu ca un motiv de diviziune.

 

Cum contribui la rezolvarea problemelor pe care consideri că le întâmpină oamenii în societatea noastră?  Ai vreo soluție?

Contribuția mea la abordarea problemelor societății este multifacetedă, adaptându-mi eforturile în funcție de diversitatea și complexitatea provocărilor. Deși nu am urmat un plan de intervenție prestabilit, datorită variabilității problemelor, am adoptat mai multe roluri strategice prin care îmi pot exercita influența în mod constructiv.

Ca promotor al diversității culturale, acționez dintr-o perspectivă academică, creând și diseminând cunoștințe care, sper, vor contribui la schimbări pozitive pe termen lung în modul în care societatea percep și valorizează diversitatea. În această capacitate, lucrez pentru a educa și sensibiliza, având ca obiectiv final o societate mai deschisă și mai incluzivă.

În rolul de monitor al drepturilor omului, intervin direct și imediat pentru a ajuta persoanele afectate de abuzuri și discriminare. Această activitate implică adesea colectarea și raportarea dovezilor de încălcări ale drepturilor omului, precum și sprijinirea victimelor în accesarea justiției și repararea prejudiciilor suferite.

Ca activist pentru drepturile omului, aplic cunoștințele și experiențele mele pentru a milita în favoarea schimbărilor legislative, politice și sociale necesare pentru a asigura egalitatea de șanse pentru toți. Acest rol implică o varietate de activități, de la campanii de conștientizare publică și advocacy, la colaborarea cu alte organizații și entități pentru a influența politici și practici.

În esență, abordarea mea este holistică și se bazează pe convingerea că schimbarea semnificativă necesită eforturi conjugate și adaptate la specificul fiecărei probleme. Prin combinarea acestor roluri, îmi propun să contribui la crearea unei societăți mai juste, mai echitabile și mai incluzive.

 

 

Îi înveți prin exemplul propriu și pe ceilalți care fac parte din categoria minoritară din care faci și tu parte să-și iubească condiția și etnia?

În încercarea mea de a influența și inspira comunitatea din care fac parte, nu am urmărit intenționat să devin un model sau un exemplu de urmat. Perspectiva mea asupra acestei chestiuni a fost prezentată în cartea autobiografică “Pe marginea prăpastiei”, unde am deschis o fereastră către viața mea personală, nu cu scopul de a-mi promova imaginea, ci mai degrabă de a împărtăși experiențele prin care am trecut. Reacțiile la povestea mea variază: în timp ce unii mă văd ca pe un exemplu de determinare și voință, alții mă consideră o inspirație, semn că “se poate”. Există, de asemenea, posibilitatea ca pentru unii să fiu perceput ca un model de urmat.

Conștientizez că societatea în ansamblu beneficiază de pe urma exemplarelor de succes, întrucât acestea pot contribui la schimbarea mentalităților, indiferent de poziția pe care o persoană o ocupă în cadrul acesteia. Deși s-ar putea ca contribuția mea să pară nesemnificativă la scară largă, ca o picătură în ocean, consider că este esențial să recunoaștem că fiecare picătură contează. Prin propriile mele acțiuni și prin modul în care mă raportez la viață, sper să ofer un punct de referință pozitiv pentru comunitatea mea, încurajându-i pe ceilalți să își îmbrățișeze cu mândrie identitatea și să lucreze împreună pentru o societate mai incluzivă și mai echitabilă.

 

Cât de importantă este asumarea identității etnice?

Asumarea identității etnice este extrem de importantă și reprezintă un subiect de mare actualitate, discutat intens, inclusiv online, de către romii tradiționali. Într-o societate în permanentă evoluție, schimbările sunt resimțite acut și în cadrul minorității rome, unde identitatea etnică este într-un continuu proces de transformare, sub influența diverselor factori. Unul dintre acești factori este cel economic, care a determinat ca multe dintre meseriile tradiționale specifice romilor să devină învechite. Chiar și lăutăria, care a rezistat timpului, s-a transformat, fiind adaptată de majoritate pentru divertisment, forțând lăutarii romi renumiți să adopte o abordare comercială pentru a supraviețui, ceea ce a dus la pierderea identității muzicale autentice.

Practicile ezoterice, altădată specifice romilor, sunt acum industrializate și preluate de majoritate, schimbându-și semnificativ natura. Alte meserii, cum ar fi spoitul ceaunelor, dresajul de urși, sau fierăritul, sunt fie pe cale de dispariție, fie au dispărut complet. În acest context complex, se ridică întrebări despre fundamentul identității culturale a romilor și motivele pentru care anumite segmente din această comunitate își asumă încă apartenența etnică.

Romaniphenul, baza ideologică a culturii romilor, ar putea fi considerat un element esențial al identității etnice, dar și acesta se confruntă cu schimbări semnificative. Migrația, căsătoriile mixte și conversia religioasă influențează profund tradițiile comunitare, modificând rolurile tradiționale de gen și relația dintre libertatea individuală și tradiția comunitară. Cu toate aceste schimbări, am observat că romii sunt printre puținii care își păstrează tradițiile în forma lor autentică.

Asumarea identității etnice în rândul romilor este un proces complex, influențat de schimbările socio-economice, culturale și ideologice. Deși comunitatea romă se confruntă cu provocări semnificative în menținerea și adaptarea tradițiilor sale, identitatea etnică rămâne un pilon central în definirea și afirmarea sinelui într-o lume în schimbare.

 

Simți că trebuie să munciți de zece ori mai mult ca să fiți văzuți, validați?

Da, sentimentul că trebuie să muncim de zece ori mai mult pentru a fi văzuți și validați este o realitate cu care se confruntă mulți dintre noi, în special în comunitatea romă. Este o luptă constantă, marcata de progrese semnificative, deși adesea nerecunoscute de societate. Romii, în pofida presiunilor rasiste și a condițiilor sociale precare, au făcut pași importanți în adoptarea educației și sunt din ce în ce mai prezenți în domenii variate, cum ar fi justiția, educația sau medicina. Această evoluție reflectă o dorință și o strădanie remarcabilă de depășire a barierelor istorice și sociale.

Pe parcursul propriului meu drum, atât în calitate de rom cât și de persoană cu dizabilități, am simțit greutatea acestor lupte. Ajungerea în poziția dorită este doar începutul; urmează apoi o nouă bătălie pentru a te menține acolo. Aceasta este o realitate dureroasă, care conduce uneori la evitarea asumării identității etnice, sub greșita impresie că renunțarea la această parte a sinelui ar facilita respectul și recunoașterea meritelor profesionale și umane. Este o mărturie a presiunii constante sub care trăiesc membrii comunității rome, un indicator al nevoii de schimbare în percepția și acceptarea socială.

 

Dacă ar fi să mă iei de mână și să mă conduci în perioada copilăriei tale, aș simți alături de tine durere? Sau cu ce trăiri, emoții te-ai întâlnit?

Călătoria în perioada copilăriei mele te-ar confrunta cu emoții profund contrastante, o ilustrare a durității și frumuseții vieții. În primul rând, te-aș ghida prin momentele dureroase ale copilăriei, unde suferința și incertitudinea viitorului erau realități zilnice. Ai simți greutatea de a fi diferit, ținta ironiilor și glumelor răutăcioase din cauza dizabilității și etniei, o experiență pe care astăzi o numim bullying. Ai înțelege singurătatea unui copil care, lipsit de curajul de a împărtăși durerea cu familia, plângea pe ascuns sub pătură, rugându-se pentru dreptate și înțelegere.

Însă, călătoria nu s-ar opri aici. Te-aș conduce apoi prin anii adolescenței, un timp în care, în sânul familiei extinse, am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat om. Ai descoperi importanța valorilor de a te bucura de cele mici și de a nu judeca pe nimeni după aparențe, lecții de viață care modelează caracterul și percepția asupra lumii.

Nu aș vrea să te expun suferinței profunde trăite la începutul tinereții, când un accident de tren mi-a luat un picior și m-a confruntat cu o durere inimaginabilă. Acea parte a vieții mele, marcată de o luptă interioară intensă și de reconstrucție personală, reflectă forța umană de a depăși momente de cumpănă, dar este o experiență pe care prefer să o păstrez departe de dorința de a nu împovăra pe alții cu intensitatea acelei dureri.

 

În această călătorie prin copilăria și adolescența mea, te-aș invita să îmbrățișezi complexitatea emoțiilor umane, să înveți din durere și să prețuiești lecțiile de viață care ne formează ca indivizi și ne învață despre reziliență, compasiune și adevărata valoare a umanității.

 

 

Ce lipsește României?

România se confruntă cu o serie de provocări esențiale care necesită abordări strategice și o voință politică puternică pentru a fi depășite. La baza acestor provocări se află nevoia acută de a dezvolta și consolida o clasă politică de calitate, capabilă să guverneze prin principii etice și competență, nu prin interes personal sau de grup. Aceasta presupune, în primul rând, o evoluție a mentalității electoratului, care trebuie să depășească logica votului bazat pe raționamente mediocre și să prioritizeze meritocrația și integritatea în alegerea reprezentanților săi.

Un alt domeniu cheie care necesită reforme profunde este educația. Aceasta ar trebui să fie o prioritate națională, cu un focus pe revizuirea curriculei școlare pentru a se alinia la cerințele și provocările secolului XXI, îmbunătățirea pregătirii cadrelor didactice, depolitizarea instituțiilor de învățământ, modernizarea infrastructurii școlare și responsabilizarea elevilor și părinților. Educația este fundamentul pe care se clădește progresul social și economic al unei națiuni, iar România are nevoie de un sistem educațional care să promoveze gândirea critică, creativitatea și valorile democratice.

Meritocrația în administrația publică și instituțiile de stat este, de asemenea, un aspect care necesită atenție urgentă. Competența și profesionalismul ar trebui să fie criteriile principale în selecția și promovarea personalului, depășind practicile de clientelism politic și nepotism care subminează eficiența și credibilitatea instituțiilor.

În cele din urmă, progresul civic este esențial pentru consolidarea democrației și a societății civile. Acesta implică o participare activă și informată a cetățenilor în viața comunității și în procesele de luare a deciziilor, precum și un angajament față de principiile transparenței, responsabilității și respectului reciproc.

România se confruntă cu necesitatea unor schimbări semnificative în sfera politică, educațională și civică. Aceste schimbări necesită timp, răbdare și un efort concertat din partea tuturor actorilor sociali, de la guvern la cetățeni, pentru a construi o societate mai justă, prosperă și incluzivă.

 

 

Anca Mezei este de etnie romă și pe vremea când era elevă a gustat din răutățile atât ale colegilor, cât și ale profesorilor pe care i-a avut la școală. A simțit multă nedreptate și ignoranță, deși avea capacități care meritau șlefuite și fructificate. Nu s-a vrut din partea unora din cauza categoriei minoritare din care făcea parte, iar acest exemplu negativ cu care a plecat în viață l-a transformat într-unul pozitiv.

A luptat mereu pentru un rol în societate. A făcut Rai din ce a avut. Nu își mai ascunde etnia cum o făcea la vremea copilăriei, iar din rolul de cadru didactic îi învață la rând pe preșcolarii săi cu care își încălzește de luni până vineri inima să fie mândri de ceea ce poartă.

A primit în anul 2022 distincția Merito care se acordă profesorilor care fac o schimbare în comunitatea lor. Prezența la școală a copiilor a crescut, iar asta se datorează punții care s-a creat între părinți-școală-cadru didactic.

Să o cunoaștem!

 

 

Ați primit în anul 2022 distincția Merito care se acordă profesorilor care fac o schimbare în comunitatea lor. Cum v-a schimbat acest titlu?

Acest titlu a venit ca și o confirmare a faptului că ceea ce fac, fac bine, iar acest lucru mi-a adus mulțumirea care atrage cu sine dorința de a continua și persevera în munca mea de cadru didactic. De asemenea, mi s-au  deschis noi oportunități de colaborare cu diferiți actori sociali și posibilități mai mari de învățare în interiorul comunității MERITO.

 

Sunteți singura din familia Mezei care a îmbrățișat meseria de cadru didactic dintre cei cinci frați. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această meserie?

Mi-am dorit să devin cadru didactic încă din copilărie, iar faptul că această dorință a devenit realitate, îmi aduce multă satisfacție și mulțumire.

 

Profesorii pe care i-ați avut când erați elevă nu v-au fost un bun reper. Ați învățat să nu faceți discriminări din exemplul greșit pe care l-au arătat față de dumneavoastră?

În perioada școlii gimnaziale și liceale, am întâlnit profesori care nu au avut un comportament corect față de mine ca și elev, însă au fost și profesori care mi-au oferit sprijin și astfel am reușit să îmi continui studiile.  M-au afectat acele comportamente negative ale profesorilor de atunci, însă tocmai pentru ca am simțit atât de multă nedreptate și ignoranță, când am devenit cadru didactic am simțit să procedez cu totul altfel cu copiii de la școală, adică așa cum mi-ar fi plăcut mie să se poarte profesorii cu mine.

 

Purtați cu dumneavoastră amintiri neplăcute din perioada școlii. Ați devenit bucată din sistemul educațional ca să fiți o cărămidă în dezvoltarea copiilor, să nu întâlnească discriminările precum le-ați întâlnit dumneavoastră?

Am devenit cadru didactic pentru că îmi plac copiii și îmi este drag să le deschid drumul în viață. De-a lungul acestor ani, am primit diferite oferte de a lucra în altă țară sau în alt domeniu, însă mi-am dat seama că acești copii au mai multă nevoie de mine și că aportul meu contează mai mult pentru ei.

 

 

Mergeți astăzi la braț mândră cu etnia dumneavoastră în societate? Vă întreb acest lucru pentru că etichetele primite când erați mică au fost multe și, uneori, știu că ascundeați faptul că faceți parte dintr-o categorie minoritară.

Am avut momente în copilărie și în adolescență când mi-a fost frică și rușine să îmi asum etnia. Îmi amintesc că abia în ultimul an de liceu am reușit să fac acest lucru, datorită intervențiilor unor cadre didactice care au știut cum să vorbească cu colegii mei încât să mă accepte. După toată experiența liceului, când am ajuns la facultate, primul lucru pe care l-am făcut în prima zi de curs, a fost să spun în fața tuturor cu zâmbetul pe buze și cu voce tare: ,,Eu sunt Anca Mezei și sunt de etnie romă’’. Faptul că am fost acceptată de colegi și că am aflat istoria neștiută a romilor, m-a ajutat să îmi potolesc sufletul, și să mi-l umplu apoi cu speranță și recunoștință.

 

Ce le transmiteți elevilor dumneavoastră despre etnia pe care o poartă? Ce ați înțeles cu timpul și ce doriți să le insuflați?

Chiar dacă uneori treceți prin momente grele (de discriminare, etc), nu uitați că Dumnezeu ne-a creat pe toți egali și vă este alături! Aveți încredere în voi și încercați să deveniți cea mai bună variantă a voastră! Asumați-vă identitatea etnică pe care o aveți și prindeți curaj să visați la lucruri mărețe care să aducă împlinire sufletului vostru!

 

Care este portretul pe care îl faceți clasei pe care o aveți?

Copiii mei sunt precum o ,,Carte interesantă’’. Odată ce ai deschis-o, nu iți mai vine să te oprești din citit! Sunt niște copii frumoși,  cu povești de viață diferite, unele mai colorate, altele mai gri…, lucru care te provoacă pe tine ca și dascăl să te îmbunătățești. Sunt dornici sa fie prezenți într-un mediu sigur și plăcut.

Despre școala unde predați, și comunitatea din care faceți parte ce îmi puteți spune?

Personal, cred ca este o școală plină de viață, unde se întâmplă foarte multe lucruri benefice și frumoase pentru copii, pentru a-i atrage către școală,  dar și pentru părinți, pe care ni-i dorim ca și parteneri. În ciuda faptului că nu avem spațiu suficient pentru copii, sălile sunt frumos decorate prin implicarea colegilor care devin tot mai creativi pe zi ce trece.

Ca în orice școală mare, există și provocări peste care încercăm să trecem cum putem mai bine.

Comunitatea este și ea una mare, si nici aceasta nu este lipsită de probleme și încercări. Oamenii sunt deschiși  și  încearcă să se alinieze unor condiții de trai decent. Fiecare muncește pe unde poate pentru a-și câștiga hrana de de zi cu zi pentru familie. În ultima perioadă, prezența la școală a copiilor a crescut, iar asta se datorează dialogului mai bun care s-a creat între părinți și școală, cât și a anumitor stimulente financiare (burse).

 

Comunitatea în care lucrați, cartierul Gârcini din localitatea Săcele, este cea mai mare comunitate de romi din țară, însă nu toți se declară astfel și uneori își ascund obiceiurile, tradițiile si limba. De ce? Cu ce se confruntă?

Din nefericire, această situație se regăsește în foarte multe comunități din țară. Neasumarea identității etnice vine pe fondul întâmplărilor istorice, care influențează și astăzi situația romilor. Cu toate că de la nivel înalt  s-a încercat stoparea actelor de discriminare și prejudecăți împotriva romilor, acest lucru nu s-a întâmplat conform așteptărilor.

 

De 15 ani sunteți educatoare și profesor de limba rromani. Ați terminat două facultăți, una de Drept și a doua de Psihologie și Științele Educației, apoi ați urmat un masterat în Sociologie și Comunicare la Universitatea Transilvania Brașov. Cum puteți descrie traseul academic, cât și cel profesional?

Traseul academic reprezintă pentru mine o bază a viitorului, a evoluției.   Consider că acest traseu face parte din cele mai importante etape ale vieții, pe care dacă le parcurgi, ajungi la o stare de împlinire sufletească și materială. Îmi amintesc cât efort a trebuit să depun pentru a finaliza aceste studii, însă m-au ajutat foarte mult să-mi găsesc un loc de muncă potrivit așteptărilor mele.

 

Ce ați învățat de la viață până la vârsta aceasta?

Am învățat multe lucruri în urma acestor ani: 1.  Fii tu așa cum ești, nu te da altcineva! 2. Dacă îți dorești ceva cu adevărat, vei reuși prin muncă și perseverență! 3. Când oferi ceva cuiva din suflet, vei primi înapoi mult mai mult decât ai dat!

 

 

Fără ce sau cine nu ați fi reușit până acum?

Cred că fără Dumnezeu și familia mea, nu aș fi reușit să ajung până aici!

 

Dacă ar fi să vă mulțumiți, pentru ce ați face-o?

Mi-aș mulțumi pentru sufletul meu frumos!

 

 

Lăcrămioara Cule a iubit dintotdeauna să învețe. Pe când era elevă, joaca preferată era ”de-a școala”, iar acum o face serios de luni până vineri de aproape 15 ani. O onorează mult rolul de profesor, ipostaza în care se așază în fața catedrei, nu în bănci. Nu stă cu mâinile la spate, nici nu dictează, ci doar predă zilnic lecția lui „se poate” prin metode personale.

Viața a condus-o în fața elevilor. Este mijlocitorul dintre ei și educație. Unitatea unde a călcat cu zece ani în urmă reprezintă aripa sub care s-a cuibărit, cea sub care a simțit adaptare blândă, mai ales că a îmbrățișat între timp și funcția de director pe care a învățat-o dintr-o nevoie frumoasă. Simte să dea ceva înapoi comunității care a primit-o cald și deschis.

Lăcrămioara Cule a fost printre cei 22 de finaliști în cadrul Galei „Profesorului anului”. În gala organizată de Teach for Romania pe data de 15 februarie 2024 a fost desemnată câștigătoare la categoria „Implicare în societate”. Dacă în alte școli se restructurează posturi din lipsă de elevi, la școala pe care directoarea  o și conduce nu numărul elevilor este problema, provocarea fiind ca aceștia să vină zi de zi la școală și să nu abandoneze înainte de a finaliza ciclul gimnazial, Scărișoara fiind o comunitate din care face parte și categoria minoritară romă care, se pare, nu pune preț pe educație.

 

 

A fi profesor este despre pregătire și profesionalism, despre educație, despre respect față de școala în care predai. Dar a fi profesor este și despre emoție?

A fi profesor este despre bucurie și iubire, iar acestea sunt emoții. Fără iubire față de copii, fără bucuria de a sta în preajma lor, nicio școală de prestigiu și nicio diplomă nu sunt de ajuns să te facă profesor.

 

De când sunteți dumneavoastră bucată din sistemul educațional? Cum sună povestea escapadei profesionale?

Eu sunt în învățământ din anul 2008 și da, în cazul meu a fost o escapadă profesională, în sensul că am absolvit liceul la un profil de matematică-fizică, am dat apoi la drept, am intrat la Craiova, iar în anul patru, adică ultimul, am înțeles că detest această meserie de a împărți dreptatea și am decis că vreau să fiu profesoară. M-am înscris la o facultate privată și am terminat istorie. Am profesat din primul an al absolvirii și m-am îndrăgostit de meserie. Îmi place școala. Mereu mi-a plăcut… și ca elev, dar recunosc că este mai frumos de partea cealaltă a catedrei.

 

Dar academice? Ce studii ați finalizat?

Am studiat patru ani la Facultatea de Drept a Universității din Craiova, apoi patru ani istorie la Universitatea Dimitrie Cantemir din București, urmate de studii postuniversitare la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

 

În familia dumneavoastră, mai este cineva cadru didactic? V-a inspirat cineva și v-a sfătuit să urmați această carieră?

În familia mea există o mătușă profesoară și o cumnată, dar cea care m-a inspirat a fost învățătoarea mea. Am iubit-o și am admirat-o atât de mult încât mereu am văzut meseria de profesor ca fiind cea mai nobilă și cu sens dintre toate. Îmi plăcea pentru că vorbea frumos, avea mereu o ținută impecabilă și era  respectată de toată lumea.

 

 

Apropo de familie, unde ați crescut și care sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

M-am născut în orașul lui Eminescu, Botoșani, dar copilăria mi-am petrecut-o într-un sat de pe Valea Oltului, Potlogeni. Am simțit mereu că aparțin pământului unde m-am născut și am trăit cu dor de Moldova. Cea mai mare bucurie era când plecam cu trenul la bunici în vacanța de vară sau de iarnă. Cele mai frumoase amintiri sunt de acolo. Îmi amintesc cât de frumoase erau sărbătorile de iarnă în casa bunicilor. Nu știu cum reușea bunica, dar de sărbători își strângea acasă toți copiii. Avea șase, împărțiți în toată țara. Veneau cu soțiile și cu copiii. Casa devenea neîncăpătoare, dormeam pe unde apucam… de fapt nu prea dormeam, căci o noapte sau două, unchii mei, frații mamei, stăteau de povești, iar mie îmi plăcea să stau și să ascult. Apoi colindătorii! Doamne, câți oameni mari luau în serios tradițiile de Crăciun și de Anul Nou! Își făceau costume, învățau roluri, repetau pentru a merge cu capra sau cu ursul, își puneau măști și te provocau să-i recunoști, spuneau glume, dansau, cântau, era o bucurie generală, era ca și când mă aflam într-un film sau într-o poveste. Când am crescut, mă duceam și eu la colindat cu prietenii de acolo. Învățasem colinde. Bunicul mă învățase. Mă fascinau sărbătorile de iarnă la bunici, la Botoșani.

 

Aveți vreo legătură cu școala în care predați acum? Oare ați învățat când erați la vârsta elevilor dumneavoastră?

Școala unde predau acum nu este școala în care am învățat eu. Aici am venit prin transfer în urmă cu 10 ani. Am lăsat ore de la oraș, de la liceu, de teamă să nu am restrângere de activitate și să rămân fără post. Cu alte cuvinte, am ajuns la Scărișoara de nevoie, era singura școală din zonă cu multe ore de istorie și cu viabilitate. Am ales siguranța, dar nu am regretat niciun moment. De cum am pus piciorul în școala aceasta, am simțit că locul meu este aici. Am întâlnit un colectiv frumos în care m-am integrat imediat și s-a dovedit a fi locul ideal în care eu am crescut profesional.

 

Ați ajuns mijlocitorul dintre copii și educație. Aceleași planuri profesionale aveați când erați la școală?

Nu cred că m-am gândit vreodată în mod conștient la viitorul meu profesional, dar știu exact că, de câte ori mă întreba învățătoarea ce vreau să fiu când voi fi mare, spuneam cu convingere că vreau să fiu învățătoare, iar jocul meu preferat era de-a școala. Aveam caiete în miniatură pe care le confecționam singură. Le coseam cu  acul și cu ața. Prietena mea din copilărie era partenera mea de joacă. Acum și ea este dascăl, este învățătoare. Cred că, inconștient, ne pregăteam pentru profesiile noastre viitoare.

 

Cum v-a schimbat rolul de director? Ce v-a adus, ce v-a luat?

Rolul de director mi-a adus foarte, foarte multă bătaie de cap și mi-a luat foarte, foarte mult din timpul meu liber. Mi-a fost greu la început pentru că e o meserie pe care n-ai de unde s-o înveți, mai ales că în cazul meu. Secretarul era nou pe post și eram amândoi lipsiți de experiență, însă provocările de zi cu zi au fost benefice, m-au ținut focusată și m-au determinat să-mi fac meseria cu rigurozitate. Raportat la ceea ce mi-a luat, ceea ce mi-a adus este incomparabil mai mult. Eforturile mele și talentul meu de dascăl, le-am pus în slujba tuturor copiilor din școală, nu doar a celor cărora le predam sau le eram dirigintă. Funcția de director mi-a oferit marea șansă de a colabora cu profesioniști din educație prin proiectele pe care le-am atras în școală, am învățat extrem de mult într-un timp scurt, mi-am format în școală o echipă pe care mă bazez și am creat parteneriate benefice pentru elevi,  profesori, comunitate.

 

Cât de mult vă onorează premiul primit la început de 2024?

Acest premiu a venit pe neașteptate. Nu am țintit către el pentru simplul fapt că nu știam despre el. Am fost nominalizată de către Roma Education Fund, o organizație cu care am lucrat timp de doi ani. Nu m-am așteptat să câștig. A fost cea mai frumoasă surpriză când am fost sunată și mi s-a transmis că sunt printre finaliști. Să fiu acolo, alături de dascăli de excepție, a fost copleșitor, iar să-mi aud numele la categoria cu cele mai multe nominalizări,  250 din 518, a fost enorm. Mi-a luat mult să mă dezmeticesc. Încă procesez. Încă nu-mi vine să cred pentru că știu că eu doar am muncit, doar mi-am făcut datoria și nu m-am așteptat să fiu răsplătită într-un mod așa de frumos pentru asta.

 

 

Cum v-a schimbat programul Teach for Romania? Ce înseamnă și ce vă aduce această nominalizare?

Teach mi-a schimbat puțin planurile de viitor, în sensul că nu programasem să intru în comunitatea lor, dar nu am rezistat tentației de a intra în Academia Teach și de a face parte din rețeaua alumnilor Teach for Romania. Momentan sunt în proces de selecție,  sper să fiu admisă și să devin unul dintre acei oameni care vor contribui la schimbarea sistemului educațional.

 

V-ați aflat printre cei 22 de finaliști în cadrul Galei „Profesorului anului”. Cât de mult simțiți că vă responsabilizează?

Este o responsabilitate enormă pentru mine căci nu sunt genul care s-a liniștit după un succes. De aici mai jos nu se poate, obligatoriu trebuie să urc sau cel puțin să mă mențin acolo.

Nu ați umblat după vizibilitate, nici după titlu, dar meritați toate aprecierile acestea. Ce proiecte în care v-ați implicat în cadrul școlii și al comunității v-au adus în față?

Știu pentru ce proiecte am fost nominalizată,  însă nu știu exact ce a făcut diferența pentru juriu, nu știu ce m-a adus pe locul întâi. Eu am avut mereu în minte un plan, și anume, să fac tot ce pot pentru școala mea, să țin aproape de oricine mă poate ajuta, de colegi, de comunitate, de primărie, de consiliu local, de ONG-urile cu activități în educație. Cred că tot ce am făcut eu de fapt a fost să pun oameni și instituții în legătură, să creez o rețea în care s-a muncit în beneficiul școlii. Astfel, am adus în școală dotări diverse, masă caldă, programul a doua șansă, ore remediale, un club de lectură, club de robotică, club de dansuri populare, cărți, rechizite, cursuri și workshop-uri pentru profesori, excursii și tabere pentru copii, spectacole, subvenții, școală de șoferi gratuită pentru cursanții ADS, târg de joburi, conferințe, vizite ale unor scriitori contemporani și ale altor personalități.

 

Ce parteneriate ați încheiat în 2023 în favoarea școlii și a elevilor?

În 2023 am avut parteneriate cu Roma Education Fund România cu care, în cadrul proiectului Construiește-ți propriul viitor prin educație, am desfășurat programul a doua șansă; parteneriat cu CSR Mindset și ASPRIS Scărișoara, care ne-au adus Fanbook în școală, scriitori în carne și oase, colțuri de lectură și multe cărți noi și frumoase pe placul copiilor; parteneriat cu World Vision România, proiectul Start în educație; parteneriat cu Terres des hommes, proiectul NoRoc; parteneriat cu ADAF București, proiectul SECA, suport educațional pentru copiii singuri acasă; parteneriat cu Federația Română de Fotbal,  programul Uefa-Play Makers ș.a.

 

Cum ați simțit comunitatea de când sunteți la cârma școlii?

De când ocup funcția de director am început să cunosc comunitatea și am îndrăgit-o. În Scărișoara sunt oameni muncitori și respectuoși, comuna a dat mulți oameni instruiți: profesori, ingineri, medici, scriitori ș.a.m.d. Este o comunitate care se mișcă, mereu se construiește ceva, mereu huruie un utilaj, oamenii sunt într-o forfotă continuă, iar asta mie îmi place, îmi dă o stare de optimism și de bucurie.

 

Simțiți că școala nu își poate realiza potențialul total fără sprijinul comunității?

Școala este parte a comunității, este inima comunității, sufletul, viitorul ei. Din păcate, comunitatea de romi din Scărișoara, de altfel, oameni buni și muncitori, nu pun mare preț pe educație, având ca prioritate câștigurile financiare din agricultură, iar acest lucru are impact negativ asupra școlii, căci absenteismul, abandonul școlar și rezultatele slabe la învățătură sunt probleme cărora încă nu le-am dat de cap. Acestea sunt probleme vechi și complexe pe care nu le putem rezolva fără a educa mai întâi comunitatea. ,,Este nevoie de un sat întreg pentru a educa un copil”.

 

Ce program simțiți că vă lipsește din școală? Ce mai pregătiți nou?

Vom continua multe dintre colaborările vechi, vom duce mai departe proiectele în curs dar avem și planuri noi. Noutatea de anul acesta este Teach for Romania care pune la dispoziție resurse și proiecte pentru școlile vulnerabile.  Sperăm să demarăm anul acesta proiecte pe teme de nutriție și educație financiară  cu sprijinul ASPRIS și, ne dorim să înființăm, din toamnă, o clasă de muzică. Avem deja buget pentru instrumente din PNNR și garanția Centrului Județean de Cultură și Artă Olt, că vom avea profesor.

 

 

James Pătrășcu mai are un an în față până la Examenul de capacitate, dar deja își cunoaște perspectivele. Nu este un adolescent debusolat care nu știe ce vrea să urmeze și care acționează în funcție de deciziile părinților. Din contră, consecvența sa în ceea ce privește domeniul informaticii, unul în care vrea să se perfecționeze pentru ca până la 30 de ani să aibă propriul business, se menține.

Prezența la Maratonul Internațional Sibiu a devenit o prioritate în timpul său liber în perioada martie – iunie. Când avea 5 ani, a alergat pentru prima dată la maraton cu mama sa de mână. De atunci se apleacă asupra unor cauze nobile. James a strâns în 2021 suma de 21000 lei pentru un holter EKG pentru Spitalul de Pediatrie. În 2020 a alergat tot pentru Fundația Polisano și a reușit să strângă 15000 lei, cea mai mare sumă strânsă în acel an la Maratonul Internațional Sibiu, un an care a pus întreaga lume la grea încercare.

Să-l cunoaștem!

 

 

James, cum te găsesc la momentul prezent?

Sunt bine, mulțumesc! Într-o mare măsură sunt ocupat cu școala, cu antrenamentele de atletism, cursurile de percuție, dansuri, frontend developer și meditațiile. Rămân cu puțin timp liber pentru recreere.

 

Cum arată sufletul unui școlar care are un examen în față anul acesta?

Cum voi avea examenul abia în următorul an, îmi este dificil să zic de pe acum. Recunosc însă că uneori am deja emoții.

 

Care sunt planurile tale legate de ce vei dori să urmezi?

Îmi doresc să mă îndrept spre profilul matematică – informatică. E cel care mi se potrivește cel mai bine.

 

Poate e prea devreme, dar mă întreb dacă deja ai o idee privitoare la viitorul tău, la cariera ta?

Îmi doresc ca viitoarea mea carieră să fie în domeniul informaticii. Mai îmi propun ca până la 30 de ani să pun pe picioare o afacere, să îmi îndeplinesc visul în antreprenoriat.

 

 

Are un elev responsabilități și priorități?

Un elev are responsabilitatea de a învăța la toate materiile. Îndatoririle unui elev sunt multe, toate specificate într-un statut. Prioritatea mea însă devin materiile din care voi da examenul, iar pe plan personal este socializarea cu prietenii și activitățile extra, cum ar fi strângerea de fonduri pentru diferite cauze. Consider că trebuie găsită o balanță în ele.

 

Și dacă nu aveai priorități, ți le-ai făcut odată cu obiectivele propuse și pe care vrei să le atingi odată cu alergarea la maratoane?

Prezența la Maratonul Internațional Sibiu a devenit o prioritate în timpul meu liber în perioada martie – iunie, lunile în care se strâng fondurile pentru cauzele înscrise. În “extrasezon” strâng bani prin platforma Galantom. Chiar acum în ianuarie mi-am donat ziua de naștere de 14 ani Asociației “Drag de bine”, care ajută copiii din mediile rurale din județul Sibiu să aibă o șansă mai bună la o creștere frumoasă. Cu ajutorul prietenilor, dar și a necunoscuților, am reușit să strâng suma de 6100 lei în 3 săptămâni. E fantastic ce se poate realiza din dorința de a dărui bine!

La vârsta aceasta încep să îmi dau tot mai bine seama ce impact pozitiv pot aduce aceste activități unei comunități și pentru aceasta le consider priorități.

 

Singur sau alături de mama ta te dedici cazurilor sociale sau de mediu din comunitatea voastră. Cum a început această poveste?

Mereu alături de mama. Ea are rețeaua de oameni care o susțin de ani buni, a mea abia acum începe să prindă contur.

Povestea a început în 2015, când am alergat prima dată cu mama de mână. Aveam 5 ani și mama a fost abordată de prietena ei, Anca și așa a decis să sprijine un proiect al grădiniței la care eram înscris. A fost ceva nou pentru amândoi. Mama și-a dorit apoi să continuăm și pentru a-mi da o altă perspectivă asupra vieții. Ea este o dăruitoare.

 

La câte maratoane ai participat până acum?

Am participat la 9 ediții ale Maratonului Internațional Sibiu. Pe 25 mai 2024 voi participa la a 10-a ediție în calitate de alergător și fundraiser.

 

 

Ce sume reușești să strângi, James? Pentru cine lupți și depui efort?

Când am început în 2005 am strâns cea mai mică sumă, peste 3000 lei, până și-a dat mama seama că e mai eficient să apelezi la rețelele de socializare. Cea mai mare sumă a fost pentru Fundația Polisano  în 2021, când s-a strâns suma de peste 21000 lei pentru un holter EKG pentru Spitalul de Pediatrie. În 2020 am alergat tot pentru Fundația Polisano și am reușit să strângem 15000 lei, cea mai mare sumă strânsă în acel an la Maratonul Internațional Sibiu, un an care a pus întreaga lume la grea încercare.

Pe parcursul anilor am alergat de două ori pentru grădinița mea, Grădinița “Elefănțelul Curios” din Sibiu pentru curtea grădiniței și sprijinirea dezvoltării sustenabile la preșcolari, pentru Asociația Baby Care din Sibiu pentru achiziționarea de incubatoare, pentru Asociația Funky Citizens pentru Constituția adaptată copiilor, pentru Asociația MagiCamp în a trimite în tabără copii cu afecțiuni oncologice, pentru Asociația SUS INIMA pentru primul centru de suport din Sibiu pentru cei afectați de cancer și, anul trecut, pentru Asociația Capital Cultural care, prin cauza Semn că însemni și-a dorit  – și a reușit tare frumos – să organizeze întâlniri de grup între adolescenți și specialiști, dar și între părinți și specialiști, cu teme specifice nevoilor lor.

 

Ce simte un băiat de vârsta ta știind că, prin exemplul propriu, împrăștie binele?

Se simte bine să știi că prin ceea ce faci răspândești binele. Când am început, mama nu s-a gândit că se va ajunge aici, ca la un stil de viață. Acum, la 14 ani, înțeleg și eu tot mai bine ce impact pot să aibă acțiunile de genul și participarea la Maratonul Internațional Sibiu, strângerea de fonduri prin acest eveniment sau cu ajutorul altor platforme, a ajuns să se simtă ca una dintre cele mai mari realizări.

 

Ai avut, oare, colegi sau prieteni care s-au lăsat impulsionați și stimulați de tine și te-au urmat? 

N-am avut vreun prieten sau coleg care să alerge ca și fundraiser pentru sume mari de bani deoarece este muncă multă, ca un job part time, zilnic. La vârsta aceasta este foarte greu fără părinți să strângi sume mari. Eu unul, sincer, nu reușeam fără ajutorul mamei, fără sprijinul oamenilor care o cunosc. Le mulțumesc pentru aceasta.

 

Ce simți în momentele în care reușești să îți atingi targetul propus? Ce părere au profesorii?

Când ating suma propusă, când îmi depășesc targetul, mă simt bine că pot astfel ajuta. E un sentiment aparte. Profesorii sunt surprinși că mă implic ca și fundraiser și mă felicită.

Zilele de maraton sunt ca o sărbătoare în orașul nostru, când avem posibilitatea să ne bucurăm unii de alții dăruind celor în nevoie practicând sport. E o experiență aparte să alergi cot la cot cu profesorii tăi.

 

Și totuși, pentru tine James, care este cea mai importantă persoană care emite păreri despre acțiunile tale?

Mama a fost cea care m-a introdus în această lume a fundraising-ului și mă bucur că a ales așa. Ea este persoana care mă susține cel mai mult.

 

 

Ești acel băiat care simți că trece copilăria pe lângă el având în vedere activitățile pe care le întreprinzi?

Da, zilele zboară, dar nu stau să mă gândesc prea mult la asta. Iau lucrurile așa cum vin. Pentru a putea participa la atâtea activități, e nevoie de un compromis. Să vedem cum va fi în clasa a 8-a.. Sunt totuși optimist că mă voi descurca.

 

 

Atunci când te identifici cu ceea ce faci, nimic nu ți se pare o corvoadă. Din contră, te implici din ce în ce mai multe proiecte și te reinventezi pentru copiii erei noastre. Diploma din liceu o recomanda să fie învățător-educatoare, dar cum ambiția este aliatul fiecărui învingător, profesoara Liliana Olărașu a ales să se înscrie la facultatea de matematică. Singura din clasa sa de la acea vreme, iar de atunci au trecut mai bine de trei decenii de când joaca cu numerele se întâmplă zilnic, matematica devenind un limbaj universal.

Opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc, dar profesoara este un bun reper pentru societate. Îi pasă, este implicată în multe proiecte, ticluiește altele noi. O motivează elevii care, la rândul lor, au înțeles că profesoara Liliana a îmbrățișat o altă abordare a predării matematicii. O face jucându-se cu cărțile de joc, ba Minecraft. Să o cunoaștem!

 

 

Vă găsesc la momentul prezent printre fișe de lucru, scriind poezii sau cântând în interiorul unuia dintre cele două coruri din care faceți parte?

…Câte un pic din fiecare și multe altele…

Tocmai am terminat de corectat cele 60 de lucrări de la Simularea Evaluării Naționale.

La fișe lucrez, atât pentru clasele mele cât și în cadrul programului DataMathLab inițiat de Fundația Aspire Teachers, un proiect care a început în 2021, fiind „primul program din România care dă viață matematicii prin știința datelor și probleme în contexte autentice” și își propune transformarea practicii profesorilor de matematică de gimnaziu astfel încât să producă impact la clasă.

Weekend-ul trecut am fost la Bacău, unde am susținut, împreună cu o colegă, un atelier pentru profesorii de matematică și științe în cadrul Forumului MERITO Moldova: „Întoarcerea la De Ce în era digitalizării”, despre strategii de intensificare a învățării de bază și a celei profunde la orele de științe.

Pe 18 ianuarie am participat la o cafenea MERITO, un webinar pentru profesori unde am discutat despre motivarea elevilor spre învățare. Pentru toate aceste evenimente mă pregătesc citind cărți de pedagogie, de preferat, cât mai recente, experimentez la clasă, văd ce merge cel mai bine, adaptez,  reflectez, și apoi dau mai departe.

Poezii, mai mult le citesc, sau descopăr poezie în jurul meu și mai răspund în versuri la câte un mesaj, unor persoane dragi.

De cântat, mai mult prin casă și duminica, atunci când ajung (astăzi a fost  să fie) în corul bisericii, care sună foarte bine, pentru că  am  norocul să cânt alături de artiști profesioniști. Din păcate corul Camerata, al profesorilor, a cam tăcut odată cu pandemia. Am avut totuși un concert de colinde înainte Crăciun, care a fost tare frumos.

Vinerea, după orele de curs, mă văd cu copiii de la Clubul IMPACT36 CreActorii, un club de inițiativă comunitară, unde inițiem și implementăm proiecte de service learning, după ce facem o analiză de identificare a problemelor din comunitate. Programul național educațional IMPACT (Implicare, Motivare, Acțiune, Comunitate, Tineri ) este un model de educație care utilizează două abordări importante: educația prin serviciul în folosul comunității și educația prin aventură și este inițiat de Fundația Noi Orizonturi.

 

Cine ar fi zis că un om care este îmbrăcat cu atât de mult talent este profesor de matematică? Ați iubit dintotdeauna numerele și le-ați socotit mereu?

E cam mult spus „îmbrăcat cu talent”, dar recunosc că simt și mă atrage tot ceea ce este frumos în artă și în muzică în mod special (am fost o cântăcioasă de când mă știu). Despre cifre, nu-mi amintesc să fi avut vreun aha în copilăria mică, știu doar că la matematică înțelegeam ușor, mă descurcam destul de bine și nu-mi era clar de ce unora li se pare greu. Ce pot să spun, este că primele mele opțiuni pentru o profesie s-au conturat odată cu școala. În clasa a V-a mă gândeam că mi-ar plăcea să devin profesoară de limba română, evident datorită profesoarei mele care era foarte elegantă, blândă și sensibilă. Apoi, prin clasa a VII-a m-am îndrăgostit de profesoara de chimie, (venise altă profesoară la limba română) și mă visam profă de chimie. S-a schimbat și profesoara de chimie și cum diriginta mea era de limba engleză și îmi era foarte dragă, mă gândeam că n-ar fi rău să fiu profesoară de limba engleză. Trebuie să recunosc că am avut și o constantă în toată această diversitate : voiam să fiu profesoară (nu de matematică, încă).

Pe de altă parte simțeam că și acasă începe să fie o preocupare în ceea ce privește liceul la care urma să merg. Părinții mei erau oameni simpli, dar foarte isteți: mama mea era muncitoare la o fabrică de mătase, iar tata era ceferist. Tata citea foarte mult, tot ce prindea și știa valoarea cărților pentru că, de fiecare dată, când lua salariul, cumpăra o sacoșă de cărți și fiecăruia: celor patru copii și mamei câte o ciocolată ROM. Astfel noi aveam o bibliotecă acasă, cu cărți bune pe care le și citeam. De câte ori găsea copii la scara blocului, tata îi lua la întrebări din toate domeniile, insistând pe literatură: le recita versuri și le cerea autorul sau întrebări de genul : „Cine a scris poezia Lidice?”, sau de matematică: „25 , dar 52 ?,de ajunseserăm să ni se spună în cartier, că suntem de-ai lui „Cultivatu’ ”, asta și pentru că eram cu toții foarte buni la școală și se mândrea mult cu noi. Pentru mama era o bucurie să meargă la ședințele cu părinții, pentru că primea doar laude și i se făcea inima cât un bostan de fericire. Am avut o copilărie frumoasă alături de cei trei frați, unul cu șase ani mai mare și ceilalți doi mai mici, cu trei, respectiv patru ani. Nu ni se părea neobișnuit că locuiam toți șase într-un apartament cu două camere, la etajul 4, care atunci mi se părea foarte mare.

Pentru că mama avea un frate intelectual (cu o poveste impresionantă vis-à-vis de regimul comunist), a cărui soție era educatoare s-au sfătuit că o meserie foarte potrivită pentru o fată ar fi de educatoare/învățătoare și că ar fi bine să merg la Liceul Pedagogic , dacă tot mă descurcam așa de bine la școală. A fost cea mai înțeleaptă decizie, pentru că am avut norocul să-mi placă foarte mult. La Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași am avut o baterie de profesori extraordinari, adevărate modele pentru viitorii dascăli, cărora le sunt recunoscătoare.

Cum am ales să mă îndrept către matematică?…Fratele meu mai mare era student la Politehnică și traseul meu părea firesc că va trebui să urmez și eu o facultate.

Am decis să merg la Facultatea de matematică, și din comoditate, pentru că la admitere se dădeau trei examene, dar toate de matematică: algebra, analiză matematică și geometrie și nu mai trebuia să mă mai pregătesc și la altă disciplină.

 

 

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți spre omul căruia îi mulțumiți pentru că v-a insuflat iubirea pentru această materie, care ar fi acela?

Dincolo de aparenta comoditate a examenului de admitere am făcut această alegere grație doamnei profesoare de matematică din liceu, Veronica Barnea care avea talentul de a explica atât de bine, încât înțelegea oricine, atât lecțiile  de matematică superioară, și mai ales pe cele de metodică. De multe ori o regăsesc în modul în care explic eu însămi la clasă.

Când am anunțat-o ce vreau să urmez, știind că examenele sunt foarte grele, mi-a spus ceva care m-a surprins : „noi vă pregătim să fiți buni învățători”, dar în același timp mi-a dat încredere că merită să încerc, dacă simt asta. Am fost singura din liceu, din generația mea care a mers în acel an la universitate, nu pentru că nu ar mai fi putut și alții, dar în acel moment colegii mei au ales să fie buni învățători. Pentru că am avut o medie foarte bună, care îmi permitea să obțin un post în oraș, am ales să fiu și învățătoare și studentă în același timp, și bine am făcut. A fost ucenicia perfectă.

De asemeni sunt foarte recunoscătoare bunului meu învățător din clasele a doua și a treia, domul Stoica Gheorghe, care a fost un model de dascăl, o bucurie pentru copii, cu el învățai cu drag.

 

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Doamna Rodica Măcăreanu, distinsa noastră dirigintă din liceu, profesor de limba și literatura română, dar mai ales un om extraordinar, ne spunea „voi veți merge la ȘCOALĂ, nu la serviciu, să nu uitați asta”. La 1 septembrie 2023 s-au împlinit 40 de ani de când merg, cu drag, la ȘCOALĂ, la aceeași școală de 40 de ani.

În prima zi de școală, ca învățător, mă îndreptam spre școala la care fusesem repartizată la care știam cu aproximație cum să ajung pentru că era o școală nouă, cu un an vechime. Pe drum am văzut în fața mea trei doamne care mergeau în aceeași direcție și una dintre ele mi se părea că seamănă cu diriginta mea din gimnaziu- profesoara de engleză. Era chiar ea și după ce ne-am îmbrățișat am realizat că mergem în același loc pentru că ea era director la acea școală. Mi s-a părut din nou că sunt extrem de norocoasă.

La doi ani după ce am terminat facultatea am avut, șansa de a prinde un post de profesor de matematică la aceeași școală. Când am avut oportunitatea de a trece pe catedra de profesor, a fost o luptă cu mine însămi pentru a face asta, pentru că îmi plăcea foarte mult să fiu învățător. Am fost învățător 7 ani. Ulterior mi-am dat seama că am făcut cea mai bună alegere, cu atât mai mult cu cât am devenit profesor și diriginte elevilor cărora le fusesem învățător. A fost o trecere lină și era la fel de frumos.

 

Școala românească se confruntă cu un deficit de cadre didactice, în special în zona științelor. De ce oare? Care este accepțiunea dumneavoastră?

Este adevărat, astăzi, opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc. Să fie din cauza banilor, a percepției sociale a profesorului , a dificultății și stresului ?… Nu prea știu să vă răspund. N-ar strica niște studii în rândul studenților pe această temă.

Știu că dacă ești pasionat de ceea ce faci, poți să surmontezi toate aceste aparente neajunsuri.

 

Ce are un profesor de matematică și nu au alți profesori?

Un profesor de matematică are șansa de a-și cunoaște mai bine elevii, pentru că are mai multe ore pe săptămână la aceeași clasă și dacă mai este și un profesor care urmărește ce fac elevii săi, nu doar îi supraveghează, cu siguranță și elevul va simți că este văzut și va crește.

Un profesor de matematică mai are presiunea examenelor, care cer multe ore de pregătire suplimentară.

Și ca să nu mă fac că nu înțeleg întrebarea, adevărul e că profesorii de matematică sunt creativi, comunică, au simțul umorului, sunt pasionați de ceea ce fac, sunt generoși și dornici de perfecționare.

 

 

Nu căutați să adunați diplome în palmaresul dumneavoastră, poate doar, cândva, calificări de perfecționare. Totuși, ați obținut un titlu în 2022 și ați fost aplaudată la scenă deschisă. V-a responsabilizat și mai mult?

Am fost surprinsă când am aflat vestea că voi fi printre cei 12 profesori MERITO, pentru că nu mă simțeam atât de specială, ca să merit așa o onoare. Atunci m-am gândit la elevii mei, la cât de important este și pentru ei să fie văzuți.

A fost o emoție specială, pe care nu am mai experimentat-o, care a venit la pachet cu bucurie, dar și cu responsabilitatea de a mă perfecționa, de a citi mai mult, de a face lucrurile din ce în ce mai bine, de a folosi oportunitățile care mi se oferă, fără nicio presiune, pentru că așa aleg eu să fac.

Îmi amintesc cu drag de mesajul meu către profesori, care mi-a trecut atunci prin cap și în care cred cu adevărat: Refresh, Update and Share!

 

Există de acasă presiune de note mari, așa cum ați mai menționat. Cum reușiți să îi scăpați pe elevi de această presiune măcar la școală?

Până acum presiunea notelor mari era generată de procentele care cântăreau la examen, acum parcă e și mai mare din cauza burselor.

Mesajul meu către elevi și părinții lor este că învățarea este o activitate grea, care presupune muncă, că este firesc să greșim și să învățăm din greșeli, că notele sunt pe măsura implicării și a efortului lor.

 

Ce valori doriți să sădiți mereu în inima elevilor dumneavoastră? Cu ce convingeri doriți să plece în viață?

Îi provoc pe elevii mei să fie curioși, dornici să descopere și să înțeleagă lumea din jurul lor și să fie deschiși la idei noi.

De asemeni îmi doresc să fie onești, să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor și să respecte valorile morale și etice. Promovez învățarea și practicarea empatiei și a respectului față de cei din jur, compasiunea și toleranța.

Le creez contexte de învățare în care să gândească creativ și critic, să-și pună întrebări,  ca să își dezvolte abilități de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor în mod independent și inovator.

Și nu în ultimul rând , mi-aș dori ca elevii mei când termină gimnaziul, deja să știe să-și răspundă la întrebarea: „Ce mă pasionează cu adevărat?”, de aceea îi încurajez să exploreze domeniile de care sunt interesați, cu perseverență și rezistență în fața dificultăților, și să nu renunțe niciodată la visurile lor și să viseze cât mai înalt.

 

Cine ar fi zic că matematica se poate îmbina atât de armonios cu româna? Ce înseamnă concret L.I.R.A?

Proiectul L.I.R.A. (lecturez, înțeleg, rezolv, aplic), este o programă a unui opțional integrat (limba română și matematică), pe care am realizat-o împreună cu un coleg de limba română. Decriptarea acronimului L.I.R.A. dezvăluie obiectivele de dezvoltare a competențelor de literație, necesare rezolvării problemelor, pe care ni le-am propus, prin abordarea unor probleme de matematică îmbrăcate în texte cu conținut din viața reală, dar care pot fi abordate și din perspectivă literară.

 

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să fiu sănătoasă, să-mi păstrez energia de a face toate câte le doresc: să petrec timp de calitate cu familia mea frumoasă, să citesc, să mă implic eficient în viața școlii, să le fiu de folos elevilor mei și să-mi fac timp pentru proiectele dragi mie: din Fundația Noi Orizonturi, Organizația Aspire Teachers și Proiectul Merito.

 

Dansul a venit odată cu intrarea la școală, iar de atunci scena îi este viață tinerei artiste Daiana Jelescu. Fiecare întâlnire cu podiumul îi trezește vibrație pe întreg corpul. Nu totul se învârte în jurul culorii roz, a tutuurilor și a momentelor frumoase, mai ales că și-a fructificat pasiunea în paralel cu activitățile școlare. În schimb, provocările care i s-au arătat de-a lungul carierei au întărit-o și au construit omul cu un psihic puternic de azi. Forța pe care și-a luat-o de-a lungul anilor petrecuți în școala de dans o transmite, în egală măsură cu blândețe, elevilor săi din cadrul Royal Dance Academy.

Această academie de dans este un vis materializat. Când era mică, Daiana a aruncat un gând către Univers, iar Universul i-a dat mai mult decât se aștepta. Școala sa se adresează și copiilor atipici. În 2016 a înființat un program de terapie prin balet care se apleacă celor speciali și sunt în jur de 10 beneficiari. Să o cunoaștem mai bine!

 

 

Încotro se îndreaptă Daiana Jelescu atunci când vorbim despre cariera profesională?

Am foarte multe planuri pe care îmi doresc să le duc la îndeplinire. În ceea ce privește cariera mea, pot spune că de câțiva ani buni, sunt într-o continuă ascensiune și asta mă bucură!

 

Te încadrezi în tiparul fetițelor care au urmărit la TV spectacole de balet și au început să-l practice de la vârsta de 4 ani?

Sunt destul de aproape de acest tipar, doar că eu am început baletul la vârsta de 7 ani. Nu-mi amintesc cu exactitate care era viziunea despre balet înainte de a începe să-l practic, dar pot spune, că viața de artist, este foarte diferită de ceea ce se vede din afară.

 

Prin ce momente frumoase trece o elevă a unei școli de balet?

Sunt multe momente frumoase! Spectacolele și fiecare întâlnire cu scena, care trezește în tine emoții noi, turnee, repetiții reușite, timpul petrecut alături de echipa ta. La final îți dai seama că ai o colecție impresionantă de amintiri frumoase din școala de balet.

 

 

Dar cea mai mare provocare care ar fi?

Sunt multe provocări în acest domeniu și ai nevoie de un psihic foarte puternic pentru a le depăși, fără să-ți pierzi entuziasmul. Aceasta este, de fapt, adevărata provocare.

Ai putea crede că baletul îți pune la încercare doar forța fizică, dar e mai mult decât atât. Îți încearcă psihicul, valorile, emoțiile și afli întotdeauna lucruri noi despre tine.

Drumul spre succes în această profesie este foarte anevoios, dar la finalul călătoriei știi cine ești cu adevărat.

 

Îți amintești de prima reprezentație? Mărturisește-ne emoțiile care te-au îmbrățișat la acea vreme!

Îmi amintesc cu drag de primele mele spectacole. Aveam emoții pozitive. Îmi doream să fiu pe scenă, îmi plăcea mult și mă simțeam în elementul meu. Îmi plăcea tot ceea ce se petrecea în cadrul unui spectacol și eram atentă și la detalii tehnice. Nu știam atunci despre regia coregrafică, specializare pe care am studiat-o mai târziu, dar știam că îmi doresc să organizez și eu spectacole, atunci când voi fi mare.

 

Care este cel mai dificil lucru pentru o balerină?

Cum spuneam și mai sus, sunt multe provocări. În ceea ce mă privește pe mine și pe alții ca mine, care am plecat de mici de acasă, pentru a face performanță în dans, cred că acesta este în topul sacrificiilor – să te desprinzi de familie, de părinți la o vârstă atât de fragedă (10-11 ani) și să te muți într-un oraș nou. Pe undeva este și un sentiment plăcut, să-ți iei viața în propriile mâini de mic și să-ți consolidezi relația cu tine însuți, care mai târziu te va ajuta cu siguranță, în toate aspectele vieții.

 

Au fost și momente în care ai spus: Nu mai pot!?

Sincer, nu. Am avut momentele mele de slăbiciune și momente în care m-am simțit depășită de situație, dar întotdeauna am avut direcția trasată clar și știam cu precizie unde îmi doresc să ajung, așa că oricât de anevoios era drumul, mă încărcam cu ambiție.

Tocmai asta m-a ajutat, faptul că am o voință de fier și nu mă demotivez ușor, în ciuda sensibilității pe care o am și o manifest. Găsesc mereu în mine resurse să o iau de la capăt.

 

 

Care sunt soluțiile Daianei pentru a depăși pasele urâte pe care le întâmpină?

Învăț să-mi păstrez calmul în orice situație și să-mi reamintesc mereu că nu există obstacol de nedepășit. Cred că suma a ceea ce noi numim probleme, este egală cu suma soluțiilor și în general, acestea din urmă, îmi vin în minte spontan, fără să mă gândesc foarte mult. Pot spune că sunt antrenată pentru asta pentru că face parte din fișa postului meu să găsesc mereu soluții la orice situație neprevăzută.

 

Când ai înființat Royal Dance Academy? Care e povestea din spate?

Royal Dance Academy este visul meu din copilărie. Din totdeauna am visat să predau balet și să am o școală a mea. Nu mi-am pus niciodată problema eșecului. Am știu că este doar o chestiune de timp până când acest vis se va materializa.

Toată copilăria le-am povestit celor din jur despre cum va fi școala mea de dans și mi-am conturat-o atât de frumos în minte, încât astăzi, mă emoționez de fiecare dată când vorbesc despre ea și despre proiectele noastre frumoase.

Am înființat-o în 2018, imediat după absolvirea Facultății, la 22 de ani și încă de la înființare, această școală s-a bucurat de un succes nesperat.

Predai diferite stiluri de dans în interiorul academiei pe care o conduci. Ai primit diferite titluri atât naționale, cât și internaționale. Care este cel mai important titlu obținut până acum?

Având un palmos atât de frumos, mi-e greu să clasific premiile. Și eu ca dansator și elevii pregătiți de mine am obținut numeroase premii în competiții internaționale cu grad de dificultate ridicat.

Am avut copii cu titlul de vicecampioni mondiali, în urma participării la Campionatul Mondial „World Dance Masters” din Croația.

De curând ne-am întors de la o competiție internațională, unde atât eu cât și cei mici, ne-am clasificat pe primele locuri ale podiumului.

Suntem mândri de fiecare succes și ne bucurăm pentru fiecare premiu obținut, dar cred că cea mai mare reușită a noastră este faptul că avem o echipă absolut superbă, alcătuită din membri de toate vârstele și reușim să facem performanță, într-un mediu armonios și frumos.

 

Ai și o clasă de terapie prin dans pentru persoanele cu dizabilități fizice și psihice. Cum a venit această idee?

Proiectul de terapie prin balet a luat naștere în anul 2016, pe vremea când eram studentă, la inițiativa doamnei Adriana Avram, președintele As. Down, Centrul Educațional Raluca, care era în căutare de o balerină pentru a-i preda câteva ore de balet fiicei sale, Raluca.

Drumurile noastre s-au intersectat și asta a fost una dintre cele mai frumoase și benefice întâmplări din viața mea. I-am cunoscut pe tineri, beneficiarii Asociației și m-am îndrăgostit iremediabil de ei. Sunt niște oameni extraordinar de iubitori și îți oferă toată afecțiunea de care dispun ei. Lumea lor e doar iubire și atât.

Școala mea de dans este una incluzivă și primim copilași atipici, care sunt tratați cu dragoste și mai ales, cu normalitate. Se simt acceptați și asta e ceea ce le lipsește în general.

De-a lungul timpului, pe lângă sindromul down, am antrenat copii și adulți cu sindrom Turner, sindrom Rasmussen, persoane nevăzătoare etc.

 

 

Când a prins contur ideea proiectului acesta?

A fost un proiect destul de spontan care s-a concretizat foarte repede. Nu pornisem la drum cu niciun fel de așteptări. Nu aveam niciun plan definit încă, fiindcă tocmai mi se deschisese în față o lume nouă pe care eram nerăbdătoare să o descopăr dar nu știam ce mă așteaptă.

La doar 6 luni de la primul antrenament cu tinerii cu sindrom Down, am avut primul spectacol pe scena Academiei de Muzică „Gh. Dima” și a fost un adevărat succes. Încă de la anunțarea proiectului, mass-media scria despre noi și toată lumea promova și încuraja această inițiativă.

 

Câți elevi beneficiază de această terapie și care este rolul ei?

Momentan, avem în jur de 10 beneficiari cu dizabilități. Terapia prin balet îi ajută atât din punct de vedere fizic- le întărește si conturează musculatură, dobândesc o postură corectă a spatelui, își dezvoltă mobilitatea, etc. Îi ajută de asemenea, din punct de vedere emoțional, pentru că-și pot manifesta corporal toate emoțiile da și social, pentru că pot interacționa cu oameni din diferite medii, pot dansa alături de dansatori tipici și pot simți că fac parte dintr-o echipă.

 

Care este scopul tău/motivația ta intrinsecă cu privire la acest proiect?

Așa cum am spus, proiectul acesta a venit ca o surpriză plăcută în viața mea și îmi hrănește sufletul de câțiva ani. Continui să fac asta pentru că îmi place mult munca cu ei, pentru că sunt o fire curioasă și ambițioasă și îmi doresc să descopăr cât mai mult și să vedem cât de departe putem să ajungem.

Mă împlinește foarte tare și simt, că las ceva bun în urma mea. Asta mi-am dorit întotdeauna, ca atunci când zilele mele se vor termina, să știu că am trecut prin viața asta făcând cărări pe care alții să pășească mai ușor.

 

 

Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe veșnicele scânduri ale unei scene, dar le acceptă știind că ele vin doar să-i ofere căldură precum o haină pe care o îmbracă.

Nu avea o carte de identitate când a intrat prima oară într-o sală de spectacole. Nici nu era necesar să ceară voie. Natura întâmplărilor l-a dus acolo. Și culmea, fusese dragoste la prima vedere. Un an mai târziu a dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care a ajuns să obțină în echipă și premii. A gustat cu mai multă poftă după din tot ce oferă acest univers.

După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, Vladimir și-a dăruit toată creativitatea în festivalul Ideo Ideis. La scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. Cred cu tărie că odată cu meseria de actor, îți ieși din labirintul propriei minți și-ți depășești, forțat sau nu, toate granițele. Dar mai multe de la artistul Vladimir Purdel!

 

Dacă nu ar fi făcut Vladimir Purdel teatru, ce altceva ar fi făcut în viață?

Când eram mic îmi doream să mă fac chirurg cardio-vascular. Ulterior, am jucat baschet și visam să mă fac baschetbalist. Apoi, m-am prins ca nu prea am șanse să fac baschet la nivelul la care îmi imaginam și atunci a apărut teatrul în viața mea și am ales să merg pe drumul ăsta. Îmi e foarte greu să văd acum ce aș fi făcut în viață, dar cred că jurnalist sportiv și comentator sportiv ar fi fost ceva ce mi-ar fi plăcut să fac.

 

 

Scena îți este a doua casă, dar au fost și voci negative pe lângă tine care ți-au zis să te orientezi?

Da. Cred că în societatea noastră e și complicat sa nu apară teama sau frica. Și cum nu aveam neaparat un background artistic în familia mea, maică-mea e medic și taică-miu e inginer, au existat la început niște încercări de redirecționare. Totodată, am o operație pe inimă din cauza unei malformații congenitale pentru care m-am operat când aveam 10 ani și evident ca instabilitatea mediului artistic nu li se părea alor mei ca e cel mai potrivit spațiu în care să trăiesc.

Pentru ei, perspectiva programului haotic și a stresului era principala îngrijorare, dar sigur că se gândeau și că nu o sa pot să trăiesc doar din teatru. Cred că asta s-a schimbat în momentul în care m-au văzut pentru prima dată pe scenă, jucând în fața a 400 de spectatori. A și fost un moment magic atunci în care părea că totul se aranjează perfect, cobora îngerul cum se mai spune prin teatru, în care tot spectacolul se lega minunat, era și comic și emoționant. Ăla a fost momentul în care și-au dat seama ca mă simt în elementul meu cu toate emoțiile alea și cumva au acceptat că e ce îmi doresc să fac. Țin minte și ca taică-miu și-a modificat discursul, din ‘Mai gândește-te, totuși…’ a devenit un fel de discurs motivațional despre implicare și cum trebuie să muncesc enorm pentru lucrurile pe care le visez și cum să încerc să fac totul cu dorința de a deveni și mai bun… un discurs care încă e extrem de important în viața mea.

 

Care este momentul în care te-ai îndrăgostit de scenă?

Greu de spus momentul exact… Cred că mai degrabă a fost o dragoste la prima vedere pe care am ajuns să o înțeleg mulți ani mai târziu. Țin minte ca atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de spectacole si m-am așezat pe scaun eram complet dezinteresat și nerăbdător să plec mai repede de acolo, îmi doream să se termine totul și să îmi reiau viața de puștan de 13 ani. Apoi, când am auzit gongurile și am văzut cum scade treptat lumina în sala și se aprindea scena, am simțit ca un fel de transă, un miraj. Eram pur și simplu fascinat, nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Cred ca ăla a fost momentul când am zis ‘vreau și eu acolo’. Cred ăa cu mintea de atunci, mi se părea ca e foarte ușor să fii pe scenă. Apoi, am intrat în trupa de teatru și am descoperit ca nu e deloc ușor să stai pe scenă, nu e deloc confortabil să fii privit și cu atât mai puțin să stai în vulnerabilitate acolo. A apărut o formă de teama, un fel de love-hate relationship, au fost momente când nu îmi doream să fiu acolo, în care îmi era frică sau nu mă simțeam suficient, sau ca nu am fost veridic și autentic. Au apărut pe rând mai multe chestionări, dar fascinația a rămas în tot timpul asta. Sigur, au rămas și temerile, dar cumva în timp am ajuns să accept ca lucrurile astea fac parte din mine și că tocmai astea merita aduse pe scenă. Acum consider că cu cât mă chestionez mai mult și cu cât sunt mai curios de lucrurile astea de care îmi e frică, cu atât pot să mă exprim mai bine și mai frumos și mai liber pe scenă.

 

Este arta un domeniu cronofag? Ce părere ai?

Da, sigur. Orice lucru are nevoie de timp pentru a se perfecționa, pentru a deveni mai bun. Nimeni nu s-a născut învățat și cred ca orice domeniu are nevoie de multe ore de aprofundare și muncă. Și sigur, și arta e un domeniu cronofag. E nevoie de un studiu amănunțit ca să găsești forma potrivită de expresie astfel încât să ajungi la cat mai mulți oameni. Cred ca asta își dorește orice artist să facă prin arta lui, să atingă sau să emoționeze cat mai mulți oameni.

 

 

Cum te simți când ești pe scenă? Poți descrie în câteva cuvinte sentimentele pe care le porți?

Am întotdeauna emoții înainte de a urca pe scenă. Acum, simt si bucurie ca sunt acolo, dar și o responsabilitate față de spectatori. Întotdeauna mă gândesc ca poate e cineva in sala de spectacol pentru prima dată sau pentru ultima oara, și asta mă motivează să încerc să fiu și mai prezent pe scenă.

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice și profesionale?

La 13 ani, când încă jucam baschet, am ajuns pentru prima oară într-o sală de spectacole adevărată. A fost dragoste la prima vedere. Un an mai tarziu am dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care am ajuns să luăm și niște premii. După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, am început și noi festivalul nostru în limba română, Ideo Ideis.

Încă de la început ne-am propus să făceam un festival care să crească din toate punctele de vedere și în scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. La 18 ani am terminat liceul și am dat la UNATC. Am picat în primul an și am încercat să fac facultatea de jurnalism, dar durerea era prea mare și nu prea am putut să acord prea multă atenție jurnalismului. Acel an, a fost cu multe trăiri puternice, nu înțelegeam ca aș putea avea o depresie. Dar, nu am cedat gândului de a face teatru și am căutat să mă pregătesc altfel, singur, astfel încât să am încredere mai multă în mine. Am intrat a2a oară și consider ca a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, căci am început să fiu mai cu picioarele pe pământ. Apoi, în facultate am căutat să lucrez cat mai mult, cu cat mai mulți oameni diferiți și să îmi creez experiențele necesare pentru învățare. În anul 2 am debutat în teatrul profesionist, la Bulandra. Apoi, au mai urmat câteva proiecte in diferite teatre din București. După facultate, am incercat sa merg la master. Am picat, alta depresie, de data asta îmi era mai clar ce am. A fost un an complicat pentru ca îmi doream să fiu acolo cu colegii mei și totuși nu eram. Aveam spectacole care se jucau în teatre, dar ceva în mine suferea. Anul următor, m-am pregătit altfel și am intrat. Tot cam pe atunci, sunt invitat de un prieten regizor, cu care lucrasem toți anii de facultate, să merg să joc la Vâlcea într-un spectacol. Această colaborare mi-a adus și angajarea acolo, unde am stat 6 ani, ani care au reprezentat o altfel de învățare și de creștere. Din 2020 am redevenit actor independent si asta m-a determinat sa mă întorc către Ideo Ideis. In 2021, am pus bazele Laboratorului Ideo Ideis, un proiect apărut din Festivalul Ideo Ideis, adresat tinerilor și adolescenților din Alexandria, o continuare a Festivalului în cadrul comunității care se desfășoară pe toată durata anului. Iar acum, pe lângă actorie, știu sigur ca sunt și improvizator, organizator de evenimente și trainer.

 

Cât de tare te-a impulsionat rolul principal pe care l-ai avut în primul film al lui Pavel Bartoș?

În primul rând, a fost complet neașteptat. Pe Pavel l-am cunoscut la Ideo Ideis, unde ne-am și împrietenit. Noi acolo făceam un fel de serial care se numea ‘Sfaturi..’. Era o serie de sketchuri, cu un mesaj, cu o pildă, dar principala intenție era să fie amuzant pentru contextul ăla de festival. Într-o seară, mă trezesc cu un telefon de la Pavel care îmi zice ca i-a plăcut foarte mult serialul nostru și are un rol pentru mine în filmul lui de debut. Extaz, îți dai seama… nici nu mă gândeam ca e bine ce fac, cu atât mai puțin ca m-a remarcat cineva. Ulterior, am aflat ca era rolul principal și cine mai era în distribuție. Am rămas cu gura căscată. În momentul ăla am simțit și panica și frica și responsabilitatea. A fost foarte flatant să mă aflu în contextul ăla, nu știam dacă merit, dacă sunt suficient de bun, nu eram atât de conștient de mine la momentul respectiv. Dar, am ales să am încredere în Pavel și în toată echipa… am înțeles atunci ca sunt o piesă dintr-un puzzle mult mai mare și ca eu trebuie să îmi văd de bucățica mea cat mai bine și asta am încercat să fac, iar cele 3 zile și 3 nopți de filmare au fost magice. Cred ca de atunci, am învățat să fac față mai bine situațiilor de stres și agitație.

 

 

Ai lucrat lângă nume consacrate. Cât de impresionant sau nu este pentru un tânăr?

Este întotdeauna impresionant să lucrezi cu oameni pe care îi admiri, care au mult mai multă experiență decât tine. Profesorul meu ne spunea ca ‘meseria asta se fura’. Auzeam în facultate despre cum trebuie sa mergem la repetiții la teatre și sa ne uitam la mari actori cum repeta și sa învățăm de la ei. Și am făcut asta, dar consider ca am avut șansa și să văd oamenii ăștia și mai îndeaproape, ca parteneri de scenă. E o altfel de școală să vezi pe cineva ca face niște lucruri pe care tu încă nu le înțelegi, dar le vezi și le simți ca sunt bine. Consider ca e foarte important pentru arta actorului această formă de învățare. Acum, încerc să fiu la fel de atent cu actorii mai tineri decât mine, cred ca sunt lucruri pe care le pot învăța și de acolo.

 

Actor de film sau de teatru? Ce preferi?

Am făcut mult mai mult teatru decât film, dar îmi e greu să spun ce prefer… sunt diferite, dar cred ca la fel de provocatoare. Ce știu sigur, e ca as vrea sa echilibrez mai mult balanța, vreau sa fac și mai mult film. Dar nu mă grăbesc nicăieri, cred ca toate apar la timpul lor.

 

Cât te ajută un rol pe care îl interpretezi să îți explorezi adevărata identitate, Vladimir?

Foarte mult. De cele mai multe ori când lucrez la un rol, identitatea mea se modifică ușor în funcție de ce e nevoie să explorez pentru rolul respectiv. Nu mă confund cu personajul, nu se întâmplă nimic de genul ăsta… dar nu am cum să evit toate întrebările pe care mi le pun pentru un personaj, trebuie să răspund și eu la ele pentru mine și asta nu are cum să nu mă modifice pentru o perioadă. După premiera, se mai estompează din lucrurile astea, dar căutarea și curiozitatea pornesc întotdeauna din mine. Așa am ajuns să mă descopăr mai mult, să învăț să îmi accept greșelile, să înțeleg ca nu am cum să fiu perfect și ca în mine sunt și lucruri bune și unele rele. Am învățat să mă accept mai mult prin toate rolurile care au venit către mine.

 

Există vreun rol pe care nu ai dori să-l joci? Întreb asta pentru că mă gândesc, având în vedere anii de experiență, că îți cunoști gusturile în ceea ce privește actul artistic.

Nu am vreun rol pe care să nu mi-l doresc. Consider ca în orice rol pot să descopăr ceva nou si neasteptat. Consider orice rol o provocare și dacă regizorul cu care lucrez mă vede în ceva ce la prima vedere pentru mine nu pare tocmai o potriveală, aleg să am încredere ca omul cu care lucrez urmărește ceva cu mine în rolul respectiv. Probabil ca cu experiență am ajuns să cred ca unele roluri mi se potrivesc mai bine ca altele, dar în definitiv mi se pare irelevant, teatru e o muncă în echipă și o căutare, atât comuna, cat și individuală.

 

 

Ce îți place la tine ca actor?

Cred ca principalul aspect care îmi place la mine ca actor este felul în care gândesc. Am o minte analitică și atentă la detalii. În timp, cred ca am învățat să folosesc mai abil această calitate și am mai învățat și să ajung să exprim mai bine și mai clar, si poate mai simplu, lucrurile pe care le simt din analizele astea.

 

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Da. Nu îmi place întotdeauna ca nu știu să am răbdare cu mine, îmi doresc unele lucruri să se întâmple imediat sau mai repede. Răbdarea e un aspect la care încă lucrez. Uneori, pot găsi foarte ușor lucruri care nu îmi plac la mine, mai ales când apare neîncrederea. În timp, am înțeles ca genul ăsta de îndoială e foarte bună și sănătoasă, cel puțin pentru mine. E util să chestionez fiecare lucru pe care îl întreprind, cu grijă și atenție la ce se întâmplă cu adevărat în interiorul meu. Chestionarea asta simt ca mă face să progresez.

 

Actoria este o meserie care te forțează să îți depășești granițele proprii?

Da, cel puțin pentru mine, a însemnat și asta. De fel, sunt o persoană timidă și retrasă, un introvert. Actoria m-a făcut să ma deschid și să mă ajute să mă exprim mai bine și mai liber în fața oamenilor. Cred totodată ca pentru fiecare actor demersul este diferit, fiecare om e unic și cumva asta se aplică și in cazul actoriei. Cred ca e de datoria fiecarui actor sa se cunoască, sa se descopere și sa își dea seama care este cea mai buna metoda pentru el și spiritul lui. Dar da, in principiu, nu cred ca poți face actorie fără sa existe niște aspecte care să te împingă să te depășești.

 

 

Uneori, orice formă de artă, pare captivată de cursa contra cronometru. Și totuși, sunt oameni care se lasă purtați de contemplația oferită de măiestria frumosului. Artista Mădălina Andronic face, într-o eră a vitezei, a agitației și unde totul pare digitalizat, ilustrație. S-a perfecționat în Londra, după ce la noi a terminat design grafic.

Dumnezeu a avut grijă să îi aducă în cale doar oameni care i-au recunoscut, și mai apoi fructificat talentul, iar acum se bucură și se hrănește cu ceea ce face. Guvernează în jurul frumosului, îl creează și-l oferă mai departe celor care știu să-l aprecieze. A îmbrățișat o meserie care îi oferă posibilitatea să își pună creativitatea la încercare, să își planifice singură programul de lucru și libertatea de a alege proiectele la care lucrează.

„Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc”, mărturisește artista. Să o cunoaștem!

 

 

Mădălina, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Aș zice că din timpul masteratului în Londra, 2011, când am avut primele proiecte serioase pe partea de ilustrație – dacă-mi duc bine aminte, cu banca ING.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei academice? De la studiile făcute în București, deși născută în Constanța, cum ai ajuns să te perfecționezi, să urmezi masterul, în Marea Britanie?

Am făcut Liceul de Artă în Constanța (secția design industrial), apoi Facultatea de Arte decorative și Design UNARTE în București (secția design grafic). Totuși, îmi doream mult să  ilustrez și simțeam că am nevoie de mai mult spațiu să îmi spun poveștile decât îmi oferea designul, așa că am plecat la Londra, unde am făcut un masterat în ilustrație la UAL, Camberwell College of Arts.

Am beneficiat de două stiluri total diferite de educație academică și cred că asta m-a ajutat extrem de mult în a-mi construi abordarea față de această meserie.

 

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

N-aș putea spune că “m-am întâlnit cu pasiunea”; să desenez mi-a venit mereu natural, așa că, probabil, focul era în mine de când m-am născut, nu ne-am găsit la o cafea. Mai degrabă am fost norocoasă să întâlnesc oameni care mi-au recunoscut talentul și mi l-au hrănit, încă din copilărie.

Cât despre cea mai frumoasă întâlnire – a fost cu soțul meu, ca-n filme 🙂

 

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

E ceva ce port în mine și de la care nu mă pot abține – probabil aș picta și dacă aș avea altă meserie, e o îndeletnicire care mă face fericită și care e parte din identitatea mea. Faptul că am reușit să îmi construiesc un business în jurul său este rezultatul unui cumul de factori – noroc,  încăpățânare, studii de specialitate, curaj, gândire strategică.

 

 

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Stilul este suma detaliilor care te fac recognoscibil pentru privitor, ca o amprentă. Stilul poate fi definit de temele pe care le abordezi, de modul în care reprezinți formele și siluetele sau de aspecte tehnice – o pensulație aparte, să zicem. Sau de toate acestea împreună.

 

Cum ți-ai construit stilul? A venit în timp?

Normal, stilul e ceva ce crește o dată cu tine – întâi nu știi cine ești și te mai uiți la alții, îți iei modele; apoi descoperi ce îți place și ce nu, arunci și păstrezi; mai departe, explorezi de unul singur, simți ce te reprezintă și cauți să dezvolți această latură până devii confortabil; apoi te relaxezi, te oprești din alergat și te simți bine cu cine ești și ce faci.

Dar nu acest punct final este stilul unui artist, ci toată călătoria care duce într-acolo.

 

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Sigur că a face un business/o meserie din artă, având la bază o doză mare de hedonism, nu e doar lapte și miere. Sunt nenumărate lucruri la care nu sunt atât de pricepută sau care efectiv nu-mi plac, pe care trebuie să le fac ca să meargă așa cum trebuie. Nu le-aș cataloga drept provocări, însă, ele sunt doar parte din job și le iau ca atare. Am șansa să am un partener care compensează multe din minusurile mele și împreună le depășim mai ușor.

Aș spune mai degrabă că e o provocare să nu cad în capcana lui “nu fac destul”, potențată de social media, unde lucrurile se succed cu o repeziciune uimitoare, unde “trebuie” este verbul dominant, unde etalarea este obiectivul principal și unde lucrurile nu sunt ceea ce par.

 

Ai fost tentată să pleci din țară. De ce te-ai dus peste hotare? Nevalorizarea reală în România te-a împins sau natura vieții te-a purtat?

Chiar am plecat din țară – de două ori, din motive diametral opuse.

În 2010 am plecat în UK să studiez ceva ce nu se studia în România (ilustrația nu există ca specializare la facultățile de artă din țară, mai toată lumea devine ilustrator prin autoproclamare), ca să înțeleg cum se întâmplă lucrurile la o scară mai mare, într-un mediu aliniat la standardele industriei internaționale și să știu cum trebuie să îmi construiesc drumul profesional.

În 2018 am plecat în sudul Italiei, acolo unde locuiesc în prezent cu soțul meu, fără nicio legătură cu meseria pe care o practic, ci din pură plăcere pentru o viață mai liniștită, mai înceată.

 

 

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Am cel puțin 5-6 lucruri la care lucrez în paralel, în permanență – fie proiecte personale, fie produse pentru magazinul meu online, fie colaborări cu clienți.

Nu îmi mai caut proiecte de ceva vreme, vin ele către mine – sunt reprezentată de o agenție de ilustratori din UK și agenta mea gestionează toate colaborările comerciale cu clienți. Din când în când găsesc timp să pictez pentru mine, iar la madiandronic.com/shop suntem mereu în mișcare și extindem gama de produse în fiecare sezon. E agitație, dar îmi place tare mult.

 

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc. E mult din mine și din viața mea în ceea ce pictez, fiecare ilustrație e ca o sticluță de parfum care, o dată deschisă, mă teleportează fix în momentul care a inspirat-o. Glumesc, uneori, zicând că îmi pictez singură un album de familie pe care să-l răsfoiesc când o să fiu bătrână, cu Alzheimer, și-o să-mi amintesc de viața bună pe care am trăit-o.

 

Ești mereu creativă, Mădălina, sau îți oferi și pauze?

Iau pauze, nu trag de mine dacă nu am chef. Dar mintea mea are mereu rotițele în mișcare și-mi trimite gânduri pe care mi le notez în telefon sau în agendă, ca să le găsesc atunci când îmi revine cheful. Însă îmi place să nu fac nimic, atunci vin cele mai bune idei.

 

Cum simți că a fost anul 2023 pentru tine?

A fost și n-a fost, n-aș putea să-l descriu concret – n-a fost un an memorabil, dar a fost încă un an în care lucrurile au mers în sus, iar eu am mai câștigat niște minte și experiență. Ceea ce e  întotdeauna un succes.

 

 

Ce gând arunci în Univers legat de anul ce tocmai a început?

Să fim sănătoși, că de restul ne ocupăm.

 

 

Camelia Boldor face parte din Teach For Romania, generația 10. Escapada sa academică a început cu mulți ani în urmă, ca acum să declare că nu se poate vedea decât în mijlocul copiilor, îmbrățișând în viață doar activități ce guvernează în jurul lor. Predă în grădinița în care și-a exercitat și mama sa meseria, cel mai pur și frumos model pe care l-a avut.

Educatoarea reprezintă factorul principal de influențare a orientării valorice a copiilor. Pentru grupa Exploratorilor, Camelia  este un bun reper pentru copiii săi. Poartă zilnic în minte o deviză după care se lasă condusă: „Să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur “- Maria Montessori. Indiferent că în fața sa sunt copii de naționalitate română, maghiară sau de etnie romă, este același cadru didactic care nu se abate de la multe convingeri bine însușite de-a lungul experienței sale.

 

 

Care sunt secretele pe care le deține un educator?

Totul începe cu o sămânță, iar sămânța unui educator, superputerea lui este dragostea, dragostea pentru copii la care se adaugă empatia, răbdarea, atitudinea, experiența, echilibrul.

 

Cum transformați o zi de grădiniță într-o zi de sărbătoare?

Fiecare zi de grădiniță este o zi de sărbătoare pentru că pe parcursul zilei celebrăm reușitele, iar la finalul zilei de grădiniță suntem recunoscători pentru ceea ce am realizat  felicitându-ne :,,Bravo mie, bravo ție, bravo nouă!”

 

Pe lângă dragoste, blândețe și două brațe calde, de ce mai are nevoie un copil să vadă la educatoarea sa?

Copiii au mare nevoie de libertate pentru a experimenta, pentru a-și pune în aplicare perioadele senzitive, dar în același timp au nevoie și de disciplină. Nu există libertate fără limite, în acest context un copil are nevoie de o educatoare care încurajează independența, libertatea de experimentare, dar căreia nu-i lipește fermitatea.

 

Unui educator nu trebuie să îi lipsească spiritul organizatoric, astfel curiozitatea mea față de dumneavoastră este cum vă pregătiți pentru fiecare zi de grădiniță, sau chiar săptămână?

Pregătirea activităților e o adevărată aventură și de multe ori o mare provocare. Zic provocare pentru acele subiecte care nu sunt ușor de dus în fața copiilor, în general abstracte sau greu de înțeles (Drepturile copiilor, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși), dar oricare ar fi ele când pregătesc materialele pentru tema săptămânii/activitate mereu am în minte un lucru extrem de important ,,Dacă eu aș fi copilul acela de 5-6 ani cum ar trebui să arate abordarea tematicii propuse ca eu să o înțeleg”. Având asta în minte, concep modul în care duc subiectul spre copii. Un alt aspect este că mereu construiesc harta tematică, subiectul explorării  cu ajutorul copiilor, învățarea fiind mult mai eficientă, practic este învățarea prin descoperire .

Țin să mai precizez încă un concept pe care îl folosesc și care mi se pare extrem de eficient este așa numitul ,,Traseu al  explorării temelor săptămânale” în cadrul căruia avem o hartă( planșă A4 cu numerele de la 1-36 –reprezentând săptămânile de grădiniță) pe măsură ce trece o săptămână încercuim pe hartă numărul ei și afișez mereu o planșă A4 cu tema săptămânii ce tocmai a trecut, numărul ( a câta săptămână) și 4 poze din activitățile desfășurate în acea săptămână. Este ceea ce se cheamă învățare vizibilă și îi ajută extrem de mult pe copii în fixare cunoștințelor și memoria de lungă durată. Ca să înțelegi mai bine îți dau un exemplu concret .Săptămâna trecută într-o dimineață, înainte de intrare în sala de grupă, Antonio, un băiat de etnie rromă, m-a întrebat : ,,Doamna Cami, tu mai știi câte oase sunt în corpul uman?( noi discutasem asta în a 5-a săptămână de grădi și chiar era o poză cu această informație pe traseul explorării temelor , acum fiind în săptămâna 18) am fost surprinsă când mi-a spus 206 oase și mi-a confirmat eficiența învățării vizibile în acest mod. Nu mai zic de momentele în care ei se duc la poze și vin spre mine zicând: ,,Îți mai amintești, doamna Cami, când în Săptămâna 16 –Păsările sedentare-am hrănit păsările din curtea grădiniței?”. Da, aici aș putea să scriu mult, dar mă opresc spunând doar că mereu am în vedere să îi provoc să duc spre ei și informații ce depășesc nivelul de vârstă, dar de care își vor aminti când le vor întâlni în alte contexte și atunci vor face conexiuni cu ce au învățat cândva la grădi.

 

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Escapada mea academică a debutat în anul 1996 când am absolvit Colegiul Pedagogic,,Gh.Lazăr” ,Cluj-Napoca am continuat perfecționarea în anii următori : Gradul I -2008, Facultatea de psihologie 2008, Master Management Curricular- Universitatea ,,Babeș –Bolyai, Cluj-Napoca 2019 , în prezent sunt profesor Teach, generația 10, în cadrul Organizației Teach For Romania.

 

V-a insuflat dragostea pentru copii vreun membru din familie?

Da. Mama mea, care a fost educatoare, care, din păcate, a decedat când eu eram în clasa a X-a. Nu a apucat sa mă vadă profesând, dar a fost pentru mine mai mult decât suficient dragostea pe care mi-a insuflat-o pentru munca cu copiii.

 

Ați știut dintotdeauna că vreți să fiți printre copii?

Da. Primele amintiri în acest sens cred că au apărut undeva pe la finalul claselor primare. Mergeam regulat la grupele la care preda mama și adoram să fiu printre copii.

 

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut?

Pe lângă cunoștințele academice, primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Valori  pentru care folosesc un mod pe cât de  simplu pe atât de cuprinzător și mereu la îndemână de a le interioriza, forma copiilor și anume lait motivul ,,Dacă eu am grijă de mine, am grijă de tine!”.

 

 

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu copiii?

Multee. Copiii m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum, datorită lor am fost mereu preocupată să caut, să mă informez, să creez, să le ofer contexte inedite, să-i provoc, să-i fac să-și dorească  să vină cu plăcere la grădiniță. Și un lucru pe care doresc să îl subliniez la această categorie este faptul că cel mai mult am învățat de la copiii problematici din grupă (de care în general profesorii se plâng). Ei m-au făcut să am acel proces de reflecție zilnică după program, cu tot procesul de cercetare, căutare, experimentare în soluționarea favorabilă a problemei. Am învățat mereu pentru ei, de la ei și împreună cu ei.

 

Om frumos, colegă, educatoare, zână printre copii. Ce rol mai purtați în societate?

Mereu acolo unde sunt copiii și oameni care lucrează cu copii. Am observat că nu contează vârsta copiilor cu care lucrezi, important e să îți dorești să faci ceva pentru copii și împreună cu ei, ceva de care să-și amintească cu drag sau pur și simplu să se simtă bine. Am desfășurat activități cu copii de primar, gimnaziu în cadrul Taberei de vară organizată de Biserica ortodoxă din comuna natală Viișoara, Cluj. Din 2019 desfășor ateliere de vară Șotron, în parteneriat cu Asociația OvidiuRo, cu grupe de 10 copii care urmează să intre în clasa pregătitoare. De curând, am desfășurat ateliere cu copii preșcolari, școlari mici (clasa pregătitoare, I, a II-a), școlari mari( a III-a, a IV-a) în cadrul Caravanei Literației organizată de Asociația Teach For Romania în județul Cluj. Tot de curând am fost formator pentru 25 de profesori pe tema literației, diseminând cartea de benzi desenate ,,OAC și Tac” scrisă și ilustrată de Amandine Bănesc, în colaborare cu Asociația OvidiuRO.

 

Ați obosit vreodată? Care sunt resursele ce vă aduc mereu la catedră?

Îmi vine să zâmbesc, chiar nu, câteodată mă mir și eu de mine cât sunt de activă și mereu implicată în ceva. Resursele sunt clar dragostea pentru copii, pasiunea pentru meseria de dascăl, dorința de a fi varianta cea mai bună a mea pentru mine și pentru cei din jurul meu.

 

Despre grădinița unde aveți catedra ce îmi puteți spune? Unde se află la distanță de casa dumneavoastră și cum ați găsit-o?

Este grădinița din satul natal Viișoara,județul Cluj, la 10 minute de casă, mers pe jos. Este grădinița unde am fost și eu copil fiind, grădinița în care a lucrat mama mea și unde, cu mulți ani în urmă, mi-a insuflat dragostea pentru această minunată meserie. Aceeași grădiniță unde după absolvirea liceului am început să profesez ( 1.09.1996) cu mențiunea că din 2008 ne-am mutat într-o clădire nouă, vizavi de cea veche care a devenit Muzeul satului.

Context local: Grădinița cu P.N.Viișoara din localiatatea Viișoara, jud. Cluj subordonată Școlii Gimnaziale Viișoara(560 elevi, 42 cadre didactice): cinci grupe de grădiniță ( 4 secția română, 1 secția maghiară), 110 preșcolari de etnie rromă, maghiară, română. În acest an școlar eu sunt educatoare la grupa mare,,Exploratorilor”. Avem o pagină a grădiniței unde puteți descoperi o parte din munca noastră – Grădinița cu P.N. Viișoara.

 

 

Cum o vedeți acum prin ochii dumneavoastră?

În prezent este o grădiniță frumoasă, primitoare cu spații luminoase, curate, cu bibliotecă, cu spațiu de joacă în aer liber, cu pomi plantați de copii, o grădiniță unde în fiecare zi copiii vin cu mare drag.

 

Ambele avem repere morale pe care le împărtășim treptat copiilor pentru ca aceștia să le însușească, să le utilizeze treptat în dezvoltarea armonioasă a lor. Care au fost valorile morale pe care ați dorit mereu să le transmiteți și să le vedeți transpuse în comportamentul cât și acțiunile copiilor?

Așa cum am mai subliniat mai sus primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Deși empatia este o valoare care e greu de abordat la vârste mici, obișnuiesc să fac apel la ea atunci când e nevoie. Consider că aceste valori  cuprinzătoare, ca o umbrelă sub care implicit se află și altele.

 

 

Cărțile autoarei Olina Ortiz se plimbă prin toate orașele țării noastre și merg din mână în mână, de la copil până la dascăl. Fiecare poveste așezată pe foi este din dragoste, cu dragoste. În mai puțin de trei ani, au apărut 32 de titluri.

Olina scrie povești de când încă era pe băncile școlii și nici măcar nu avea primul act de identitate. A continuat să se lasă inspirată de frumusețea vieții, fără să publice, până pe la douăzeci de ani, ca mai apoi să urmeze o paranteză adultă, mărturisește ea. Ocupația din viața cotidiană nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. Azi  își curăță mintea și sufletul scriind și evadând într-o lume pură, luminoasă, mult mai sănătoasă în care are puterea de a bucura, de a încânta, de a aprecia, de a încuraja.

 

 

Olina, porți un nume rar, dar atât de frumos! Cunoști semnificația acestuia?

Depinde după ce surse te iei. În Hawaii, Olina înseamnă Bucurie. Olena, din greacă, e un derivat și înseamnă Rază de Lumină. Mi-ar plăcea să cred că pot să aduc bucurie și lumină celorlalți, prin poveștile mele.

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă? Sunt curioasă de cum ai simțit gustul sărbătorilor de-a dreptul și dacă au fost pline de liniște.

Sufletul meu e mereu vrăjit de povești, indiferent de anotimp. Sau, mai bine zis, plin de emoțiile poveștilor care nu s-au scris încă. Poate că emoțiile sunt variabile de-a lungul anului, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că trag după ele expresii atât de diferite. De sărbători e mereu liniște. Liniștea e adevăratul fundal al magiei, iar magia e încărcată de povești. În liniște, de sărbători, am mai mult răgaz să ascult vocea străveche veche a povestitoarei.

 

Dacă ar fi să-mi faci un bilanț, și nu unul „contabilicesc” pe 2023, cum ar suna acesta?

A fost un an cu multă bucurie. Bucuria a venit de la reacțiile primite din partea cititorilor mei, mult prea generoși. S-a născut un personaj sau, mai corect spus, a văzut lumina tiparului, căci el s-a născut cu un an înainte. E vorba de Robo Bobo, un robot pe care un copil trebuie să-l învețe „să se poarte ca oamenii”. Copiii sunt foarte amuzați de întâmplările lui Robo Bobo, fiindcă e năstrușnic ca ei. În același timp, cred că ei empatizează și cu Toma, băiatul care se chinuie să-l aducă pe drumul cel bun. Mă bucur de câte ori aflu că micii mei cititori râd în hohote. Un al doilea motiv de bucurie a fost reacția părinților la o serie nouă de povești pentru „cei mai mici” (categoria de vârstă 0-3 ani). Nu credeam c-o să aibă atâta succes. Sunt povești simple, dar pline de emoție, sunete, muzicalitate, care au fascinat mulți bebeluși. Sigur, au mai fost și alte titluri de succes lansate anul trecut, dar, în mod special, aceste două serii de cărți mi-au adus multă bucurie și surpriză.

 

La ce proiecte noi lucrezi, Olina? Ce ticluiești în perioada următoare?

Anul ăsta plănuiesc să continui seria pentru 0-3 ani. Vor mai ieși încă șase povești, cel mai probabil. De asemenea, mai am multe întâmplări cu Robo Bobo. Cred că tot încă șase episoade cu năzdrăvanul robot vor fi publicate. A mai fost o carte, pentru copii ceva mai mari, „Fetița care a salvat Iubirea”, apărută anul trecut. Și ea a fost un succes, așa că o să apară o continuare, cu noi aventuri ale Isabelei, mica florăreasă care vorbea cu animalele. Lucrăm și la niște mici povești pline de haz, cu ajutorul cărora copiii să facă cunoștință cu mari artiști (Picasso, Mozart, Urmuz). Am mai născocit un personaj, Mel Suflețel, care cunoaște, rând pe rând, emoțiile din castel. Sper să fie o alegorie frumoasă pentru cei mici.

 

Descoperi cu sclipiri în ochi frumusețea cărților. La rândul tău, câte ai scris tu?

Pe lângă frumusețe, descopăr magia din cărți. Nu cred că e o exagerare să spun că autorii au ceva de vrăjitori sau chiar sunt niște vrăjitori autentici. Asta ar trebui să mă bucure, dar pe mine mă și înfioară. Eu am debutat mai târziu, cu doi ani și jumătate în urmă, dar parcă au trecut zece ani, cu 32 de titluri. De fiecare titlu mă leagă ceva, o speranță sau un gând bun. Puteau să fie doar zece titluri sau cincizeci, numărul contează mai puțin decât speranța mea că fiecare din aceste povești poate aduce o rază de lumină sau un zâmbet celor mici.

 

De când te apleci asupra copiilor? Dintotdeauna ai fost „a lor”?

N-aș putea spune asta. Însă pot spune că mi-am neglijat multă vreme copilul interior, cum noi, adulții, facem de multe ori. Ne lăsăm prea mult absorbiți de cotidian, de efemer, și pierdem din vedere tot ce contează cu adevărat. Numai un copil știe ce contează cu adevărat. Lumea aceea e mereu recuperabilă, la orice vârstă, dar pesemne că e nevoie de câteva decenii din viața noastră ca să câștigăm înțelepciunea de a ne întoarce la ea. Ești „a copiilor” doar în măsura în care poți recupera acea comoară a copilăriei, a inocenței.

 

 

Mi-aș dori să știu dacă ai avut și alt rol în societate sau doar „cu cărțile” te-ai ocupat? Ce-mi poți spune?

Prefer să păstrez discreția asupra acestei părți din viața mea. Este și motivul pentru care evit să apar public sau să dau detalii despre viața personală. Pot doar să-ți spun că scriu povești de când aveam nouă sau zece ani. Am continuat să scriu, fără să public, până pe la douăzeci de ani. După care a urmat o paranteză adultă. Dar, chiar și în acea paranteză, tot povești am scris. Ocupația mea nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. De fapt, asta se întâmplă cu multe destine de adulți. Nu scăpăm de ceea ce ne-a fost scris, de vocație. Chiar și atunci când ne îndepărtăm de ea, dacă suntem destul de atenți, o să constatăm că doar o camuflăm în alte forme. Oricum, după această perioadă, am închis paranteza și m-am întors la origini.

 

Reușești să deschizi ferestre pline de culoare în imaginația copiilor. Care este secretul?

Da, încerc să aduc mai multă culoare în povești decât aduc ilustratorii lor, dar nu reușesc. Am avut noroc de foarte mulți ilustratori extrem de talentați, care au și rezonat cu textul. Secretul e să nu încerci să păcălești copilul. În primul rând, copilul din tine. Pe el nu trebuie să-l păcălești. Apoi pe copilul cititor, nici măcar de dragul părinților lui. Știu că părinții sunt uneori prea protectori cu cei mici și preferă un tip de poveste „roz”, să-i zicem, unde nu există decât bine, unde nu se întâmplă nimic semnificativ, cel mult e o poveste care adoarme ascultătorul. Ei bine, eu cred că orice poveste pentru copii trebuie să aibă un contrast, o intrigă, un conflict. Asta e lumea reală și, de fapt, așa se construiesc și lumile posibile. Nu există lumină fără întuneric, cald fără frig, alb fără negru și, în mod fundamental, ce există e libertatea de alegere. Libertatea de a alege e suprinsă în prima mea poveste, ”Ai voie, Naivoie!”, care, în acest moment, este un bestseller. Receptivitatea la această scurtă povestioară m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât a fost debutul meu.

 

Cine îți este inspirație zilnică?

Natura. Adică miracolul vieții, cuprins cu toate simțurile noastre, ca și cum ar fi în afară, când, de fapt, totul e o oglindire interioară. Iluzia în sine e fascinantă, odată ce o descoperi. Atunci știi că toate poveștile sunt reflexiile a ceea ce a existat deja înainte să pui tu prima literă pe hârtie. Nimeni nu inventează cu adevărat, nimeni nu născocește. Totul există dinainte, iar scriitorul (sau vrăjitorul) nu face decât la scoată la suprafață, printr-un act magic, la început o bâjbâială, apoi un ritual autentic.

 

Care sunt aspectele/moralele/învățămintele pe care dorești să le aduci în atenția copiilor, părinților, educatorilor?

Sunt multe teme importante pentru părinții și copiii de azi. Mă ajută mult Oana Moraru, care e un pedagog desăvârșit, care are contact nemijlocit nu neapărat cu elevii ei, ci cu această interacțiune dinamică și formativă „copil-părinte-dascăl”. Mă feresc să pun aceste teme în șabloane moralizatoare. E, de altfel, nefericit să o faci în poveștile pentru copii. Insinuarea, metafora, aluzia, alegoria sunt instrumente mult mai potrivite pentru a așeza emoțiile și gândirea pe cursul dorit. Micul cititor nu trebuie dădăcit, el trebuie să navigheze singur printre înțelesuri și să învețe să aleagă. Pe de altă parte, Oana a făcut un adevărat proiect de literație din aceste povești scrise de mine, oferind, la final, exerciții pentru atenție, gândire, memorie, pe marginea textelor. Altfel spus, am încercat, împreună cu Oana Moraru, să facem din cartea pentru copii mai mult decât o poveste pe care o citești o dată, de două ori, și-apoi treci la alta. Avem, cred eu, niște instrumente puternice, pentru acasă sau la clasă, de formare a minții.

 

Ce îndrăgești în viață, Olina? Și, oare, ce îndrăgești transpui în file de poveste?

Îndrăgesc ce mă inspiră: natura. Natura e cufărul cu povești, dar nu e ușor să-l descui. El are un cod și codul nu-l afli cu mintea, ci cu sufletul.

 

Când era fetița Olina mică, cum era? Ce-ți aduci aminte despre ea?

Copilăria mea a fost într-o perioadă nu prea grozavă pentru societatea românească. Dar poate restricțiile și privațiunile m-au îndreptat mai mult spre lumile nevăzute, spre magia cărților și a cuvintelor. Nu pot să zic că-mi amintesc foarte multe din copilăria mea. Atmosfera apăsătoare, lipsa libertății, greutatea autorității mi le amintesc cumva, ca prin ceață. Dar și conștiința lipsurilor era prezentă, mai târziu, chiar revolta. Îmi amintesc ce simțeam. Probabil mulți din generația noastră au rămas cu traume. N-am reușit să le învingem, dar am încercat să facem ceva bun din ele, să le folosim în favoarea noastră.

 

 

Unde a copilărit și care sunt cele mai dulci amintiri de acasă?

Am copilărit într-o așezare de munte. Îmi amintesc zăpezile și gerul tăios, cârnații de pe plita bunicii, grădina din spatele casei bunicilor, cireșii înfloriți. Îmi amintesc jocurile inocente în care evadam de câte ori puteam din atmosfera aceea apăsătoare, amenințătoare chiar. Toți tânjeam după libertate și încercam să o găsim în cele mai mici lucruri.

 

Îți plăcea să citești când erai de vârsta copiilor cărora te adresezi tu?

Am avut și perioade în care îmi plăcea să scriu mai mult decât să citesc, ceea ce, sigur, trebuie să fi fost o ambiție nerealistă. Dar, hai să zicem așa, fără să dau alte amănunte, am crescut într-o bibliotecă mare. Îmi petreceam multe ore acolo, mai ales când afară era zăpușeală. Stăteam pe burtă, pe covor, între rafturi, și puteam citi tot ce pofteam. După vârsta de zece ani, citeam cărți pe care alții le citesc la maturitate. Pesemne că a fost un noroc sau un destin, nu știu. Însă, din copilărie, încă îmi amintesc Făt-Frumos din lacrimă, basmele lui Ispirescu, Hans și Gretel în format 3D, Legendele Olimpului. Aveam o fascinație pentru zeii și eroii din antichitate.

 

Cu ce valori ai crescut însușite în sânul familiei?

Nu știu, poate că valoarea centrală în familia mea a fost integritatea. Acum, când mă gândesc la integritate, îmi dau seama că poate fi și greșit înțeleasă. Integritatea nu poți să ți-o însușești, spre ea poți să aspiri. E drumul lung spre tine însăți.

 

Ai copii, Olina? Ce înveți de la cei mici și ce ți-au așezat prețios în suflet?

Am un copil, dar nu mai e copil. E aproape un tânăr adult. Când era copil, îmi amintesc că-i plăceau improvizațiile mele. Nu-i citeam povești, inventam povești pentru el. Sau era modul nostru de a ne conecta, erau doar poveștile noastre. De la copii înveți mereu câte ceva. Felul lor de a ține cu dinții de inocență, deși pare îngrijorător pentru părinți, care-și doresc de la ei să se maturizeze, să se integreze cu succes în lumea adulților, paradoxal, devine, mai târziu, la sfârșitul vieții, colacul de salvare al părintelui ajuns la senectute.

 

Loredana și Saul Pop se cunosc de pe vremea facultății și fac lucruri minunate împreună. Acasă, în colțul lor de liniște, ticluiesc noi și noi proiecte. Pe lângă activitatea de la muncă și situațiile cotidiene, ei gravitează în jurul oamenilor. Se hrănesc cu binele pe care îl fac în comunitatea lor.

Se apleacă, în special, asupra copiilor și tinerilor, iar anul ce tocmai a trecut îl simt că ar fi fost unul foarte productiv. Pe alocuri și dificil, dar e cert că sufletul lor întreg este în Asociația ArtViitor, proaspăt înființată după șapte ani de proiecte caritabile, educaționale și comunitare prin inițiativa numită Art4Education. Nu se vaită. Nici timp nu au, și nici nu vor. Ce fac, fac cu dragoste, din dragoste.

Împreună cu donatorii am pus bazele unui soi de mini afterschool în Satu-Mare, iar puțin mai recent au dotat cu sute de cărți noi, jocuri și jucării biblioteca școlară din Bobâlna județul Cluj. Visul măreț rămâne centrul sub forma unui hub comunitar pe care doresc să-l pună pe picioare în care să reușească să aibă activități, cursuri și tot ce este nevoie pentru a aduce cele mai bune lucruri din învățământul de la oraș, în sat. Locul pentru centru îl au, dar e nevoie de resursă multă pentru a renova și dota cu cele necesare.

Azi am stat de vorbă cu partea masculină din familia Pop. Să-l cunoaștem pe Saul!

 

Saul, de obicei ne facem un bilanț la fiecare final de an și nu unul „contabilicesc”. Cum a fost 2023 pentru voi?

Cred că practica bilanțului e una sănătoasă, ne ajută să vedem cât am progresat, unde și de ce am stagnat și care sunt lucrurile pe care le putem ajusta. 2023 a fost un an frumos, dar și dificil. Aproape cel mai dificil de când facem campanii. Am avut parte de multă schimbare. Din fericire și schimbare în bine. Am reușit să ducem un program de educație media, foarte necesar, în licee, am reușit să organizăm evenimente pentru studenții cu care lucrăm. Pe de altă parte toate acestea trebuie făcute pe lângă activitatea de la locurile de muncă și studiile pe care amândoi le urmăm. Tocmai de aceea, anul acesta am fost nevoiți să facem ceva ce nu credeam că o să facem și anume să ne reducem amplitudinea campaniei de iarnă. Dacă de aproape zece ani creștem de la an la an, anul acesta momentul realizării că trebuie să facem asta, ne-a lovit destul de puternic inimile.

 

 

2024, an cu soț. Voi sunteți oricum mereu împreună. Ce proiecte ticluiți?

Pe lângă campania de Crăciun, susținerea activă a comunităților, a bibliotecii școlare, a familiilor de care suntem legați cu inima, ne propunem și muncă în culise. Ne dorim mult ca la un moment să avem un centru în ruralul sucevean unde să aducem ce e mai bun din educația și oportunitățile europene. Inima este la locul ei, la fel și orele de muncă, însă este nevoie și de o finanțare consistentă. În acest sens vrem tare mult să găsim o metodă de finanțare care să ne permită să începem lucrul la Centrul în care să muncim pentru România de mâine.

 

Ați terminat Jurnalismul, ați dedicat 7 ani din viața voastră actelor caritabile, iar acum lucrați la visul vostru. Cât de mult înseamnă asociația pentru voi și cât suflet este acolo pus?

Tot. Tot sufletul este acolo. Am terminat Jurnalism, Loredana termină anul acesta și facultatea de Drept. Ne ghidăm după sintagma „munca înnobilează” așa că muncim în domeniile alese. Ce facem la asociație nu spunem neapărat că este muncă. Petrecem foarte multe ore, extrem de multe  zile și resurse în perioadele de campanii, dar facem totul cu suflet. Mai mult, partea de campanii caritabile o facem fără să ne remunerăm pentru asta.

 

Ați îmbrățișat responsabilități frumoase. Ce v-ați luat pentru suflet din tot ceea ce ați întreprins până acum?

Ne luăm bunătatea oamenilor. Cumva cu asta lucrăm. Fie că vorbim de oamenii la care mergem, fie că vorbim de oamenii care ne sunt donatori, de la toți ne încărcăm cu bunătate. O simțim în îmbrățișările lor, în zâmbetele ascunse după cutii și pungi de cadouri, în lacrimile șterse pe furiș de pe obrajii donatorilor când ajung în atelierul în care pregătim fiecare cadou.

 

Greu nu a fost să vă înființați o asociație, dar ați simțit greul ulterior? În ce sens?

Înființarea asociației a venit ca un pas normal înainte pentru a putea crește activitățile, pentru a putea ajunge la mai mulți copii. Un lucru care este foarte dificil și nu credem că ar trebui să fie este partea de birocrație. Cred cu tărie că pentru o societate funcțională, una în care societatea civilă se poate implica activ, multe lucruri pot fi simplificate. Mai ales când vorbim de donații, de redirecționarea impozitului pe profit. Omul de rând care vrea să facă un bine în acest fel este de multe ori descurajat de procesul lung, ghișeele și declarațiile care îl așteaptă.

 

 

Ce a stat la baza deciziei voastre de a vă implica în activități umanitare? Care e motivația voastră?

Cred că avem cel puțin două motive mari. Primul este dragostea față de oameni. Am înțeles amândoi foarte repede că reușita unui copil nu depinde doar de el, din păcate. Am văzut foarte multe cazuri de copii buni la învățătură, sârguincioși care nu reușeau să performeze sau fost nevoiți să renunțe la studii din cauza situației materiale sau a accesului precar la materiale educaționale. Un alt motiv este responsabilitatea pe care o simțim față de viitorul copiilor noștri. Privind în jur am văzut că țara nu arată bine, prezentul nu este unul strălucit, iar viitorul nu prezintă multe opțiuni. Așa că am decis să ne facem partea noastră. Să aducem alături de noi donatori, oameni de bine cu care să construim o Românie din care noi și mai ales copiii noștri să nu simtă nevoia să plece.

 

Cui vă adresați? Presupun că vă aplecați acolo unde vedeți lipsuri, dar copiii vă înduioșează cel mai mult?

În special lucrăm cu copii și tineri, însă dacă ajung la noi povești despre situații pe care le putem schimba, nu o să stăm cu mâinile în sân. Nu odată am reușit să ajutăm adulți prin rețeaua de oameni frumoși care ne sunt alături. Dacă fizic nu am putut noi acționa am căutat pe cineva care poate.

 

Îmi amintesc că la un moment dat ați pomenit despre un centru comunitar de activități și ateliere educaționale. De la idee ați trecut la fapte? Se mișcă lucrurile?

Până acum am reușit să punem pe picioare două „locuri de bine” cum ne place să le spunem. Împreună cu donatorii am pus bazele unui soi de mini afterschool în Satu-Mare, iar puțin mai recent am dotat cu sute de cărți noi, jocuri și jucării biblioteca școlară din Bobâlna județul Cluj. Visul măreț rămâne centrul nostru – hub comunitar în care să reușim să avem activități, cursuri și tot ce este nevoie pentru a aduce cele mai bune lucruri din învățământul de la oraș, în sat. Locul pentru centru îl avem. Cum spuneam, anticipat, puțin mai sus, acum suntem în punctul în care căutăm activ finanțare pentru a renova și dota spațiul. Magia este gata să fie aplicată, mai avem nevoie doar de puțin praf de stele.

 

Care a fost cea mai dificilă misiune de până acum? Cred cu tărie că nu vă plângeți de ce ați ales să faceți, dar cu ce v-ați confruntat cel mai des?

Nu vrem să ne plângem. Suntem mereu uimiți de iubirea cu care „copiii noștri” din campanii sunt copleșiți de fiecare dată de către donatori. Dificile sunt zilele de după finalizarea campaniilor. Sunt zilele în care începem să procesăm ce am văzut, ce am trăit, iubirea, emoția, de multe ori tristețea cu care ne întâlnim pe teren. Bucuria cu care un copil deschide un penar nou sau o jucărie nouă are de multe ori două tăișuri. Înțelegem de multe ori că acelea sunt singurele lucruri noi pe care copilul le-a văzut tot anul. De asta ne-am asumat și această misiune, destul de dificilă, de a ține sus standardul de calitate pentru lucrurile donate. Nu vorbesc aici despre preț. Niciodată nu am cerut lucruri scumpe. Dar insistăm ca lucrurile pe care le primesc copiii să fie noi. Nu vrem să dăm copiilor noștri impresia că ei oricum nu merită, așa că nu are rost să lupte, ci din contra. Dacă învață, dacă vin la școală, dacă se străduiesc cât și cum pot ei (nu credem doar în notele de 10) și sunt conștiincioși o să primească ce își doresc.

 

 

Cine vă ajută la îndeplinirea tuturor misiunilor propuse? Se apleacă oamenii cu inima bună asupra cauzelor pe care le alegeți sau vă vin în cale?

Încă din prima campanie toată activitatea noastră este strict legată de oamenii frumoși și cu inimă mare care ne-au crezut pe cuvânt că o să facem ce am promis. Au trecut niște ani și în continuare suntem tot ăia. Și noi și ei. Chiar dacă grupul de donatori a crescut suntem cam același tip de oameni. Profilul este unul universal. Nu contează ce venituri ai, nu contează studiile, nu contează orașul, comuna sau satul din care faci bine. Oamenii frumoși care ne sunt alături de atâta timp sunt dedicați, consecvenți, săritori și cu inima la locul ei. De cele mai multe ori, oameni obișnuiți care pe parcursul anului pun bani deoparte ca să facă bine cu Artviitor.

 








Lăcrămioara Cule, profesoara anului la implicare în comunitate: „Demarăm anul acesta proiecte pe teme de nutriție și educație financiară și mai dorim să înființăm, din toamnă, o clasă de muzică”

22 martie 2024 |
Lăcrămioara Cule a iubit dintotdeauna să învețe. Pe când era elevă, joaca preferată era ”de-a școala”, iar acum o face serios de luni până vineri de aproape 15 ani. O onorează mult rolul de profesor, ipostaza în care se așază în fața catedrei, nu...


Cum poți să te joci la matematică? Profesoara premiată Merito Liliana Olărașu: „În proiectul L.I.R.A, problemele de matematică sunt îmbrăcate în texte cu conținut din viața reală, dar care pot fi abordate și din perspectivă literară”

11 martie 2024 |
Atunci când te identifici cu ceea ce faci, nimic nu ți se pare o corvoadă. Din contră, te implici din ce în ce mai multe proiecte și te reinventezi pentru copiii erei noastre. Diploma din liceu o recomanda să fie învățător-educatoare, dar cum ambiția este...


Actorul-poveste. Interviu cu tânărul actor Vladimir Purdel

1 martie 2024 |
Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe...