Prin intermediul imaginației, al jocului, al creativității, când suntem mici intrăm în mai multe roluri ca să ajungem, la vârsta maturității, să îmbrățișăm unul dintre ele. De 50 de ani, învățătoarea Liliana Aurica Mursa străbate același drum pe care îl știe cu ochii închiși, dar încă nu s-a săturat de el. Este dascăl de  aproape patru decenii și trăiește bucuria și împlinirea de a merge la școală în fiecare zi.

De multe ori s-a reinventat pe parcursul carierei sale. A răsturnat didactica și a întors pe toate părțile metodele și procedeele de predare până le-a găsit pe cele care au pus în centru copilul. Liliana Aurica Mursa este, din 2016, profesor Merito, fiind recompensată pentru întreaga activitate depusă la catedră. Proiectul aduce în atenția românilor profesorii exemplari, aceia care ridică educația la rang de artă.

Aproape patru decenii de când guvernați în jurul copiilor, iar ei, de asemenea, se învârt în jurul dumneavoastră. Ce vă dă frumos pentru suflet meseria aceasta?

Prima vizualizare a răspunsului la această întrebare a fost că eu sunt soarele și în jurul meu se învârt copiii, care au nevoie de lumina, căldura și ,,cunoașterea” mea. Ceea ce mă ține legată de copii este firul creat de la sufletul meu spre al lor și de la mintea mea spre viitorul lor.

Ce ați învățat despre dumneavoastră în toți acești ani?

În toți acești ani am învățat despre mine că pot, că am curaj, determinare, responsabilitate și perseverență în tot ceea ce fac. Am învățat să mă reinventez de multe ori, datorită situațiilor apărute la clasă, am învățat că lucrurile trebuie făcute bine de la bun început, că trebuie să lupt dacă vreau cu adevărat ceva, că trebuie să dau mai departe din ceea ce sunt, ca să îmi duc la bun sfârșit misiunea pe pământ.

Care sunt lucrurile la care vă gândiți în fiecare dimineață?

E o întrebare provocatoare. Cred că sunt lucruri la care mă gândesc în fiecare seară, iar dimineața le regândesc, simțind apoi care e varianta potrivită. Cred că predăm zeci de ani același conținut științific de bază și, de fapt, contează cum îl punem în valoare pentru copii. Am vrut întotdeauna  să le stârnesc mintea, să le arăt de ce învață ceea ce învață și să îi învăț cum să învețe.  Am luptat să îi fac să se simtă bine la școală, în clasă, între colegi, să le dau încredere în ei. În fiecare dimineață, de 39 de ani, mă trezesc cu bucuria de a merge la școală! Ce e foarte interesant, străbat același drum pe jos de 50 de ani și, în fiecare dimineață și amiază, calc urma pașilor mei, de când aveam 6 ani.

Un drum liniar sau sinuos ați avut în sistem dacă ar fi să faceți acum un exercițiu de introspecție?

Rezultatul exercițiului e simplu, un drum sinuos. Mereu am avut câte o luptă de dus și nu neapărat cu sistemul. Eu zic că sistemul suntem noi. Schimbarea noi o facem. Eu sunt un om al schimbării, am profitat de toate oportunitățile din viața mea și am încercat să sfințesc locul, acolo unde am ajuns.

În clasa dumneavoastră, totul este diferit. Băncile sunt rotunde în clasă, iar catedra lipsește cu desăvârșire. Așa ar trebui să stea lucrurile în toate clasele? Care este accepțiunea dumneavoastră?

După părerea mea, așa ar trebui să stea lucrurile în clase. Eu am doar argumente pro pentru această ergonomie a  spațiului clasei . Ideile mi-au venit pe rând, văzând la alții beneficiile și  dorind altceva pentru elevii mei. Mereu am ținut la starea lor de bine și la „a fi împreună” în acești frumoși ani. Cred că sunt foarte importante amintirile din primii ani de școală, fiindcă ei te proiectează într-o anumită lume.

Aparțineți comunității Merito, respectiv InfinitEdu. Cât de valoros este pentru un individ, în orice sistem, să simtă că este aparținătorul unui grup de oameni care sunt conduși de aceleași valori?

Cred că după o formare inițială foarte bună, cu o bază științifică și metodică valoroasă, apartenența la o comunitate de învățare este ceea ce pune în valoare munca ta și te pune pe tine, ca om,  în locul în care împarți valori comune, idealuri, gânduri, te dezvolți, primești sprijin, apreciere, ai o siguranță psihologică. Eu sunt norocoasă că aparțin unor comunități de acest fel și am văzut la colegii mei, pe care îi întâlnesc cu diverse ocazii,  o reală nevoie de apartenență la o comunitate. De aceea, cele două comunități sunt deschise pentru oricine împărtășește aceleași valori, fiindcă transformarea meseriei de profesor nu se poate realiza decât într-o comunitate puternică și extinsă. Este spațiu pentru toți, dar depinde de fiecare ce alege pentru el.

Și totuși, schimbarea dumneavoastră de a preda „altfel”, de a avea în mână diverse și diferite strategii didactice, altele decât cele învățate în liceul pedagogic când a venit? Care a fost motivația supremă de a vă apleca asupra elevilor într-un „stil propriu”? Nevoia de schimbare se cerea?

Este o poveste tare frumoasă în spate care mă duce cu gândul la prima generație de elevi, de  la Școala Primară Gura Roșiei. În acel moment am avut senzația că nimic din ceea ce învățasem în liceul pedagogic nu se mai potrivea. Eu am o expresie pe care o folosesc pentru situația aceasta, ,, mi s-a răsturnat didactica”. Da, pentru unii elevi nu funcționa aproape deloc, pentru alții era nevoie de ceva mai mult. Abia mai târziu mi-am dat seama că adaptarea la situațiile concrete din clasă  m-a făcut să reconfigurez lucrurile învățate, pentru a le oferi copiilor rețeta potrivită fiecăruia. Am avut foarte mulți elevi care mi-au provocat mintea și datorită cărora am căutat, am citit, am experimentat. Un  moment  important a fost schimbarea mobilierul tradițional( băncile prinse în cuie pe podea), cu mobilierul modular ( cu mese individuale). Atunci am spus, ,, Ah, în sfârșit îi pot așeza să lucreze așa cum îmi doresc, în grupuri mici, pe echipe, să realizeze proiecte comune!” Al doilea moment a fost anul 2005, când, prin Proiectul pentru Învățământul Rural, am intrat la UBB Cluj Napoca, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar și am avut șansa unei super specializări.  Al treilea, dar nu ultimul, a fost anul 2006. Aici începe altă poveste, cea a validării,  a voluntariatului, a comunităților de învățare și a oamenilor pe care i-am strâns în jurul meu. Nevoia de schimbare se cerea de mult timp. În clasa mea și totodată în școală, schimbarea a venit ca rezultat al tuturor frământărilor mele, nemulțumirilor, luptelor, creșterii profesionale și dorinței mele de a fi. Am știut că pentru unii copii, eu sunt singura lor legătură stabilă și că sunt cea care le poate arăta că există o lume mai bună pentru ei.

Dacă nu lucrați în medii vulnerabile, mai defilați, oare, în fața copiilor cu atât de multă empatie și înțelegere că fiecare are ritmul său de dezvoltare?

Niciodată nu am defilat singură, am defilat alături de copii și colegi. Da, cu siguranță aș fi fost la fel, fiindcă psihologia învățată mi-a arătat cum și de ce să  mă aplec asupra fiecăruia, lucru care  ține  și de caracterul meu, de educația primită, ține de căldura sufletului, de profunzimea lucrurilor la care  vreau să ajung.

Sunteți profesionistul care a avut și o primă generație, dar care predă și ultimelor generații înainte de a-și încheia cariera. Cum au fost primele generații față de cele din prezent? Erau copiii diferiți?

Fiecare generație a avut ceva special pentru mine. Nu merg lucrurile luate cu copy paste de la o generație la alta. Cu plusuri și minusuri, cu interesant și provocator, eu sunt cea care păstrez balanța echilibrată. Există particularități la fiecare generație, contează abilitatea mea de a le pune în valoare și de a șlefui caracterele. Sunt așa mândră de toți, indiferent în ce colț al lumii au ajuns. Știu că am pus în ei o părticică importantă care nu va dispărea niciodată!

Cu ce valori doriți să plece în viață copiii? Care sunt considerentele de care ar trebui să țină cont?

Mi-aș dori să plece în viață cu valorile pe care am încercat să le dezvolt în ei, în fiecare moment petrecut împreună. Adevărul, bunătatea, prietenia, responsabilitatea, iubirea, familia, credința, empatia sunt doar o parte dintre ele. Nu am reușit singură niciodată, în familiile lor e nevoie ca să regăsească aceleași valori, pentru a avea rezultate frumoase. Mereu le-am spus să nu uite ce i- am învățat și, mai presus de toate, să fie OAMENI!

În spatele unui vis mare, stă un om mare așa cum este Nicoleta Stancu. A înălțat un gând către Univers când era mică, de cele mai multe ori prin joacă, acțiune specifică vârstei copilăriei, și a devenit „doamna” chiar în comuna Curcani, locurile bunicilor, unde a crescut. Poate a îmbrățișat o ușoară teamă la începutul carierei, dar dorința de a deveni un cadru didactic profesionist a crescut odată cu pregătirile și eforturile  continue de formare pe care le-a tot făcut.

Glisează între atribuțiile de la sala de grupă cu cele din cancelarie. Colaborează cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementează numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor. Sub egida World Vision,  fructifică proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie. Nu a umblat după onoruri, nici după faimă, dar guvernând în jurul iubirii pentru copii, nu a vrut să se oprească din a face mult bine și de a fi stâlp în comunitatea în care a crescut.

A transformat meseria de profesor și astfel i s-a cuvenit dreptul de a primi titlul „Profesorul anului”  în interiorul galei organizate de Teach for Romania. O felicităm!

De fel, prin intermediul jocului, îmbrățișăm la vârsta copilăriei diverse meserii. Ați dorit de mică să deveniți educatoare și ați lansat gândul către Univers?

Da, încă din copilărie mi-am dorit să devin educatoare. Aproape toate jocurile mele se desfășurau în acest sens – îmi imaginam că am o clasă de copii, le vorbeam, le explicam, le citeam povești. Era modul meu preferat de a mă juca și mă făcea fericită. Fără să-mi dau seama, prin joacă, am lansat acel gând sincer către Univers, iar acum simt că visul din copilărie a prins contur în realitate.

Unde ați crescut și ați învățat? În satul în care acum, oare, predați?

Am copilărit până la vârsta de șapte ani în satul bunicilor mei, în comuna Curcani – un loc drag sufletului meu, plin de amintiri frumoase. Clasele primare și liceul le-am urmat în orașul Oltenița, unde am locuit împreună cu familia. În perioada facultății, m-am întors în casa bunicilor, locul copilăriei mele, și făceam naveta zilnic către orașul Budești, unde am predat ca profesor suplinitor încă din primul an de facultate. După absolvire, am avut bucuria să devin profesor titular chiar la grădinița din comuna Curcani – acolo unde, cu ani în urmă, visam prin joc să devin educatoare.

Cum s-a scris frumoasa poveste academică?

Frumoasa mea poveste academică s-a scris cu suflet, curaj și multă pasiune pentru educație. Totul a început odată cu alegerea Facultății de Științe ale Educației, un pas firesc pentru un vis născut încă din copilărie. De la primele cursuri până la orele petrecute la catedră, am trăit fiecare etapă cu emoție și determinare. Am învățat nu doar teorie, ci mai ales cum să devin un sprijin pentru cei mici, să-i ghidez cu blândețe și să le fiu aproape în primele lor descoperiri. Cu fiecare an, m-am simțit tot mai aproape de ceea ce înseamnă cu adevărat a fi dascăl, iar acum, privind în urmă, știu că această poveste s-a scris exact așa cum trebuia — cu muncă, visare și multă iubire pentru ceea ce fac.

Cum vedeți comunitatea prin ochii și inima dumneavoastră?

Pentru mine, comunitatea înseamnă rădăcini și continuitate – este locul unde tradițiile se împletesc cu educația, iar valorile se transmit din generație în generație. Încerc, zi de zi, să construiesc punți între grădiniță și familie, să aduc părinții mai aproape de preșcolari, pentru că doar împreună, printr-un parteneriat real și implicare sinceră, putem susține dezvoltarea armonioasă a copiilor.  Le ofer părinților încredere și deschidere, îi încurajez să participe la activități, să fie parte din momentele importante ale celor mici, pentru că doar așa putem construi o legătură solidă între copil, familie și educație. Atunci când părinții se implică, copiii simt sprijin, echilibru și iubire – iar asta este, poate, cea mai frumoasă contribuție pe care o putem aduce comunității noastre.

Ce-i lipsește?

Comunității noastre nu-i lipsește sufletul, dar se confruntă cu o realitate tot mai prezentă: migrarea părinților în alte țări pentru a munci. Din această cauză, mulți preșcolari și școlari rămân în grija bunicilor sau a altor rude. Deși aceștia depun eforturi mari pentru a le oferi sprijin, nimic nu poate înlocui complet prezența și implicarea părinților în viața copiilor. Simțim nevoia unei legături mai strânse între familie și școală. Ne-am dori ca părinții să fie mai aproape de procesul educațional, să participe mai activ la activitățile grădiniței sau școlii, să comunice constant cu cadrele didactice și să contribuie, alături de noi, la formarea celor mici. Comunitatea are potențial, are oameni minunați, dar pentru a crește frumos împreună, e nevoie de mai multă colaborare, înțelegere și prezență – mai ales din partea celor care au cel mai important rol în viața unui copil: părinții.

Dar grădinița în care lucrați cum arată? Cu ce o asemănați?

Acum 21 de ani, grădinița noastră își avea locul într-o căsuță mică, o fostă maternitate    a comunei, care cu timpul s-a transformat într-un loc special, o grădiniță cu două grupe. Era o casă a bunicilor, primitoare, călduroasă și curată, dar nu prea avea multe dotări. Însă, ce îi dădea farmec era atmosfera de acasă, acea liniște și siguranță pe care o oferea fiecărui copil care îi trecea pragul.  Acum 10 ani, ne-am mutat într-o locație nouă, un spațiu mai mare și mai luminos, dotat corespunzător pentru a ne desfășura activitățile. Dar, chiar și așa, grădinița pentru mine rămâne tot o a doua casă. Merg la serviciu ca și cum aș merge acasă, cu aceeași dragoste și pasiune cu care aș intra în propria mea locuință. Aici, fiecare zi este o nouă oportunitate de a învăța și a crește alături de copiii care îmi luminează fiecare dimineață.

Ce proiecte ticluiți în interiorul ei?

În grădiniță, prind viață multe proiecte de suflet, menite să aducă bucurie, cunoaștere și apropiere între copii, părinți și comunitate. Colaborez cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementez numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor: „Citește-mi 100 de povești”, „Povești pentru diversitate”, „România de Poveste”, „Arborele de Cultură”, „Punguța cu două cărți”, „Părinți Povestitori” și „Elevi Povestitori”.Prin aceste inițiative, grădinița devine un tărâm al poveștilor vii, unde părinții pășesc alături de copii în lumea imaginației, devenind ei înșiși povestitori pentru o zi. Iar foștii preșcolari, acum elevi în clasa pregătitoare, se întorc cu entuziasm să le citească celor mici, păstrând vie legătura cu locul în care au crescut primii muguri ai cunoașterii.

Totodată, sub umbrela World Vision, implementăm proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie: „Școala Părinților – Bune practici în educația parentală”, „ABC Grădinița” și „Ghiozdănel cu viitor”. Prin aceste programe, părinții primesc sprijin, informații utile și încurajare pentru a se implica activ și conștient în viața copiilor lor.

La nivelul ciclului gimnazial, am bucuria de a fi unul dintre coordonatorii Clubului Impact, un spațiu al inițiativelor civice și educaționale, unde elevii învață să fie activi, să-și exprime ideile și să se implice în comunitate cu responsabilitate și curaj.

Dacă ar fi să faceți un portret copiilor dumneavoastră, cum ar suna descrierea?

Dacă ar fi să fac un portret al copiilor mei, ar fi ca o pictură plină de culoare, lumină și viață. Fiecare copil este unic – o mică poveste cu suflet mare. Ochii lor curioși caută mereu răspunsuri, mânuțele lor sunt neobosite în joc și descoperire, iar zâmbetele – cele mai sincere și luminoase pe care le-am întâlnit vreodată.Sunt blânzi și uneori năzdrăvani, visători și curajoși, iar în fiecare dintre ei se ascunde o lume întreagă ce așteaptă să fie descoperită. Au o energie care molipsește și o sinceritate care emoționează. Mă învață în fiecare zi lecții despre răbdare, iubire și autenticitate.Copiii mei sunt inima grădiniței. Sunt motivul pentru care intru cu zâmbetul pe buze în fiecare dimineață și pentru care dau tot ce am mai bun. Sunt micii mei oameni mari, cu sufletul curat, care îmi umplu zilele de sens și de lumină.

Cât de schimbate sunt generațiile de copii?

Privind în urmă, la generațiile de copii de acum 21 de ani, și comparându-i cu cei de astăzi, pot spune cu siguranță că lucrurile s-au schimbat vizibil. Copiii de atunci erau mai timizi, mai rezervați, cu o lume interioară care se deschidea încet și cu grijă. Se bucurau de lucruri simple, de jocuri tradiționale, de joaca liberă în aer liber și de poveștile spuse pe îndelete. Te priveau cu ochi mari și ascultau cu respect, absorbind fiecare cuvânt.

Copiii de astăzi sunt, fără îndoială, mai deschiși, mai curajoși și mai siguri pe ei. Vin cu o sete de informație pe care uneori cu greu o poți ține în frâu. Sunt obișnuiți cu tehnologia, gândesc rapid, întreabă mult și cer explicații. Au acces la o lume largă încă de la cele mai fragede vârste și sunt mult mai conectați la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Cu toate acestea, indiferent de generație, toți copiii rămân suflete pure, care au nevoie de iubire, ghidare și siguranță. În spatele curajului de astăzi se ascund aceleași emoții delicate ca și altădată. Iar rolul nostru, ca educatori, rămâne același: să fim lângă ei, să-i înțelegem, să ne adaptăm nevoilor lor și să le oferim sprijinul necesar pentru a deveni oameni frumoși.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce vă luați frumos pentru suflet de la ei? Ce vă insuflă zilnic?

Și noi, oamenii mari, avem atât de multe de învățat de la cei mici… În fiecare zi, preșcolarii îmi oferă daruri neprețuite pentru suflet – daruri care nu se văd, dar care se simt profund: copilăria, cu toată puritatea și magia ei, zâmbetul sincer care îți luminează ziua, dragostea necondiționată pe care o simți într-o îmbrățișare caldă și în privirea care te caută cu încredere. Ei îmi reamintesc în fiecare clipă ce înseamnă inocența – acel fel de a trăi cu sufletul curat, de a se bucura de lucrurile mici, de a fi prezent cu toată ființa într-un joc, într-o poveste sau într-un cântec. Îmi oferă dragălășenia aceea autentică, care nu are nevoie de cuvinte – doar de o mână mică ce se strecoară în a ta sau când îmi spun un „Te iubesc până la Dumnezeu”, „Te iubesc până la Dinozauri ”, „Te iubesc până la Lună”  și spus fără nicio ezitare. Copiii mă învață să privesc lumea cu ochi proaspeți, să mă mir din nou, să râd cu poftă, să trăiesc simplu și frumos. Îmi dau zilnic lecții de răbdare, empatie și bucurie sinceră. Mă inspiră să fiu mai bună, mai blândă, mai conectată la ceea ce contează cu adevărat.

Întorc fața tinerii către această meserie? Se mai fac tinerii cadre didactice sau aleg alte opțiuni?

Observ, cu bucurie, că sunt tineri care încă își întorc fața cu dragoste și speranță către această meserie nobilă. Vin cu entuziasm, cu dorința sinceră de a contribui la formarea noilor generații, cu sufletul plin de idei și cu inima deschisă către copii. Acești tineri sunt cei care aleg educația din vocație, care simt că rostul lor este în sala de clasă, aproape de cei mici, și care înțeleg cât de important este rolul lor în societate.

Pe de altă parte, există și tineri care aleg catedra doar pentru o perioadă scurtă, ca o etapă de tranziție spre altceva. Poate din nevoia unui loc de muncă stabil, poate din curiozitate, poate din lipsa altor oportunități. Unii rămân, dacă descoperă frumusețea meseriei. Alții pleacă, în căutarea unui drum care să le aducă mai multă stabilitate financiară sau împlinire personală.Este o realitate pe care nu o putem ignora: meseria de dascăl cere mult – timp, dedicare, suflet, empatie, răbdare – și oferă, în schimb, mai ales satisfacții sufletești. Din păcate, acestea nu sunt întotdeauna suficiente pentru a convinge tinerii să rămână, mai ales într-un context social în care recunoașterea și susținerea concretă a educatorului nu sunt la nivelul merita.

Cum ar trebui să arate un copil sănătos emoțional?

Un copil sănătos emoțional este un copil care zâmbește cu inima deschisă, care plânge fără teamă atunci când are nevoie, și care se simte în siguranță să fie el însuși. Este acel copil care se simte iubit, ascultat și acceptat, indiferent de reușite sau greșeli. El are încredere în sine, își exprimă gândurile și sentimentele cu sinceritate, știe că are voie să greșească și că este sprijinit în drumul lui de creștere. Nu îi este frică să întrebe, să exploreze, să încerce din nou. Are curajul să spună „nu înțeleg” sau „am nevoie de ajutor”, pentru că știe că nu va fi judecat. Un copil sănătos emoțional își face prieteni ușor, învață să împartă, să aștepte rândul, să coopereze și să fie empatic. Îi pasă de ceilalți și învață, treptat, să gestioneze conflictele cu blândețe. Este un copil conectat la lumea din jur, dar și la lumea sa interioară.

Vă coordonați la grupă după limite conștiente puse ferm, dar blând?

Da, în activitatea mea de la grupă mă coordonez după principii clare, bazate pe limite conștiente, puse cu fermitate, dar și cu multă blândețe. Cred cu tărie că cei mici au nevoie de structură, de repere sănătoase și constante pentru a se simți în siguranță. Limitele nu sunt impuse cu autoritate, ci explicate cu răbdare, respectând ritmul fiecărui copil. Le ofer copiilor libertatea de a explora, de a-și exprima emoțiile și ideile, dar în același timp îi ghidez cu blândețe spre comportamente potrivite, spre reguli clare și valori esențiale – cum ar fi respectul, bunătatea, cooperarea. Fermitatea vine din consecvență, iar blândețea din empatie. Le arăt copiilor că nu sunt singuri în procesul lor de învățare și dezvoltare emoțională. Iar atunci când greșesc, nu pedepsesc – ci învățăm împreună ce putem face mai bine data viitoare. Pentru mine, disciplina  înseamnă să educi cu inima, dar și cu responsabilitate.

Acasă, părinții continuă acest proces, oare? Cum simțiți din prisma copiilor de la grupă?

Cred că părinții continuă educația copiilor și acasă, iar acest lucru se reflectă zi de zi la grupă. Observ că mulți copii vin din familii unde valorile importante, cum ar fi respectul, responsabilitatea și empatia, sunt învățate și susținute constant. Comportamentele lor arată că acasă primesc sprijin și înțelegere, iar acest lucru le permite să se dezvolte armonios.

De exemplu, ei își împart jucăriile, își rezolvă conflictele și își exprimă emoțiile într-un mod echilibrat, ceea ce indică o educație continuă și acasă. Este clar că atunci când părinții sunt implicați activ în educația copiilor lor, aceștia devin mai încrezători și mai responsabili.

Copiii învață ceea ce trăiesc, ce văd și ce simt de la adulți?

Așa este! Copiii învață cel mai mult prin exemplu. Ei observă, imită și interiorizează ceea ce trăiesc, ceea ce văd și ceea ce simt de la adulți – părinți, educatori, bunici sau alte persoane din jurul lor. Atitudinile și comportamentele adulților devin pentru ei un model de urmat, iar emoțiile și reacțiile lor devin repere importante pentru înțelegerea lumii din jur. Dacă un copil crește într-un mediu plin de iubire, respect și înțelegere, va învăța să fie empatic, răbdător și să gestioneze mai ușor propriile emoții. Dacă, în schimb, este expus la conflicte, indiferență sau stres, va învăța, din păcate, să răspundă în mod similar. De aceea, felul în care noi, adulții, reacționăm și interacționăm cu cei mici are un impact profund asupra dezvoltării lor emoționale și comportamentale.

Cu ce valori ați crescut dumneavoastră, dar și limite în egală măsură și le transmiteți mai departe?

Fiind născută în 1977, copilăria mea a fost marcată de valori tradiționale, dar și de un sistem educativ mai rigid. Copiii din acea perioadă erau, în general, mai timizi și mai retrași, nu erau încurajați să își exprime opiniile la fel de liber ca astăzi. De multe ori, tăcerea și ascultarea erau considerate semne de respect față de autoritate, iar părinții și dascălii nu încurajau prea mult exprimarea liberă a gândurilor și sentimentelor.În acele vremuri, nu existau prea multe ocazii pentru ca un copil să își spună părerile sau să fie ascultat cu adevărat. De multe ori, educația se concentra pe respectarea autorității și învățarea disciplinelor, iar copiii erau învățați să fie respectuoși și să asculte . Nu erau atât de mult încurajați să își exprime emoțiile sau opiniile, iar feedback-ul se dădea mai mult într-un mod autoritar decât constructiv. Cu toate acestea, în ciuda acestor limite, copiii din acea perioadă erau foarte bine educați și instruiți în spiritul valorilor fundamentale. În familie, se puneau accent pe respect, muncă, cinste și responsabilitate. Erau educați să aprecieze lucrurile simple, să fie muncitori și să înțeleagă importanța bunului simț. Părinții erau cei care le insuflau acestora respectul față de muncă și față de cei din jur, iar educația morală și comportamentală era strâns legată de viața de zi cu zi.

Ce transmiteți mai departe copiilor?

Încerc să îmbin învățăturile și valorile din copilăria mea cu abordările mai moderne și deschise ale educației actuale.

Își aduce aminte despre el că era un copil aventuros, ce mergea zilnic cu curiozitățile la braț. Și le-a satisfăcut explorând natura. Culmea, George Năzăreanu nu și-a trăit copilăria la țară, în vatra unui sat țărănesc, ci în inima capitalei, dar tot ce a fost sub soare a fost pentru el un univers tainic și fascinant.

Azi, profesor naturalist, împletește pasiunea sa pentru natură cu educația pe care o oferă copiilor de la clase despre mediul înconjurător. Deși îl recomandă diplome în biologie, ecologie, pedagogii alternative, arte teatrale în educație și pedagogia învățământului primar și preșcolar, George crede cu desăvârșire că adevărata esență a educației este entuziasmul ce îl poartă în inimă. Plăcerea cu care vine în fața copiilor câștigă detașat în detrimentul atestatelor pe care le-a obținut în domeniul său. Nu își face meseria cu mâinile la spate, nici nu dictează, nici nu îi obligă pe copii să memoreze sau să repete, ci să fie deschiși să primească ceea ce natura oferă.

De când a intrat în câmpul muncii, a „gustat” din mai multe domenii, dar ceea ce face în prezent îi aduce satisfacția cea mai mare, mai ales de când are și alt rol în societate, cel de tată. Să-l cunoaștem!

Profesor naturalist este titulatura dumneavoastră. Ce vă recomandă diplomele?

Port cu mândrie titulatura de „profesor naturalist”, deoarece reflectă pasiunea mea pentru educația în natură și angajamentul meu de a promova o înțelegere profundă a mediului înconjurător. În rolul meu, combin cunoștințele științifice cu metode pedagogice inovatoare, creând experiențe educaționale autentice pentru elevi, direct în inima naturii. Acest demers nu doar că îi ajută pe elevi să aprecieze și să înțeleagă complexitatea lumii naturale, dar îi și inspiră să devină cetățeni responsabili, conștienți de impactul lor asupra mediului. Deși am o serie de diplome în biologie, ecologie, pedagogii alternative, arte teatrale în educație și pedagogia învățământului primar și preșcolar, cred cu tărie că adevărata esență a educației este pasiunea, nu doar diplomele.

Ce presupune mai exact această funcție în sistemul educațional sau în instituția unde activăți?

În prezent, la Karin’s Kids Academy, coordonez programe educaționale care încurajează interacțiunea directă cu natura și folosirea mediului înconjurător ca o clasă extinsă. Printre acestea se numără Cercetașii Naturii, Călători în jurul lumii, Științele Pământului și Clubul Invențiilor.

Cât de frumos sună povestea escapadei dumneavoastră academice? Ați urmat un drum liniar profesional sau a fost unul sinuos?

Drumul meu profesional nu a fost liniar, ci plin de curbe și explorări. În copilărie, am avut oportunitatea de a însoți cercetătorii Institutului de Speologie „Emil Racoviță” în diverse expediții științifice, experiențe care mi-au deschis apetitul pentru cunoaștere și m-au învățat să mă simt acasă oriunde în natură. Am vizitat frecvent și Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, loc pe care îl consider o a doua casă, petrecând o bună parte din copilăria mea în acest refugiu al naturaliștilor. Aici mi-am început și cariera, participând la proiecte de mediu, contribuind la realizarea expozițiilor temporare și permanente, și conștientizând publicul prin diverse programe TV. Am susținut și numeroase conferințe educaționale și școli de vară.

În paralel cu acestea, am explorat fotografia și grafica digitală, colaborând cu diverse instituții culturale. Odată cu nașterea fiului meu, Noar, interesul meu pentru educație s-a intensificat, iar lecturile din acea perioadă m-au condus spre pedagogie. După un an ca învățător, am schimbat domeniul spre grafica digitală, dar această schimbare a durat doar două săptămâni. Am descoperit din întâmplare Karin’s Kids Academy, un spațiu educațional unic în interiorul pădurii Băneasa, ce include o peșteră, un râu, o cascadă și o căsuță tip hobbit. Aici activez din 2017 și a devenit rapid al treilea loc unde mă simt ca acasă.

Dacă ar fi să vă întoarceți la vremea când ați ales această meserie, ați lua aceeași decizie privind cariera profesională?

Fără îndoială, aș alege din nou această carieră. Educația și natura sunt două dintre cele mai profunde pasiuni ale mele, iar combinarea acestora în profesia de profesor naturalist a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. A observa zâmbetele copiilor, a asculta concluziile lor și a trăi emoțiile lor în timp ce descoperă minunile naturii reprezintă o recompensă inestimabilă, pe care nu aș schimba-o pentru nimic în lume. De asemenea, această profesie aduce un beneficiu inestimabil de a modela atitudini responsabile față de mediul înconjurător, contribuind astfel la un viitor mai bun.

Mai sunt tinerii dornici să intre în sistemul de învățământ? Se înclină balanța spre o carieră didactică sau câștigă alte domenii în detrimentul educației?

Nu pot răspunde cu exactitate, dar sunt convins că există fluctuații în interesul tinerilor pentru cariere în educație, la fel ca în majoritatea domeniilor intelectuale. În schimb, am constatat o reînnoire a entuziasmului pentru învățământul alternativ și educația outdoor. Aceste abordări atrag nu doar tineri, ci și persoane cu ani de experiență în alte domenii, care doresc să contribuie la schimbarea în educație prin metode inovative și personale. Această dinamică are un potențial imens de a revigora constant peisajul educațional, deoarece inovațiile apar adesea la intersecția diferitelor domenii de expertiză.

Care sunt valorile pe care doriți să le transmiteți elevilor dumneavoastră? Ce bune convingeri doriți să le insuflați?

Valorile pe care mi-am propus să le transmit elevilor mei includ respectul pentru natură și pentru diversitate, curiozitatea neîncetată, comunicare eficientă și capacitatea de rezolvare a problemelor. Aceste valori sunt esențiale pentru a forma cetățeni responsabili și conștienți, care sunt pregătiți să facă față provocărilor viitorului, indiferent care vor fi acestea.

Copilul este în centrul unei activități, dar cât de mult contează să aibă un profesor care să-i șlefuiască toate capacitățile pe care le deține de pe toate ariile?

În ceea ce privește trezirea interesului pentru educație, este absolut esențial ca profesorii să fie nu doar transmițători de cunoștințe, ci să dezvolte relații pozitive apropiate cu elevii lor, pentru a putea să recunoască și să cultive talentele diverse ale fiecărui copil, din postura de mentori. Atunci când copiii sunt încurajați să exploreze și își dezvolte toate aspectele capacităților sale, de la cele fizice și cognitive până la cele sociale și emoționale, se simt mai valoroși și încrezători în propriile forțe, crescând astfel nu doar academic, ci și personal, pregătiți să contribuie activ și pozitiv la societate.

Cum e să vă aplecați asupra particularităților de vârstă mică, mai exact vârsta preșcolară, având în vedere experiența acumulată ca ecolog, grafician, web designer?

A lucra cu preșcolarii, având un fundal diversificat, îmi permite să aduc învățământul la un nivel foarte intuitiv și vizual, ceea ce este ideal pentru această vârstă. Integrarea artelor vizuale și a tehnologiei în lecțiile de știință și nu numai, oferă o experiență de învățare bogată și captivantă, care le stârnește curiozitatea naturală și îi ajută să înțeleagă lumea înconjurătoare în moduri noi și creative.

După schimbarea carierei ați urmat vreun program de specializare sau ați participat la cursuri de dezvoltare continuă în ceea ce privește pedagogia?

Da, am participat la numeroase programe de formare continuă în pedagogie. Aceste cursuri m-au ajutat să-mi redefinesc abordarea pedagogică, să depășesc limitele convenționale și să rămân informat cu privire la ultimele cercetări în educație, aspecte cruciale pentru menținerea unui mediu de învățare adaptat vremurilor actuale. M-am specializat în programe educaționale legate de mediul înconjurător și, în acest context, am obținut acreditarea de Educator National Geographic, ceea ce îmi permite nu doar să dezvolt mentalitatea de explorator în rândul copiilor, dar și să accesez o comunitate globală de profesori, exploratori și oameni de știință. De asemenea, fac parte și din comunitatea NASA Sparks Next Gen STEM Trainers, ceea ce mă ține la curent cu ultimele proiecte de nișă.

Recent, la conferința AIDUCATION’25, am realizat că integrarea diverselor forme de inteligență artificială (imagini, audio, video etc.) are potențialul de a transforma radical actul și procesul educațional în anii următori. Printre cele mai influente formări au fost Programul de Mentalitate Deschisă în Educație, oferit de Asociația SuperTeach, și Masterul de Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație de la FPSE, Universitatea din București, care mi-au schimbat profund perspectiva asupra educației și au avut un impact semnificativ și în viața mea personală.

Cum arată o zi de-a dumneavoastră la grădiniță?

O zi tipică la grădiniță este plină de energie și variată în activități. De la explorarea naturii, la proiecte artistice și experimente științifice, împreună cu colegii mei oferim copiilor o gamă largă de experiențe menite să le stimuleze gândirea și creativitatea. Fiecare zi aduce o nouă aventură, și nu interacționăm doar cu o singură grupă, ci cu întreaga comunitate, împărțită pe mai multe niveluri de vârstă.

După care pedagogie vă ghidați și ce misiune considerați că vă revine odată cu această meserie?

Ca abordare educațională, rezonez cu pedagogiile Freinet și Reggio Emilia, pe care le-am studiat intens, integrând totodată în activitatea mea elemente din pedagogiile Scout, Outdoor, Step by Step, Montessori și Waldorf.

Consider că toate experiențele cumulate în timp, au adăugat straturi valoroase de cunoștințe, mi-au modelat viziunea asupra lucrurilor și m-au echipat cu uneltele necesare pentru a crea un mediu de învățare interactiv și captivant, unde copiii pot explora și descoperi prin experiențe practice și relevante pentru viața reală. De la studii biologie la pedagogie și artă teatrală, această diversitate în formarea mea profesională m-a ajutat să dezvolt un stil de predare propriu și adaptabil la diferite situații, care răspunde nevoilor diverse ale copiilor.
Pun accent puternic pe învățarea activă, experienţială și contextualizată. Misiunea mea este să îi ajut pe copii să devină învățători autonomi, care să poată folosi cunoștințele dobândite în moduri practice și să înțeleagă profund legăturile dintre știință, natură și societate.

Care sunt resursele din natură de care vă folosiți cel mai des la activități sau fructificați orice?

Tot ce e sub soare poate fi folosit drept material didactic. Ceea ce contează este cum combini elementele între ele, cum le contextualizezi, cum le dai valoare și cum facilitezi procesul de învățarea cu ajutorul acestora.

Educația tradițională vine cu multă informație, iar cea în natură vine cu multă explorare?

Educația în natură completează învățământul tradițional, adăugând experiențe autentice prin explorare și experimentare. În natură, copiii își conduc propriul proces de învățare, ceea ce le crește încrederea în sine și stimulează dorința de cunoaștere. Echilibrul între informație teoretică și explorarea liberă este esențial pentru dezvoltarea unei înțelegeri holistice a sinelui, a mediului înconjurător și a abilităților de viață durabile.

Să înțeleg că ați fost prieten cu natura de mic, că ați explorat la pas comunitatea în care ați trăit? Apropo de această curiozitate, unde exact v-ați născut?

Da, am crescut explorând natura. Deși m-am născut și am crescut în București, blocul copilăriei mele se află la câteva sute de metri de Parcul Tineretului, pe care îl consider cel mai frumos din oraș. Adesea mergeam în parc cu prietenii la joacă, fie cu bicicletele sau mingea, fie pur și simplu pentru a explora, iar când descopeream o zonă nouă, ne imaginam propria lume în acel spațiu.

Cum era George în copilărie? Curios ca generațiile de azi sau, poate, un copil care a avut parte de limite și constrângeri cu care azi nu mai este de acord și nici copilul său nu dorește să crească și să se dezvolte astfel?

În copilărie, eram extrem de curios și aventuros, ca orice copil de altfel. Mereu în căutare de noi descoperiri, am fost întotdeauna precaut, punând siguranța pe primul plan. Deși am întâmpinat și limite, am învățat să valorific fiecare experiență ca o oportunitate de învățare. Aceste experiențe m-au învățat, ca adult, valoarea libertății și a explorării personale, ceea ce m-a determinat să adopt o abordare deschisă și inclusivă în educația propriei familii și în practica mea profesională. Astăzi, mă preocup să cultiv în elevii mei curiozitatea și dorința de explorare, asigurându-mă că au un spațiu ofertant și că se simt împuterniciți să învețe din propriile experiențe. De aceea, este important ca profesorii să faciliteze un mediu de învățare în care copiii să se simtă valorizați și înțeleși, nu limitați sau constrânși.
Sper ca experiențele și perspectivele pe care le-am împărtășit să inspire și să motiveze nu doar tinerii profesori, ci și pe cei care cred în puterea educației de a schimba lumi. În final, indiferent de provocările pe care le întâlnim în acest parcurs profesional, să rămânem uniți în misiunea noastră de a deschide minți și de a modela inimi deschise spre un viitor mai bun.

Reciclarea este un prim pas pe care îl putem face fiecare dintre noi pentru a ocroti mediul și pentru a construi un viitor verde. Unii elevi, modele pentru adulți, chiar s-au gândit cum ar arăta eroul care salvează lumea și, prin intermediul creativității, l-au desenat în cadrul unui concurs. Între timp, s-au aflat și câștigătorii.

BANDA ASAP este o inițiativă ce are ca scop principal informarea și nevoia de conștientizare cu privire la colectarea separată și la reciclarea deșeurilor de către elevi, responsabilizarea acestora prin implicarea activă într-o competiție pozitivă și constructivă. Programul e activ în peste 1.600 de școli din 36 de localități și municipii reședință de județ din România.

Mihaelel Tutunaru, coordonator program ASAP România, a răspuns curiozităților Matricei!

Banda ASAP  a organizat un nou concurs privind o temă de dezbatere generală. Cum sunt privite competițiile?

Încă de la prima ediție, ne-am bucurat să vedem că elevii sunt interesați să participe în astfel de competiții, dar mai ales că sunt receptivi la mesajele despre reciclare, asta pentru că tema concursului este ca ei să își imagineze eroul reciclării în 2040 și cum salvează el lumea. Îi provocăm astfel pe adolescenți să vină și cu soluții. Așa am putut să vedem cât de creativi sunt, dar și cât de talentați în a-și creiona propriile benzi desenate. Mulțumiri speciale către profesorii lor îndrumători, pentru că prin intermediul lor mesajele noastre ajung și la elevi, așadar interes există și din partea cadrelor didactice pentru genul acesta de activități. Buna colaborare cu școlile și răspunsul lor pozitiv la temele propuse de noi ne fac să continuăm cu mult entuziasm acest concurs; avem doi ani și patru ediții de când îl desfășurăm și cu siguranță mergem mai departe cu el.

A și anunțat primii câștigători din acest nou an. De unde sunt competitorii, cei cărora li s-a cuvenit victorioși, cu ce au ieșit ei în evidență față de ceilalți participanți?

Ediția aceasta a fost organizată pentru elevii din județele Timiș și Prahova, așadar, avem 8 norocoși, câștigători ai bicicletelor puse în joc – 4 sunt de la școli gimnaziale, 4 de la liceu. Din județul Timiș, au câștigat Mara Petcu (clasa a X-a, Liceul Teoretic „Grigore Moisil” din Timișoara), Andreea Nicoleta Pricop (clasa a XII-a, Clubul Copiilor Lugoj), Andreea Georgescu (clasa a VI-a, Șc. Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” Lugoj) și Iris Mihăiescu (clasa a VIII-a, Liceul Waldorf Timișoara), iar din județul Prahova: Ana-Maria Badea (clasa a XII-a, Colegiul de Artă „Carmen Sylva” Ploiești), Ioana-Irina Achim-Căteiaș (clasa a IX-a, C.N. „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte), Bianca Alexandra Pana (clasa a VII-a, Colegiul de Artă „Carmen Sylva” Ploiești) și Iasmina Oprescu (clasa a V-a, C.N. „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte).

Cei 8 au câștigat pentru că au avut un plus de creativitate, de ingeniozitate, tehnică foarte bună de desen, așa cum au evaluat jurații și, desigur, au respectat tema concursului. Mereu e complicat pentru juriu să delibereze. Sunt atât de multe lucrări bune atât la nivel tehnic, cât și la nivel narativ. Așa cum ne-au transmis jurații, i-a impresionat explozia de creativitate, atenția la detalii și stilurile de lucru diferite. Mai e și emoția pusă în fiecare lucrare, ceea ce face și mai complicată alegerea câștigătorilor.

Cum s-au desfășurat probele, cât au durat și după ce factori s-a făcut evaluarea?

Pe 11 noiembrie 2024 am anunțat startul înscrierilor pentru a patra ediție a concursului BANDA ASAP, de data aceasta pentru elevii din județele Prahova și Timiș. Până pe 13 decembrie a fost termenul limită pentru ca profesorii lor să-i înscrie în concurs. Pașii, așadar, sunt simplu de urmat. Pe site-ul oficial ASAP România găsesc condițiile de participare și șablonul de benzi desenate, pe care îl descarcă și se apucă de treabă ☺, lucrarea urmând să fie înscrisă pe site de către profesorul coordonator. Apoi intervine rolul juraților, acela de a analiza lucrările, pe categorii (școli gimnaziale/licee), pe baza a trei criterii: respectarea temei de concurs, creativitatea autorului și aspectul vizual al desenului. Ulterior noi, echipa ASAP, anunțăm câștigătorii pe canalele noastre de social media și în mass-media. Pentru această ediție am anunțat rezultatele concursului pe 27 ianuarie.

Juriul a fost unul profesionist, în domeniu. Ce-mi puteți spune despre fiecare în parte?

Într-adevăr, mereu am avut alături de noi profesioniști, experți în benzi desenate, și la fiecare ediție ne-a plăcut să diversificăm componența juriului, tocmai pentru a aduce și elementul de noutate, dar și pentru noi perspective din industrie. Ligia Soare, cofondatoare și coorganizatoare a Festivalului Animest, este însă juratul pe care l-am avut alături de noi la fiecare ediție, Animest fiind și partener al concursului chiar de la bun început. Atunci când am luat hotărârea să organizăm acest concurs, nu puteam găsi un partener mai potrivit decât Animest, în special pentru partea de jurizare, dar și pentru consultanța generală necesară pregătirii concursului. Ligiei Soare i s-au alăturat la această ediție, pentru prima dată ca jurați BANDA ASAP, Miruna Smit, ilustratoare și scriitoare de benzi desenate, și Alexandru Ciubotariu, cunoscut pentru creația de bandă desenată, dar și pentru street art-ul creat sub numele de Pisica Pătrată. Alex a participat și în alte activități de-ale noastre, a susținut mai multe workshopuri de bandă desenată, inclusiv unul pentru elevii pasionați de bandă desenată în cadrul expoziției desfășurate în octombrie, la Amzei Creative Corner, atunci când am dus, pentru prima dată în offline, acest concurs – am expus peste 180 de lucrări ale elevilor participanți în edițiile BANDA ASAP de până atunci. Și a fost extraordinar!

Am intrat direct cu această noutate, în schimb, hai să mergem la începuturile proiectului Banda ASAP! Ce se întâmplă sub egida acestei inițiative care, se pare, se desfășoară în orașele mari din România?

Ideea proiectului a apărut în echipă de prin 2022, dar am stabilit mecanismul concursului ulterior, și în aprilie 2023 am organizat prima ediție, pentru elevii din Brașov și din Iași. Am ales cele două orașe pentru că, încă de la începutul programului, am avut o bună colaborare cu instituțiile de învățământ de aici și le considerăm foarte potrivite pentru proiect. Brașovul a fost chiar proiectul nostru pilot în 2021 și unicul oraș unde, după o analiză riguroasă a nevoilor, am dotat integral școlile cu infrastructura de colectare internă – coșuri de gunoi pentru sălile de clasă.

Am organizat câte două ediții de BANDA ASAP în fiecare an și am ajuns astfel să descoperim cum arată eroii reciclării și pentru elevii din Ilfov, Constanța, Neamț, Sibiu și București, Prahova și Timiș (pe lângă cei deja amintiți, din Brașov și Iași).

BANDA ASAP este proiectul nostru de suflet și încă de la început ne-am dorit ca prin el să creștem nivelul de informare și de conștientizare cu privire la colectarea separată și la reciclarea deșeurilor de către elevi, responsabilizarea acestora prin implicarea activă într-o competiție pozitivă și constructivă și dezvoltarea spiritului ecologic al tinerilor. Am observat de-a lungul timpului că elementul ludic ajută enorm pentru că le trezește curiozitatea, așa că apelăm mereu la joc în acțiunile noastre; știm că așa putem ajunge mai aproape de adolescenți cu mesajele noastre.

Cine stă la baza BANDA ASAP?

În spatele concursului BANDA ASAP stă echipa ASAP România, programul de responsabilitate socială al Fundației The Institute, care încearcă prin cât mai multe evenimente, jocuri, ateliere sau workshopuri să-i apropie pe adolescenții din România de subiectul colectării separate și al reciclării, să-i informeze și să-i facă mai responsabili, prin implicarea directă în acțiuni ce țin de mediul înconjurător.

Este aceeași echipă care și-a propus să contribuie activ la promovarea educației pentru mediu în rândul tinerilor și să creeze cea mai mare infrastructură unitară pentru colectarea separată a deșeurilor în vederea reciclării în școlile din România.

Care este misiunea și viziunea acesteia?

Așa cum am menționat anterior, misiunea programului e să genereze schimbare în comportamentul adolescenților față de plastic, de la utilizare la colectare separată și reciclare. În prezent, programul e activ în peste 1.600 de școli din 36 de localități și municipii reședință de județ din România, informațiile despre colectare separată și reciclare ajungând la peste jumătate de milion de elevi din ciclurile preuniversitare.

Sunt școli model, exemple de bune practici în colectarea separată a deșeurilor reciclabile. Cum au fost găsite/selectate, dar și desemnate ulterior? După ce criterii?

Sunt școli model, da. În 2023 am desfășurat un proiect, numit Școala ASAP+, prin care 6 licee și colegii din țară au desfășurat acțiuni de educare și de conștientizare cu privire la colectarea deșeurilor reciclabile și protecția mediului, cu scopul acesta, de a deveni școli model. Și le-a ieșit! E vorba despre 4 instituții din București – Liceul Teoretic „Jean Monnet”, Colegiul Național „Iulia Hașdeu”, Colegiul German Goethe și Colegiul Național „Grigore Moisil”, dar și Colegiul Național „Àprily Lajos” din Brașov și Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța.

În aceste școli, rezultatul a fost că aproape 80% din cantitatea de deșeuri din fracția uscată colectată în timpul proiectului a putut fi valorificată prin reciclare, conform analizei de determinare realizată de Greenpoint, partenerul nostru tehnic pentru această acțiune. În plus, majoritatea elevilor au aflat în timpul proiectului care sunt regulile de colectare separată și le aplică.

Cei mai importanți pași, îndepliniți în unanimitate, au constat în dotarea școlilor cu infrastructura de colectare separată a deșeurilor reciclabile, calibrată corect la dimensiunea clădirii, și instruirea personalului administrativ, a profesorilor și a elevilor cu privire la subiect.

În curs de a deveni modele de sustenabilitate, și vom vedea la finalul anului școlar 2024-2025 rezultatul, sunt și următoarele școli partenere ASAP: Colegiul Tehnologic „Grigore Cerchez”, Școala Gimnazială Nr. 56, Liceul teoretic bilingv „Miguel de Cervantes” și Colegiul Național „Grigore Moisil”. Până acum, ca parte din proiect, elevii au participat la o serie de workshop-uri, ateliere, prezentări și instruiri despre importanța energiei verzi și a reciclării, desfășurate în cadrul proiectelor cu finanțare din partea AFM (Administrația Fondului pentru Mediu).

Sunt școli deja cu statutul de „Școală Verde”?

Întrebarea aceasta se leagă de răspunsul anterior și de proiectul amintit mai sus, Școala ASAP+, pentru că noi sprijinim instituțiile de învățământ să se pregătească pentru a obține statutul de „Școală Verde”, conform cu metodologia prevăzută în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), unde sunt obligatorii: eco educația, în școli (re)configurate ca spații prietenoase cu mediul, și implicarea elevilor în rezolvarea problemelor de mediu.

Nu sunt însă școli verzi, pentru acest statut este nevoie de dotări tehnice mai complexe, dincolo de colectarea separată și de educația pentru mediu. Dar le putem numi modele de sustenabilitate sau, mai degrabă, de bune practici în ceea ce privește subiectele enunțate mai sus.

Cât de importantă este conștientizarea reciclării și a protejării mediului în rândul elevilor?

Ei sunt motorul de schimbare, generația lor poate să facă asta, prin exemple de urmat, prin implicare în tot ce ține de mediul înconjurător. Așa că e esențial să conștientizeze importanța reciclării și a colectării separate și să-i facă și pe cei din jur (mai) atenți la acest subiect. Am demarat programul ASAP România avându-i pe ei, pe adolescenți, ca public principal, pentru că simțim că schimbarea poate veni de la ei. Și prin toate activitățile noastre, acești tineri, din toată țara, ne demonstrează că așa e, prin interesul pe care îl alocă acțiunilor verzi – se implică, le pasă, vor schimbare și o planetă mai curată, care să nu se sufoce cu plastic.

Reușesc să perceapă elevii școlilor gimnaziale, de exemplu, problemele pe care le generează plasticul?

Și noi ne gândeam când am demarat programul dacă și cât vor înțelege real problema consumului de plastic și realitatea e că sunt mai conștienți decât credeam noi, poate chiar și față de unii dintre noi, adulții. Ne-au surprins cu răspunsuri extrem de bine documentate pe această problemă și asta ne-a arătat nu doar că au identificat-o, ci că o analizează, că se informează despre ea și că iau măsuri, atât cât pot, pe plan personal. Asta înseamnă că au luat măsuri de reducere a consumului de plastic acasă sau că vorbesc cu colegii lor la școală despre asta, cu prietenii, că sunt un exemplu pentru cei din jur, se implică în activități de reciclare și îi determină și pe alții să o facă. Generația de acum a tinerilor e cu adevărat interesată de ce se întâmplă cu mediul și simțim noi, cei din echipa ASAP, cu fiecare activitate pe care o desfășurăm, că acești tineri iau mesajele noastre în serios, caută soluții, vor schimbări, și le generează. Văzându-i pe ei, auzindu-le ideile, observând cât se implică, chiar am speranță că lumea verde pe care ne-o tot dorim, despre care tot dezbatem, are șanse să fie așa. Cu pași mici, dar are.

Care sunt soluțiile fezabile extrase de-a lungul proiectului și  care au fost implementate și au avut și cele mai multe rezultate?

De când am început să implementăm programul ASAP în școli, am observat o serie de probleme cu privire la colectarea separată a deșeurilor reciclabile. Așa că am încercat să găsim soluții și, totodată, să dezvoltăm instrumente de lucru, atât formale, cât și informale, să venim în ajutorul partenerilor noștri. Un exemplu ar fi whitepaper-ul realizat în anul 2023, un ghid de bune practici, util pentru școli în relația cu administrația publică locală de care aparțin, prin care să știe tot ce e necesar pe subiectul colectării separate. Apoi, prin kit-ul pentru Săptămâna Verde (anul acesta scoatem a 3‑a ediție), prin care căutăm să venim în întâmpinarea profesorilor cu propuneri de activități interactive (variate) pe care să le facă la clasă, pe teme de protecția mediului. Aceste două resurse, precum și altele, pot fi descărcate gratuit de pe site-ul asap-romania.ro.

Un alt exemplu este concursul de bandă desenată BANDA ASAP, prin care ne dorim să încurajăm, în comunitățile locale, educația prin creativitate, provocându-i pe elevi să își imagineze eroii reciclării.

Prin mesele rotunde și întâlnirile moderate cu administrațiile publice locale, școli implicate în programul ASAP și alte entități locale, ne dorim să invităm la dialog instituțiile, să analizăm problemele și posibilele soluții. Un alt instrument folosit de noi sunt sesiunile de instruire dezvoltate și implementate pentru profesorii parte din programul ASAP; ele cuprind informații noi pe care cadrele didactice le pot folosi în dezbaterile cu elevii despre un viitor mai verde.

Principalul rol pe care ni l-am asumat cu programul ASAP este să schimbăm comportamentul tinerilor (și nu numai) cu privire la teme de protecția mediului (cum este și colectarea separată a deșeurilor reciclabile) și să invităm la dialog toate entitățile implicate în acest proces de schimbare, iar acolo unde putem, să intervenim prin a oferi instrumente de lucru și soluții practice, punctuale, care să răspundă nevoilor din comunitate.

În ce orașe se va „plimba” Banda ASAP în 2025?

Nu am anunțat încă orașele unde vom ajunge cu concursul în 2025, însă ce putem spune e că vom păstra tradiția și vom avea tot 2 ediții de BANDA ASAP și în acest an. Vă invit să ne urmăriți pe conturile noastre de social media, pentru că acolo vom anunța totul despre concurs – așa că veți fi primii care veți afla.

Ce se ticluiește nou sub egida acestei inițiative?

Pentru anul 2025, ne propunem să colaborăm cu ONG-uri din zona educațională și de protecția mediului și să continuăm acțiunile în offline pentru elevii și profesorii parte din program – să le oferim contexte inedite, nu doar în școli, ci și în spații culturale și sociale relevante. Așa, ei vor avea oportunitatea să pună în practică concepte de sustenabilitate, să experimenteze reutilizarea deșeurilor reciclabile și să exploreze diverse modalități creative de a utiliza materialele reciclate.

Ca o schimbare, proiectul de educație alternativă al elevilor ambasadori ASAP va prinde o nouă formă în 2025. Ne-am tot gândit la asta în ultimele luni și am ales o altfel de abordare, în așa fel încât să-i pregătim și pentru cariera lor, dar și ca cetățeni responsabili și activi civic. Va fi foarte interesant, cel puțin așa ne dorim să perceapă și ei acțiunile pregătite special pentru ei

Iulia Sfetcu-Măndășescu s-a lăsat ghidată de suflet în momentul când a decis să studieze  psihologia și să se aplece asupra înțelegerii comportamentului uman, proceselor mintale și a experiențelor interioare. A închis ușa multinaționalelor și a deschis ușa cancelariei.

Predă la Școala de Surzi nr. 1 din București și lucrează cu copiii cu dizabilități. Pentru unii, copii cu resurse mai puține și care au, totuși, plăcerea să calce pragul unei școli de vară, dar și în amintirea celei mai bune prietene care a decedat, și-a depășit condiția. A mers pe jos 100 de km pe ViaTransilvanica pentru a strânge bani ca să organizeze o școală de vară. Și a reușit.  Tabăra adună anual peste 100 de copii, iar ea este acolo.

Primul an în învățământ a fost plin de lacrimi. Purta cu ea alte așteptări, dar convingerile pe parcurs i s-au schimbat. Iulia a înțeles că „în criză”, evoluezi. A înțeles că poate să bată la uși, iar un mai mulți de „da” primiți anulează un „nu” categoric. A înțeles că, uneori, o îmbrățișare oferită la timpul potrivit vindecă un copil.

Să o cunoaștem!

La o căutare simplă pe internet, am găsit un titlu care mi-a atras atenția în care se menționase faptul că ați mers 100 km pe jos pentru a strânge bani să se organizeze o școală de vară, undeva, într-o zonă vulnerabilă. Ce îmi puteți mărturisi despre această acțiune?

Această campanie de a strânge bani a fost o acțiune de fundraising pentru Școala de Vara Paulina de la Sâncel. Sunt deja 4 ediții ale acestei școli de vară, proiect în amintirea celei mai bune prietene, Ana. Din păcate, prietena mea s-a stins acum 4 ani, de o boala incurabilă, lăsând în urma sa oameni dragi și prieteni care să-i continue visul: o școală de vară, in satul bunicilor ei, pentru copiii care au atâta nevoie de educație.
Pentru mine, a merge pe jos 100 de km, pe ViaTransilvanica a fost un drum de vindecare a doliului pentru ea. Am simțit că făcând asta, îi păstrez amintirea vie, risipind totodată și durerea pierderii ei și pot contribui la înfăptuirea acestui vis. 

Ați reușit să strângeți o sumă cât să acopere școlii/taberei?

Da, o parte din costurile școlii de vară ale primei ediții, pentru că despre prima ediție a fost vorba, au fost acoperite de campania în care s-au strâns puțin peste 10.000 lei.

Cum ați adunat suma? Donații online? Puțină inspirație de la dumneavoastră nu strică.

Da. Au fost donații online prin pagina de fundraising Galantom. Galantom este o platformă prin care oamenii pot dona către diverse cauze și în diferite campanii. Cred că este genul de platformă unde binele se multiplică, oamenii chiar donează către cauzele în care cred.

Cum s-a organizat acea tabără și câți copii au fost beneficiarii școlii și activităților propuse din cadrul ei? 

Tabăra adună anual peste 100 de copii, din satul Sâncel și împrejurimile lui, in județul Alba. Activitățile au legătură cu domeniul alfabetizării, dezvoltării emoționale, a gândirii logico-matematice, alături de multe alte activități outdoor, jocuri, activități sportive și comunitare. Profesorii vin voluntar, din toată țara, fiind cazați la oamenii din sat. Este foarte frumos sentimentul acesta, de dăruit în ambele sensuri: odată avem ideea de a face voluntar activități cu copiii, iar pe de altă parte vorbim de generozitatea sâncelenilor de a face șederea tuturor cât mai plăcută. Noi învățăm la rândul nostru din tradițiile locului și din cultura satului.

Apropo de activități, cine le-a planificat? Tu sau a fost altcineva „în spate”? 

Suntem o echipă. Amintesc aici familia Medesan (tatăl și fratele Anei) prieteni apropiați, profesori și oameni din educație care au cunoscut-o pe Ana și echipa școlii din Sâncel, împreună cu doamna directoare Ioana Catăuță. Activitățile sunt alese în raport cu nevoile de învățare identificate la elevii din Sâncel și din zona.

Ce a stat la baza acestei decizii? Poate faptul că nu ați putut sta indiferentă în fața lipsurilor? 

Așa cum am specificat, ideea de a face aceasta școală de vară a fost a Anei Medesan, însă ea nu a mai apucat sa se bucure. Am rămas noi, să îi continuam visul, dincolo de eternitate. Lipsuri în sistemul de învățământ sunt multe. Copiii din zonele rurale ar avea nevoie de astfel de școli remediile, pe perioada vacanțelor. Școala de Vară Paulina poate fi considerată un model, într-adevăr, însă școli de vară se pot organiza în multe alte zone rurale din țară.

Ați considerat că schimbarea o poate face omul, nu neapărat să aștepte să se „întâmple” lucruri „de sus”, de la nivel macro? 

Genul acesta de inițiative este bine să se facă pornind de jos în sus, adică de la nevoile din teritoriu oarecum, oamenii din comunitățile mici, pot identifica nevoile reale și se poate căuta sprijin local. Din experiența mea, oamenii sunt deschiși sa sprijine, să ajute, dar este nevoie de cineva care să coaguleze acest sprijin. Din păcate, așteptăm mereu ca lucrurile să se întâmple de sus în jos, sigur, niște politici educaționale mai coerente pentru copiii din zone dezavantajate ar fi binevenite, totodată și acoperirea cu resursa umană…sunt multe școli la sat, unde nu avem profesori calificați.

Conduceți-mă la începuturile dumneavoastră! Când ați gustat prima dată din sistemul educațional ca și cadru didactic? 

Din 2010 predau la Școala Gimnaziala Specială pentru Surzi, Nr. 1. Era imediat după terminarea facultății, nu știam ce înseamnă să lucrezi într-o școală specială, nu știam nici măcar că există școli în care învață copiii cu dizabilități. Eram oarecum familiarizată cu sistemul de învățământ și cu profesia didactică, provenind dintr-o familie de profesori. Însă nu știam cât de greu este, aveam senzația că lucrezi 4 ore pe zi și ai vacanțe lungi. Ce naivă eram! Primii ani au fost grei, eram într-un permanent proces de cunoaștere și înțelegere, de pregătire, de îmbunătățire a mea ca om, ca profesor. Am investit mult în formare, am mers la cursuri, am stat mult printre colegele cu experiență, am citit. Dar cel mai mult în perfecționarea stilului meu didactic a fost conexiunea cu elevii. Eram mereu prezentă pentru nevoile lor și încercam să înțeleg cum funcționează mintea lor, observăm ce le place, la ce reacționează sau din contra, ce trebuie evitat in raport cu ei. Pot spune că acest proces m-a și epuizat, dar m-a ajutat mult să devin un profesor conștient. De fapt, cred că un profesor bun nu este cel care are x metoda, sau care știe să facă x lucru, un profesor bun este un profesor conectat la realitatea clasei, a copiilor și care are capacitatea de a se mula pe nevoile lor.

De ce cadru didactic de psihopedagogie specială? Cum sună frumoasa poveste academică? 

Eu asta pot preda conform studiilor mele, respectiv absolventă de Psihologie. Real vorbind, facultatea aceasta îți dă posibilitatea să predai în învățământul special, dar nu te și pregătește pentru asta. Realitatea de care te izbești la catedră este diferită de cea pe care, poate ți-o proiectezi tu. Meseria asta, de psihopedagog este frumoasă dacă o faci cu pasiune. Pasiunea este foarte importantă, dar sigur, nu este suficientă. Ai nevoie de pregătire. Noi avem nevoie să știm și puțină psihologie și puțină pedagogie și puțină logopedie și metodică și consiliere.

A fi profesor pentru copiii speciali înseamnă…..?

Înseamnă că ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi. Copiii speciali au nevoie de o relație frumos construită, au nevoie să aibă încredere în tine, iar asta poate dura mult. Cred că meseria noastră nu este apreciată la adevărata ei valoare de către oamenii din societate, sigur, nu generalizez, însă a fi profesor pentru acești copii este o meserie nobilă pe care noi o facem cu multa muncă, efort, modestie și speranța că putem sa recuperăm o parte din deficiențele pe care ei le au. Și da, ai nevoie și de calități umane aparte, dincolo de o pregătire profesională consistenta.

Ce signifianță are titlul de profesor Merito 2018 pentru inima dumneavoastră? 

M-am bucurat nu pentru titlu în sine, ci pentru recunoașterea adusă profesiei mele. Mă bucur că oamenii văd și onorează munca enormă pe care o depunem noi zi de zi aici, în școala specială.

Guvernați în jurul bunătății. Oare de la care dintre părinți ați moștenit această valoare? 

De la mama, asta e clar. Însă nu pot spune că mă simt sau că sunt un om bun. Mie îmi lipsesc în continuare calități necesare acestei profesii, însă lucrez la asta. De exemplu răbdarea, nu este punctul meu forte, mă străduiesc să fiu mai răbdătoare. Lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple, îmi repet asta des și știu că fără răbdare riști să strici ce ai construit anterior.
În jurul căror alte valori vă mai învârtiți? Respectul față de copii, față de oameni în general, responsabilitatea cu care îmi fac munca, credința că este nevoie de muncă și efort pentru a face lucruri durabile. Nu îmi place să fac lucrurile de suprafață, superficial. O altă valoare este educația. Cred foarte mult în puterea educației, la orice vârstă și sub orice formă.

Cu ce bune considerente doriți să plece elevii dumneavoastră în viață? 

Mi-ar plăcea să plece încrezători că sunt valoroși, că sunt membri ai unei societăți care nu-i respinge și care găsește resurse să-i integreze.  Încerc să le formez niște rutine, să devină autonomi, să poată avea singuri grija de ei. Încerc să fiu și sprijin pentru familie, să accepte mai ușor diagnosticul copiilor, să se bucure de fiecare reușită și pas mic de progres.

Este, oare, grea meseria pe care ați ales-o? Dacă nu grea, dureroasă? 

Este grea, este dureroasă, este uneori copleșitoare. Dar asta am ales să fac. Când voi simți că nu mai am resurse, că nu mai sunt o versiune potrivită pentru elevii mei, voi pleca. Din păcate, dacă nu ai grija de tine, poți ajunge să aduni multă amărăciune, să devii ursuz și nefericit în raport cu această profesie. Și când simți că nu mai ai energie și nu mai intri zâmbind în clasă, poate e timpul să îți cauți alt drum.

Plecați acasă des cu poveștile familiilor cu care lucrați? 

Poveștile copiilor mei sunt permanent cu mine, dar am învățat să nu mă mai las copleșită de ele. Fiecare avem propria noastră poveste, ușoară, grea, tristă, vesela. Am învățat că singurul lucru care se poate schimba in raport cu poveștile noastre este atitudinea pe care o avem. Atât!

Călin Țopa, unul dintre cei mai inovatori artiști ai teatrului românesc, alături de regizorul Bobi Pricop și de compozitorul Eduard Gabia, aduce pe scena Teatrului Excelsior o experiență audio unică, odată cu premiera spectacolului Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls), programată pentru sâmbăta care a trecut, 25 ianuarie 2025.

Acest spectacol reprezintă un pas semnificativ în integrarea tehnologiei în teatrul românesc, prin conceperea unei instalații audio inovatoare, menite să ofere o experiență imersivă pentru 200 de spectatori. Sunetul binaural, care dă publicului senzația de sunet stereo 3D, dar și obiectele sonore utilizate sunt transpuse într-un univers acustic complex, creat special pentru această producție.

„Am creat totul de la zero, de la sunete precum spălatul vaselor și ploaie, până la momentele dramatice de apariție a monstrului sau plecarea mamei. Foley design-ul, așa cum îl numim noi în industrie, a fost conceput astfel încât să amplifice trăirile și să transpună publicul în poveste”, precizează Călin Țopa.

Fiecare spectator beneficiază de sunet live, livrat direct prin căști wireless, ceea ce transformă percepția tradițională a sunetului în teatru într-o experiență personalizată, captivantă și unică. În acest mod, Călin Țopa a reușit, împreună cu Eduard Gabia, să creeze un univers sonor prin care sunetul să devină chiar unul dintre personajele principale ale poveștii.

„Un aspect inedit al acestui spectacol este faptul că actorii poartă microfoane pe scenă și întregul sunet, de la replici, până la detaliile sonore, este transmis live către spectatori prin intermediul căștilor. Această tehnologie nu doar că îmbunătățește experiența publicului, dar aduce și o provocare interesantă pentru actori, care trebuie să se adapteze unei modalități de lucru diferite, bazate pe o intimitate acustică sporită și pe un control precis al expresiei vocale și sonore. Astfel, spectacolul reușește să redefinească relația dintre actori, sunet și spectatori, deschizând noi perspective asupra modului în care teatrul poate fi perceput și trăit”, continuă Călin Țopa.

O parte din muzica spectacolului Șapte minute după miezul nopții va fi lansată pe Spotify, simultan cu premiera din 25 ianuarie, și poate fi accesată aici – https://spoti.fi/42lWM0w.

Spectacolul este sold out pentru reprezentațiile din acest weekend. Pentru cei care doresc să descopere universul sonor creat de Călin Țopa în Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls) o pot face la următoarele reprezentații din 13, 14 și 15 februarie. Toate informațiile, aici – https://teatrul-excelsior.ro/spectacol/a-monster-calls/.

În ultimii ani, Călin Țopa a redefinit rolul sunetului în teatru prin spectacole precum Exil și Pădurea Spânzuraților, devenite fenomene, dar și prin proiecte în industria filmului. Document56, scurtmetrajul regizat de Christopher Landry, pentru care a compus muzica, va fi prezentat în februarie, la Festivalul de Scurtmetraje din Tokyo, după ce anul trecut a câștigat premiul pentru cel mai bun film străin la Beverly Hills Film Festival.

Anul 2025 aduce, pentru Călin Țopa, numeroase proiecte importante: două premiere, la Teatrul Național din București, unde colaborează cu Alexandra Badea și cu Cosmin Florea, și o nouă producție la Teatrul Masca, în regia lui Bobi Pricop. Mai mult, artistul va participa în acest an la World Stage Design din Sharjah, Emiratele Arabe Unite și va avea, printre altele, expoziții la Muzeul Național de Artă Contemporană al României. Va lucra în acest an și la Paris, la un documentar care va fi propus ulterior sub forma unei instalații video. Acest film explorează impactul industrializării asupra aspectului uman al orașului, aducând în prim-plan perspective inedite și reflecții profunde asupra transformărilor urbane.

Mai multe lucrări ale artistului, pe www.calintopa.me.

Aurelia Curelaru este mijlocitorul dintre o limbă oficială a UE și predarea interdisciplinară. Creează punte între elevi și limba franceză, între generațiile de azi și programele de formare continuă pe care le urmează pentru a fi în „trend”, între matematică, geografie și istorie și disciplina ce o predă zilnic.

Nu își are rădăcinile în Vaslui, dar natura vieții, ori un joc hazard al întâmplărilor a condus-o la Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir” din acest oraș, Școala nr. 2, cum o cunosc localnicii. Este din 2021 aici, deși nu-i ajung degetele de la ambele mâini să numere anii de experiență la catedră.

Am povestit despre cum e să modeleze caractere, despre ce își ia frumos pentru suflet din meseria aleasă, dar și despre orașul și școala care sunt bucată din viața sa. Să o cunoaștem pe Aurelia Curelaru, profesoara premiată Merito 2024!

Cum arată portretul unui dascăl excepțional prin ochii dumneavoastră?

Un dascăl excepțional este un profesor care iubește copiii și cu răbdare, perseverență, responsabilitate, multă cercetare și studiu îi motivează să învețe pentru a-și descoperi pasiunile, interesele, cultivându-le, totodată, o disciplină a muncii și gândirea creativă.

Ați ales să construiți caractere, să modelați cele mai pure suflete, să vă aplecați cu dragoste asupra preadolescenților și adolescenților. Ce vă luați frumos pentru suflet din meseria aceasta?

Adolescenții sunt minunați, îmi oferă energie pozitivă și provocări pe măsură. Ei sunt sinceri și îmi dau din bunătatea lor, îmi împărtășesc temerile, aspirațiile lor și trăiesc alături de ei emoții puternice, altfel spus… suflul tinereții.

V-ați cunoscut mereu traseul în viață sau ați jonglat cu mai multe roluri în societate?

În adolescență mi-am dorit să fiu traducător, mi se părea o ocupație extrem de interesantă, să trăiești alături de cel care scrie în limba lui și apoi să găsești cuvintele potrivite pentru a reda mesajul în limba maternă. Astfel, credeam eu, trăiești în două lumi în același timp.

Cum e Aurelia-omul de acasă? Cum e Aurelia-omul de la catedră?

Omul de acasă – modest, poate retras căruia îi place să citească literatură, să meargă la teatru și să se delecteze urmărind filme de aventură, de inspirație istorică și să mai scotocească printre cărți vechi, inscripții și hrisoave… poate înnoadă o poveste, o altă pasiune a copilăriei, istoria.

Omul de la catedră –  un profesor plin de energie, implicat în viața școlii, pasionat de teatru și de materia pe care o predă elevilor.

Sunteți de mai bine de un deceniu bucată din sistemul de învățământ. Vă pregătiți pentru fiecare întâlnire cu elevii?

Eu încerc să transform întâlnirile cu elevii mei în momente speciale, pentru a le menține viu interesul față de cultura francofonă și limba franceză. Astfel, îmi pregătesc secvențele didactice, ținând cont de cunoașterea elevilor, de interesele lor, vârstă și nivelul de studiu al limbii franceze. Lecțiile mele au o poveste, le place copiilor să se simtă parte din poveste și activitățile ludice sunt mult așteptate, atunci când transformăm sala de clasă într-un spațiu de joc sau scenă.

Timpul vă permite să vă dedicați și altor proiecte sau la mijloc e nevoia de a aduce în școală noi și noi activități pentru a crește calitatea și succesul școlar?

Timpul îl împart între activitățile dedicate copiilor și dorința de a ține pasul cu noile provocări din domeniul educației.

Cum arată școala în care predați?

Școala în care predau cele mai multe ore este o școală cu profesori responsabili, elevi sinceri, drăgălași, veseli și cu multe dorințe de a „ajunge cineva în viață”, cum spun ei. Școala ne oferă condiții bune pentru a ne desfășura activitățile, are acreditare Erasmus+ până în 2027 și elevii noștri, prin străduința și implicarea doamnei director, au șansa să participe la diverse schimburi culturale și lingvistice, iar profesorii să participe la cursuri de formare profesională în statele UE.

Despre comunitatea în care predați, ce îmi puteți spune?

Orașul nostru este liniștit, cu oameni foarte serioși care doresc să aibă un trai decent. Tinerii sunt foarte talentați, responsabili și foarte implicați în activitățile de voluntariat și activitățile civice prin care își doresc să ajute familiile vulnerabile.

Dar dacă ar fi să descrieți în câteva rânduri cum sunt copiii de azi, ce cuvinte ați alege?

Copiii de astăzi sunt creativi, inteligenți, dar și sensibili. Ei au nevoie să fie înțeleși pentru a le fi un sprijin real în viața lor.

I-ați câștigat pe elevi în limba franceză și cunoaștem că fiecare profesor are „farmecul” său, ca să nu zic „metodele” mai exact. Ce atuuri ați purtat mereu cu dumneavoastră?

Pregătirea cu responsabilitate a orelor, studiul individual, creativitatea, buna dispoziție, ludicul și feedbackul real din partea elevilor. I-am invitat pe elevi să fie criticii orelor, să pună în lumină punctele tari și punctele slabe ale activităților, iar eu am luat în considerare sugestiile lor în proiectarea didactică.

Aveți o abordare interdisciplinară. Considerați că înțeleg mai bine unele concepte atunci când se îmbină mai multe domenii experiențiale?

Elevii noștri au nevoie de a vedea cum se îmbină cunoștințele din diverse domenii, precum geografia, istoria, limba română, educația civică, muzica, cinematografia în viața de zi cu zi. Conceptele abstracte sunt greu de înțeles uneori, iar elevii au nevoie de experiențe de învățare în care să se folosească de cunoștințele dobândite la celelalte materii. Un simplu proiect de grup, cu o sarcină provocatoare de a crea un filmuleț de promovare a unei rețete dintr-o anumită zonă francofonă suscită interes, solicită cunoștințe de geografie, istorie, TIC, arte plastice, creativitate și cunoașterea rigorilor lingvistice ale limbii franceze. Și copiilor le plac asemenea proiecte, aceste sarcini cu caracter interdisciplinar.

Lucrați diferențiat. De unde toate resursele?

Clasele noastre de elevi nu sunt omogene, elevii au niveluri de înțelegere și ritmuri de învățare diferite. Pedagogia diferențiată ne oferă câteva direcții de urmat pentru a oferi elevilor șansa să atingă standardele cerute de CECRL (Cadrul Comun de Referință pentru Limbile străine) în dobândirea competențelor lingvistice de comunicare într-o limbă străină de circulație internațională. Unii elevi au nevoie de sprijin mai mare din partea profesorului, tocmai de aceea eu creez activitățile didactice în funcție de nevoile elevilor (nevoi descoperite în urma evaluărilor inițiale, de parcurs și sumative). Prin stagiile profesionale CREFECO am descoperit modalități de a construi activități relevante prin care elevii să atingă progresul în ritm propriu, așa se face că în aceeași clasă, elevii capabili de performanță și elevii care au nevoie de ajutor se simt minunat și colaborează, cooperează.

Care sunt indicatorii principali care vă arată că trebuie să lucrați/predați individualizat?

Rezultatele elevilor la evaluările naționale și la testele PISA, admiterea elevilor la licee și, ulterior, integrarea tinerilor pe piața muncii.

De unde ar trebui să plece schimbarea în educație?

Cred că schimbarea în educație stă în mâinile fiecărui profesor, care se pregătește să-și întâlnească elevii și, cu responsabilitate, îi călăuzește pe drumul cunoașterii.

Ce ar trebui să se întâmple la nivel macro pentru a atinge un ideal educațional?

Schimbările din societate influențează puternic educația, astfel încât este afectată uneori relația părinte-elev-profesor. Valorizarea școlii și a principiilor ei ar schimba și percepția asupra necesității școlii în societatea contemporană. Cât despre curriculum, în gimnaziu, acesta este centrat pe competențe, pornind de la Recomandările Comisiei Europene, însă ar fi necesară implementarea unor standarde, cu descriptori de performanță și pentru celelalte materii școlare, ca în cazul limbile străine. Astfel sistemul de evaluare-notare și implicit de progres în învățare al elevului ar beneficia de multiple ameliorări.

Abia are prima carte de identitate, este în clasa a VIII-a și are examenul național în față. Perspectivele asupra vieții sunt largi, deși mai are timp să se gândească și să se răzgândească încă de o sută de ori. Culmea, adolescentul Andrei Popovici cunoaște deja calea pe care vrea s-o apuce. Actor, regizor, scriitor, jurnalist sau cadru didactic, știe sigur că va oferi dragoste societății prin meseria pe care o va îmbrățișa.

Poartă cu el idei creative ce le-a așezat în două serii de cărți scrise sub titulatura sa. Anul 2024 s-a încheiat cu Agrafă și Creion, eroii ce se regăsesc și în titlu. Este un adolescent în formare, dar în inima sa nu stă decât o dorință de a evolua și de a inspira prin faptele sale. Familia este tot și în toate. A cunoscut sprijinul și iubirea în acre crește încă din prima zi lui de viață. Așa ar trebui să se întâmple în toate casele, dar viața bate filmul.  Și Andrei știe asta, de aceea a ajutat și ceilalți copii mai mici sau de vârstă apropiată lui din orașul său natal. Cum? Donând cărți.  În cele trei ediții ale Provocării lui Andrei – Donează o Carte!, desfășurate până acum, peste 2400 de volume au adus bucuria cunoașterii și au deschis noi orizonturi și perspective tinerilor din mediul rural.

Andrei, unde și cum te-a găsit decembrie?

În luna decembrie m-a găsit acasă, în Oradea, alături de cei dragi, familia mea. Este o lună plină pentru mine, nu doar de spiritul magic al sărbătorilor, ci și de entuziasm și bucurie.

În data de 19.12.2024  a avut  loc lansarea celui de-al doilea volum al seriei „Aventurile lui Agrafă și Creion”, intens și plin de suspans: Ordinul Umbrelor. Așa că pot spune că sunt atât ocupat, cât și bucuros.

De obicei, fiecare dintre noi la final de an își face bilanțul și își evaluează întreg parcursul anului în curs. Anul tău cum a fost?

Abia pot spune că am făcut bilanțul anului 2024, lansarea romanului Ordinul Umbrelor tocmai s-a întâmplat. Acesta este continuarea captivantă, intensă și dramatică a aventurilor celor doi superdetectivi, Agrafă și Creion care acum se avântă pe teritoriul periculos al Umbrelor.

Din perspectiva unui tânăr autor, a fost și continuă să fie un an cu adevărat magic. Pe 30 mai 2024 mi-am lansat romanul de debut, Aventurile lui Agrafă și Creion, iar acum, cu mare entuziasm, sunt fericit că am reușit să finalizez volumul al doilea al seriei. Sper ca acesta să ajungă la câți mai mulți cititori, care să se bucure în serile reci, dar calde sufletește vorbind, de acest roman polițist plin de pasiune și creativitate. Este cadoul meu pentru voi.

Din perspectiva de elev, pot spune că anul acesta școlar este unul provocator și intens. Fiind în clasa a VIII-a, mă pregătesc pentru examenul de capacitate, o etapă importantă în viața mea.

Ești elev, dar și un bun cetățean în orașul tău. Ai adunat multe volume de cărți în anii trecuți și le-ai donat unor biblioteci. Anul acesta ai continuat această activitate?

Consider că este foarte important ca fiecare dintre noi să se implice în comunitatea din care face parte și să-și aducă aportul, așa cum poate. Bucuria de a dărui și de a vedea scânteia din ochii celorlalți te umple de o energie aparte și de o stare de bine.

În anul 2024, „Provocarea lui Andrei – Donează o Carte!”  a reușit să umple rafturile bibliotecii din cadrul școlii „Ovidiu Drimba” din Lugașu de Jos cu dicționare, manuale și cărți de povești.

În cele trei ediții ale Provocării lui Andrei – Donează o Carte!, desfășurate până acum, peste 2400 de volume au adus bucuria cunoașterii și au deschis noi orizonturi și perspective tinerilor din mediul rural.

Pot spune, cu mândrie, că sunt cu adevărat fericit că am reușit să realizez acest lucru.

Am întrebat mai devreme acest aspect, pentru că mă gândesc că te-ai concentrat pe volumul al-II-lea pe care îl scrii. Ce îmi poți spune?

Doresc ca Aventurile lui Agrafă și Creion să fie o trilogie. Și, da! Într-adevăr am fost foarte ocupat să finalizez volumul doi al seriei.

Volumul trei  al seriei îl voi lansa din postura de licean. Sunt încântat că am ajuns până aici și  sincer, este o bucurie imensă pentru mine să văd cum, pornind de la o idee sau un concept inedit, am reușit să scriu sute de pagini. Este multă muncă – poate unii ar crede că e ușor, dar de multe ori revezi un fragment și de 50 de ori până când îți pare că sună așa cum ar trebui.

Știu că sunt doar la început, dar sper să cresc tot mai mult, desigur, cu ajutorul vostru, al cititorilor.

Despre primul volum ce poți enunța? Cum a prins la public?

Ca autor al seriei „Aventurile lui Agrafă și Creion”, pot spune cu bucurie că această poveste polițistă a fost primită cu entuziasm de către cititori. Cei cu care am vorbit, mi-au spus că au fost foarte încântați și așteaptă cu nerăbdare volumul doi.

Un lucru care m-a impresionat este faptul că romanul nu doar că a captivat copiii pentru care a fost destinat inițial, dar și pe părinții sau bunicii care l-au citit. Am primit multe feedbackuri care mi-au confirmat că „Aventurile lui Agrafă și Creion” este, de fapt, un roman pentru întreaga familie.

Lumea creată este inedită și originală, populată cu personaje unice și haioase, iar povestea este presărată cu multă aventură și mister la fiecare pas. Această combinație a făcut ca romanul să fie o experiență plăcută și memorabilă pentru toți cititorii, indiferent de vârstă.

Ai avut, cred cu tărie, nevoie de sprijin în privința lansării primului volum. Cine sunt oamenii cărora le întorci un mare mulțumesc?

Fără sprijin, nu cred că poți reuși să realizezi tot ceea ce îți propui. Este esențial să ai alături oameni care te susțin și care fac tot posibilul ca visele tale să prindă contur și să devină realitate.

Oamenii cărora le sunt profund recunoscător și cărora le mulțumesc din suflet sunt părinții mei. Fără ei, ar fi fost extrem de dificil să-mi îndeplinesc visul. M-au încurajat, m-au îndrumat și mi-au oferit mereu sprijinul lor necondiționat.

În România, nu este deloc ușor să fii publicat, mai ales dacă nu ești autor străin sau un scriitor român consacrat. Editurile sunt reticente să își asume riscuri, chiar dacă îți recunosc talentul și te încurajează să continui. Există piedici care pot să te descurajeze și să te tragă înapoi. De aceea, mă consider norocos că am niște părinți minunați, care au fost și sunt alături de mine la fiecare pas!

Ai pregătit o lansare de carte și la al doilea volum? Te-ai gândit să vii cu ceva nou?

Emoțiile și energia pe care le simți la lansarea unei cărți sunt cu adevărat unice. Te încarcă cu  încredere. Da, cu siguranță voi organiza o lansare specială pentru romanul „Ordinul Umbrelor”, al doilea volum din seria Aventurile lui Agrafă și Creion. Pe 19 decembrie, cei care au fost prezenți la evenimentul organizat la Librăria Compas din Oradea, s-au bucurat de un spectacol autentic.

Mi-am descoperit pasiunea pentru actorie, iar alături de trupa de teatru APRENTIS, din care fac parte, am pus în scenă o mini-piesă de teatru adaptată după două capitole din acest  al doilea volum. Sper ca această interpretare să încânte publicul. În plus, am compus versurile unei melodii speciale pentru această ocazie, iar evenimentul va include și alte momente frumoase, menite să creeze o atmosferă de neuitat.

Andrei, de unde atâta inspirație, creativitate și spor pentru toate proiectele în care te implici?

Inspirația vine, în primul rând, din lumea care mă înconjoară. Sunt înconjurat de rechizite atât la școală cât și acasă, deoarece părinții mei au o afacere în domeniu. Vine totul de la sine, observând ceea ce este în jurul meu. Așa am ajuns să creez un univers al rechizitelor, în care eroii sunt chiar o agrafă și un creion. Creativitatea este un mod de exprimare, un fel unic prin care fiecare dintre noi încearcă să se manifeste. Îmi place să creez ceva unic, să visez și să-mi imaginez lumi noi pe care eu le modelez exact așa cum îmi doresc.

Când negociezi cu timpul liber, ce face un adolescent de vârsta ta?

Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să mergem la un film sau la bowling ori, pur și simplu, să petrecem timp împreună discutând și schimbând idei și impresii.

Ai în față un examen de dat. La anul dacă nu greșesc. Unde ai dori să continui studiile?

Așa este, anul viitor va fi un an foarte important pentru mine. La vară voi da examenul de capacitate. În ceea ce privește direcția pe care o voi urma, sunt aproape sigur că mă voi orienta spre un profil uman. Încă oscilez în privința liceului la care voi aplica, însă cert este că va fi unul din Oradea.

Te-ai gândit la ce meserie vei îmbrățișa când vei deveni mai mare?

În privința profesiei în care voi activa, pot spune că mă tentează mai multe domenii și meserii: scriitor, actor, regizor, jurnalist, cadru didactic și, cine știe, poate chiar primar.

Andrei, crezi că te poți susține financiar și din vânzarea de cărți? Te-ai dus cu gândul acolo?

Din păcate în România, cel puțin în acest moment, nu cred că te poți susține financiar doar din vânzarea cărților. Este necesar să faci și altceva pentru a avea un trai decent. Consider că este important ca meseria în care activezi să fie măcar parțial conectată cu creativitatea, cu cuvintele și desigur, să ai un program flexibil care să îți permită să jonglezi între activități. Pentru ca „pasiunea pentru cuvinte” să nu se stingă, trebuie ca tu, ca om, să fii motivat, să simți că ești apreciat și că vocea ta contează.

Vârful pilei cu care se juca i-a secționa măduva. De la vârsta de 8 ani Cătălin Petroșanu este purtător de scaun rulant, dar nu se plânge. Mai greu, ce e drept, în țara noastră, cu accesibilizarea, recunoaște și el, în schimb, și-a făcut un rol în societate. În anii 1990, când această cumpănă a venit peste el și familia sa, societatea nu oferea nici prea mult sprijin, nici condiții, nici mediul școlar nu era atât de prietenos. Dar Cătălin a crescut mare, atât de mare încât vocile negative din viața sa nici nu a vrut să le audă, nici nu a stat în loc de ele. Au trecut pe lângă urechea sa, doar familia și cei ce l-au susținut fără granițe contează. Datorită lor, pasiunile sale nu au fost puse pe pauză.

Prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități a început să practice sport. Mai întâi baschet, apoi tir cu arcul. Acum, fără vreo urmă de laudă și de a arunca cu cuvinte, este campion atât în viața personală, cât și în motorsport.

Să-l cunoaștem!

Praticați sport din scaun rulant. Este un refugiu sportul pentru dumneavoastră?

Este si refugiu, pentru că mă face să uit de toate lucrurile negative din jur, dar dacă vorbim despre motorsport, este o mare pasiune. Atunci când urc în scaunul de curse, uit de toate problemele și practic devin un întreg cu mașina de curse.

V-ați vedea viața fără să faceți sport sau a devenit o prelungire a dumneavoastră?

În momentul acesta nu văd viața fără motorsport, este refugiul meu și îmi umple timpul cu activități care îmi aduc multe satisfacții. Prin prisma acestui sport, merg în locuri noi, cunosc oameni noi și cu fiecare experiență asimilez lucruri noi.

Când și cum a apărut sportul în viața dumneavoastră?

Sportul a apărut în viața mea prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități din Romania și anume Fundația Motivation Romania. La vârsta de 16 ani am fost contactat de ei și prin interacțiunea cu instructorii de viață independentă am reușit să ies din bula în care mă închisesem. Din acel moment am început să particip în cadrul programelor organizate de ei, la diferite competiții de sport adaptat utilizatorilor de scaun rulant. Motorsportul a apărut mai târziu în urma unui concurs organizat în orașul în care locuiesc. Fiind pasionat de mașini, m-a atras foarte mult și uite că după câțiva ani și multă muncă, am ajuns pe podium.

Automobilism practicați din 2018, dar din ce alte sporturi ați gustat înainte?

Am practicat baschet, maraton de alergare și tir cu arcul. Cel mai mult mi-a plăcut baschetul și o mare perioadă de timp m-am antrenat cu colegii mei săptămânal. Deoarece în orașul meu nu mă puteam antrena, mergeam în alt oraș aflat la aproximativ 50 km distanță. La un moment dat din cauza job-ului și distanței, am renunțat. În țara noastră sportul, în general, nu este susținut și nu poți face performanță fără sprijin.

Haideți să ne întoarcem, poate, în cea mai neagră perioadă a dumneavoastră și anume momentul când ați rămas imobilizat la pat și ați început să depindeți de un scaun. Cum s-a întâmplat nenorocirea?

Accidentul meu a survenit la vârsta de 8 ani, eram în vacanța de vară și în joacă am aruncat o pilă in sus, deasupra capului, iar în momentul când aceasta prin inerție s-a întors, văzând că mă va lovi, m-am aplecat și vârful ascuțit unde ar fi trebuit să aibă un mâner, s-a înfipt direct în coloana vertebrală, secționând măduva.

Presupun că acceptarea adevărului că nu vă veți mai putea deplasa pe picioarele dumneavoastră nu a fost ușoară. Ce gând v-a făcut să vă iubiți indiferent de condiția fizică?

Faptul că am avut tot timpul familia alături și m-au sprijinit la fiecare pas, prietenii care nu mi-au lipsit niciodată, persoana dragă inimii lângă mine a fost, pasiunile mele, toate acestea cumulate mi-au dat putere să depășesc orice obstacol. Oricum timpul nu putem să-l dăm înapoi, depinde doar de noi cum privim viața ce se deschide în fața noastră, nu în spate. Legat de condiția fizică, eu nici nu mai văd scaunul rulant, a devenit parte din mine, este invizibil , totul acum vine de la sine.

V-ați considerat întâmplarea ca fiind o dramă?

Probabil, în adolescență, au fost momente mai dificile, dar o dată cu maturizarea am depășit acest gând. Faptul că am avut tot timpul o viață activă, m-a ajutat să trec mult mai ușor peste greutățile întâmpinate. Viața mea s-a schimbat foarte mult în bine după obținerea libertății depline, și anume permisul de conducere, iar apoi încadrarea în muncă. Acestea cumulate, mi-au deschis alte orizonturi și mi-au transformat viața în una absolut normală.

Credeți că povestea vieții pe care o trăiți poate salva și alte vieți? Eu aș spune că sunteți o mare sursă de inspirație și insuflați multă forță.

Eu întotdeauna am sfătuit cum am putut mai bine, de-asemenea și prin puterea exemplului persoanele care au avut accidente similare ori alte probleme. Doar de noi depinde când dispare nodul din gât. Într-adevăr este nevoie și de îndrumare și susținere, dar tot noi luăm deciziile care ne pot schimba viața în bine sau în rău. Eu când întâmpin anumite probleme, mă gândesc că sunt oameni care au probleme mult mai grave decât mine, oameni care sunt pe patul de spital, oameni care au anumite afecțiuni incurabile. Să învățăm să prețuim fiecare clipă din viață, ca și cum ar fi ultima. De multe ori ne plângem pentru lucruri mărunte și nu vedem cât de privilegiați suntem pentru ceea ce avem.

Ați dovedit putere. Dar cât de greu a fost să o obțineți după evenimentul care v-a schimbat viața?

Puterea a venit după ce am trecut prin multe încercări și multe experiențe prin această viață. Numai atunci când reușești să învingi greutățile ce ți le oferă, abia atunci poți să te consideri un om puternic. Am și eu multe momente de slăbiciune, dar am învățat să privesc mai departe pe cât posibil. Accidentul meu a survenit chiar la începutul anilor ”90, o perioadă grea pentru toată lumea, persoanele cu dizabilități nu aveau prea multe drepturi și nici nu li se ofereau servicii care să le faca viața mai ușoară. Nu am avut un scaun rulant adecvat, nu am avut acces la educație asa cum ar fi fost normal. Persoanele ce dobândesc acum o dizabilitate au mult mai multe șanse să aibă un start bun în noua viață, față de ce am întâmpinat eu atunci.

Cum e să fiți purtător de scaun rulant în România?

Destul de greu, privind partea de accesibilitate, servicii medicale, deschiderea autorităților pentru a sprijini persoanele cu dizabilități, susținerea sportului în scaun rulant, incluziunea persoanelor cu dizabilități în societate și în câmpul muncii. La toate acestea suntem foarte deficitari. Dorim să ne aliniem cu țările occidentale, dar uităm de cei mai puțin norocoși și nu le oferim servicii și înlesnirea unei vieți normale.

Daniela Olaru este o „altfel” povestitoare de cărți. Nu scrie, nu dă viață unei întâmplări prin cuvinte așezate pe foaie, ci prin desene frumos ilustrate, migălos creionate. Poartă multă dragoste față de artă, iar prin pasiunea pe care o  valorizează după ce a început inițial să studieze pianul redă emoție odată cu creațiile sale.

Este tânără, visătoare, se lasă purtată de imagini frumoase. După ce  a studiat o vreme un instrument muzical, s-a îndreptat către grafică, iar perfecționarea s-a întâmplat și dincolo de granițele țării noastre. Acolo a descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România unde profesorii îi învăța pe studenți chiar cum să își facă o carieră pe această specializare. Mai mult chiar de la Daniela Olaru în rândurile de mai jos!

Ce este un ilustrator de cărți și ce face el?

Un ilustrator de cărți este, în esență, un povestitor vizual. Prin desenele sale, acesta aduce la viață cuvintele unui autor, transformându-le în imagini care îmbogățesc experiența cititorului. Rolul lui nu este doar să completeze textul, ci să adauge un strat de emoție și interpretare care să capteze atenția și să rămână în memoria cititorilor.

Cu ce se deosebește Daniela Olaru față de ceilalți ilustratori?

Cred că ceea ce mă face diferită este felul în care abordez fiecare poveste în stilul care îmi este specific. Îmi place să creez ilustrații care sunt mai mult decât simple imagini frumoase – vreau ca privitorul să simtă că face parte din poveste, să fie atras să exploreze detaliile și să contribuie la dezvoltarea narativului. Pun un accent mare pe culoare și compoziție, care pentru mine sunt ingrediente esențiale într-o ilustrație, dar nu sunt niciodată scopul în sine.

Fiecare proiect pentru mine este o oportunitate de a găsi un echilibru între mesajul pe care vreau să-l transmit și modul în care aleg să-l exprim vizual. Stilul meu se mai schimbă pe măsură ce învăț mereu și experimentez.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

Povestea mea a început la Liceul de Artă „Ștefan Luchian”, unde am început cu pianul, dar am realizat repede că îmi doresc mai mult să lucrez în domeniul artei vizuale. Așa că m-am orientat către grafică și am continuat la Universitatea de Arte Vizuale și Design „George Enescu”, unde am făcut licența și masterul în grafică publicitară.

Un moment important a fost programul Erasmus, care m-a dus la Manchester unde am studiat un semestru Illustration with Animation. Acolo am descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România. Am rămas impresionată de faptul că ilustrația este considerată un job în sine, un domeniu luat foarte în serios, iar discuțiile cu profesorii nu se axau doar pe tehnici, ci și pe cum să îți construiești o carieră ca ilustrator. A fost o experiență care m-a ajutat să înțeleg că ilustrația nu este doar un hobby, ci o muncă foarte serioasă ce necesită timp, dedicare și profesionalism. Am învățat că trebuie să fie tratată ca atare și remunerată corespunzător. La întoarcere în România, am realizat că încă mai avem mult de lucru pentru a înțelege și aprecia acest aspect, însă cred că suntem pe drumul cel bun față de acum câțiva ani.

Dacă nu ar fi fost ilustrator Daniela, ce ar fi făcut în viață?

Dacă nu aș fi fost ilustrator, probabil că aș fi continuat pe drumul muzicii și aș fi urmat mai departe studiile de pian. Muzica a fost o pasiune constantă, dar, în același timp, și scrisul mi-a fost mereu aproape – am câteva drafturi de povești ascunse prin sertare care așteaptă să fie scoase la lumină. Pe de altă parte, am fost mereu preocupată de protecția mediului, iar dacă nu aș fi ajuns ilustrator, nu m-ar fi mirat să fiu implicată în activismul ecologic sau să urmez o carieră în domeniul veterinar, pentru a contribui cumva la bunăstarea animalelor. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu aproape de natură și să înțeleg cum pot ajuta.

De la cine ați moștenit talentul?

Nu am crezut niciodată în ideea de „talent” ca fiind un factor decisiv. Mai degrabă cred că există o înclinație naturală spre anumite domenii, dar dacă nu investești timp și muncă, acea înclinație nu se poate transforma într-o abilitate reală. Totuși, am avut un unchi de-al mamei care a fost pictor și aceasta a fost profesia lui pe tot parcursul vieții. Nu știu dacă „gena artistică” se transmite, dar cu siguranță mi-a lăsat o apreciere profundă pentru artă.

Îmi imaginez că dragostea dvs. pentru ilustrație trebuie să aibă rădăcini în propria copilărie. Totuși când și cum anume desenul a devenit mai mult decât un simplu joc, mai mult decât o pasiune, respectiv o profesie?

Da, am desenat pe toate caietele și prin colțurile cărților. În special, îmi amintesc că în cartea cu povești de Frații Grimm, unde erau ilustrații alb-negru, îmi plăcea să desenez peste acele imagini sau să le completez cu propria mea viziune, imaginându-mi ce ar mai fi trebuit să facă personajele sau ce ar fi trebuit să fie în plus. Ilustrația a devenit profesie pentru mine în timpul masterului, când am început să caut mici joburi freelance, chiar dacă erau destul de slab plătite. După terminarea studiilor, am început să trimit portofoliul meu la edituri și, atunci, am obținut primul meu proiect de carte, la Editura Humanitas.

A fost o alunecare pe negândite spre profesie sau…?

Nu a fost pe negândite, ci a fost o alegere conștientă. Am vrut să fac asta, mai ales că vedeam deja pe piață ilustratori români care reușeau să își construiască o carieră în acest domeniu. Acest lucru m-a încurajat să îmi doresc și eu să fac același lucru și să mă implic activ în ilustrarea de cărți.

Ce anume presupune documentarea pentru un proiect de carte în vederea ilustrării? Este o documentare făcută doar cu ajutorul „Domnului Google” sau, uneori, implică deplasare pe teren, vizite în arhive, discuții îndelungi cu autorul ori editorul?

Fiind o profesie de acest tip, lucrul se desfășoară adesea în regim „in-house”, acolo unde se realizează ilustrațiile. Deși procesul s-a digitalizat semnificativ, acest lucru ajută mult la eficiență, iar referințele pot fi găsite online, inclusiv prin Google. Da, caut adesea imagini pe internet, iar fotografiile pe care le fac eu însămi sunt o sursă importantă de inspirație și documentare. În plus, am o bibliotecă de cărți ilustrate de alți ilustratori pe care le consult des și cărți de specialitate, care îmi oferă o bază solidă de informare. Deși nu am avut încă nevoie să merg pe teren pentru proiectele mele, cred că ar fi interesant să dezvolt și astfel de proiecte, în care documentarea să implice deplasări. Desigur, procesul de documentare presupune și discuții extinse cu autorii și editorii, iar în funcție de proiect, aceste întâlniri pot fi față în față, atunci când simți că este necesară o mai multă conexiune umană.

Mi se pare că mulți au impresia că a fi ilustrator este o ocupație boemă, deosebit de plăcută. Povestiți-ne un pic despre părțile mai puțin plăcute și mai puțin știute ale ocupației dvs., despre dificultățile implicate de ilustrarea unei cărți.

În realitate, profesia de ilustrator nu este deloc boemă, deși poate părea astfel din exterior. Ilustrația trebuie să îndeplinească scopuri clare – un brief, cerințe precise și să ajungă la publicul dorit. Sunt multe aspecte administrative de care trebuie să te ocupi – negocierea și semnarea contractelor, facturi, discuții cu clienții, stabilirea unei remunerații corecte pentru munca depusă și, desigur, respectarea deadline-urilor.

Pe lângă acestea, sunt și cerințele multiple care vin din partea diferitelor părți implicate în proiect. Uneori, creativitatea se poate termina și atunci ai nevoie de o pauză, o gură de aer, de o mică deconectare, poate chiar de alte activități care nu țin de desen. E foarte important să îți acorzi acest timp pentru a-ți recăpăta energia creativă. Și, bineînțeles, există și partea de promovare: ca ilustrator, ești și antreprenor, iar rețelele de socializare te ajută să ajungi la oameni, să fii prezent și să îți faci cunoscută munca, să atragi noi proiecte. Așadar, în spatele ilustrațiilor se află multă muncă și organizare.

Tehnologia schimbă multe în jurul nostru. Bibliotecile se digitalizează. Telefoanele mobile mai au puțin până vor ajunge să ne îndeplinească orice dorință… În ce fel a schimbat această evoluție rapidă a tehnologiei și domeniul dvs., respectiv ocupația de ilustrator, asociată încă, în mintea unora, cu pensula, cu șevaletul, cu Van Gogh?

De mult timp nu se mai lucrează doar în stil tradițional, cu pensula pe hârtie. Tehnologia a schimbat mult felul în care abordăm ilustrația, iar acum avem la dispoziție tablete grafice și software-uri care ne ajută să lucrăm în format digital. Eu personal lucrez și în stil tradițional, dar și digital, și îmi place să îmbin cele două metode. Tehnologia, în special, ne economisește timp, iar un instrument simplu precum butonul de „undo” îți permite să revii asupra unui pas făcut, lucru imposibil în ilustrarea tradițională, unde totul depinde de precizie și de deciziile luate pe loc.

În ceea ce privește AI-ul, cred că este un instrument interesant, un tool care poate fi folosit pentru a sprijini procesul creativ. Nu-mi dau seama cum va evolua în timp și cum va schimba pe termen lung domeniul ilustrației, dar este clar că are un potențial enorm în diversele sale aplicații. Totuși, nu ar trebui să ne fie frică de el. AI-ul este doar un instrument, iar un artist adevărat poate să-și păstreze autenticitatea și originalitatea chiar și în fața unor tehnologii avansate. Desenul uman are o valoare aparte, o semnificație personală pe care tehnologia nu o poate reproduce. În ciuda rapidității și eficienței AI-ului, procesul de creație, de introspecție și de alegere a detaliilor care dau viață unui desen, rămâne exclusiv uman și reprezintă ceea ce face arta cu adevărat specială.

Pentru dvs., ca ilustrator de carte, ce primează: gusturile publicului, propria viziune asupra proiectului, așteptările editorului?

Pentru mine, viziunea asupra proiectului este esențială, dar aceasta se construiește și în colaborare cu editorul, ținând cont de așteptările și cerințele lor. În ceea ce privește gusturile publicului, cred că o editură trebuie să diversifice planul editorial pentru a forma o educație estetică. Este important să avem apariții mai îndrăznețe, mai originale, atât din punct de vedere al formei, cât și al designului. De exemplu, cartea ca obiect – cu o copertă inovativă, hârtie special aleasă și un stil grafic distinct – poate crea o experiență mai profundă pentru cititor. Un stil grafic autentic și neconvențional adaugă valoare și impact, iar acest tip de diversitate poate ajuta publicul să aprecieze și să înțeleagă diferitele fațete ale ilustrației. La final, îmi doresc ca ilustrația să provoace privitorul, să-l invite să completeze povestea și să o perceapă într-un mod unic, contribuind astfel la dezvoltarea unei conexiuni mai adânci între el și carte.

Produsul finit care iese din pensulele sau creioanele unui ilustrator este inspirație și cât anume este transpirație?

Este un mix între inspirație și muncă, iar pe măsură ce înveți și te acomodezi cu procesul, ajungi să îți simplifici anumite etape. Inițial, poate părea complicat, însă pe măsură ce îți înțelegi mai bine stilul și abordările, lucrurile se fluidizează. Munca devine internalizată, iar procesul de creație capătă o oarecare ușurință. Este ca un drum pe care îl parcurgi și înveți să îți eficientizezi pașii – nu mai sunt atâtea incertitudini, iar dezvoltarea ideii devine mai naturală. Totuși, chiar și atunci când ajungi la un nivel de confort, trebuie să ții mereu cont de provocările proiectului și să rămâi atent la detalii pentru a menține acel echilibru între inspirație și execuție.

Muzeul Etnografic „Zestrea Satului” din Covăsânț-Arad reprezintă rezultatul pasiunii și determinării unui tânăr profesor, Alexandru Chiș, de a păstra vie istoria și tradițiile satului său natal. Fondat în 4 decembrie 2016, muzeul găzduiește astăzi o colecție impresionantă de peste 1.000 de exponate, toate adunate cu dragoste și grijă în casa părintească.

Cine este Alexandru Chiș?

Alexandru Chiș, acum în vârstă de 30 de ani, este absolvent al Școlii Gimnaziale „Corneliu Micloși” din Covăsânț. După finalizarea studiilor liceale, a urmat programele de licență și masterat la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Actualmente, predă la Colegiul „Mihai Viteazul” din Ineu și își continuă studiile doctorale la Universitatea din Oradea.

Muzeul „Zestrea Satului” din Covăsinț nu este doar o atracție turistică, ci o dovadă a dragostei pentru istorie și a dorinței de a păstra vii tradițiile. Eforturile lui Alexandru Chiș continuă să inspire tinerii și să arate cât de important este să îți cunoști și să îți protejezi rădăcinile.

Urmărește video-ul de mai jos pentru a descoperi mai multe despre povestea acestui muzeu extraordinar.

Sebastian David Buza, în vârstă de doar 19 ani, este un exemplu viu al pasiunii pentru tradițiile autentice românești. Deși familia sa are rădăcini în alte părți ale țării, Sebastian s-a simțit întotdeauna atras de cultura Banatului de câmpie, o regiune care l-a cucerit prin frumusețea jocului, a muzicii, a graiului și a portului popular.

Totul a început cu o cămașă simplă, cumpărată pentru biserică, care i-a stârnit dorința de a descoperi mai mult despre acest tezaur cultural. Așa a luat naștere „Colecția Etnografică Sebastian Buza”, o impresionantă colecție de piese de port popular bănățean, strânsă cu multă migală și dedicare.

Sebastian călătorește adesea prin satele bănățene, în căutare de noi obiecte și povești ce reflectă sufletul comunității locale. Fiecare piesă adăugată colecției sale poartă cu ea o istorie, o bucată din identitatea celor care au creat-o și purtat-o.

Prin munca sa, Sebastian nu doar că păstrează vie tradiția, ci și inspiră generațiile tinere să prețuiască moștenirea culturală românească.

Sebastian David Buza, un tânăr care dovedește că tradițiile pot fi păstrate și promovate cu pasiune, ne invită să descoperim povestea sa și colecția impresionantă pe care a creat-o. Haideți să aflăm mai multe despre el în videoclipul de mai jos!

Locul copilăriei sale este locul copilăriei multor artiști. Județul Iași este o carte de vizită atunci când pășești în România. Găzduiește o paletă întreagă de creatori de toate formele. Un amestec de glamour vibrant și istorie uimitoare, județul continuă să ofere societății române, chiar Europei oameni-surpriză, oameni-lumină, valori, premii, titluri. Astăzi îl vom aduce în față pe artistul liric Gabriel Birjovanu.

Dacă poartă în suflet succese răsunătoare sau întâmplări fericite, aflăm de la cel care s-a întors acasă după ani în care a locuit în Oslo. A cucerit vreme de două decenii publicul norvegian și nu doar. Îi rămâne fidel scenei după atâția ani în care a cântat muzica, ea fiind cea care adună oameni. Publicul din 39 de țări s-a bucurat de talentul și harul său. Prezența sa pe afiș umple săli, deși, culmea, este singurul în familia sa care cunoaște notele muzicale și le cântă.

Pentru artistul Gabriel fiecare întâlnire cu spectatorii este o întreagă sărbătoare. Dacă mai simte emoții atunci când este pe scenă, aflăm chiar de la el!

Fără muzică putem trăi?

Muzica este un limbaj universal, un limbaj al sufletului. Și chiar dacă fizic am putea trăi fără muzică, nu cred că am putea trăi cu adevărat, plenar, dincolo de existența biologică. Muzica dă sens zilelor noastre, ne hrănește interiorul, ne ajută să înțelegem, să simțim și să comunicăm ceea ce cuvintele nu pot exprima. Muzica ne ridică, ne vindecă și, de multe ori, ne aduce împreună. Oamenii simt o energie specială când merg pe stadioane mari să asculte muzica rock, e ceva ce nu poți simți în fotoliul de acasă chiar dacă au cele mai performanțe sisteme audio. Sau oamenii care cântă în cor, ei simt un echilibru interior și o armonie pe care oamenii cu meserii individuale nu reușesc să le simtă. Muzica adună, muzica oferă senzații. Aș putea spune că fără muzică, viața ar fi un spațiu tăcut și gol, iar fiecare zi ar fi mai puțin plină de sens. Sau cum zicea marele nostru actor,” se poate trăi fără artă și cultură, dar nu se merită”!

Mai simte emoții artistul Gabriel când urcă pe scenă având în vedere numărul mare de prestații creatoare?

Da, simte. De fiecare dată este un nou început. Eu am norocul că (încă) arăt tânăr și vocea mea și-a păstrat prospețimea. Pot spune de fapt, că abia acum glasul meu a ajuns la maturitate. Chiar dacă am urcat pe scenă de o mie de ori, de-a lungul anilor, fiecare concert a  adus cu el o încărcătură emoțională diferită. Nu există două momente identice pentru că publicul, energia, starea mea și a celor din jur sunt mereu în schimbare. Emoțiile nu sunt niciodată la fel, chiar dacă este vorba de o operă sau de un rol pe care l-am mai interpretat. Iar acele momente de „adevăr” pe scenă, când simt că totul se aliniază și că sunt cu adevărat în legătură cu publicul, sunt magice. E o emoție care nu se epuizează niciodată, indiferent de câte ori urci pe scenă. De fapt, cu fiecare prestație, îmi doresc să trăiesc acea stare de „mântuire” artistică.

Cu ce credeți că ați cucerit atât publicul nostru, cât și cel norvegian?

Îmi place să cred că oamenii din public admiră la mine sinceritatea emoțiilor pe care le transmit, penetranța vocii și căldura interpretării. Prin aceasta dăruire  și prin faptul că pun mult din mine în fiecare interpretare, am câștigat simpatie. Sunt mulți cântăreți în  branșă și e concurență imensă, dar cu modestie observ că prezența mea pe afiș umple sala.

Am învățat că publicul nu vine doar pentru a asculta o interpretare, ci pentru a simți ce avem noi de transmis, pentru a trăi o experiență autentică. Ceea ce aduc eu în față  nu este doar un spectacol, un concert, un recital, ci o emoție trăită intens. Și cred că asta se simte – o autenticitate care le atinge sufletul. Aș putea spune că, indiferent de țară sau limbaj, muzica are aceeași putere de a uni, de a ne face să ne simțim vulnerabili și totodată conectați.

Întreb pentru că știu de rezidența dvs. de acolo și chiar aș dori să facem și o oprire, să mă luați de mână și să mă duceți în acea perioadă pe care ați trăit-o!

Mi-ar plăcea să pot explica destul de expresiv ca eu să pot împărtăși acea perioadă cu tine. Cei 20 de ani petrecuți de mine în Norvegia a fost un proces de transformare în cariera mea, dar și în viața mea personală. A fost un loc în care am învățat multe despre mine, despre ce înseamnă să fii artist într-o cultură diferită, dar și despre cum oamenii din colțuri diverse ale lumii pot găsi/întâlni  un limbaj comun prin muzică. Mi-ar plăcea să te pot ghida prin acele momente, prin fiecare concert, prin fiecare întâlnire cu publicul  – unde mă simțeam mândru că sunt român și că provin dintr-o cultură bogată și o tradiție mare pentru muzica vocală, că fiecare notă cântată devenea o punte între noi, oamenii din lumi diferite, dar uniți prin aceleași trăiri. Aș putea spune că această perioadă a fost o călătorie minunată, în care am avut șansa să colaborez cu artiștii cei mai importanți ai vremii.

Spuneți-mi, vă rog, au România și Norvegia puncte comune sau a trebuit să „învățați” de la zero această țară?

România și Norvegia sunt două lumi foarte diferite, dar există ceva adânc și universal care le unește: iubirea pentru frumos și respectul față de cultură. În Norvegia, am învățat să apreciez și să înțeleg mai profund legătura dintre natură și artă – aici, peisajele grandioase, liniștea munților și marea au o influență asupra stării interioare a fiecărei ființe. Deși a trebuit să mă adaptez la un alt mod de viață și să învăț un alt limbaj de exprimare  cultural, am regăsit aceleași valori fundamentale pe care le trăiesc și în România: onestitatea, respectul, dăruirea. Am avut privilegiul să înțeleg  această țară,  și să descopăr cum artiștii români pot interpreta cu delicatețe și profunzime muzica de Grieg sau să joace în piese de teatru de Ibsen sau să fie fermecați de profunzimea picturilor lui  Edvard Munch. Noi, latinii, putem interpreta aceste compoziții într-un mod magistral, respectând rigoarea scandinavă, dar punând un strop de suflet, pasiune și temperament .

Un șir impresionant de concerte susținute mai peste tot în Europa. Greșesc?

Mai mult sau mai puțin. Am cântat mai mult în Germania, în Norvegia și Suedia. Îmi amintesc că am avut în urmă cu 10 ani un turneu în Germania cu showul celebru la vremea aceea „The twelve tenors  „cu 40 de concerte. În fiecare zi în alt oraș. Am schimbat 40 de camere de hotel. Dimineața când  mă ridicam din pat îmi trebuiau câteva secunde ca să  îmi aduc aminte planul și arhitectura camerei. Am avut norocul să pot cânta în locuri extraordinare, să simt energia publicului. Fiecare concert a fost o oportunitate de a învăța ceva nou, fie că am cântat în teatre istorice sau în săli moderne, fiecare locație aducând cu ea o atmosferă unică. Pentru mine, fiecare recital este o călătorie – un loc unde mă las transpus de muzică, iar publicul devine o parte integrantă a acelei experiențe.

Care a fost cel mai „special”?

Este greu să aleg doar unul, pentru că fiecare concert are ceva special în el. Îmi amintesc cu drag când am cântat „Nessun dorma”pe scena filarmonicii din Munchen, când am cântat rolul Alfredo din Traviata  în orașul lui Jussy Bjørling din Suedia  sau să cânt sub bagheta lui Zubin Mehta la Oslo. Atmosfera acelor  seri mi-a rămas în amintire și mi-a încurajat evoluția artistică. Au fost momente  în care am simțit că între mine și public nu mai există bariere, doar muzică. Acele concerte au rămas în inima mea. A fost ca o conversație fără cuvinte.

Dincolo de satisfacția profesională a concertelor, sunt sigură că v-a încercat bucuria întâlnirii cu toate aceste colțuri de lume. Care anume, din țările vizitate, v-a marcat cel mai tare și de ce?

Am avut privilegiul de a călători în 39 de țări, fiecare oferindu-mi experiențe unice și vacanțe minunate, multe dintre ele sub soarele cald, cu cocktailuri și palmieri. Dintre toate, câteva locuri mi-au rămas în mod special în suflet. Florida, Thailanda, Maroc  Egipt si  Dubai m-au încântat cu istorie, peisajele lor exotice și energia vibrantă. Dar fiordurile Norvegiei au lăsat o amprentă profundă asupra mea, poate mai mult decât oricare alt loc. Am avut norocul să locuiesc acolo o perioadă și să descopăr o armonie aparte între frumusețea naturală a peisajului și modul de viață al oamenilor, o liniște și o puritate aproape ireale. Publicul norvegian mi-a rămas la rândul său aproape de suflet, cu felul cald și respectuos în care primea muzica, creând un sentiment unic de conexiune cu fiecare notă.

Dacă nu ar fi fost muzica, ce meserie ați fi îmbrățișat?

Dacă nu ar fi fost muzica, cred că aș fi ales o meserie în domeniul artei, poate în teatru sau literatura, acolo unde creativitatea și comunicarea sunt fundamentale. De asemenea, am avut o fascinație pentru psihologie, pentru că îmi place să înțeleg ce se află în spatele trăirilor și comportamentelor umane. Sau mi-ar fi plăcut să fiu designer de interior, să renovez și să decorez case vechi. Muzica, însă, mi-a dat răspunsuri la multe întrebări despre sine și despre lume, așa că nu regret că am ales-o.

Este muzica o „moștenire de familie”?

Nu, deloc. În familia mea cred ca sunt singurul care știe notele muzicale. Dar pentru ai mei, muzica a fost mereu prezentă. Țin minte din copilărie că toți dansau sau ascultau muzică și mă duceau pe mine la teatru, la filarmonică, la operă sau la teatrul de păpuși. Preocupări de apropieri culturale au fost. Am crescut într-un mediu în care muzica era apreciată și iubită. Însă, marea inspirație a venit de la părinții mei, care m-au încurajat și  m-au susținut să îmi urmez drumul artistic.

Când v-ați dat prima dată întâlnire cu muzica? Dar primul date oficial?

Muzica a intrat în viața mea când eram mărișor, adolescent aproape. De aia tot timpul conservatorului am avut un mic handicap că nu aveam experiența colegilor mei care făceau muzica din clasa I. Dar pe parcursul studiilor, am recuperat. Prima „întâlnire oficială” cu muzica  a fost atunci când am început să cânt cu orchestra. A fost o experiență. Pentru fiecare cântăreț e acea perioadă a fost un fel de trezire a conștiinței muzicale, un moment în care am înțeles că muzica nu este doar o pasiune, ci o chemare, iar întâlnirea cu scena a fost un pas natural, plin de emoție.

Zeci de proiecte și evenimente. Care este momentul dumneavoastră de suflet?

Fiecare proiect a avut ceva special pentru mine, însă unul dintre cele mai dragi momente a fost atunci când am debutat în  „La Bohème” in Norvegia. Era un vis devenit realitate. În acel moment, am înțeles că muzica are puterea de a ne duce pe toți într-un alt univers, unul unde sufletele noastre pot trăi într-o libertate totală. Am mai avut emoții mari, anul trecut când am redebutat aici, acasă pe scena operei ieșene în spectacolul cu operata „Liliacul”.

Momentul meu de suflet totuși a fost când am dat admitere la doctorat și am devenit bursier al statului român. Precum și recitalurile mele de arii și duete din opera și operetă de anul acesta, care au fost evenimente culturale de mare succes, și care au fost sold out. Vă invit la următorul meu concert la Iași în 12 decembrie 2024.

Viața a fost în preajma scenei. Ați guvernat în jurul acesteia. Și totuși, cine este artistul Gabriel atunci când se dezbracă de hainele tuturor rolurilor pe care le interpretează?

Gabriel este un inimos și cu o energie pozitivă molipsitoare , un hedonist cu o mare iubire pentru viață, pentru familie, pentru cei dragi. Când nu sunt pe scenă, mă bucur de liniștea casei mele, de momentele de răgaz și de conversațiile sincere cu cei care îmi sunt aproape. Am mereu musafiri, gătesc pentru ei, fac petreceri. Viața mea de artist este doar o parte din mine, dar esența mea este mai mult decât concertele  pe care le interpretez. Sunt o persoană care caută constant echilibrul între muncă și suflet, între artă și viața de zi cu zi.

Ce pasiuni mai purtați în afara muzicii lirice?

Îmi place să pictez abstract, să călătoresc și să descopăr locuri noi. Iubesc să petrec timp în natură, fie că este vorba de o plimbare prin pădure cu cățelușa mea Salome sau un city break aici aproape de noi în Europa. De asemenea, am o  pasiune pentru gătit – consider că prepararea unui fel de mâncare este o formă de artă în sine. Aceste mici bucurii mă ajută să mă regăsesc și să mă îmbogățesc pe interior. Îmi place mult să călătoresc, să gătesc, să merg la pescuit, să conduc off road, să  merg eu însumi la spectacole ca și spectator plătitor de bilet. Îmi place mult să merg la restaurante sa gust  și chiar fac cronici despre cum am experimentat bucatele alese.

Ce are Iașiul și nu au alte orașe?

Iașiul este un loc magic, încărcat de istorie și cultură. Cred că Iașiul are un aer aparte, o energie care vine dintr-o tradiție intelectuală și artistică adâncă. Orașul acesta te face să te simți acasă, indiferent de colțul lumii din care vii. De asemenea, atmosfera sa boemă, cu cafenelele sale vechi și muzee, îți dă o senzație de timp suspendat, departe de graba zilnică a altor orașe. Mie Îmi plac mult restaurantele ieșene, îmi place că sunt multe evenimente în aer liber, îmi place că sunt cluburi cu muzica specifică, îmi place oferta culturala variată.

Un sfat pentru tineri?

Să își urmeze pasiunile, dar să  fie și realiști. Suntem contemporani cu o perioadă în care se vor restructura sistemele de valori, meseriile prin revoluția AI. Nu recomand tuturor să facă muzică ,chiar dacă veniturile în cultură  s-au normalizat în ultimii ani și artiștii români au venituri comparabile cu cei  din vest. Cred că în viitor anumite meserii vor dispărea, acum e inflație de cântăreți și mulți sunt foarte buni. Suntem o națiune de talentați. În fiecare cor dintr-o instituție de cultură din țara noastră întâlnești multe voci excepționale. La fiecare karaoke party vin oameni ( de rând) care au talent, care au voce bună și cântă muzical. Suntem talentați. Dar asta implică și mare concurență. Pentru părinții care își încurajează copiii să facă muzică, îi îndemn să aibă în vedere că în viitor corurile se vor micșora, orchestrele vor avea mai puțini instrumentiști (dar buni ) -amploarea sunetului va fi dată de tehnica de microfoane și amplificare care va fi genială și va suna  absolut natural și perfect. Deci piața muncii va accepta mai puțini muzicieni. În același timp dacă tinerii sunt determinați și muncitori  încă o generație mai sunt șanse de găsit job în domeniu, curat și bine plătit și îți poți urma destinul și chemarea. Eu am avut noroc!

Vlad Lupeș nu a simțit greutatea cuvintelor „adult” și „responsabil”. A îmbrățișat poziția corespunzătoare în ONG-ul unde activează de un an și 6 luni pentru că este mereu cu inima deschisă spre nou. Este fundraiser  în interiorul Asociației NICIODATĂ SINGUR, Prietenii Vârstnicilor, asociație care prin intermediul programelor sale combate singurătatea în rândul seniorilor de peste 65 de ani care resimt un grad ridicat de singurătate și care trăiesc în izolare.

Fundraisingul nu este despre a convinge, ci despre a conecta. Este despre a-i face pe donatori părtași într-o comunitate care lucrează cot la cot pentru un scop comun și care funcționează sub umbrela acelorași principii și convingeri. Fundraisingul este despre a face bine, iar noi azi învățăm lecția bunătății de la tânărul Vlad Lupeș. Să-l cunoaștem!

Vlad, de când ești bucată din proiectul Teach for Romania?

Sunt alături de Teach for Romania de 3 ani de zile, din poziția de voluntar.

Cum îți lași amprenta în acest proiect? Care sunt atribuțiile tale mai exact?

M-am alăturat Teach for Romania din poziția de voluntar. Am început să ofer suport departamentului de selecție și recrutare pentru Generația 9, ca și “asistent de main selector”, iar mai apoi ca și main selector unde am intervievat aproximativ 30 de candidați.

De-a lungul timpului am ajutat echipa de logistică în organizarea anumitor evenimente interne și am făcut parte din echipa de comunicare timp de 2 ani în cadrul Academiei de vară unde am intervievat profesori pentru a le afla povestea și pentru a afla de ce s-au înscris în cadrul programului de 2 ani de zile coordonat de Teach.

Care este misiunea organizației voastre și cum s-a dezvoltat fundraisingul la voi de la începuturi până acum?

Din perspectiva Teach nu pot să ofer detalii, dar din experiența mea de fundraiser pot spune că teach are o construcție solidă a departamentului de fundraising, iar asta se poate observa prin parteneriatele corporate pe care le-au creat în ultimii ani (acest fapt îl putem observa și prin cresterea bugetelor asociației de la an la an).

Daca este să îți povestesc despre asociația la care sunt în acest moment, Asociația Niciodată Singur Prietenii Vârstnicilor, asociație care prin intermediul programelor sale combate singurătatea în rândul seniorilor de peste 65 de ani care resimt un grad ridicat de singurătate și care trăiesc în izolare.

Eu sunt parte din echipă de aproximativ 1 an și 6 luni. Bugetul asociației a fost foarte mix, aproximativ 100 de mii de euro însă începând cu anul trecut, a crescut foarte mult. Am încheiat 2023 cu un buget de peste 700 de mii de euro.

Credem foarte mult în sustenabilitatea veniturilor și a proiectelor noastre. Veniturile noastre sunt diverse: de la parteneri strategici care oferă bugete de peste 100 de mii de euro, cu peste 100 de donatori corporate prin intermediul 20% sau formularului 177 și peste 1000 de donatori individuali (recurenți și one time), cu peste 1000 de donatori recurenți prin intermediul DIRECT DEBIT (metoda de fundraising stradal), dar și donatori prin SMS.

Cum ai ales să lucrezi în fundraising?

Sunt om de comunicare, dar prima mea interacțiune cu fundraisingul a fost acum 3 ani când m-am mutat în București și am început să lucrez în mediul ONG. Am început să ofer suport, mai apoi am fost community fundraiser, iar acum coordonez departamentul de fudnraising în cadrul unei organizații Niciodată Singur. Frumusețea acestui domeniu este încununarea de skilluri și competențe din mai multe domenii: de la PR la Sales, Marketing și Operațional.

Iar fundraisingul este despre comunități, despre oameni pe care îi aduci alături de tine pentru a face bine și a aduce și mai mult impact în comunitate.

Ce satisfacții îți aduc rezultatele?

Sunt result oriented, iar ceea ce mă ajută să merg mai departe sunt rezultatele pe care știu că le pot aduce și faptul că o dată cu creșterea bugetelor, contribui la dezvoltarea organizației, un impact mai mare în comunitate, proiecte mai diverse.

Mă bucură mult când văd fiecare contract semnat, dar și mai mult fiecare persoană care înțelege activitatea asociației și dorește să contribuie la impactul pe care îl are.

Cea mai valoroasă investiție este, oare, investiția în oameni?

Da, în fundraising nu este doar despre a cere bani, ci este important să construiești relații și să aduci oameni care să fie alături de organizație sau care să te înconjoare. Întotdeauna relațiile primează și prin acestea pot ajunge la rezultatele dorite. Dar și aceste relații trebuie construite, iar mai apoi întreținute. Iar un Sponsor trebuie să fie mai mult decât un finanțator, ci trebuie să fie un partener (durabil și sustenabil).

Este importantă investiția în oameni, dar și în propria persoană. Din păcate, în România sunt aproximativ 100 de fundraiseri înscriși în COR cu această denumire, iar acest domeniu este la început. Abia acum încep să apară și în România școli sau cursuri de formare în acest domeniu.

Ce te motivează să vii la birou zilnic?

Nu îmi place să confund biroul cu acasă, de aceea pot spune că merg de cele mai multe ori la birou. Îmi place interacțiunea de la birou cu colegii, discuțiile rapide asupra problemelor sau situațiilor neprevazute.

Îmi place și că zilnic mă întâlnesc cu beneficiarii la Centrul de socializare al seniorilor.

Ce spun cei din familia ta despre meseria ta?

Am toată susținerea din partea lor. Nu știu în ce măsură înțeleg ei ceea ce fac eu, chiar dacă le-am explicat de foarte multe ori domeniul în care lucrez.

Apropo, ce te recomandă diploma pe tine și cum de nu profesezi în domeniu?

Am terminat Resurse Umane și un master în Diversitate și Incluziune, pot spune că se îmbină perfect cu ceea ce fac în acest moment.

Am profesat în domeniul Resurselor Umane în mediul corporate, dar nu m-am simțit împlinit, de aceea am ales mediul ONG. Iar departamentul de fundraising îmbină toate skillurile acumulate până în acest moment. În resurse umane lucrăm cu oameni, în procesele de recrutare și selecție e nevoie de negociere, de vânzare, dar și zona de employer branding.

Care a fost cea mai grea lecție pe care ai învățat-o până acum ca profesionist în fundraising?

Am învățat că în acest domeniu e important să accepți că proiectul tău nu este înțeles de toți oamenii, că activitatea asociației sau misiunea acesteia nu este compatibilă cu direcțiile de CSR ale unei companii. Poate fi dezamăgitor când primești mulți de “Nu” “Nu putem susține activitatea asociatiei” “Ne pare rău, nu este in direcția noastră de CSR/ESG” .

Că rezultatele nu vin imediat, iar relațiile trebuie întreținute.

Rezultatele vin imediat?

Nu. Un fundraiser nou în cadrul unei asociații (acum depinde  de asociație: sunt asociații pentru care e super greu să faci fundraising pentru că misiunea organizației nu este clară, iar direcțiile de implicare sunt neclare. Aceste asociații de cele mai multe ori trăiesc doar project based prin intermediul finanțărilor) aduce primele fonduri in primele 6luni – 1 an.

E nevoie de răbdare și de planificare clară. Un lucru important învățat de curând, este să găsești cei mai apropiați oameni din networkul tău care te pot ajuta să ajungi la persoana de care ai nevoie.

Ce sfat i-ai da unei persoane aflate la începutul carierei de fundraiser?

Să se bucure de experiență. Să înțeleagă că e nevoie de timp și răbdare pentru a aduce fonduri, iar pentru unele cauze e mult mai ușor să strângă fonduri decât pentru altele. Să lucreze în echipă pentru ca fundraisingul nu e jobul unei singure persoane, ci e un efort de echipă și un efort susținut.

Iasemin Agi-Murat este la cârma unei unități școlare nedorind în viață să îmbrățișeze nicio altă meserie decât cea care îi aduce pe copii în fața sa și se poate apleca asupra lor cu multă dragoste. A visat de mică să dăruiască societății și astfel s-a gândit să fie bucată din sistemul educațional. 15 ani a fost educatoare, învățătoare cinci ani, de doi ani o găsim în rolul de director al școlii din comunitatea sa. Dacă se încarcă sufletește de la copii, este lesne de înțeles.

Dorește să ridice educația la rang de artă și nu cunoaște decât verbul „a face”. Nu stă cu mâinile la spate, nici nu așteaptă să se întâmple lucruri, nici nu fuge de responsabilități. Face tot ce ține de atribuțiile sale, chiar și dincolo de ele numai să simtă că se întâmplă progrese.

Cât de frumoasă este această meserie? Ce vă luați frumos de la ea și țineți strâns la suflet?

Meseria de profesor este, în opinia mea, cea mai frumoasă. Este singura meserie care ne obligă să ne deconectăm total de la orice alte gânduri atunci când intrăm la clasă și ne încarcă mereu cu energia copiilor.

Chiar și noi, oamenii mari, învățăm de la copii, oameni cu suflete mari în trupuri mici. Ce v-au învățat copiii de la școală?

Copiii sunt cea mai mare sursă de energie. De la ei am învățat că bucuria din lucrurile mici nu este deloc mică. Că un zâmbet sincer primit îți poate schimba starea în totalitate. Și că încrederea primită de la noi, adulții, este de cele mai multe ori, singura încurajare de care au nevoie pentru a merge mai departe sau, pur și simplu, pentru a finaliza un proiect. Iar cei mici, care sunt mai lipicioși, oferă des îmbrățișări. Cum să nu îți facă ziua mai bună?

Dar ce doriți să le insuflați lor? Cu ce valori ați dori să plece în viață și de la care să nu se abată?

Mi-ar plăcea să știu că au găsit și vor găsi mereu în mine un adult pe care se pot baza atunci când au nevoie, un adult în care pot avea încredere că îi va ghida mereu cât va putea de bine. Încerc mereu să le insuflu să fie încrezători, să se autodepășească și să-și consolideze principiile și valorile. Este important să aibă principii și valori solide. Să fie buni unii cu ceilalți, să se respecte, să se sprijine, să țină de trib și să țină la trib. O valoare esențială este integritatea. Iar odată cu integritatea vine și liniștea, dar, mai ales, satisfacția reușitei pe propriile puteri.

Sunteți născută și crescută în Medgidia, tot acolo v-ați întemeiat și familia. Dacă vreau să dau de dvs., vă găsesc la Medgidia unde, din ce știu, sunteți și coordonatorul/directorul școlii?

Da, născută și crescută în Municipiul Medgidia, județul Constanța. Tot în Medgidia mi-am înființat și familia acum 18 ani. Însă pandemia, nevoia de liniște și aer ne-a făcut să ne mutăm la țară acum trei ani, la 9 km de Medgidia, în Comuna Tortoman. În aceeași perioadă am participat și la concursul de directori, m-am înscris la două școli, cea din Medgidia la care eram învățătoare, dar și cea din Tortoman. Am promovat concursul la ambele școli și am ales școala din Tortoman, unde ulterior mi-am și luat transferul. În prezent sunt directorul Școlii Gimnaziale “Ion Ghica” Tortoman și profesor consilier școlar în cadrul aceleiași școli.

Doamna Iasemin, v-ați vedea lucrând altceva în viață?

Nu am făcut altceva, nu mă văd făcând altceva. Sunt în sistemul de învățământ de la 20 de ani. A fost primul meu job. Am fost educatoare 15 ani, învățătoare 5 ani, iar de peste 2 ani sunt director și profesor consilier școlar. Sunt mândră să spun că sunt și alumnă a programului Teach for Romania, fac parte din Generația 6 de profesori Teach for Romania, iar după finalizarea programului am mai avut contracte part-time în cadrul organizației pe diferite proiecte, însă tot în domeniul educației sau culturii, tot înconjurată de copii sau  profesori. Deci nu mă văd făcând altceva decât educație.

Sunt convinsă că atunci când erați mică ați purtat cu dumneavoastră diverse gânduri despre ce veți face în viață.  Ce motivație interioară ați avut de ați cuprins această meserie?

Atunci când eram întrebată ce voi fi când voi fi mare răspunsul meu era simplu și clar: învățătoare. Iată că drumurile aici m-au dus. Deși poate în primul an de studenție am avut o perioadă în care îmi luasem gândul, intrasem la Facultatea de Drept și Științe Administrative la Universitatea Ovidius din Constanța, iată că în anul II m-am dus la examenul de titularizare, sfătuită de mama, și mi-am găsit drumul. Am finalizat facultatea, însă nu am lucrat în domeniul respectiv. Am ales să rămân în sistemul de învățământ. Iar învățământul este domeniul în care toată viața înveți, te dezvolți, crești odată cu elevii.

Apropo de copilul dumneavoastră, ați simțit că se aliniază sistemul nostru educațional nevoilor proprii ale fiecărui copil în parte?

Am doi copii, un băiat în clasa a XI-a și o fetiță în clasa a VII-a. Nu știu cât de obiectivă pot fi, ținând cont de faptul că eu sunt profesor. Pot spune doar că majoritatea profesorilor pe care îi cunosc fac eforturi mari pentru a fi aproape de nevoile fiecărui copil din sala de clasă. Sunt înconjurată de profi mișto, profi din Teach sau profi deschiși care își doresc să facă școala un loc mai bun.

Ce lipsuri ați sesizat atât ca mamă? 

Este mare nevoie de profesori de sprijin, este nevoie de o campanie deschisă de conștientizare a cerințelor speciale în școli. După părerea mea, ar fi foarte utilă o procedură de evaluare a acestor copii la nivel de școală, pentru a le putea veni în ajutor mai din timp și mai eficient. Din câte am înțeles, este în lucru majorarea numărului de posturi de profesor de sprijin, ceea ce mi se pare extraordinar.

Dar ca și cadru didactic?

Mi-ar plăcea să reușim să aducem la școală toți copiii. Să conștientizăm importanța școlii în viața copiilor, dar și în viața adulților ce vor deveni.

Dacă ar fi să continuăm pe această linie discuția și să ne gândim la schimbări, cum ar trebui să arate lista priorităților?

Aș vedea necesară o formare a profesorilor în domeniul învățământului special, o formare care să-i ajute pe profesori să observe mai din timp dacă sunt elevi care necesită alte tipuri de abordări. Sau, cum spuneam mai sus, înființarea de mai multe posturi de sprijin.

Aș mai vedea utilă înființarea unui post de asistent social/comunitar în școli, o persoană care să se ocupe de tot de înseamnă probleme sociale ale elevilor, pentru că la sate sunt copii ce lipsesc de la școală pentru a munci alături de familie, a îngriji gospodăria, a avea grijă de frați mai mici. Acest asistent se poate ocupa și de bursele copiilor, de exemplu. În prezent se ocupă cadrele didactice și personalul școlii, muncesc enorm pentru a nu lăsa copiii fără burse, mai ales în școlile din rural, unde majoritatea copiilor depind de aceste burse, care pot fi singurul venit al familiei. A fost un exemplu la care m-am gândit acum, probabil perioada de depunere/analiză dosare de burse/ tichete fiind în desfășurare, m-a făcut să mă gândesc la această soluție.

Sunt doar câteva soluții care ar fi de mare ajutor în școli.

Școala este o muncă de echipă între mai multe instituții și mai mulți parteneri, printre care și părinți. Mi-ar plăcea să facem cu toții eforturi pentru a-i aduce pe copii la școală. Acest aspect mi se pare cel mai important. Să nu rămână niciunul în urmă. Sună idealist, știu, dar școala este esențială. Este viitorul acestor copii.

Sistemul de învățământ este într-un proces de schimbare, schimbare pozitivă aș spune. Trebuie doar să avem încredere și să dăm mână cu mână pentru copiii noștri.

Sunt tinere și cuprind în mâini multă energie frumoasă. O dau mai departe copiilor cu care lucrează. Fiecare în parte este bucată din sistemul educațional. Undeva la poalele Tâmpei, în Brașov, la școala Forest School Romania ne putem da întâlnire cu Mădălina Dunăraș. La Școala Româno-Finlandeză ERI din același oraș, acolo unde se  aplică o metodologie educațională inspirată din modelul finlandez, întrebăm de Mădălina Moise și spune prezent ca după o strigare la catalog de câțiva ani buni. Au fost colege patru ani, s-au apreciat, s-au ajutat, s-au împrietenit și legătura a persistat dincolo de granițele unității unde au predat.

Împreună le găsim după ore în mediul online pe site-ul „Mădălinele predau”, acolo unde au dat viață unui spațiu dedicat cadrelor unde fiecare își întinde aripile sub formă de sprijin și colaborare împărtășind idei bune de pus în practică cu copiii.  Să le cunoaștem!

Când v-ați împrietenit cu gândul de a avea o carieră în învățământ?

D.M. : Pe parcursul ultimilor ani de liceu, am început să conștientizez cu tot mai multă claritate care este drumul meu profesional. În adâncul meu, simțeam că mă apropii de ceea ce îmi era destinat, iar odată cu alegerea facultății, am avut sentimentul că mă aliniez cu menirea mea. Ulterior, pe parcursul carierei, confirmările nu au întârziat să apară, fiecare pas pe care l-am făcut mi-a consolidat tot mai mult convingerea că am luat decizia corectă.

M.M. : Am început să îmbrățișez ideea unei cariere în învățământ în momentul în care am realizat un test de orientare profesională împreună cu psihologul liceului unde studiam. În acea perioadă, mă confruntam cu dificultăți în a-mi găsi direcția profesională. După ce am primit rezultatele testului, am avut o discuție deschisă cu psihologul despre cariera de pedagog și despre impactul pozitiv pe care îl pot avea în această profesie.

De obicei, când suntem mici prin exercițiul imaginației, îmbrățișăm diverse meserii. Pe rând suntem ba medici, ba polițiști, ba pompieri. Dumneavoastră, pe rând, în perioada copilăriei, ce doreați să vă faceți când aveați să creșteți mare?

D.M. : În copilărie și preadolescență, am explorat diverse posibilități de carieră, visând pe rând să devin dansatoare, medic sau scriitoare. Deși, fiind o fire introvertită de fel, îmi plăcea să petrec timpul analizând și observând comportamentelor celor din jur. Crescând, această înclinație naturală m-a determinat treptat să iau în considerare o carieră în psihologie. Ulterior am conștientizat că, prin prisma meseriei pe care o practic acum, am reușit să îmbin multe dintre aspirațiile din copilărie.

M.M. : De când mă știu, nu am putut spune cu exactitate ce îmi doresc să fac atunci când voi deveni adult. Cu toate acestea, am fost mereu convins că voi urma o cale prin care voi avea un impact social semnificativ.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară și studiați în domeniul în care activați?

D.M.: Traseul meu profesional a fost unul liniar, fiecare etapă consolidându-mi direcția și confirmându-mi alegerea făcută. Încă de la începutul studiilor liceale, am fost atrasă de profilul uman, optând pentru specializarea intensiv-engleză. Ulterior am ales Facultatea de Psihologie și Științele Educației, continuând să îmi solidific cunoștințele și abilitățile printr-o serie de cursuri specializate, care mi-au consolidat pregătirea profesională.

M.M: Traseul meu profesional a fost, într-un fel, unul antitetic. Am început cu studii în domeniul economiei și contabilității în liceu, dar pe parcursul celor patru ani, am realizat că nu este un domeniu în care aș putea excela. Sub îndrumarea psihologului liceului, pe care îl apreciez și astăzi pentru căldura și sprijinul oferit, am făcut trecerea către profilul uman, unde mi s-a revelat adevărata direcție profesională – pedagogia.

În ce școală vă găsim și de când?

D.M.: Creez magie alături de elevii mei undeva la poalele Tâmpei, în Brașov. Am început de curând al optulea an la Forest School Romania, instituția alături de care am crescut atât profesional, cât și personal.

M.M.: Mă puteți găsi la Școala Româno-Finlandeză ERI din Brașov, unde aplicăm o metodologie educațională inspirată din modelul finlandez. Învățarea este centrată pe nevoile individuale ale fiecărui copil, iar relația dintre părinți, copii și profesori se bazează pe un parteneriat strâns și colaborativ.

Lucrați în aceeași școală? Care este povestea voastră împreună?

Povestea noastră a început în luna august a anului 2017, când amândouă ne aflam la început de drum în aceeași instituție. Una dintre noi se afla la primele interacțiuni cu lumea fascinantă a copiilor, în timp ce cealaltă avea deja un an de experiență în spate. Încă de la început, ne-am sprijinit reciproc și am împărtășit atât provocările, cât și bucuriile acestei profesii. Am crescut împreună, am învățat din fiecare situație și am depășit momente care, deși dificile, ne-au ajutat să ne definim și să ne perfecționăm stilul pedagogic. Fiecare moment petrecut împreună, fie că a fost vorba de realizări sau de lecții învățate, a conturat drumul nostru și ne-a modelat personal și profesional, transformându-ne în pedagogii dedicați și pasionați care suntem astăzi.

De unde și până unde proiectul din online? Cine a venit cu ideea?

Ideea de a construi o comunitate în spațiul online a venit de la Mădălina Dunăraș, din dorința de a da forma pasiunii noastre comune pentru educație. Ne-am dorit să creăm un spațiu dedicat sprijinului reciproc, unde să putem împărtăși resurse, materiale și idei practice pentru activitățile de la clasă. În același timp, am vrut să promovăm o abordare blândă, centrată pe nevoile fiecărui copil și pe conexiunea cu natura, oferind astfel un cadru armonios și incluziv pentru dezvoltarea celor mici.

Ce urmăriți prin acest proiect? Ce v-ați propus?

Ne-am propus să împărtășim și mai mult din darurile și cunoștințele noastre. Intenția noastră este să dezvoltăm un curs special destinat comunității noastre, bazat pe resursele și experiențele acumulate. În plus, ne mai dorim să oferim sprijin personalizat cadrelor didactice din comunitate, în funcție de provocările întâmpinate la clasă.

Apropo de școală, cum e unitatea în care predați prin inima și ochii dumneavoastră?

D.M: Rezonez mult cu această întrebare și îmi place faptul că ne provoacă să ne conectăm profund la sentimentele noastre privind locul în care predăm. Prin inima mea, instituția în care predau înseamnă mult, este locul care rezonează cu viziunea și misiunea mea educațională, integrând în mod echilibrat blândețea și stabilirea unor limite ferme. Acest cadru educațional de înaltă calitate se axează pe dezvoltarea inteligenței emoționale a elevilor, oferindu-le oportunități de dezvoltare diverse, iar toate acestea se desfășoară într-o armonie profundă cu natura.

M.M.: Când vine vorba de locul în care predau, pot spune că este un mediu care favorizează creșterea personală și profesională. Echipa de aici este dedicată în totalitate copiilor, iar toate deciziile, evenimentele și oportunitățile pe care le organizăm sunt orientate către binele lor suprem. Știu că poate suna idealist, dar îți asigur că nu aleg cuvintele la întâmplare.

Sunt diferiți copiii de azi față de copiii de pe vremea dumneavoastră? Cum îi simțiți?

D.M.: Fiind de mulți ani printre copii, pot spune că din punct de vedere emoțional, elevii de azi sunt mult mai conștienți de propriile emoții, dețin multe instrumente de autoreglare emoțională, sunt deschiși în a purta discuții despre sentimentele lor, prezenți și angrenați sănătos în realitatea lumii în care trăim. Apreciez mult la ei faptul că pot să își susțină punctul de vedere, să își respecte limitele personale și să verbalizeze frustrările. Observ că mulți dintre copii cu care lucrez au bucuria de a se juca în aer liber, dar întâmpină și provocări legate de gestionarea și organizarea timpului.

Am remarcat faptul că, în general, copiii și-au păstrat trăsăturile esențiale ale copilăriei, precum curiozitatea, dorința de a explora și de a afla lucruri noi. Deși sunt diferiți din multe aspecte, este impresionant să văd cum rămân prezenți, umani și plini de potențial.

Diferiți, datorită faptului că am evoluat, dar totodată, asemănători din privința multor aspecte.

M.M.: Când am citit cuvântul „diferit”, gândul meu s-a îndreptat imediat către „ERI”, denumirea școlii în care predau, care înseamnă „diferit” în limba finlandeză. Această denumire reflectă perfect filosofia mea educațională și rezonează profund cu mine. Este evident că răspunsul meu este afirmativ, și acest aspect este complet firesc. Într-adevăr, conceptul de „diferit” este esențial pentru evoluția umană și pentru dezvoltarea unui mediu educațional care să sprijine și să stimuleze creșterea personală a fiecărui copil.

Sunteți tinere profesoare care împărtășiți din tainele cunoașterii cu copiii. Ce vârste aveți? Întreb asta pentru că am curiozitatea dacă, oare, părinții au fost sceptici din pricina vârstei? Cum i-ați simțit?

D.M.: Acum am 28 de ani, însă de-a lungul carierei au existat multe momente în care am simțit scepticism din partea părinților, dat fiind vârsta mea fragedă și faptul că eram o tânără învățătoare aflată la început de drum. Cu toate acestea, am primit de zece ori mai multă încredere din partea altor părinți care m-au susținut constant. În timp, am reușit să îmi demonstrez competențele și abilitățile de a-i ghida pe cei mici, însă aspectul tineresc a influențat deseori percepția părinților asupra credibilității mele.

M.M.: La 27 de ani, pot spune cu toată sinceritatea că vârsta mea fragedă și aspectul meu tineresc au avut un impact semnificativ asupra credibilității mele ca pedagog. Conștientizând această situație și efectele ei, am ales să mă concentrez pe acțiuni concrete și pe abordarea mea matură a fiecărei situații. La început, am resimțit scepticismul părinților, dar, cu timpul, am reușit să câștig încrederea lor. Am lucrat intens pentru a consolida această relație și pentru a-mi dezvolta expertiza profesională, demonstrându-le competența și dedicarea mea.

Ce vă luați frumos pentru suflet de la meseria pe care o aveți?

D.M.: Bucuria de a trăi în prezent, de a nu mai lua totul in serios, de a râde cu gura până la urechi, de a mă bucura de cei dragi, de a demonstra că pot, de a nu renunța ușor atunci când îmi doresc ceva cu adevărat, de a dansa, de a mă bucura de fiecare nouă zi și de tot ceea ce mă înconjoară, de a îmbrățișa și zâmbi constant.

M.M: Este extrem de dificil să exprim în cuvinte emoțiile și sentimentele pe care le trăiesc atunci când mă aflu în fața elevilor. Totuși, pot descrie aceste trăiri prin câteva cuvinte-cheie: energie, creativitate, speranță, iubire, empatie, generozitate, puritate și putere.

Și totuși, cine v-a insuflat plăcerea pentru această meserie? Poate un membru din familia dvs.?

D.M: Cu cât am devenit mai pasionată de universul meu interior, cu atât am simțit mai mult faptul că m-am aliniat cu menirea mea pe Pământ. Sunt profund recunoscătoare pentru că am reușit să îmi identific darurile și să le ofer mai departe, iar cu cât evoluez mai mult, mi se confirmă faptul că îmi urmez calea.

M.M: Sunt primul pedagog din familia mea și nu am încă o explicație clară pentru această înclinație.

Ce valori ați primit acasă și doriți să le transmiteți copiilor de la grupe?

D.M.: Am preluat multe de la părinții mei și sunt recunoscătoare pentru faptul că au reușit să îmi transmită valori esențiale, pe care eu am șansa să le ofer mai departe elevilor mei și să le integrez în viața de zi cu zi: bunătate, generozitate, sentimentul de siguranță/apartenență, răbdare și multă, multă iubire.

M.M.: Fiind profund îndrăgostită de patru virtuți esențiale – iubire, empatie, generozitate și răbdare – pot spune că acestea constituie fundamentele solide ale activității mele în clasă.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Momentan, prioritizăm foarte bine lucrurile importante din viața noastră și încercăm să menținem un echilibru profesional și personal. Ne dorim să dispunem de mai mult timp pe care să îl alocăm paginii noastre, deoarece avem câteva planuri schițate. Printre proiectele pe care ne dorim să le realizăm în viitor se numără și scrierea unei cărți sau a unei culegeri de activități și/sau de management al clasei. De asemenea, avem alte idei care sunt încă în stadiul de concept și pe care încercăm să le transformăm în realitate treptat.