Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Îmi place foarte o vorbă pe care o tot spun şi pe care la rândul meu o trăiesc – să înfloreşti acolo unde ai fost sădit – iar Denisa ne spune atât de frumos cum este cu această înflorire din rădăcini. Indiferent cât de departe o poartă drumul, rămâne legată de locul în care a învățat ce înseamnă familia, credința și bucuria lucrurilor simple. Pentru Denisa Pupăză, copilăria petrecută în Mehedinți, printre serile de vară din sat, cântecele cântate alături de tatăl său și grija bunicii care o aștepta cu pâine caldă, reprezintă fundamentul unei identități pe care o poartă astăzi cu mândrie pe scenă.

Cu sensibilitate și sinceritate, Denisa ne invită într-o călătorie prin amintirile copilăriei, prin valorile care au format-o și prin emoțiile care dau glas cântecului său. În cele care urmează, descoperim un dialog despre familie, credință, dor, autenticitate și puterea folclorului de a spune poveștile pe care uneori oamenii nu le pot rosti în cuvinte.

 

,,Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.”

 

Când te gândești la cuvântul „acasă”, care sunt primele imagini, oameni și emoții care îți vin în minte?

Sunt foarte atașată de locul în care am crescut și am copilărit. Iubesc Mehedințiul din tot sufletul meu și îl menționez de fiecare dată când am ocazia. Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.

Copilăria mi-am petrecut-o la țară într-un sat din apropierea orașului Drobeta-Turnu Severin, Mehedinți. A fost frumoasă și autentică, petrecută în sânul unei familii tradiționale, printre horele satului, colindele din Ajunul Crăciunului și serile de vară petrecute cu prietenii în centrul satului. Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.
Nu pot să uit nici perioada în care mergeam la grădiniță, iar când ajungeam acasă mă aștepta bunica mea cu mâncare făcută pe mașina de lemne și cu pâine caldă, toate pregătite cu multă dragoste. Sunt amintiri care pentru mine înseamnă „acasă” și care mi-au rămas adânc întipărite în suflet.
Printre cele mai importante amintiri pe care le port cu mine sunt zilele mele de naștere. Fiind născută pe 29 iunie, de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, care este și hramul bisericii, dar și ziua satului meu, toată lumea venea la noi de nedeie. Mereu îi aveam aproape pe cei din familie, pe verișori și pe prietenii cei mai apropiați. Ne strângeam cu toții la masă și ne era bine.Țin foarte mult la aceste legături și la locurile care ne amintesc de unde venim și care nu ne lasă să uităm niciodată rădăcinile noastre.

 

,,Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.”

 

Cum ți-au modelat familia și copilăria relația cu muzica populară și cu folclorul?

Muzica, pentru mine, este strâns legată de familie. Am crescut cu muzica populară în casă de când mă știu, pentru că bunica mea și tatăl meu îmi cântau mereu. De la ei am moștenit talentul, alături de ei am ascultat primele melodii și tot împreună cu ei am cântat pentru prima dată.
Nu a existat un moment anume în care să îmi dau seama că folclorul este pentru mine. Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc. Atunci am început să studiez, să învăț cum să îmi valorific talentul primit de la Dumnezeu și să descopăr cât mai multe despre folclorul din zona mea.
Bunica mea mi-a lăsat moștenire multe costume populare și tot ea m-a învățat cum să le îmbrac corect și să le respect așa cum se cuvine. Ea a fost primul meu îndrumător în lumea folclorului, iar un îndrumător mai bun nici că aș fi putut avea.

 

,,Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc.”

 

Ce te-a învățat folclorul despre oameni, despre bucuriile lor și despre felul în care își poartă suferințele?

Prin cântecele populare am învățat că oamenii își poartă durerile și bucuriile mai mult în suflet decât în vorbe. Folclorul vorbește despre dor, iubire, despărțire, familie, credință și greutățile vieții, iar interpretând aceste cântece am ajuns să înțeleg mai bine emoțiile oamenilor și felul în care fiecare generație și-a dus povestea mai departe prin muzică.
Am învățat că suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel. De aceea cred că muzica populară are o putere aparte, îi face pe oameni să se regăsească, să își amintească de cei dragi și să simtă că nu sunt singuri în trăirile lor.
Pentru mine, fiecare cântec pe care îl interpretez poartă o parte din sufletul celor care l-au trăit înaintea noastră, iar responsabilitatea mea este să transmit mai departe acea emoție cât mai sincer.

 

,,…suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel.”

 

Care sunt valorile și credințele care te-au ajutat să mergi înainte în momentele de îndoială sau de cumpănă?

Dragostea pentru muzică și încrederea în Dumnezeu mi-au fost căpătâi.
Nu m-am văzut niciodată având o altă meserie sau profesând într-un alt domeniu. Chiar și în momentele în care nu eram sigură că acesta este drumul meu, am mers înainte fără să realizez că, de fapt, mă aflam pe calea cea bună.
Pe măsură ce înaintezi în viață, apar și incertitudini. Alături de lucrurile frumoase, întâlnești și momente neplăcute, care însă te formează și te învață să prețuiești mai mult binele. Din toate aceste încercări mi-am luat puterea și am reușit, de fiecare dată, să mă ridic după fiecare moment de cumpănă.

,,Dacă nu ar exista răul, nu am mai ști să prețuim binele.”

 

Privind în urmă, cine sunt oamenii care au lăsat cele mai importante urme în formarea ta ca artist și ca om?

Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor pentru a le arăta dragostea mea pentru folclor. Sprijinul lor mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe.
Pe parcursul anilor, am avut norocul să întâlnesc oameni care au văzut în mine un potențial și au considerat că merit susținerea și îndrumarea lor. Profesorul meu de muzică din perioada liceului a fost cel care m-a încurajat să studiez muzica mai departe, iar mai târziu profesorii din cadrul Universității din Craiova, specializarea Muzică, mi-au fost alături și m-au îndrumat pe parcursul anilor de facultate. Un loc aparte îl are doamna profesor Emilia Drăgotoiu Nanu, care îmi este îndrumător și în prezent.
Au mai fost oameni care au trecut prin viața mea, iar de la fiecare am avut câte ceva de învățat. Nimic nu a fost nefolositor sau în zadar, pentru că fiecare experiență și fiecare om au contribuit, într-un fel sau altul, la omul care sunt astăzi.
Cred că Dumnezeu mi-a scos în cale oamenii potriviți, exact la momentul potrivit. Mai ales în perioadele în care curajul meu era aproape inexistent, am simțit că nu m-a lăsat niciodată să renunț la visul meu.

 

 

,,Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor.”

 

Ce înseamnă pentru tine costumul popular și ce poveste spune el despre rădăcinile tale?

Costumul popular este bijuteria mea. Nu cred că există haine mai valoroase pentru sufletul meu decât portul tradițional. Atunci când îl îmbrac, mă simt cea mai frumoasă și îmi place să spun că este făcut să stea bine pe mine.
De mică l-am purtat cu drag și îmi amintesc cum făceam “parada modei” prin casă, mândră de fiecare piesă pe care o îmbrăcam. Bunica mea a fost cea care m-a învățat toată rânduiala atunci când vine vorba despre costumul popular și despre felul în care trebuie așezat fiecare element.
De la ciupagul cu mărgele, la vâlnicul cu flori mărunte, poalele cu colțișori și legătura prinsă după cap, toate spun o poveste. Ele vorbesc despre truda femeilor din Mehedinți, despre frumusețea și bogăția locului din care vin și despre respectul pentru tradiție păstrat din generație în generație.

 

,,Costumul popular este bijuteria mea.”

 

Cum te-au schimbat întâlnirea cu scena, concursurile și contactul direct cu publicul?

Consider că fiecare apariție mă învață câte ceva și mă ajută să mă maturizez. Festivalurile și concursurile au avut un rol foarte important în formarea mea, pentru că m-au ajutat să îmi depășesc emoțiile, care uneori erau mai degrabă neproductive. Am lucrat mult la acest aspect și în timp, am reușit să transform emoțiile în ceva bun, care să mă ajute pe scenă.
De fiecare dată plecam la drum spunându-mi să profit de fiecare moment, să cunosc colegi de cântec, să întâlnesc artiști îndrăgiți, să mă bucur că pot urca pe o scenă adevărată alături de orchestre mari și să cânt așa cum știu eu mai bine și mai frumos. Acestea au fost începuturile mele, bucuriile mele și gândurile cu care porneam înaintea fiecărei participări la un festival.
Iar dacă, după toate acestea, juriul considera că merit să urc și pe podium, atunci simțeam că misiunea mea era îndeplinită pe deplin. Totuși, mai presus de orice premiu, dragostea publicului este cea care mă încălzește cel mai mult. Mereu m-am bucurat atunci când, după ce coboram de pe scenă, primeam cuvinte frumoase și aprecieri din partea oamenilor sau a membrilor juriului. Mă simt cu adevărat câștigată în acele momente, pentru că nimic nu se compară cu aprecierea sinceră a oamenilor care te ascultă.

 

Cum reușești să rămâi fidelă autenticității și valorilor cu care ai crescut?

Cred că pe mine mă ajută foarte mult locul din care mă trag. Nu m-am desprins niciodată de rădăcinile mele și cred cu tărie că ele mă ajută să rămân acolo, cu sufletul și cu cântecul. Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea. Nu am fost niciodată un om al trendurilor, pentru că ceea ce mă caracterizează cel mai mult este firescul și sinceritatea cu care trăiesc folclorul.
Nu mă văd cântând altceva, pentru că în sufletul meu răsună muzica populară, așa cum am fost crescută în inima Mehedințiului. Am avut mereu oameni care m-au ghidat și mi-au arătat drumul bun, iar de-a lungul timpului mi-am ales drept exemple mari nume ale folclorului mehedințean, oameni care au păstrat curată și vie calea folclorului autentic.

 

,,Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea.”

 

Există un cântec, o melodie sau o emoție pe care o porți mereu cu tine și care te întoarce la începuturile tale?

Sincer, toate cântecele pe care le interpretez au pentru mine o emoție aparte. Cred că de asta nici nu pot să aleg unul singur care să mă emoționeze de fiecare dată, pentru că fiecare piesă vine cu o stare, cu o amintire sau cu o parte din mine.
Dar dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica. Momentele acelea au rămas foarte vii pentru mine și, indiferent unde o să ajung sau ce voi cânta mai departe, ele o să fie mereu parte din povestea mea.
Cred că atunci când cânt, emoția vine tocmai din lucrurile trăite, iar cele mai sincere emoții sunt cele care rămân din copilărie.

,,Dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica.”

 

Dacă ar fi să descrii sufletul Mehedințiului prin muzică, cum l-ai descrie?

Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului. Sunt oameni simpli, legați foarte mult de familie, de tradiții și de locurile în care au crescut. Cred că poartă și o anumită liniște, dar în același timp și o putere aparte, pentru că viața la sat și locurile acestea i-au învățat să fie autentici și să trăiască totul foarte profund.
Mehedințiul este un județ aparte pentru că are de toate: munte, deal, câmpie și Dunărea care parcă le leagă pe toate. Și cred că diversitatea asta se reflectă foarte mult și în felul în care sună folclorul nostru. Sunt cântece mai liniștite și mai profunde, care parcă au ceva din calmul muntelui, dar și melodii pline de energie și joc, care duc cu gândul la câmpie și la bucuria oamenilor de la sate.
În cântecele din Mehedinți găsești foarte multe stări și emoții, de la sensibilitate și liniște până la veselie și energie. Cred că tocmai asta le face atât de frumoase, pentru că reușesc să surprindă foarte bine sufletul oamenilor de aici: cald, autentic și plin de viață.
Cred că tocmai emoția asta sinceră face ca folclorul nostru să ajungă atât de ușor la oameni. Nu este doar muzică, este felul oamenilor de aici de a-și pune sufletul în cântec.

,,Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului.”

 

Cine ești tu dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Sunt o fire liniștită, care iubește tot ce o înconjoară. Iubesc să stau în natură și să petrec timp de calitate cu oamenii dragi. Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.
Adesea îmi petrec timpul liber croșetând sau scriind versuri, inspirate din lumea satului, din natură și din tot ceea ce mă înconjoară.
Îmi doresc să rămân la fel de simplă și sinceră cum mă simt acum, pentru că asta mă caracterizează cel mai bine.
Cu dragostea pentru cântec în suflet și cu pofta de viață, îmi doresc să muncesc și să-mi construiesc în continuare, frumos, drumul cântecului popular.

 

,,Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.”

 

Ce i-ai spune unui copil care visează să urce pe scenă? Dar Denisei de acum zece ani?

Dacă un copil mi-ar cere sfatul, i-aș spune exact ce-mi spun eu mereu: “Să fii tu, cu emoțiile, stările și trăirile tale, pentru că atunci o să reușești, când ești “ca tine”. Adună tot ce porți în inimă și pune pe scenă să vadă lumea ce lumină zace în tine. Arată-le un suflet curat, care muncește și iubește ceea ce face. Fă-o pentru tine și pentru sufletul tău, ca apoi să ajungă emoția în fața publicului. Eu știu că poți și îmi doresc să crezi și tu asta! Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”
Iar Denisei de acum 10 ani i-aș spune că este mult mai puternică decât crede, că poate mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată și că drumul pe care l-a ales este exact cel care trebuie urmat.

,,Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”

 

Într-o perioadă în care despre adolescenți se vorbește adesea prin prisma stereotipurilor, există tineri care demonstrează că implicarea, educația și dorința de a produce schimbări reale sunt valori cât se poate de actuale. Alex Sima este unul dintre ei. Elev implicat în proiecte educaționale, voluntar în comunitatea MERITO și viitor profesor de matematică, Alex vorbește cu maturitate despre rolul mentorilor, provocările generației sale și nevoia unei școli mai apropiate de realitatea elevilor. În acest interviu, descoperim povestea unui tânăr care crede în puterea educației de a transforma destine și care își propune, la rândul său, să inspire generațiile care vor urma. Să îi dăm cuvântul!

 

Care a fost momentul care te-a făcut să te implici activ în proiecte educaționale?

Cred că momentul care m-a făcut să mă implic activ în proiecte educaționale a fost atunci când am înțeles că educația nu se rezumă la note, manuale și examene. În anii de liceu am avut șansa să particip la toate activitățile organizate de comunitatea MERITO, iar fiecare experiență mi-a arătat cât de mult poate influența un profesor viața unui elev. Am văzut profesori care nu veneau doar să predea, ci să inspire, să construiască și să schimbe destine. Un rol esențial l-a avut profesoara mea de limba și literatura română. Pentru mine, ea nu a fost doar un profesor. Mi-a fost mentor, sprijin în momentele dificile și omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă. De multe ori spun că a fost a doua mea mamă, pentru că m-a format nu doar ca elev, ci și ca om. Alături de ea am facilitat activități și proiecte educaționale, iar atunci am realizat că vreau să mă implic mai mult și să contribui și eu la dezvoltarea altor tineri. Acolo s-a născut dorința mea de a deveni profesor și de a avea, la rândul meu, un impact pozitiv asupra elevilor.

 

Ce te motivează să investești timp în astfel de inițiative? Sau te-a influențat cineva până acum?

Cea mai mare motivație a mea este sentimentul că ceea ce fac poate conta pentru cineva. De multe ori, un sfat, o încurajare sau o activitate bine organizată pot schimba perspectiva unui elev asupra propriei persoane. Cred că fiecare dintre noi își amintește măcar un profesor care a avut un impact major asupra vieții sale. Eu am avut norocul să întâlnesc un astfel de om. Profesoara mea de română a fost persoana care m-a influențat cel mai mult în această direcție. A fost omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă încredere în mine. Mi-a oferit oportunități, m-a învățat să îmi asum responsabilități și mi-a arătat prin propriul exemplu ce înseamnă să pui suflet în ceea ce faci. De aceea spun deseori că este mentorul meu și a doua mea mamă. Alături de ea și de comunitatea MERITO am învățat că educația adevărată nu se rezumă la informații, ci înseamnă relații umane, empatie și dorința de a contribui la binele celor din jur.

 

Care este cea mai importantă lecție învățată în liceu?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în liceu este că oamenii sunt mai importanți decât notele. Evident că rezultatele contează și că trebuie să muncești pentru ele, însă, la final, ceea ce rămâne sunt relațiile pe care le construiești și experiențele pe care le trăiești. Liceul m-a învățat să am curaj să încerc lucruri noi, să accept că uneori voi greși și să înțeleg că eșecul nu este sfârșitul lumii. Tot aici am învățat că succesul nu înseamnă să fii cel mai bun dintre toți, ci să fii mai bun decât ai fost ieri. Cred că această lecție mă va ajuta mult mai mult în viață decât orice formulă sau definiție pe care am memorat-o pentru un examen.

 

 

Dacă ai fi ministrul Educației pentru o zi, ce ai schimba prima dată?

Aș încerca să aduc școala mai aproape de realitate. De multe ori elevii se întreabă de ce învață anumite lucruri și cum îi vor ajuta acestea în viitor. Cred că avem nevoie de mai multe activități practice, proiecte interdisciplinare și contexte în care elevii să își dezvolte competențe utile pentru viață. Aș introduce mai multă educație financiară, orientare în carieră, dezvoltare personală și gândire critică. Într-o lume care se schimbă atât de rapid, informația poate fi găsită foarte ușor. Mult mai important este să știm cum să o folosim, cum să colaborăm cu ceilalți și cum să luăm decizii responsabile.

 

Ce crezi că lipsește cel mai mult școlii românești?

Cred că lipsește încrederea. Încrederea dintre profesori și elevi, dintre școală și familie, dintre sistem și cei care fac parte din el. Avem profesori extraordinari și elevi foarte capabili, însă de multe ori energia lor este consumată de probleme administrative, programe încărcate și lipsa unor mecanisme reale de dialog. De asemenea, cred că avem nevoie de mai multe exemple de bune practici și de profesori care să fie susținuți și valorizați. Comunități precum MERITO demonstrează că există oameni care fac educație la cel mai înalt nivel și care merită să fie cunoscuți și apreciați.

 

Cum arată profesorul ideal pentru generația ta?

Profesorul ideal nu este neapărat cel care știe cele mai multe lucruri, ci cel care reușește să îi inspire pe elevi să își dorească să învețe. Este omul care știe să asculte, care respectă elevii și care îi tratează ca pe niște parteneri în procesul educațional. Dar profesorul ideal ar trebui să pregătească elevii și pentru examenele pe care le vor susține, dar si pentru viitor și viața care îi așteaptă, ceea ce școala nu o face în ziua de azi. Pentru generația mea contează foarte mult autenticitatea, dar și empatia. Vrem profesori care să fie sinceri, implicați și care să ne înțeleagă provocările. Profesorul ideal este cel care îți rămâne în minte și după ce ai uitat lecția predată.

 

Ce greșeli fac adulții când încearcă să înțeleagă adolescenții?

Cred că cea mai mare greșeală este că pornesc de la ideea că experiențele lor din adolescență sunt identice cu ale noastre. Lumea în care trăim noi este foarte diferită. Suntem conectați permanent, avem acces la foarte multă informație și ne confruntăm cu presiuni pe care generațiile anterioare nu le-au cunoscut în aceeași măsură. De multe ori adolescenții nu au nevoie imediat de sfaturi, ci de cineva care să-i asculte fără să îi judece. Cred că dialogul începe atunci când renunțăm să presupunem și alegem să întrebăm.

 

Cum vezi rolul inteligenței artificiale în educație?

Inteligența artificială este una dintre cele mai mari oportunități pe care le are educația în prezent. Folosită responsabil, poate transforma modul în care învățăm. Poate oferi explicații personalizate, poate ajuta elevii să își organizeze mai bine informațiile și poate face procesul de învățare mai accesibil. Totuși, cred că inteligența artificială trebuie privită ca un instrument, nu ca un înlocuitor pentru profesori. Nicio tehnologie nu poate înlocui empatia, inspirația și relația umană pe care un profesor adevărat le oferă elevilor săi.

 

Care sunt cele mai mari preocupări ale tinerilor de azi?

Cred că principala preocupare este viitorul. Mulți tineri se întreabă dacă vor reuși să își construiască o carieră stabilă, dacă vor avea oportunități suficiente și dacă vor putea face față schimbărilor rapide din societate. Pe lângă acest aspect, sănătatea mintală, presiunea socială și nevoia de validare reprezintă provocări importante pentru generația noastră.

 

Crezi că generația voastră este mai implicată civic decât cele anterioare?

Da, cred că generația noastră este mai implicată și mai informată decât se spune adesea. Avem acces rapid la informații și suntem mult mai conectați la problemele societății. Desigur, există și provocări, însă observ din ce în ce mai mulți tineri implicați în voluntariat, proiecte comunitare și inițiative civice. Experiența mea în cadrul comunității MERITO mi-a demonstrat că există foarte mulți tineri care își doresc să contribuie activ la schimbare.

 

Ce stereotip despre adolescenți te deranjează cel mai mult?

Mă deranjează ideea că adolescenții sunt nepăsători și dezinteresați. Mă deranjează ideea că adolescenții nu sunt interesați de educație și că singurele lor preocupări sunt telefonul, rețelele sociale sau distracția. Cred că acest stereotip este nedrept și nu reflectă realitatea. Mulți tineri își doresc să învețe, să se dezvolte și să își construiască un viitor mai bun. Problema nu este lipsa interesului pentru educație, ci faptul că uneori școala nu reușește să se conecteze suficient la nevoile și aspirațiile generației noastre. Dacă li se oferă oportunități și inspirație, adolescenții pot demonstra că sunt mult mai implicați și mai capabili decât cred mulți adulți.

 

Ce îi împiedică pe tineri să se implice mai mult în comunitate?

De multe ori, lipsa informațiilor și lipsa încrederii în propriile forțe. Mulți tineri nu știu unde să înceapă sau consideră că vocea lor nu contează suficient. Cred că atunci când li se oferă oportunități reale și sunt încurajați să participe, tinerii demonstrează că pot avea un impact semnificativ în comunitățile lor.

 

Cum ar trebui să arate dialogul dintre elevi și profesori?

Dialogul ideal ar trebui să fie bazat pe respect reciproc, sinceritate și încredere. Elevii trebuie să se simtă ascultați, iar profesorii să fie priviți ca parteneri în procesul educațional. Cred că cea mai eficientă comunicare este cea apropiată, de la om la om, uneori chiar de la prieten la prieten, fără ca acest lucru să afecteze respectul dintre profesor și elev. O astfel de relație contribuie la construirea încrederii de sine și îi face pe elevi să se simtă în siguranță să își exprime ideile și problemele. Atunci când există o comunicare autentică, apar și soluțiile la multe dintre provocările cu care se confruntă școala.

 

 

Ce faci când îți pierzi motivația?

Încerc să-mi reamintesc de ce am început. Mă gândesc la oamenii care au avut încredere în mine și la obiectivele pe care mi le-am propus. De asemenea, îmi acord timp să mă odihnesc și să mă reconectez cu lucrurile care îmi plac. Am învățat că motivația nu este permanentă și că disciplina este cea care te ajută să mergi mai departe în momentele dificile.

 

Ce carte, film sau persoană ți-a schimbat perspectiva asupra vieții?

Dacă ar fi să aleg o persoană, aș spune fără ezitare că profesoara mea de limba și literatura română a avut cea mai mare influență asupra modului în care privesc lumea. Prin exemplul ei am învățat că adevărata valoare a unui profesor nu constă doar în informațiile pe care le transmite, ci și în capacitatea de a forma caractere și de a inspira oameni.

 

Crezi că tinerii din Maramureș au suficiente oportunități?

Există oportunități, însă cred că ele pot fi dezvoltate și promovate mai bine. Maramureșul are foarte mulți tineri talentați și implicați, însă uneori accesul la anumite proiecte sau programe este mai limitat comparativ cu marile centre universitare. Cu toate acestea, experiențele pe care le-am avut prin MERITO și prin alte proiecte mi-au demonstrat că atunci când există oameni dedicați, oportunitățile pot fi create.

 

Ce ai vrea să rămână în urma activității tale?

Mi-aș dori să rămână oameni care au prins mai mult curaj datorită unei conversații, unui proiect sau unei experiențe pe care am construit-o împreună. Nu îmi doresc neapărat să fiu ținut minte pentru realizări, ci pentru impactul pozitiv pe care l-am avut asupra celor din jur.

 

Dacă ai putea transmite un singur mesaj tuturor elevilor din România, care ar fi acela?

Le-aș spune să nu își subestimeze niciodată potențialul. De multe ori avem impresia că trebuie să așteptăm momentul perfect sau aprobarea altcuiva pentru a începe să facem lucruri importante. Adevărul este că schimbarea începe atunci când ai curajul să faci primul pas. Nu trebuie să fii perfect pentru a începe, dar trebuie să începi pentru a deveni mai bun.

În același timp, le-aș spune să nu se judece niciodată doar după note, aparențe sau părerile celorlalți. Valoarea unui om nu se măsoară într-un catalog, ci în caracterul său, în bunătatea pe care o arată și în impactul pe care îl are asupra celor din jur. Așa cum spune Micul Prinț: „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.” Cred că acesta este un mesaj pe care fiecare elev ar trebui să îl poarte cu el, indiferent de vârstă.

 

 

Peste 20 de ani, ce ai vrea să spună oamenii despre Alex Sima?

Peste 20 de ani, mi-ar plăcea ca oamenii să spună despre Alex Sima că este un profesor care continuă să creadă în puterea educației și în potențialul fiecărui elev. Îmi doresc să devin profesor de matematică, iar cea mai mare realizare pentru mine nu ar fi un titlu sau o funcție, ci faptul că elevii mei vin la școală cu încredere și pleacă din clasă crezând mai mult în ei înșiși. Aș vrea să spună că sunt un profesor care nu predă doar formule și teoreme, ci care îi ajută pe elevi să-și dezvolte gândirea, caracterul și curajul de a-și urma visurile. Mi-ar plăcea să fiu recunoscut ca un om implicat în comunitate, care continuă să susțină proiectele educaționale și care oferă mai departe ceea ce a primit de la mentorii săi.Mai presus de toate, mi-ar plăcea ca oamenii să spună că sunt un om autentic, care nu și-a uitat niciodată rădăcinile și profesorii care l-au format. Sper ca peste 20 de ani să pot privi în urmă și să văd generații de elevi care și-au găsit drumul, iar dacă o mică parte din succesul lor se datorează și sprijinului pe care l-am oferit eu, atunci voi ști că sunt exact omul și profesorul care mi-am dorit să devin.

 

 

Diana Tișe reușește să păstreze vie legătura dintre tradiție și suflet. Tânără interpretă de muzică populară, crescută în spiritul valorilor autentice ale județului Mureș, Diana își poartă rădăcinile cu mândrie pe fiecare scenă pe care urcă. Dincolo de glasul său cald și de costumele încărcate de istorie, descoperim un om sensibil, dedicat și profund conectat la moștenirea culturală pe care o reprezintă. În dialogul care urmează, vă invităm să o cunoașteți pe Diana Tișe dincolo de luminile reflectoarelor.

 

Cine este Diana Tișe dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Dincolo de scenă, Diana este un om simplu, legat profund de rădăcini, de familie și de valorile cu care a crescut. Este un suflet sensibil, care trăiește fiecare emoție intens și care își găsește liniștea în lucrurile mici — acasă, în natură, în oameni dragi.

 

Ai crescut în Reghin, într-o zonă cu rădăcini folclorice puternice. Ce ai luat cel mai frumos din lumea satului și din oamenii locului?

Am luat autenticitatea oamenilor și bucuria lucrurilor simple. În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni. Acolo am descoperit și dragostea pentru cântec — un cântec care vine din suflet, nu doar din voce.

 

,,În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni.”

 

În multe dintre aparițiile tale vorbești cu drag despre familie. Cine au fost oamenii care au crezut în tine înainte ca publicul să te descopere?

Familia mea a fost sprijinul meu cel mai puternic. Părinții mei au fost cei care m-au încurajat să merg mai departe, iar bunicii mi-au insuflat dragostea pentru tradiție. Ei au crezut în mine chiar și atunci când eu aveam îndoieli.

 

Bunica ta îți coase costumele populare. Ce simți atunci când urci pe scenă purtând ceva făcut cu mâinile și sufletul ei?

Este o emoție greu de descris. Simt că port cu mine o parte din sufletul ei, din munca și dragostea ei. Costumul nu este doar un obiect — este o poveste, o moștenire vie.

 

Ai început să cânți foarte devreme și ai participat la zeci de festivaluri. Ce nu vede publicul din munca și sacrificiile unui tânăr artist?

Nu se văd orele de repetiții, sacrificiile, oboseala și momentele de nesiguranță. În spatele fiecărui zâmbet de pe scenă sunt ani de muncă și multă disciplină.

 

Care au fost cele mai grele momente din drumul tău artistic și ce te-a făcut să nu renunți?

Au fost momente de oboseală și de îndoială, dar dragostea pentru muzică și susținerea celor dragi m-au ajutat să merg mai departe. Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.

 

,,Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.”

 

Spui adesea că folclorul îți este aproape de suflet. Crezi că muzica populară poate vindeca sau apropia oamenii într-o lume tot mai grăbită?

Da, cu siguranță. Muzica populară are o putere aparte — te liniștește, te apropie de tine și de ceilalți. Este o formă de vindecare prin emoție și autenticitate.

 

Ai cântat atât în țară, cât și peste hotare. Cum reacționează românii din diaspora atunci când aud cântecul autentic de acasă?

Este o emoție aparte. De multe ori îi vezi cu lacrimi în ochi. Pentru ei, cântecul devine o punte spre casă, spre dorurile lor.

 

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți?

Da, sunt cântece care ating o coardă sensibilă de fiecare dată. De obicei, cele legate de dor, de familie sau de copilărie.

 

În spatele unei voci frumoase stă multă disciplină. Cum arată, pentru tine, o zi de pregătire înaintea unui spectacol important?

Este o zi de concentrare și echilibru — repetiții, odihnă, grijă pentru voce și pentru starea interioară. Încerc să intru într-o stare de liniște și conectare.

 

Dacă ar fi să descrii județul Mureș printr-un cântec, ce stare sau ce imagine ai transmite oamenilor?

Ar fi un cântec cald, cu dor și liniște, cu imagini de dealuri line, oameni primitori și tradiții vii.

 

Ce îți dorești să simtă oamenii atunci când te ascultă cântând?

Să simtă emoție autentică. Să se regăsească, să își amintească de ceva drag, să plece mai liniștiți și mai conectați cu ei înșiși.

 

Diana, când privești spre viitor, care este visul pe care îl porți cel mai aproape de suflet — ca artist și ca om?

Să duc mai departe folclorul autentic și să rămân fidelă valorilor mele, atât ca artist, cât și ca om.

 

Există un moment de pe scenă care ți-a rămas întipărit în suflet și pe care nu îl vei uita niciodată?

Da, fără îndoială… cel mai puternic moment pentru mine a fost spectacolul meu aniversar din 16 noiembrie 2025, când am împlinit 18 ani.
A fost mai mult decât un simplu spectacol — a fost un vis pentru care am muncit un an întreg, cu multă emoție, implicare și suflet. Fiecare detaliu a însemnat ceva pentru mine.
Am avut bucuria și onoarea ca pe scenă să-mi fie alături mari artiști consacrați din toate zonele țării, oameni pe care i-am admirat mereu și de la care am avut atât de multe de învățat. Prezența lor a făcut ca acea seară să fie cu atât mai specială.
Un moment cu totul aparte a fost atunci când am interpretat melodia „Țucu-te, viață, te țuc”, o piesă la care am contribuit chiar eu, compunând linia melodică. A fost pentru prima dată când m-am regăsit atât de profund într-un cântec.
În acea seară, pe scenă, am simțit recunoștință, împlinire și o bucurie greu de pus în cuvinte. A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.

 

Primul tău material discografic a fost lansat la doar 13 ani – CD-ul intitulat «Drag mi-i mie a cânta», realizat în colaborare cu Libris Brașov. Cât de important a fost acest moment pentru tine?

A fost un moment extrem de important pentru mine, pentru că a reprezentat începutul drumului meu artistic. La doar 13 ani, lansarea acestui CD mi-a oferit încredere, motivație și bucuria de a împărtăși pasiunea mea pentru muzică cu publicul. Colaborarea cu Libris Brașov a fost o oportunitate deosebită, care m-a ajutat să înțeleg mai bine ce înseamnă responsabilitatea și munca din spatele unui proiect muzical. Privesc acel moment cu multă recunoștință, pentru că a pus bazele evoluției mele ca artist.

Într-o perioadă în care tradițiile par uneori uitate, ce crezi că poate face generația tânără pentru ca folclorul să rămână viu?

Să îl respecte, să îl înțeleagă și să îl transmită mai departe. Tradiția nu trebuie reinventată, ci trăită sincer.

 

Dacă ai putea transmite un singur mesaj copilului care ai fost la începutul drumului, ce i-ai spune astăzi?

Să aibă încredere și răbdare. Să nu renunțe la visul ei, chiar dacă drumul pare greu.

 

,,A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.”

 

În fiecare școală există copii care intră pe poartă purtând în ghiozdan mai mult decât manuale. Poartă etichete, comparații, dezamăgiri și convingerea că nu sunt suficient de buni. În multe cazuri, cea mai grea lecție nu este matematica sau limba română, ci aceea de a învăța să creadă în ei înșiși.

Într-o perioadă în care educația este măsurată aproape exclusiv în rezultate, clasamente și statistici, există profesori care vorbesc despre un alt tip de performanță: curajul de a visa, demnitatea și încrederea de a-ți găsi propriul drum. Despre acești copii, despre prejudecățile care încă apasă asupra învățământului tehnologic și despre puterea educației de a schimba destine am discutat cu profesoara Gabriela Sabău. A ales să privească dincolo de note și să vadă, înainte de toate, omul din fiecare elev.

Să îi dăm cuvântul!

 

 

Ați spus la un moment dat că, în multe licee tehnologice, cea mai mare problemă nu este lipsa resurselor, ci lipsa încrederii pe care elevii o au în ei înșiși. Încă împărtășiți această idee?

Mai mult ca niciodată. În fiecare an întâlnesc copii care intră pe poarta școlii convinși că nu sunt suficient de buni. Nu pentru că au decis ei asta, ci pentru că au auzit-o în diferite forme de prea multe ori. Uneori îi văd în clasa a IX-a stând în ultima bancă, evitând să răspundă, cerându-și scuze înainte să încerce. Și atunci îmi dau seama că nu avem de construit doar competențe. Avem de reconstruit ÎNCREDEREA. Când un copil începe să creadă că merită să viseze, că are dreptul să reușească și că nu este definit de etichetele primite, se întâmplă ceva extraordinar. Din acel moment începe adevărata lui creștere.

 

Sunteți parte dintr-un liceu care, ani la rând, a fost privit prin prisma prejudecăților asociate învățământului tehnologic. Cum schimbi nu doar o instituție, ci și felul în care societatea privește copiii care învață acolo?

Nu cred că schimbi percepțiile prin discursuri. Le schimbi atunci când oferi copiilor experiențe care îi transformă. Am văzut elevi care plecau pentru prima dată din țară cu teamă și se întorceau cu o altă lumină în privire. Am văzut copii care nu aveau curaj să vorbească în fața clasei și care, după o mobilitate Erasmus sau o acțiune de voluntariat, prezentau experiența lor în fața unei săli întregi. Oamenii își schimbă părerea atunci când văd rezultate, nu atunci când aud argumente.

Iar cea mai frumoasă victorie este atunci când un fost elev se întoarce și îți spune: „Doamna profesoară, acum știu că am și eu locul meu în lume.”

În discursul public despre educație se vorbește foarte mult despre performanță și foarte puțin despre demnitate. Credeți că școala românească reușește astăzi să le ofere elevilor sentimentul că au valoare, indiferent de traseul pe care îl aleg?

Nu întotdeauna. Școala vorbește adesea despre rezultate, clasamente și statistici. Dar un copil nu își construiește identitatea din statistici. El are nevoie să simtă că este văzut. Să simtă că valoarea lui nu depinde doar de o notă sau de numele școlii pe care o urmează. Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un profesor este să îi transmită elevului că merită respect înainte de a demonstra ceva. Pentru că demnitatea nu ar trebui să fie recompensa succesului. Ar trebui să fie punctul de plecare.

 

 

Există un moment anume în care vedeți că un elev începe, cu adevărat, să creadă în el?

Da. Și de cele mai multe ori nu este un moment spectaculos. Este clipa în care începe să vorbească fără teamă. Când nu mai spune „nu știu” înainte să încerce. Când ridică privirea și își susține punctul de vedere. Sau când se întoarce dintr-o experiență care i-a arătat că poate face față unor provocări despre care credea că sunt prea mari pentru el. Atunci înțeleg că s-a produs transformarea cea mai importantă: nu în carnetul de note, ci în felul în care se privește pe sine.

 

Ce se schimbă într-un tânăr în clipa în care descoperă că poate face față într-un mediu european, profesionist și competitiv?

Se schimbă povestea pe care și-o spune despre el însuși. Dintr-odată nu mai este copilul dintr-un oraș mic sau dintr-un sat care se întreabă dacă este suficient de bun. Devine un tânăr care știe că poate comunica, poate lucra într-o echipă internațională și poate face față unor situații reale. Pentru  mulți dintre elevii noștri aceasta este cea mai mare descoperire. Nu faptul că lumea este mare. Ci faptul că și ei au loc în ea.

 

Este un profesor un sprijin emoțional pentru întreaga comunitate?

Cred că un profesor este, înainte de toate, un om care însoțește alți oameni. Elevii au nevoie de profesori competenți, dar au nevoie și de profesori care să le ofere siguranță, încredere și speranță. Nu putem rezolva toate problemele cu care vin copiii la școală. Dar putem fi acea persoană care îi ascultă atunci când au nevoie, care crede în ei atunci când ei nu mai cred și care le amintește că nu sunt singuri. Uneori atât este suficient pentru a schimba un destin.

 

Există momente în care simțiți că trebuie să luptați ca profesor împreună cu soțul dumneavoastră, director al școlii, nu doar pentru elevi, ci și împotriva unor mentalități vechi din sistem?

Da. Și cred că aceasta este una dintre cele mai dificile lupte. Este mai ușor să schimbi un regulament decât o prejudecată. Ani la rând am simțit că trebuie să demonstrăm că elevii unui liceu tehnologic merită aceeași încredere, aceleași oportunități și același respect ca orice alt elev. Nu pentru că ar fi mai buni. Ci pentru că sunt la fel de valoroși. Iar această convingere ne-a ghidat în tot ceea ce am construit.

 

Care a fost cea mai dificilă decizie pe care a trebuit să o ia soțul dumneavoastră ca director și v-a cerut părerea?

Paradoxal, nu cred că cele mai grele decizii au fost cele administrative. Una dintre perioadele care l-au pus cel mai mult la încercare a fost cea legată de concursul pentru funcția de director. Nu examenul în sine, ci tot ceea ce vine odată cu el: responsabilitatea, presiunea, întrebările, așteptările oamenilor. Îmi amintesc discuțiile noastre din acea perioadă. Nu vorbeam despre funcție, ci despre misiune. Despre dacă mai are energia să continue, despre ce înseamnă să conduci o școală și să rămâi fidel valorilor tale atunci când nu este întotdeauna simplu. Cred că adevărata decizie a fost să continue să creadă în ceea ce construim aici, chiar și atunci când drumul nu a fost ușor. Și acest lucru se repetă din nou, că tot ne aflăm în plină perioadă pre-concurs.

 

De ce credeți că în România există încă ideea că succesul adevărat înseamnă doar liceu teoretic, facultate și birou?

Cred că, mult timp, am confundat succesul cu statutul social. Ne-am obișnuit să admirăm diplomele și prea puțin oamenii. Să întrebăm un tânăr la ce facultate merge înainte să ne întrebăm ce îl pasionează, ce știe să facă sau ce fel de om este. Din păcate, mulți copii cresc cu impresia că valoarea lor depinde de numele școlii pe care o urmează. Că există un singur drum „bun” și multe alte drumuri considerate variante de rezervă. Eu nu cred asta. Am văzut elevi care au ajuns la liceul tehnologic dezamăgiți și nesiguri, iar câțiva ani mai târziu au devenit profesioniști respectați, antreprenori sau studenți care și-au construit singuri viitorul. Poate că adevărata problemă nu este cum definim succesul. Poate problema este că încă judecăm oamenii după traseul pe care pornesc, nu după locul în care ajung.

 

 

Care este cea mai mare nedreptate pe care o face astăzi sistemul unor copii?

Cred că cea mai mare nedreptate este atunci când îi face să creadă că valorează mai puțin. Există încă un tip de bullying despre care se vorbește prea puțin: bullyingul dintre instituții. Încă se întâmplă ca unor elevi să li se spună: „Dacă nu înveți, ajungi la tehnologic.” Poate pentru un adult este doar o expresie aruncată într-o conversație. Pentru un copil însă este un verdict. Este mesajul că școala lui valorează mai puțin. Că viitorul lui valorează mai puțin. Că el valorează mai puțin, iar asta este profund nedrept.

Pentru că eu văd zilnic elevi din învățământul tehnologic care muncesc enorm, care își depășesc condiția, care își ajută familiile, care își construiesc un drum cu demnitate și curaj. Cred că educația ar trebui să îi învețe pe copii să se respecte unii pe alții, nu să se privească de sus în funcție de școala pe care o urmează. În fond, nu există copii de elită și copii de categoria a doua…..

Există doar copii care au nevoie să fie văzuți, încurajați și respectați.

 

Crescută între farmecul satului argeșean și valorile autentice ale tradiției românești, Mihaela Băzăvan face parte din noua generație de interpreți care duc mai departe cântecul popular cu respect, sensibilitate și credință. Legată profund de rădăcinile sale muscelene, tânăra artistă își construiește drumul prin muncă, emoție și autenticitate, transformând fiecare apariție scenică într-o mărturisire sinceră despre iubirea pentru folclor și pentru valorile care definesc identitatea românească.

 

,,Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufleteasca.”

 

Mihaela, Argeșul este un ținut în care folclorul pare că se aude și în liniștea dealurilor. Cum ai descrie locul în care ai crescut și ce crezi că ai moștenit sufletește de la oamenii acestei zone?

Locul în care am crescut… este unul în care chiar poți auzi atât folclorul, în cea mai pură formă, dar și glasurile naturii, în liniștea dealurilor. Dacă îți iei un moment să asculți, poți sesiza gingașul ciripit al păsărilor, cântatul greierilor, zumzetul albinelor și, parcă, în acel moment, timpul se oprește în loc. Cu toate că am fost crescută atât la oraș, cât și la țară, sunt mult mai legată de cea de-a doua menționată, deoarece simt că acolo mă conectez mult mai bine cu rădăcinile mele. Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufletească, atât prin locurile de o frumusețe aparte, care m-au învățat să apreciez și să iubesc natura, dar și prin oamenii dragi, care au adus un aport la formarea mea și de la care am moștenit, cu siguranță, dragostea pentru folclor, pentru simplitate, pentru tradiții și iubirea pentru Dumnezeu.

 

,,Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.”

 

În copilărie, înainte să existe scena și aplauzele, care au fost cântecele sau vocile care ți-au rămas în inimă? Cine a aprins în tine dragostea pentru muzica populară?

Dragostea pentru folclor mi-a fost aprinsă în suflet încă de la o vârstă fragedă. Familia mi-a povestit că, micuță fiind, dansam, așa cum puteam, pe orice cântec ce era difuzat pe Favorit TV, căci acest post era cel mai urmărit, iar când am mai crescut puțin, o puneam pe bunica să îmi cânte mai mereu. Doinele au fost, dintotdeauna, preferatele mele, iar bunica, cu al ei glas dulce, mi-a strecurat în suflet iubirea pentru muzică încă de atunci.

 

Există un moment anume în care ai simțit că muzica este un drum pe care vrei să mergi cu toată ființa ta?

Aș putea spune că momentul decisiv în care am știut că vreau să urmez calea aceasta a muzicii și, în mod special, cea a cântecului popular, a fost cel în care am avut oportunitatea de a urca pe o scenă foarte mare și de a fi acompaniată, pentru prima dată, de o orchestră. Acea clipă este greu de descris în cuvinte, fiindcă am trăit niște emoții atât de intense, de profunde, dar cu o bucurie incredibilă. Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.

 

Drumul unui tânăr artist presupune multă muncă și multe renunțări. Ce sacrificii ai făcut până acum pentru a rămâne aproape de visul tău?

Oh, da, chiar așa este… Sunt mai multe lucruri la care am renunțat. Cel care îmi vine primul în minte este timpul (liber). Dar… nu aș putea spune că a fost un sacrificiu pentru mine. Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii. Consider că, pentru a ajunge acolo unde îți dorești, trebuie să depui mult efort și multă muncă, iar ulterior, vei simți și răsplata pe care o primești în urma “sacrificiilor” făcute.

,,Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii.”

 

Argeșul are o identitate folclorică aparte, profundă și caldă. Ce înseamnă pentru tine să reprezinți această zonă la festivaluri și pe scene din țară?

Argeșul meu drag are, într-adevăr, o identitate folclorică aparte, ce merită descoperită, conservată, promovată și respectată. Bineînțeles, orice zonă etnofolclorică a țării este inedită, specială și are specificul ei, însă, fiind o reprezentantă a zonei mele, pot spune că are o profunzime care merită mai multă apreciere. Ceea ce facem eu și alți colegi, reprezentând zona Argeș-Muscel la festivaluri și pe scene din țară, este o formă de respect și de promovare, ce este alimentată de dorința de a duce mai departe folclorul și tradițiile din regiune. Este zona mea de suflet, cea în care m-am născut, am copilărit, m-am format, pe care am dorit să o descopăr cât mai bine, iar faptul că o pot reprezenta este, pentru mine, o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate cu mult patos. Este, cu siguranță, o zonă ce merită mult mai mult promovată, deoarece aduce, cu sine, un aport important la tezaurul viu al țării noastre.

 

 

,,…o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate.”

 

Participarea la concursuri și festivaluri naționale vine cu emoții puternice. Cum arată, pentru tine, acele minute dinainte să intri pe scenă și să înceapă orchestra?

Oh! Cu siguranță, emoțiile care se produc înainte de a intra pe scenă sunt foarte puternice. Ar fi îngrijorător dacă nu ai avea emoții, deoarece acest lucru poate fi un semn că nu îți pasă de ceea ce faci. Dacă, într-adevăr, iubești ceea ce faci, este inevitabil să nu existe măcar o mică urmă de emoție, ce te face să simți totul la un nivel aparte de adrenalină. Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu și Maica Domnului, a căror prezență o simt, de nenumărate ori, că este cu mine. Prefer să stau în liniște, mai retrasă, rugându-mă ca totul să fie bine și ca emoția din glasul meu să fie transmisă publicului, în cea mai pură formă a ei. Ulterior, simt cum mă liniștesc și știu că sunt pregătită să intru pe scenă, având un scop cert de a bucura inimile oamenilor.

 

,,Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărui tânăr interpret există oameni care îl țin în picioare atunci când obosește. Cine sunt oamenii fără de care Mihaela Băzăvan nu ar fi ajuns până aici?

Cred cu tărie că nu aș fi putut ajunge aici fără ajutorul lui Dumnezeu. El este Cel care îmi dă putere să merg mai departe, Cel care este lângă mine în fiecare secundă… Dar, cu siguranță, trebuie să îi menționez și pe părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum. Ei sunt cei care m-au susținut de micuță, au avut încredere în mine chiar și atunci când eu nu am avut, au mers și merg cu mine la aproape toate festivalurile și spectacolele la care cânt, și pentru asta le sunt pururea recunoscătoare! Știu că ei sunt cei pe care mă pot baza oricând și fără de care nu știu unde aș fi fost acum.

,,…părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum.”

 

Ai întâlnit, cu siguranță, artiști pe care îi admiri și din care ai învățat. Care sunt modelele tale și ce ai încercat să iei de la fiecare fără să îți pierzi propria identitate artistică?

Desigur, am mai mulți artiști pe care îi admir, îi apreciez, îi ascult cu mare drag, fie din zona mea sau chiar și din celelalte. Am întâlnit anumiți interpreți, chiar de curând, care m-au sfătuit și mi-au schimbat puțin viziunea asupra anumitor lucruri. Însă, cele mai bune modele sunt, cu certitudine, doamnele mele profesoare, pe care le consider o inspirație și ale căror sfaturi le apreciez enorm! Vor rămâne în inima mea pentru totdeauna, fiindcă dumnealor sunt cele care m-au format în ceea ce sunt acum. De la fiecare în parte am preluat, fie ambiția și motivația de a continua pe drumul meu, fie m-am inspirat din stilul lor de interpretare, de transmitere a emoțiilor, fie am căpătat dorința de a căuta să fiu într-o continuă dezvoltare, pentru a fi din ce în ce mai bună. Cu toate acestea, mereu mi-am dorit să îmi creez o identitate artistică unică, A MEA, fără să copiez pe cineva și, cred eu, până acum mi-a reușit!

 

Într-o lume în care totul se schimbă foarte repede, iar tradițiile par uneori uitate, de unde îți iei puterea să mergi mai departe cu autenticitate și răbdare?

Puterea de a merge mai departe cu autenticitate și răbdare, în această lume plină de schimbări, vine din dorința profundă de a păstra VIU tezaurul nostru folcloric, atât de bogat și de divers, de a nu destrăma tradițiile și, implicit, RĂDĂCINILE poporului nostru. Cu toate că în această lume, tradițiile par a fi uneori uitate, eu aleg să lupt pentru a duce mai departe folclorul. Aceasta este dorința mea și datorită ei am această putere de a continua drumul meu, cu toate că pentru mulți, sunt diferită. Nu urmăresc să mă iau după valorile superficiale ale acestei lumi, ci după valorile autentice, profunde și pline de credință. Sunt diferită pentru că aleg să cânt piese din folclorul autentic, în locul altor genuri, “mai la modă”? DA! ȘI MĂ BUCUR CĂ SUNT DIFERITĂ! Și oricât îmi va îngădui Bunul Dumnezeu pe acest pământ, voi continua să lupt și să merg mai departe, urmărind aceste valori morale și promovând AUTENTICUL!

,,Un artist are puterea de a uni oameni, suflete…”

 

Dincolo de voce și costum popular, ce simți că trebuie să transmită un interpret adevărat atunci când urcă pe scenă pentru a atinge sufletul publicului?

Eu simt că un interpret adevărat trebuie să transmită publicului, atunci când se află pe scenă, EMOȚIE prin cântec. Un artist trebuie să atingă sufletele oamenilor prin ceea ce transmite cu glasul său, cu sinceritate, cu dragoste și cu prezență. Un artist are puterea de a uni oameni, suflete… Să râdă împreună, să plângă împreună, să-și amintească, împreună, de rădăcinile lor. Așa că, dincolo de voce și costum popular, un interpret adevărat trebuie să transmită, neapărat, emoție celor care îl ascultă și să trezească, în aceștia, un sentiment înălțător. Așa știi că ai ajuns în sufletul ascultătorului și că acesta te va ține minte mult timp de acum încolo.

 

Dacă ar fi să alegi un singur cântec care te reprezintă cel mai bine în acest moment al vieții tale, care ar fi acela și ce poveste ascunde pentru tine?

În acest moment al vieții mele, simt, într-un mod cu totul deosebit, prezența Bunului Dumnezeu în viața mea și chemarea pe care o am de a cânta Lui, de a îi mulțumi pentru tot și pentru toate, acest lucru ducându-mă către mai multe pricesne. Nu aș alege una singură, pentru că toate îmi sunt dragi și interpretarea lor îmi aduce o împlinire sufletească greu de descris în cuvinte.

 

Ești parte din noua generație de artiști care duc mai departe folclorul românesc. Închide ochii pentru o clipă și scrie-i fetiței Mihaela, cea de acum 10 ani, un gând.

Oh, dar ce întrebare frumoasă și profundă! Aș avea atât de multe să îi spun fetiței Mihaela Andreea de acum 10 ani! Pentru început, aș lua-o în brațe tare, tare și i-aș spune că toate nopțile în care a visat cu ochii deschiși vor avea sens… Că va urca pe scenă cu emoție de fiecare dată, dar că oamenii vor simți adevărul din glasul ei. I-aș spune să nu renunțe niciodată la ceea ce simte atunci când cântă. Să aibă răbdare cu ea, pentru că toate emoțiile, toate lacrimile, toate rugăciunile și toate visurile ei o vor duce exact unde trebuie. Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec. Într-o zi va înțelege că folclorul nu înseamnă doar muzică, ci acasă, familie și dor. Dar i-aș spune și să creadă mai mult în ea. Să nu se teamă că e diferită și să cânte mereu cu sufletul, pentru că exact asta o va face specială. I-aș mulțumi pentru că a avut un suflet pur, plin de speranță, un glas dornic de a fi șlefuit și descoperit, și o fire atât de ambițioasă și muncitoare! În final, aș mai strânge-o încă o dată în brațe, aș săruta-o pe frunte și i-aș spune că orice s-ar întâmpla, Dumnezeu ne este alături și cu voia Lui, vom ajunge acolo unde ne dorim! Să nu uite niciodată să spere, așa cum a făcut-o până atunci!

,,Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec.”

 

 

Daria Moraru vine dintr-un colț liniștit al Prahovei, de unde vocea ei ajunge si se aude mult mai departe. Pentru tânăra artistă, muzica populară e o stare profundă de dor și sensibilitate, un mod de a fi care pornește din rădăcini, din familie și din respect pentru tradiție. Fiecare apariție pe scenă este o mărturie a muncii, a sacrificiilor și a emoțiilor trăite intens, iar autenticitatea este firul invizibil care o leagă de public. Daria ne transmite sentimente și valori care fac ca folclorul să rămână viu și relevant pentru generațiile de azi.

 

,,Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate.”

 

Daria, dacă ar fi să te descrii printr-un singur cântec sau o singură stare, care ar fi aceea și de ce?

Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate. Muzica populară are foarte multă emoție în ea, iar eu mă regăsesc în partea aceea sinceră și profundă. Dacă ar fi să aleg un cântec, ar fi unul care vorbește despre rădăcini, familie și suflet, pentru că asta încerc să transmit și eu atunci când cânt.

 

Cum arată locul din care vii și cât din Prahova se regăsește astăzi în omul și artista Daria Moraru?

Vin din Prahova, un loc frumos, liniștit și plin de tradiții. Cred că locul în care crești îți formează foarte mult felul de a fi. În mine se regăsesc valorile cu care am crescut: respectul pentru oameni, pentru tradiție și pentru muncă. Toate acestea mă însoțesc și astăzi, atât ca om, cât și ca artist.

 

,,Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer.”

 

Îți amintești primul moment în care ai simțit că muzica este parte din identitatea ta?

Da, foarte clar. Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer. Nu era doar un hobby sau o activitate după școală, ci ceva ce simțeam că face parte din mine. De fiecare dată când cântam, simțeam că mă regăsesc.

 

Cine a fost primul om care a crezut cu adevărat în vocea ta și ce impact a avut asupra drumului tău?

Primul profesor cu care am început canto a fost domnul Dănuț Andrei din Câmpina și pot spune că a avut un rol foarte important în începutul meu artistic. A fost omul care m-a încurajat și care mi-a oferit încredere în mine. Mai târziu, am continuat să mă dezvolt la Școala Populară de Arte din Ploiești, alături de domnul profesor Corneliu Irimia, iar acum studiez cu doamna profesoară Magda Suciu din Brașov. Fiecare dintre ei a contribuit la formarea mea și le sunt foarte recunoscătoare.

 

Există un sacrificiu pe care publicul nu îl vede atunci când privește un artist tânăr urcând pe scenă?

Da, cu siguranță. Publicul vede câteva minute pe scenă, dar în spate sunt foarte multe ore de muncă, repetiții, emoții și renunțări. Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun. Dar atunci când faci ceea ce iubești, toate aceste lucruri capătă sens.

,,Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun.”

 

Ai avut vreodată un moment în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să continui?

Au existat momente mai grele, momente de oboseală sau nesiguranță, pentru că orice drum artistic vine și cu provocări. Dar de fiecare dată muzica a fost cea care m-a făcut să continui. Faptul că mă regăsesc în ceea ce fac și susținerea oamenilor apropiați mi-au dat puterea să merg mai departe.

Cum se schimbă Daria atunci când coboară de pe scenă și rămâne singură cu gândurile ei?

Pe scenă sunt foarte energică și emoționată în același timp, dar în afara scenei sunt un om liniștit și sensibil. Îmi place să analizez fiecare moment și mereu mă gândesc cum pot deveni mai bună. Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.

 

,,Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.”

 

Într-o lume în care mulți artiști simt presiunea de a „fi pe placul tuturor”, cât de greu este să rămâi autentică?

Este destul de greu, pentru că există foarte multă presiune și multe tendințe care apar constant. Dar cred că autenticitatea este ceea ce face un artist să fie cu adevărat apreciat în timp. Eu încerc să rămân aproape de ceea ce simt și de valorile mele, pentru că doar așa pot transmite ceva real oamenilor.

 

Ce te-a maturizat cel mai mult, atât ca om, cât și ca artist?

Experiențele trăite pe scenă și întâlnirile cu oamenii m-au maturizat foarte mult. Fiecare concurs, fiecare apariție și fiecare emoție m-au învățat ceva. Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.

,,Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.”

 

Ce îți dorești să simtă oamenii după ce te ascultă? Admirație, emoție, liniște, curaj?

Cel mai mult îmi doresc să simtă emoție. Dacă un om rămâne cu un sentiment frumos după ce mă ascultă, atunci înseamnă că am transmis ceva cu adevărat. Muzica are puterea de a apropia oamenii și de a le atinge sufletul, iar asta îmi doresc și eu să fac prin fiecare interpretare.

 

Cât de importantă este participarea la festivaluri locale și naționale?

Participarea la festivaluri este foarte importantă pentru un artist tânăr. Pe lângă experiența acumulată, ai ocazia să cunoști oameni noi, să înveți și să evoluezi. Fiecare festival vine cu emoții și lecții noi și consider că toate aceste experiențe contribuie la dezvoltarea mea artistică.

 

 

Dacă peste ani cineva ar scrie povestea Dariei Moraru într-o singură frază, cum ai vrea să sune aceasta?

„A cântat mereu cu sufletul și a rămas autentică indiferent de drum.”

 

 

În spatele unui tânăr artist care urcă pe scenă în costum popular se află o întreagă poveste despre familie, memorie și identitate. Pentru Radu Adam, folclorul este o formă de continuitate. Crescut în spiritul tradițiilor și al respectului pentru patrimoniul cultural românesc, artistul din Codlea vorbește cu emoție despre copilărie, despre cântecele patriotice care îl definesc și despre nevoia de a păstra autenticitatea într-o lume tot mai superficială. Împreună cu familia sa, Radu Adam reînvie obiceiuri uitate, salvează obiecte de patrimoniu și încearcă să aducă tradiția mai aproape de tineri, fără să îi piardă sufletul.

Radu, să începem!

 

Radu, când spui „acasă”, ce imagine îți vine prima dată în minte: oamenii, costumul popular, muzica, satul românesc, familia, orașul în care trăiești?

Acasă este locul unde se află tot ce iubesc: părinții, sora, bunicii și toate amintirile mele. Acasă este pământul pe care pășesc și roadele lui de care mă bucur. Sunt lucrurile vechi descoperite prin lăzile de zestre, prin șuri și grajduri. Acasă sunt bătrânii cu chipurile brăzdate de riduri și mâinile muncite de ani de trudă. Acasă este cântecul popular cu care am crescut, sunt oamenii și poveștile lor de la care am învățat foarte multe. Acasă este, de fapt, totul.

 

De curând, alături de sora mea, am lansat piesa „La casa unde am crescut”, iar primele versuri spun așa: „La casa unde am crescut, tot ce-o fost bun am avut, dragostea nu ne-o lipsit și credința ne-o-ntărit.”

 

 

Ai crescut într-o familie în care tradiția este trăită. Cum ți-a influențat copilăria această apropiere de patrimoniul cultural?

Da, așa este. De mic, părinții m-au crescut în spiritul tradițiilor și m-au învățat să respect și să prețuiesc moștenirea lăsată de înaintașii noștri. Cu multă muncă și suflet, am reușit să readucem la viață obiceiurile din Codlea și să păstrăm frumusețea lor vie.

Încă din copilărie am observat că, în familia mea, cei dragi purtau haine tradiționale, pe atunci eu le vedeam ca pe niște haine „țărănești”, fiind prea mic să înțeleg adevărata lor valoare. Pe mine și pe sora mea ne îmbrăcau în straie românești la fiecare sărbătoare importantă. Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție. Părinții noștri erau mândri și ne încurajau mereu.

Mai târziu, am început să cântăm, iar lucrurile au prins și mai mult contur. Toate aceste experiențe m-au influențat profund, m-au învățat să fac diferența între autentic și superficial, să văd frumusețea adevărată și să apreciez valoarea tradițiilor noastre.

 

,,Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție.”

 

Îți amintești primul moment în care ai îmbrăcat voit costumul popular? Cum te-ai simțit? A trezit ceva în tine?

Da. Îmi amintesc că de 1 Decembrie am vrut neapărat să merg la Alba Iulia. Mi-am îmbrăcat cămașa de moț pe care tata o avea din copilărie, am luat steagul în mână și deși ai mei erau înghețați de frig, eu nu voiam să mai plec de la paradă. Am stat la toată parada, apoi am luat Cetatea și muzeele la pas.

Îmi doream să fac poze cu fiecare bust pe care îl vedeam. Aveam doar 5 ani, iar fotografiile de atunci au rămas o mărturie a acelor momente. Eram foarte mândru că sunt român, simțeam că fac parte dintr-o poveste importantă și mă simțeam special. Țin minte și acum cum îmi bătea inima tare de emoție și bucurie.

 

Într-o generație atrasă tot mai mult de modern și rapid, de unde vine dorința ta de a rămâne atât de aproape de folclor și de rădăcini?

Într-o zi, într-o discuție cu mama despre folclorul de altădată, i-am spus că acest folclor autentic este ascultat de tot mai puțini oameni și pare să fie pe cale de dispariție. Am mâhnit-o, iar ea mi-a spus să am răbdare că voi crește și voi înțelege, că dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi, vertical și neschimbat.

Astăzi îi dau dreptate. De-a lungul anilor, am reușit să adun în jurul meu un public minunat, care iubește autenticul, iar acum mă bucur sincer de sprijinul și susținerea lor necondiționată.

,,dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi.”

 

Cât din omul Radu Adam se regăsește în cântecele pe care le interpretezi? Există o durere, o bucurie sau o lecție personală care îți schimbă felul în care cânți?

Mă regăsesc în tot ceea ce cânt, simt că fac parte din această poveste și duc cu bucurie cântecul mai departe, oriunde merg. Dacă o piesă nu îmi place, nu o interpretez, decât în cazul în care este dorința cuiva. Probabil nu reușesc să transmit aceeași trăire și emoție pe care le am atunci când cânt o melodie apropiată sufletului meu.

În ceea ce privește piesele din repertoriul propriu, sunt foarte exigent. Lucrez și rafinez materialul până ajunge exact așa cum îmi doresc și până mă regăsesc pe deplin în el.

 

Ai obținut premii și recunoaștere încă de tânăr. Cum reușește un artist să rămână sincer cu sine atunci când apar aplauzele și validarea publicului?

Da, am obținut premii încă de la o vârstă fragedă. Sunt foarte exigent cu mine însumi, iar în familia mea am crescut într-un spirit al sincerității. Nu ne-am menajat niciodată. Dacă mama îmi spunea „a fost bine” pentru a mă încuraja, peste câteva zile revenea și îmi arăta unde crede că mai pot îmbunătăți, iar tata nu m-a protejat de critici. Amândoi au știut mereu că pot mai mult.

Le sunt recunoscător celor care mă susțin și mă aplaudă, pentru că îmi oferă un sprijin emoțional și siguranța de a merge mai departe. Totuși, nu cred că aplauzele vin din politețe, ci din faptul că oamenii chiar simt și apreciază momentul pe care îl trăiesc pe scenă.

,,Sunt foarte exigent cu mine însumi.”

 

Ce înseamnă pentru tine Codlea? Este doar locul din care vii sau simți că ai și o responsabilitate față de comunitatea care te-a format?

Codlea înseamnă acasă, în primul rând, prin familia mea. De multe ori poți avea impresia că nu ești suficient apreciat chiar în locul în care ai crescut, însă noi am reușit să pornim numeroase proiecte în comunitate și să adunăm în jurul nostru oameni frumoși, care ni s-au alăturat cu drag.

 

Împreună am readus la viață obiceiuri uitate, precum legatul mestecenilor la porți în ajunul Sfântului Gheorghe, colindul specific „Dragu’ Sfinte Neculai” sau un vechi obicei asemănător unui „zorit” în ajunul Sfântului Ioan.

 

Colecția de costume și obiecte tradiționale a familiei Adam pare un adevărat act de salvare culturală. Ce ai descoperit despre oameni și despre trecut prin aceste obiecte? Ce anume din portul codlean îți este cel mai drag și de ce?

Colecția noastră adună piese și obiecte din toate colțurile țării și a început din pasiunea mamei, fiind apoi susținută, înțeleasă și îndrăgită de toți membrii familiei. De mici am colindat țara și am ascultat poveștile de viață ale oamenilor, fiecare lăsând în mine o impresie aparte.

Familia tatălui meu are rădăcini în Codlea. Păstrăm scrisoarea străbunicului trimisă de pe front, șerparul pe care bunicul și-a prins tricolorul desprins dintr-o decorație, batista cu care delegația din Codlea a mers pe Câmpia Libertății de la Blaj, baticul străbunicii, care a făcut parte din Consiliul Reuniunii Femeilor Române, precum și numeroase fotografii vechi.

De fiecare dată sunt foarte atent la detalii, mai ales când încerc să refac costumele tradiționale din Codlea de altădată. Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.

Din aceste documente și obiecte am descoperit cât de simplu, frumos și așezat își trăiau oamenii viața, respectând cu strictețe rânduiala creștină.

 

,,Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.”

 

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți? De ce tocmai acela?

Sincer, nu există un singur cântec care să mă emoționeze de fiecare dată, însă cel mai mult simt cântecele patriotice. Ele au o încărcătură aparte, transmit dragostea de țară, respectul pentru neam și pentru valorile noastre, iar de fiecare dată când le interpretez retrăiesc emoții puternice.

În același timp, sunt foarte apropiat și de cântecele din Ardeal pentru că ele poartă mesajul, energia, bucuria și autenticitatea locurilor din care provin. Prin aceste melodii simt că mă conectez cel mai bine cu oamenii și cu rădăcinile mele.

 

Cum vezi viitorul folclorului? Crezi că tinerii mai pot fi apropiați de această lume sau e nevoie de o altă formă de a o transmite?

Cred că folclorul are în continuare un viitor, chiar dacă provocările sunt mari. În jurul meu am prieteni cu care pot cânta și juca, ceea ce îmi arată că această lume nu s-a pierdut. Este greu, dar nu imposibil, iar dacă suntem perseverenți putem merge mai departe. Chiar dacă numărul celor care ascultă acest gen de muzică pare să fie mai mic, nu trebuie să ne descurajăm.

Împreună cu sora mea, Lorena, care coordonează și corul de copii al bisericii, încercăm să adunăm în jurul nostru copii și tineri, pe care îi învățăm să cânte și să participe la diverse activități culturale. Cred că tocmai implicarea lor este cheia continuității.

Avem bucuria să colaborăm cu mai multe ansambluri din țară și să avem alături de noi doar colegi tineri care încă păstrează tradițiile și linia autentică, atât în joc, cât și în cântec. Sunt colegi sufletiști, bine pregătiți, care pun pasiune în tot ceea ce fac și contribuie la menținerea vie a folclorului românesc.

În plus, consider că folclorul trebuie adus mai aproape de generația tânără prin forme adaptate vremurilor de azi prin proiecte educaționale, evenimente interactive și chiar prin mediul online, fără a-i pierde însă autenticitatea. Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.

 

,,Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.”

 

Care a fost momentul în care ai simțit cel mai puternic că munca ta are sens? Un spectacol, o întâlnire, o reacție a publicului?

Au fost mai multe momente care m-au făcut să simt cu adevărat că munca mea are sens.

Unul dintre ele a fost în 2016, când am obținut Marele Premiu la Festivalul „Brașov Art Talent”, deși aveam doar 11 ani. De-a lungul timpului am obținut și alte premii și distincții importante, printre care „Crucea Șaguniană pentru Mireni”, oferită de Înaltpreasfințitul Laurențiu Streza, în 2024, ca membru al Coralei „Corona” a Inspectoratului de Jandarmi Brașov, dar și premiul pentru „Cel mai bun artist solo” la Gala Muzicii Brașovene, organizată de Radio România Brașov în anul 2026. A fost un moment special, pentru că am simțit că folclorul, într-o competiție cu multe genuri muzicale, a fost cu adevărat apreciat.

Pe drumul cântecului am pășit timid, sub îndrumarea domnului Costel Radu, coordonator al grupului „Florile Codlei” la acea vreme, cel care i-a convins pe părinții mei să mă înscrie la Școala Populară de Arte și Meserii „Tiberiu Brediceanu” din Brașov, unde l-am avut îndrumător pe domnul profesor George Muraru.

La început de drum am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, care m-au susținut, m-au îndrumat și mi-au oferit încredere, printre ei fiind violonistul Daniel Iancu Ticușor și maestrul Nicolae Furdui Iancu. Un moment definitoriu a fost și întâlnirea cu maestrul Stelian Stoica în 2019, un om extraordinar care mi-a oferit încredere și sfaturi esențiale. Mă vedea ca pe un viitor bariton și spunea că am o voce care are multe de transmis. În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.

De-a lungul timpului am fost sprijinit și de alți mentori valoroși, precum Lavinia Goste, Marius Zorilă, Mariana Anghel și doamna profesor Gabriela Iuga Șeicanu.

 

,,În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.”

 

Dacă peste ani cineva ar deschide lada de zestre culturală lăsată de generația voastră, ce ai vrea să găsească acolo despre Radu Adam?

Mi-aș dori ca, atunci când cineva ar deschide acea ladă de zestre culturală, să găsească un om care a iubit folclorul cu sinceritate și l-a trăit cu respect și responsabilitate. Să se vadă munca, seriozitatea și dragostea pentru tradiție, dar și dorința de a duce mai departe ceea ce am primit de la înaintași.

Aș vrea să rămână în urmă imaginea unui om care a fost retras, serios și vertical, dar care a știut să transmită emoție prin ceea ce a făcut. Aș vrea ca oamenii să se bucure de interpretările mele și de mesajul pe care am încercat să-l duc mai departe.

Aș vrea să se vadă că noi, familia Adam, am mișcat lucrurile în comunitate, că am pus suflet și am contribuit la păstrarea și readucerea tradițiilor. Aș vrea să rămână un port popular nealterat, autentic, așa cum l-am moștenit și l-am iubit.

Mi-aș dori, de asemenea, să existe un muzeu la care lucrăm și în care să fie adunate toate resursele și poveștile noastre. Și, poate cel mai important, aș vrea ca tot ceea ce am făcut să fie văzut chiar și de cei care, la un moment dat, au ales să nu vadă.

Și nu în ultimul rând, mi-aș dori să rămân o emblemă a folclorului din Țara Bârsei.

 

Educația adevărată începe cu încredere, cu relații sincere și cu oameni care aleg, zi de zi, să rămână aproape de copii și de nevoile lor reale. Un astfel de om este și doamna profesor de limba și literatura română Sorina Puian care, din septembrie 2023, a îmbrățișat cu bucurie funcția de director din interiorul Școlii Gimnaziale Bârghis, din județul Sibiu.

În acest interviu s-a vorbit despre parcursul în educație, despre provocările și frumusețea școlii rurale, despre ce înseamnă educație cu sens și despre felul în care Programul Școala Încrederii a contribuit la transformarea comunității  școlare din care face parte și își lasă amprenta.

Este o conversație despre punți, despre oameni și despre credința că fiecare copil merită să fie văzut, ascultat și sprijinit să crească.

 

 

V-a ales meseria pe dumneavoastră sau reciproca este valabilă?

De multe ori simt că nu eu am ales această meserie, ci ea m-a ales pe mine. A venit firesc, ca o chemare, ca un drum care s-a deschis singur și pe care am mers cu încredere, chiar și atunci când a fost greu.

Întreaga mea activitate didactică s-a desfășurat în mediul rural, un spațiu al autenticului, al relațiilor adevărate și al copilăriei trăite cu sinceritate. Aici am învățat că educația nu se face din manuale perfecte, ci din priviri, din răbdare, din prezență și din credința că fiecare copil are un potențial care așteaptă să fie descoperit.

Mă simt privilegiată să pot fi parte din viața acestor copii, să le cunosc poveștile, familiile, visurile și temerile, să cresc odată cu ei și să le ofer, dincolo de cunoștințe, încredere. Nu aș schimba această alegere pentru nimic în lume, pentru că școala rurală mi-a oferit cel mai valoros dar: sensul profund al meseriei de dascăl.

Pentru mine, a fi profesor înseamnă a rămâne aproape de oameni și de rostul adevărat al educației.

 

Ce vă motivează să nu schimbați domeniul de activitate și să rămâneți în sistemul de educație?

Mă motivează sensul profund al muncii mele și impactul real pe care îl pot avea în viețile copiilor. Educația este unul dintre puținele domenii în care rezultatele nu se văd imediat, dar se simt pe termen lung, în felul în care un copil capătă curaj, încredere și dorința de a merge mai departe.

Rămân în sistemul de educație pentru că aici simt că sunt necesară, că pot construi, chiar și în contexte dificile. Mă motivează fiecare progres mic, fiecare copil care începe să creadă în el, fiecare profesor care prinde curaj, fiecare comunitate care se adună în jurul școlii.

Educația nu este un drum ușor, dar este un drum care contează. Atât timp cât pot contribui la formarea unor oameni mai buni și mai încrezători, știu că locul meu este aici.

 

Cum arată pentru dumneavoastră educația de calitate, ce înseamnă concret?

Pentru mine, educația de calitate începe cu relația. Cu un copil care se simte în siguranță, văzut și respectat. Abia apoi vin conținuturile, metodele și performanța academică.

Educația de calitate înseamnă profesori care știu să predea, dar mai ales știu să asculte; o școală care pune accent pe starea de bine, pe încredere și pe sensul învățării; un proces educațional adaptat realităților fiecărui copil și fiecărei comunități.

În mediul rural, educația de calitate nu se măsoară doar în rezultate sau statistici, ci în șanse oferite, în drumuri deschise și în oameni care prind curaj să viseze. Este o educație care formează nu doar elevi buni, ci oameni echilibrați, autonomi și responsabili, capabili să se adapteze și să își găsească locul în lume.

 

Cum i-ați apropiat de elevi de învățare?

I-am apropiat pe elevi de învățare pornind de la cine sunt ei și de la lumea în care trăiesc. La Școala Gimnazială Bârghiș, copiii vin cu povești de viață diferite, cu ritmuri proprii și cu o nevoie mare de a fi ascultați și validați. Am înțeles repede că învățarea începe atunci când copilul simte că aparține.

Am adus în clasă exemple din viața lor de zi cu zi, din comunitate, din natură, din experiențele simple, dar autentice. Am încurajat învățarea prin dialog, prin proiecte, prin lucru în echipă și prin activități care să le dea curaj să se exprime, fără teama de greșeală.

Am pus accent pe relație, pe încredere și pe pași mici, dar siguri. Când elevii simt că sunt văzuți și apreciați, devin mai deschiși, mai curioși și mai implicați. Pentru mine, apropierea de învățare nu a însemnat să cer mai mult, ci să ofer mai mult sens fiecărui demers educațional.

 

De ce ați ales să faceți parte din Programul Școala Încrederii? Ce ați reușit să schimbați prin acest Program la dumneavoastră?

Am ales să fac parte din Programul Școala Încrederii pentru că a pus în cuvinte și în practică ceea ce eu simțeam deja că este esențial în educație: relația, încrederea și starea de bine. Nu am căutat rețete rapide, ci sens, coerență și instrumente care să mă ajute să construiesc o școală în care copiii și profesorii să se simtă în siguranță.

Prin acest program, am reușit să schimb, în primul rând, perspectiva mea: am învățat să privesc mai atent la oameni, nu doar la rezultate, să ascult mai mult și să creez spații reale de dialog. Am devenit mai conștientă de impactul pe care îl are fiecare gest, fiecare cuvânt și fiecare decizie asupra comunității școlare.

Programul m-a ajutat să fiu un lider mai empatic, mai prezent și mai asumat, să am curajul de a construi pas cu pas o cultură a încrederii în școala mea. Schimbarea a început cu mine și s-a extins firesc către elevi, profesori și părinți, pentru că încrederea se construiește din interior spre exterior.

 

 

Dacă ar fi să puteți schimba un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Dacă aș putea schimba un singur lucru în sistemul de învățământ, aș schimba felul în care este înțeles contextul. Avem, încă, tendința de a aplica aceleași așteptări, aceleași ritmuri și aceleași standarde unor realități foarte diferite.

Diferențele dintre mediul rural și cel urban sunt reale și profunde, nu doar la nivel de resurse, ci mai ales la nivel emoțional și social. În școala rurală, înainte de a face transfer de conținuturi științifice, este esențial să construim un fundament emoțional sănătos pentru elevi: siguranță, încredere, stabilitate și sentimentul că aparțin. Fără acest fundament, învățarea rămâne fragilă și superficială.

Aș schimba perspectiva de la „toți la fel” la „fiecare acolo unde este”, cu respect pentru comunitatea din care vine copilul. Educația de calitate, mai ales în mediul rural, nu poate fi făcută de școală singură. Este nevoie de implicarea întregii comunități – profesori, părinți, autorități locale, parteneri – care să construiască împreună un ecosistem educațional coerent și susținător.

Doar atunci școala devine un spațiu al șanselor reale, nu al comparațiilor nedrepte.

 

 

Actriță, fondatoare ARTIZ Theatre Company și creator de experiențe care aduc oamenii mai aproape unii de alții, Iza Porumbu trăiește într-un ritm intens, construit din pasiune, vulnerabilitate și curajul de a transforma ideile în realitate. Dincolo de spectacole, evenimente și proiecte culturale, interviul acesta vorbește despre omul din spatele scenei — despre sensibilitate, ambiție, risc și dorința de a construi o comunitate în care arta nu este doar consumată, ci trăită cu adevărat.
Iza, mulțumesc! Să începem!
„Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe.”

 

Dacă ar fi să te definești dincolo de profesie, cine este Iza atunci când nu mai există scenă, rol sau public?

În ultimii 8 ani, de când m-am mutat înapoi la Brașov, o mare parte din viața mea a însemnat profesia, compania ARTIZ și toate evenimentele sau spectacolele avute. Mi-a luat destul de mult să „încep” să am și o viață personală, fiind foarte focusată pe proiecte și muncă. Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe. Pot să spun că este o persoană, în primul și în primul rând, plină de energie și pasiune – Aries power. Și când spun energie, mă refer la ENERGIE. Sunt foarte activă și mă inspiră aproape orice văd și orice simt. Sunt o persoană sensibilă, deși nu pare la prima vedere, însă iubesc frumosul în toate formele lui. Îmi plac animalele și petrec mult timp cu ele. Îmi place să călătoresc, să descopăr lumea vastă în care ne aflăm și să o fac mai bună cu tot ce pot.
„Țin minte fraza: „Prin teatru devin cea mai bună versiune a mea”. Și chiar așa este. Teatrul îmi oferă șansa să fiu cine sunt cu adevărat, îmi acceptă toate luminile și umbrele, toate momentele de forță și de vulnerabilitate.”

 

Care a fost primul moment din viața ta în care ai simțit că teatrul nu e doar o pasiune, ci o necesitate?

M-am apucat de teatru la 12 ani și nu cred că o să mă opresc vreodată. Cred că momentul conștientizării a fost când îmi scriam scrisoarea de motivație pentru a intra la facultatea de teatru din Londra. Țin minte fraza: „Prin teatru devin cea mai bună versiune a mea”. Și chiar așa este. Teatrul îmi oferă șansa să fiu cine sunt cu adevărat, îmi acceptă toate luminile și umbrele, toate momentele de forță și de vulnerabilitate. În teatru am descoperit că sensibilitatea mea este, de fapt, o forță. Teatrul m-a învățat să-mi transform până și punctele slabe în atuuri și să le dau un sens. Fără teatru probabil aș fi fost un avocat bun, un sales person forță sau un boss lady, găseam eu ceva, dar în teatru pot să fiu toate la un loc, pe rând sau deodată, și să nu mă plictisesc niciodată.
„Teatrul m-a învățat să-mi transform până și punctele slabe în atuuri și să le dau un sens.”

 

Ce ai pierdut pe drumul spre actorie – și ce ai câștigat în schimb?

Pragmatic vorbind, probabil primul milion până la 30 de ani, dar timpul și viața m-au învățat că, dacă faci ceva cu pasiune, orice e posibil. If you can dream it, you can achieve it!
„Sensibilitatea este o putere și că eu pot orice vreau să pot – inclusiv să fiu o actriță bună. Contează mult să crezi în arta ta și, implicit, în tine.”

 

Ai studiat în afara țării. Ce ți-a zdruncinat cel mai mult felul de a înțelege arta și pe tine însăți în acea perioadă?

Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam. Am ales o facultate care avea un modul complex – actorie, regie, producție și business în artă. Am descoperit că sunt infinit de multe posibilități de expresie. Că nu ai cum să le știi pe toate și că fiecare artist e liber să aleagă ce vrea și ce i se potrivește. Iza de atunci era naivă și neîncrezătoare, nici măcar nu eram sigură că sunt o actriță bună. Până când am fost la un curs de method acting la Paris, cu oameni ce predau la Hollywood și care m-au învățat să intru atât de profund în natura umană, încât am învățat să plâng „la comandă”, dar nu fals, ci chiar să simt energia potrivită pentru a plânge natural. A fost pe cât de dur și dureros, pe atât de transformațional. Abia ani mai târziu, când chiar am reușit să fac asta și în fața unui public, la un spectacol de teatru, atunci am zis: wow, chiar pot. Parcă publicul nici nu respira și toată puterea stătea în lacrimile mele reale. Atunci am înțeles, cu adevărat, că sensibilitatea este o putere și că eu pot orice vreau să pot – inclusiv să fiu o actriță bună. Contează mult să crezi în arta ta și, implicit, în tine.

„Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam.”

 

Te-ai întors în Brașov după experiența din afară. Ce ai simțit că trebuie să construiești aici și nu în altă parte?

Când am plecat, nu aveam în plan să mă întorc sau să rămân, pur și simplu nu vedeam ce va urma. După 3 ani de facultate și un an în care aveam un contract ca actriță în UK, am decis că nu-mi văd viitorul acolo și că acasă mă simt mai bine. Nu doar pentru că aici era „acasă”, ci pentru că rezonez mult mai bine cu energia din România. Aici e o libertate mai mare, cel puțin pentru mine ca artist și antreprenor. Voiam să dau mai departe din tot ce am învățat și să cresc o comunitate aici. La facultate aveam mulți practicanți străini din toată lumea care veneau cu compania lor să ne prezinte fie workshop-uri, fie spectacole și pentru mine era absolut fascinant să faci așa ceva independent și exact în stilul artistic pe care îl vrei. Erau ca niște zei la care mă uitam de parcă mă învățau nemurirea sufletului. Vara mergeam la festivalul internațional de teatru din Arezzo, Italia, unde se întâlneau companii din toată lumea și împărtășeau cunoștințe și show-uri. Atunci am zis că asta vreau și eu să fac. Aveam deja rădăcina visului: să am propria companie de teatru. Zis și făcut, fiind un om de acțiune, în 2018 am fondat ARTIZ Theatre Company la Brașov. Am zis că e simplu, artă și Iza = ARTIZ.
„Fiind un om de acțiune, în 2018 am fondat ARTIZ Theatre Company la Brașov. Am zis că e simplu, artă și Iza = ARTIZ.”

 

 

Astăzi nu ești doar actriță, ci și fondatoare de comunitate. Ce înseamnă pentru tine ARTIZ – mai mult spațiu artistic sau spațiu uman?

ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități. Deși a început ca o companie pur de artă teatrală, în ani s-a transformat în mult mai mult de atât. Am plantat rădăcinile și am lăsat ARTIZ-ul să crească așa cum a vrut, cum a simțit și cum vrea și publicul.

În prezent am dezvoltat 3 laturi:

  1. Educație prin teatru și cinematografie (cursuri, workshop-uri, team-buildinguri și proiecte internaționale Erasmus+)
  2. Turism cultural (Dracula Events cu actori live în Castelul Bran, încă din 2018, este unul dintre proiectele noastre cele mai longevive și ongoing, tururi interactive cu personaje live în Brașovul medieval)
  3. Entertainment – segmentul cel mai popular, care include producție de la A la Z de piese de teatru originale, filme de scurt și lung metraj, documentare și o gamă lungă de evenimente sociale: Speed Dating, networking events, social dinners, gale caritabile, petreceri tematice, creație de evenimente imersive în toate genurile și sub toate formele.

Cele 3 ramuri care au crescut sunt foarte complexe și am o libertate de creație fantastică, ceea ce îmi oferă multă satisfacție. La fiecare câteva luni vin cu noi idei și noi propuneri de proiecte. Caut oameni faini cu care să colaborez și alături de care să le aduc la realitate. Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.

„Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.”

 

 

Lucrezi constant cu oameni, mulți dintre ei tineri, în workshopuri și experiențe. Ce vezi că le lipsește cel mai mult generațiilor de azi?

Motivația și perseverența. Parcă nu au un foc care să ardă în ei suficient de tare, care să îi împingă să creadă că orice e posibil. Dacă mergi pe ceea ce te pasionează cu adevărat, studiezi și acționezi, nu are cum să nu funcționeze. Poate că îți trebuie și un gram de noroc, dar dacă îi dai înainte, orice s-ar întâmpla, tot ai șanse să îți iasă. Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.
„Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.”

 

Ai creat contexte în care oamenii se întâlnesc, se deschid, se descoperă. Ce te fascinează cel mai mult la transformările lor?

Faptul că s-au creat familii și inclusiv s-a dat viață unor noi suflete pentru că oamenii s-au întâlnit la evenimentele ARTIZ. Mulți și-au schimbat total viața prin noi proiecte profesionale sau relații personale.
„ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități.”

 

 

Cum arată o zi obișnuită din viața ta acum? Există echilibru sau trăiești într-un flux continuu de creație?

Muncă, muncă și iar muncă. Tot ce mi se întâmplă se transformă, într-un fel sau altul, într-un eveniment sau într-o formă de artă. Nu prea stau degeaba, deși am auzit că cică e bine. Zilele sunt destul de pline, în general, iar atunci când iau o pauză, în general călătoresc.

 

Ai construit evenimente care combină teatrul cu socializarea, dezvoltarea personală și chiar distracția. Unde se termină arta și unde începe viața reală? Sau nu există graniță?

Toate evenimentele mele au o doză de artă și de socializare, nu prea există granițe clare. Când ești artist, vezi totul prin filtrul artistic, cumva. Arta este viață și viața este o altă formă de artă.

 

„Este o luptă să reziști și să exiști. Doar din artă nu supraviețuiești. E nevoie să fii atât de creativ și maleabil și să combini arta cu tot felul de alte experiențe, asta dacă nu ai o căruță de bani în spate sau deja un nume mare.”

 

Să construiești ceva de la zero a fost un risc? Cum vezi acum situația?

Oh, da, clar e un risc. Mai ales în primii ani când lucrurile și proiectele nu erau așa multe. M-am gândit de 1000 de ori să mă apuc și de altceva. Dar parcă ceva nu m-a lăsat efectiv să mă las și am crezut că va fi mai bine. Și chiar așa a fost, din ce în ce mai bine. După 3 ani pot să spun că am văzut o pantă în creștere, iar abia după 5 ani a început chiar să meargă bine. Acum pot doar să sper că această pantă în ascensiune continuă. Și să fac tot ce ține de mine să crească.
„Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja.”

 

 

Cum vezi Brașovul astăzi din punct de vedere cultural? Este un loc care hrănește artiști sau unul în care trebuie să lupți constant să exiști?

Este o luptă să reziști și să exiști. Doar din artă nu supraviețuiești. E nevoie să fii atât de creativ și maleabil și să combini arta cu tot felul de alte experiențe, asta dacă nu ai o căruță de bani în spate sau deja un nume mare. Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja. Avem nevoie să facem lucruri mai mult împreună, doar așa putem fi mai puternici. Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură. Trăim într-o lume destul de individualistă, cu microcercuri, dar uneori un simplu share pe social media ajută enorm.
„Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură.”

 

 

Publicul din orașe mai mici e diferit. Cum „educi” un public să simtă nevoia de artă, nu doar să o consume ocazional?

O întrebare la care mă gândesc de ani de zile. Sinceră să fiu, încă nu știu cum îi miști, am încercat 100 de variante. Ce am observat eu că funcționează este să le satisfaci o nevoie clară sau să îi ajuți cu ceva. Să mergi la un spectacol sau la un eveniment nu e doar despre „a susține artiștii”, este și despre a te susține pe tine să vezi lumea cu alți ochi, să îți lărgești orizonturile, să descoperi lucruri noi despre tine și să simți că viața nu este doar despre „a avea”, ci și despre „a fi”.
„Să simți că viața nu este doar despre „a avea”, ci și despre „a fi”.”

 

 

Cum arată pentru tine succesul astăzi – și cât de diferit este față de cum îl vedeai la început?

Astăzi înseamnă să am libertatea de a crea și de a organiza ce simt că este nevoie să transmit în lume și să pot să trăiesc doar din asta, fără să fie nevoie să am surse extra de venit. La început credeam că vreau să fac doar teatru, astăzi vreau mult mai mult. Vreau o lume mai bună, mai implicată în comunitate, mai prezentă în viață. Vreau ca artiștii să fie liberi și să aibă puterea și circumstanțele potrivite să ofere, dar să și primească pe măsură. Suntem atât de obișnuiți să dăm tot din noi și avem nevoie să fim și noi ocrotiți și sprijiniți. Așa că m-am decis să susțin mișcarea artistică și orice creator — dacă vine la mine, îi ofer resurse și sprijin ca să construim o idee împreună. Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta. Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.
„Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta.”

 

 

Dacă ai putea vorbi cu versiunea ta mai tânără, aflată la început de drum, ce i-ai spune fără menajamente?

Nu mai lua totul atât de personal, nu mai pune chiar totul la suflet. Fii mai calma. Chiar ești bună la ce faci, poți să ai încredere în alegerile făcute. Ești pe drumul cel bun!

 

 

Ce întrebare despre tine nu ți-a pus nimeni niciodată, dar ai fi vrut să ți se pună?

Care ar fi rolul pe care ai vrea sa îl joci și cu care ai putea sa câștigi un Oscar?
„Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.”

Într-o Românie în care diferențele dintre mediul urban și cel rural continuă să influențeze profund accesul la educație, Asociația BookLand se remarcă printr-un parcurs aparte și o misiune curajoasă. Pornită inițial ca un târg urban de carte, inițiativa s-a transformat, în timp, într-un amplu proiect educațional dedicat copiilor de la sat, acolo unde nevoia de sprijin este adesea cea mai mare.

În acest interviu, descoperim de la președinta asociației, Mihaela Petrovan, cum a evoluat BookLand de-a lungul celor 15 ani de activitate, ce a stat la baza acestei transformări și cum reușește astăzi să ofere nu doar speranță, ci și soluții concrete pentru viitorul tinerilor din mediul rural. Nu singură, evident. Are mulți îngeri păzitori lângă ea.

Să o cunoaștem!

 

 

Cum a luat naștere Asociația BookLand și care a fost ideea inițială din spatele proiectului?

Asociația BookLand n-a fost de la început croită așa cum o vedeți azi, după 15 ani de fapte bune. S-a născut ca târg urban de carte și s-a transformat într-o misiune educațională dedicată copiilor de la sat.

De inspirat m-au inspirat oamenii întâlniți de-a lungul vieții, discuțiile cu diverși copii, problemele sistemului, lumea ideală în care mi-aș fi dorit să trăiesc, importanța pe care a avut-o educația în ochii mei, eu fiind copil de învățătoare. Iar lui BookLand i-au dat cu adevărat aripile când mi-am dat seama că antreprenoriatul social este cel care mă împlinește real (după o carieră de aproape două decenii în marketing și publicitate), când am ales să mă implic 100% în asociație, cooptându-i și pe alții, cu aceeași viziune despre o ALTFEL de educație.

 

Ce v-a determinat să vă concentrați în mod special pe educația copiilor din mediul rural?

Am fost și eu ca ei. Un copil amărât cu vise mărețe. Și mi-am promis că voi munci până când, într-o zi, voi avea puterea să schimb ceva în lumea asta. În plus, neavând proprii mei copii, am ales să îi iubesc pe ai altora.

În 2020, când BookLand avea deja mulți ani de activitate, cu târguri de carte și evenimente în orașe din toată țara, unul dintre parteneri ne-a provocat să renovăm o sală de clasă într-o școală rurală. A fost o revelație, pentru că atunci ne-am dat seama că de noi era mai multă nevoie la sat, nu la oraș! Așa că ne-am suflecat mânecile și ne-am apucat de treabă și, în numai câțiva ani, au venit alături de noi sute de companii din mediul privat. Cu ajutorul lor, am renovat 80 de școli și grădinițe rurale, am organizat proiecte educaționale, tabere, am creat materiale prin care să-i inspirăm pe tineri. În 2024, am făcut împreună pasul următor și ne-am apucat de construcția Campusului Profesional în sistem Dual din satul Vulturești (județul Argeș). Motivul? Ne-am dat seama că nu este suficient să reparăm și înfrumusețăm școli între ai căror pereți mentalitățile nu se schimbă, când putem pune bazele unui nou model de educație, unul care să îi pregătească pe copii pentru viață, nu doar pentru note și examene. Și asta și facem în această super-școală pe care o construim de 1 an și jumătate, unde oferim educație de calitate (teoretică + practică) și îi pregătim pe tineri în mod real, pentru cerințele actuale de pe piața muncii. Totul, fără ca familiile lor să scoată vreun ban din buzunar pentru transport, masă, uniforme, rechizite, manuale, afterschool & activități extracurriculare.

 

 

Cum a apărut ideea Bursele BookLand și ce nevoie ați identificat în teren?

Mulți elevi de la sat, foarte buni la învățătură, după ce termină clasa a VIII-a, n-au niciun sprijin pentru a merge la liceu și facultate. Întrerup studiile, muncesc cu ziua, pleacă din țară și, mai devreme sau mai târziu, ajung șomeri. Pentru toți acești copii sclipitori, pe care nu vrem să-i lăsăm să se piardă, am lansat Bursele BookLand, ajunse anul acesta la cea de-a treia ediție. Programul numără în prezent 7 bursieri, care au început clasa a IX-a beneficiind fiecare de o bursă de 35.000 EURO, mulțumită partenerilor noștri: PRO TV (6 burse) și Star Assembly (1 bursă). În 2026 continuăm tradiția și, tot grație PRO TV, premiem alți 3 copii merituoși de la sat, oferindu-le sprijin financiar pentru acoperirea costurilor timp de 7 ani, pentru cazare, rechizite, transport, mâncare, precum și alte lucruri necesare pregătirii lor academice. Ne dorim să fie cât mai multe înscrieri valoroase din întreaga țară, care vor fi analizate de un juriu exigent, ulterior, cei 3 tineri de clasa a VIII-a fiind prezentați pe scena Galei BookLand, care are loc anul acesta pe 28 mai, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București.

 

Ce calități căutați la elevii care aplică?

Să aibă nu doar medii de 10 în catalog, ci și rezultate excepționale la olimpiade și alte concursuri școlare, precum și înclinații de care să se preocupe cu pasiune. Dorim să îi cunoaștem pe cei care sunt activi, la nivel de clasă sau școală, animați de tot felul de proiecte și inițiative și cu simț civic dezvoltat. Căutăm firi dezinvolte, copii care nu se sfiesc să vorbească despre ei și despre visurile lor, care îndrăznesc să fie autentici și să „stoarcă” fiecare secundă din interviul cu noi, nelăsând să le scape acest tren. Vrem să se alăture comunității de  bursieri BookLand acei tineri curajoși și perseverenți care nu renunță la planurile lor de viitor și prețuiesc școala, muncind să-și dezvolte abilitățile necesare pentru a reuși în domeniul vizat.

 

 

Există o poveste a unui bursier care v-a impresionat în mod deosebit?

Sunt multe povești impresionante. În minte îmi vine acum, de pildă, situația unei eleve, care a rămas în grija bunicii. Vorbim de un copil de la sat, cu rezultate deosebite la învățătură, și o bunicuță care, din păcate, și-a pierdut vederea. Vă puteți imagina, copila a devenit „ochii” bunicii, mergând cu ea la medic și ajutând-o la treburile casnice. Când am cunoscut-o, fără să stea pe gânduri, ne-a mărturisit că visează să devină medic. A subliniat ea: unul empatic, bun, care nu se uită la condiția socială a pacientului și care îi tratează pe toți cu aceeași dăruire. În prezent, studiază la un liceu foarte bun și participă la toate evenimentele noastre, când sunt teme de interes pentru ea.

 

Ce a însemnat pentru voi lansarea Campusului Profesional Dual din Argeș?

În Campusul BookLand din Argeș construim o pepinieră de meșteri mari, oameni gospodari și, totodată, educați. Este soluția optimă ca tinerii din mediul rural să nu mai abandoneze școala din cauza lipsurilor de acasă, căci le asigurăm noi, în mod gratuit, tot ce le este necesar. Scopul nostru este ca ei să nu mai iasă de pe băncile școlii șomeri, zilieri sau emigranți, ci direct angajați ai companiilor în care își fac ucenicia, în baza certificatului de calificare nivel 3 sau 4, după absolvire.

În septembrie 2025, clopoțelul a sunat pentru prima generație de elevi din Campusul BookLand, care beneficiază de toate facilitățile unui centru educațional 100% modern. A fost o inaugurare parțială, căci mai avem multe de construit (în primul an de construcție am finalizat 10 clădiri din cele 50 pe care le va avea proiectul finalizat). Dar copiii se bucură deja de săli de clasă spațioase și luminoase, încălzire prin pardoseală, mobilier modern, echipamente IT, locuri de relaxare și joacă, cantină, meniuri sănătoase & variate, uniforme, manuale & rechizite, transport dus-întors, afterschool, precum și de dascăli pasionați, invitați speciali și multe activități extracurriculare. Sunt fericiți, iubiți, încurajați, respectați și învață zi de zi lucruri noi. Iar din toamnă li se vor alătura noi colegi, căci am deschis înscrierile pentru anul școlar 2026 – 2027 pentru copiii din mediul rural care își doresc să învețe într-un sistem modern, cu practică, bursă profesională și un loc de muncă asigurat după absolvire. Împreună pentru o Românie care ÎNVAȚĂ meserie!

 

 

Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o suprapunere simbolică ce aduce în prim-plan nu doar cartea ca obiect cultural, ci și infrastructura umană și instituțională care face posibil accesul la ea.

În literatura de specialitate, biblioteca este definită nu doar ca depozit de documente, ci ca serviciu public de acces la informație, esențial pentru funcționarea unei societăți democratice. Din această perspectivă, rolul bibliotecilor depășește funcția tradițională de împrumut de carte, extinzându-se spre:

  • facilitarea alfabetizării informaționale;
  • reducerea inegalităților de acces la educație;
  • susținerea învățării pe tot parcursul vieții;
  • crearea de spații comunitare.

În mod particular, în mediul rural din România, biblioteca rămâne adesea singura instituție culturală funcțională, iar închiderea acesteia echivalează cu o retragere aproape totală a statului din sfera accesului la cultură.

„Am deschis șapte biblioteci în șase ani. Între timp, alte sute s-au închis”

Pe 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, oamenii vorbesc despre cărți. Despre autori. Despre lectură. Eu mă gândesc, de fiecare dată, la uși. La uși închise și la uși pe care am încercat să le deschid. Pentru că, în ultimii șapte ani, eu cu 6 oameni celulă am deschis șapte biblioteci.

Nu sună spectaculos. Nici nu este, dacă te uiți doar la cifre.
Dar dacă te uiți mai atent la celelalte cifre, începe să capete sens.

Cărți pentru Biblioteca Jibert – fondator pr. Iulian Vincențiu Ungureanu

 

Cum începe, de fapt, o bibliotecă?

Prima bibliotecă nu a început cu un proiect sau cu o strategie. Nici măcar cu un buget. A început cu cărți adunate. Donate. Cerute. La mine în sat. În Dăișoara. Brașov.

Există cred eu pe lume, oameni care cred, oameni care simt exact ce te aștepți tu să simtă atunci cînd strigi. Și cealaltă categorie, bineînțeles. Cei ce nu vor să audă. Sunt oameni care trimit volume fără să știe exact unde vor ajunge, și cineva care le duce mai departe. Așa am adunat peste 60 000 de volume de carte. Așa a apărut, o rețea informală de biblioteci rurale, construită pas cu pas. Cu oameni. Pentru oameni.

Există sau nu există un loc pentru carte aici?

Și unii ar spune că pentru ce atâta agitație. Pentru ce atâta muncă că oricum nimeni nu mai citește. Pentru cine? De ce? Ce câștigi din toate astea? Duci cărți folosite. Vechi. Uzate. Copii vor cărți noi. Cu desene. Cartonate. Colorate. Scumpe. Așa îmi spunea cineva la o întâlnire în cadrul unei seri tematice despre lectură și bibliotecile din România la una dintre cele mai cunoscute librării din București. Că nu este folositor să iau saci cu carte veche din casele oamenilor și să o pun pe raft drept care nouă.

Copii care nu au o carte acasă pentru că nimeni nu le-o cumpără, sau aceia care nu au de unde să o împrumute pentru că mediul în care trăiesc nu le permite accesul la un astfel de spațiu – își doresc o carte. Nici verde. Nici albastră. Nici roșie. Nici cartonată. Nici cu desene mari. Sau mici. Ăși doresc doar o carte. Pe care să o țină în mână și să o răsfoiască. Să extragă o informație din ea. Să învețe ceva. Și în definitiv, dacă vrei să înveți sau să citești ceva, ai nevoie de o carte. Nu de o carte nouă.

Între deschidere și dispariție

Problema nu este că nu se mai fac biblioteci. Problema este că dispar mai repede decât apar.

Datele oficiale arată că:

  • în România există aproximativ 8.100 de biblioteci (2024);
  • dintre acestea, doar circa 1.758 sunt biblioteci publice;
  • iar aproape 1.500 sunt în mediul rural.

Dar mai important decât fotografia de moment este evoluția:

  • după 1990, peste 8.000 de biblioteci au fost închise;
  • în ultimii 7 ani, aproximativ 1.460 au dispărut;
  • între 2020 și 2023, alte 566 de biblioteci au fost închise, dintre care 181 publice, majoritatea din comune.

Asta înseamnă că fiecare bibliotecă nouă apare într-un sistem care, per ansamblu, se contractă. Și asta este trist.

Biblioteca Cumpărătura – jud. Suceava – fondatori prof. înv. primar Angela și pr. Mihai Brahariu

 

Ce înseamnă o bibliotecă într-un sat?

Diferența dintre urban și rural nu este doar una de infrastructură, ci de opțiuni. În oraș, dacă nu mergi la bibliotecă, ai alternative: librării, evenimente, acces digital stabil. În multe sate, biblioteca este singura opțiune. Sau un Cămin Cultural. Mort, de altfel. Ușile i se deschid doar la 3 evenimente pe an. Și acelea nu sunt pentru copii și nici pentru publicul larg. Sunt private.

Din experiența directă, rolul ei se extinde rapid dincolo de carte:

  • loc pentru teme
  • acces la calculatoare și internet
  • spațiu de întâlnire
  • uneori primul contact real cu lectura.

În mintea mea aceste biblioteci mi-am dorit să  funcționeze ca mici hub-uri culturale rurale: să se  organizeaze proiecții, discuții, activități educaționale, iar copiii care nu au acces la tehnologie să folosească resursele de acolo. Și exact asta se întâmplă.

23 aprilie rămâne o zi simbolică. Dar dincolo de simbol, realitatea este una foarte concretă:

Rețeaua de biblioteci din România scade, iar cele mai afectate sunt exact comunitățile care au cea mai mare nevoie de ele.

Într-o eră marcată de tehnologie și producție rapidă, câțiva meșteșugari rămân veritabile piese de legătură între trecut și prezent. Moise Theodor Drăghici este unul dintre aceștia, un artist al lutului care îmbină tradiția cu inovația într-un mod unic. Drăghici nu este doar un olar, ci un povestitor al materialului primordial, ce modelează lutul cu aceeași grijă cu care un creator își dăruiește sufletul unei lucrări. „Lutul m-a disciplinat”, mărturisește el, și în această frază se ascunde esența unui drum ce a început în copilărie, în jocurile simple cu lutul din natură, și care s-a transformat într-o carieră dedicată păstrării și reînnoirii unui meșteșug străvechi.

Revenirea la Rupea, locul copilăriei, a fost o alegere de a transforma tradiția într-un viitor sustenabil. Întoarcerea la „cetatea de lut” este o alegere care împletește dorința de a păstra meșteșugul și legătura cu comunitatea locală, alături de pasiunea de a adresa provocările unui viitor care se schimbă rapid.

În atelierul său, la Cetatea Rupea, el continuă să apere autenticitatea ceramicii tradiționale, explicând cu răbdare și dedicație procesul olăritului. Asemenea unui alchimist al timpului, el transformă fiecare bulgăre de lut într-o piesă unică, purtând în sine energia pământului și a tradiției ancestrale. Prin intermediul fiecărei lucrări, aduce în fața publicului o lume de simboluri, povești vechi și noi, iar în fiecare vas creat se regăsește un veritabil „mesaj al timpului”, care leagă trecutul de prezent și de viitor.

Pentru Moise Theodor Drăghici, lutul este mai mult decât materialul din care creează obiecte de artizanat: el este o formă de comunicare și o reflectare a naturii însăși, o punte între oameni, locuri și epoci. În fiecare dintre piesele sale, tradiția se îmbină cu inovația, iar mesajul său pentru viitoarele generații este clar: „Fă ce îți place și pune suflet în ceea ce faci!”

„Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea.”

 

Cine este Drăghici Moise Theodor, dincolo de lut și de roata olarului?

Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea. Având o legătură atât de profundă cu lutul, aș putea spune că acesta m-a disciplinat, m-a învățat să fiu mai meticulos, perseverent și un om pasionat. Acestea sunt și caracteristicile de bază de care are nevoie un om pentru a practica această meserie.

„Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația.”

 

De unde vii și ce înseamnă pentru tine Rupea, locul în care te-ai întors să creezi?

Pentru că până la 35 mi-am petrecut viața în mai multe locuri, n-aș putea spune că provin de undeva sau să mă simt legat de un loc anume. Timp de patru ani am locuit în Italia, nouă ani în Cluj-Napoca, dar cel mai mult timp l-am petrecut la Rupea. Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația. Dar mai târziu a devenit aproape un loc de coșmar sau poate asta l-a făcut perioada de tranziție a anilor 2000, mai exact un morman de fiare vechi și o Cetate în ruină (renovată ulterior). Este locul în care, de când mă știu, s-a bătut monedă foarte mult pe vorbele „aici nu se poate face” și „de aici trebuie să plecați”. Cred că micile orășele din România au fost cel mai afectate de perioada comunistă, dar și de căderea comunismului, iar acea depresie instalată atunci se simte destul de profund și în zilele noastre. Dar am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.

„Am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.”

 

Cu ce te ocupi astăzi și cum ai descrie meseria ta unui om care nu a văzut niciodată un olar la lucru?

Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii. Îmi place să descriu ceramica ca arta care se apropie cel mai mult de fenomenele naturii, atât prin modul de lucru, dar și prin rezultatul final. Câteva exemple pentru această corelare ar fi: temperaturile din interiorul unui cuptor sunt asemănătoare cu cele ale unui vulcan, iar atunci când creezi un vas la roata olarului, prin presiunea aplicată, moleculele de siliciu, alumină și apă se poziționează în așa fel, încât vasul, chiar dacă este foarte moale, nu colapsează; pentru asta ne ajută foarte mult și forța centrifugă și inerția roții olarului, fenomene care se întâlnesc în întregul Univers. În final avem procesul de vitrifiere, fenomen pe care îl găsim și în mod natural în geologia pământului.

 

„Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii.”

 

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru lut? Îți mai amintești primele momente din copilărie în care ai simțit această atracție?

În prima fază am început să modelez plastilină, asta în jurul vârstei de 3-4 ani. O explicație pentru asta ar fi că mi se păreau mult mai interesante personajele pe care le cream din imaginație, deoarece le puteam pune în diferite poziții și erau mai mobile decât jucăriile din plastic. Dar primul contact cu lutul a fost puțin mai târziu, pe la 7-8 ani, când afară la joacă aveam diferite jocuri cu lutul, cum ar fi pusul unei bile de lut pe vârful unui băț; astfel, când făceai vânt bățului, lutul se desprindea și zbura.

Un alt joc pe care mi-l amintesc este că trebuia să modelezi ca un bol, iar când trânteai bolul de pământ, acesta pocnea. Scopul jocului era ca următorul trebuia să-ți lovească vasul, iar dacă reușea, îți lua bucata de lut; în finalul jocului, cel care avea bucata cea mai mare era câștigător. Mai târziu, pe la vârsta de 12-13 ani, când jocul cu plastilina era depășit pentru vârsta aceea, atunci am descoperit cu adevărat modelajul în lut. Explicația pentru care am continuat să fac asta este că simțeam că mă relaxează și, cel mai important, ce m-a făcut să continui a fost entuziasmul celor din jur și aprecierile primite pentru ceea ce cream.

Ce te-a determinat, la 25 de ani, să intri pentru prima dată într-un atelier de ceramică? A fost întâmplare sau chemare?

Aș zice mai degrabă că ce cauți, aia vei găsi. Dar cel mai mult ce m-a atras în direcția aceea a fost curiozitatea de a descoperi și a învăța cu adevărat această meserie.

„De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.”

Când ai înțeles că olăritul nu mai este doar o pasiune, ci un drum de viață?

După ceva timp petrecut în câmpul muncii, mi-am dat seama că nu sunt pe drumul cel bun și am început să caut ceva ce-mi place cu adevărat să fac. De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.

Dar aș putea spune că a fost și o chestiune de nevoie. Neavând studii sau calificări în alte domenii, a trebuit să aleg între a face munci brute pe bani puțini sau de a învăța olăritul. Totuși, pot spune că norocul a fost că am găsit un teren fertil și o piață de desfacere în dezvoltare. După anul 2010, în România au început din ce în ce mai mult să fie căutate lucruri făcute de mână, iar acesta a fost un moment potrivit pentru a începe un meșteșug.

„Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare.”

Revenirea în Rupea, acasă, a fost o alegere emoțională sau una asumată cultural — de a duce mai departe tradiția locului?

Unul din motivele pentru care m-am întors la Rupea a fost pentru a-mi ușura munca și a reduce cheltuielile. Este destul de complicat de a practica olăritul și ceramica într-un oraș mare, începând de la găsirea unui spațiu potrivit, până la costurile mai ridicate la chirii. Dar ce m-a motivat cel mai mult să revin la Rupea a fost turismul de la Cetate. Chiar dacă din punct de vedere financiar este mai puțin profitabil decât un târg dintr-un oraș mare, sunt recunoscător că acest loc îmi dă o anumită libertate și independență, iar asta m-a făcut să-mi dezvolt și să-mi perfecționez și mai bine abilitățile.

„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă.”

Cum a fost momentul în care ai aprins pentru prima dată propriul cuptor de ars ceramică? Ți-ai dat seama atunci că începe o nouă etapă a vieții tale?

Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă. Aici trebuie să menționez și motivul pentru care este așa de important cuptorul, acesta fiind momentul în care ceramistul va vedea rezultatul finit al obiectului, după 3-4 săptămâni de lucru sau uneori poate două luni, iar în acest punct orice eroare poate ruina tot efortul depus atâta timp.

„Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine.”

Ce poveste se ascunde în spatele obiectelor pe care le creezi? Sunt inspirate din trecut, din prezent sau dintr-un timp doar al tău?

Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare. În prima fază am mers într-o direcție mai tradițională, cel puțin în privința modului de a decora. Dar asta se leagă și de faptul că în acea perioadă de învățare eram la cursurile de la școala populară, unde în primul an se studiază ceramica culturilor vechi (Cucuteni, Vădăstra, Hamangia, Gumelnița). Metoda de a decora a acestor culturi este destul de asemănătoare cu ce știm azi din etnografie ca tradițional. Aici mă refer la aplicarea angobelor (lut alb sau lut colorat cu diferiți pigmenți) și decoratul cu aceasta, sgraffito (prin zgâriere) sau prin adăugare de lut pentru a obține diferite reliefuri. Mai târziu am început să aplic metode mai neconvenționale în decorarea vaselor. Ca exemple: utilizarea căldurii soarelui pentru a obține diferite texturi, amestecuri de glazură cu diferite tipuri de nisipuri sau substanțe cum ar fi cuprul, oxidul de magneziu, pilitura de fier.

Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine. Dar indiferent de metoda de a decora, modul de a construi vase a rămas același: roata olarului mecanică, cu sucitorul, prin scobire sau metoda columbienilor (șnur).

„La baza oricărei forme complexe stau lucruri simple.”

Tehnica șnurului este una veche, ancestrală. Ce te atrage la această metodă și ce simți că aduce ea în plus lucrărilor tale?

Chiar dacă în ultima perioadă nu prea am mai utilizat această metodă de a construi vase, mă ajută foarte mult atunci când fac ateliere de olărit. Fiind o metodă mult mai ușoară decât cea a olăritului pe roată, unde e nevoie de luni de zile de practică, această metodă este ușor de deprins indiferent de vârstă; astfel, în câteva minute înveți să-ți construiești propriul vas.

Deși în prima fază pare o banalitate, pe mine m-a făcut să înțeleg că la baza oricărei forme complexe stau lucruri simple, iar până nu le înțelegem pe cele simple, nu le putem înțelege nici pe cele complicate. Cred că întreaga omenire este legată de aceste metode vechi de a face vase. Creierul uman este foarte legat de gătit; oamenii de știință spun că prin procesul termic nutrienții ajung mult mai ușor la creier, astfel, de-al lungul timpului, omul a ajuns o ființă superioară ca inteligență față de restul speciilor. Probabil o mică contribuție a adus-o și omul preistoric care a descoperit aceste metode de a construi vase acum 25-30 mii de ani, până atunci neavând oale și recipiente de gătit. Metodele de gătit în vase de lut au fost cele mai populare până prin secolul 17, când treptat au fost înlocuite pe scară largă de cele din metal.

 

Există o lucrare care te reprezintă cel mai bine până acum? Care este povestea ei?

Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot. În prima fază am crezut că îmi aparține această invenție. Dar ulterior, după câteva cercetări, am găsit informații care zic că acest tip de vase s-au mai găsit în peșteri din Austria. Scopul utilizării acestui vas de către omul preistoric era de a-și speria prădătorii.

Acest vas mi-a deschis un nou univers în lumea ceramicii, cel al instrumentelor din ceramică: ocarine, fluiere, udu drum (tobă din lut), instrumente care imită zurgălăii, darabuka din lut (darabană, instrument din lut cu membrană din piele; acest instrument a fost găsit și pe teritoriul României, în Dobrogea, sec. 19, informație din cartea „Olăritul, meșteșug și artă”). Toate acestea au pus în lucru un album foto-muzical pe care sper să-l pot lansa în acest an, intitulat „Sunetul lutului”.

„Vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci.”

Cum vezi locul meșteșugului tradițional într-o lume dominată de producție rapidă și tehnologie?

Sunt de părere că tehnologia este aliatul suprem al oamenilor! După cum am spus mai sus, vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci. Ulterior, acestea au fost înlocuite de roata olarului, cuptorul mai sofisticat din cărămidă și descoperirea glazurilor (smalț). În vremurile noastre, acestea sunt înlocuite de cuptoare electrice și roți electrice care îi ușurează enorm de mult munca meșterului, iar acesta, datorită acestor îmbunătățiri, este ajutat să poată fi cât de cât competitiv marilor fabrici de ceramică, care la rândul lor au înlocuit satele de olari.

Aici trebuie să pornim de la adevăruri, iar unul dintre ele este că satul de olari nu ar fi putut face față cererii masive de pe piață; acesta este unul dintre motivele pentru care a fost înlocuit de procesul industrial. Un alt aspect este calitatea care, în unele cazuri, într-o fabrică de ceramică este mult mai precisă decât cea a unui meșter, unde el trebuie să le facă pe toate, de la prepararea lutului până la testarea glazurilor — roluri care într-o fabrică industrială sunt preluate de niște ingineri. Consider că pentru o evoluție cât mai sănătoasă este necesară nevoia de oameni cât mai creativi, fie ei ingineri sau meșteșugari. Ca să ne dăm seama de dimensiunea lucrurilor și a faptelor, hai să ne gândim că de la primele statuete din lut create de om și arse în groapa de foc, ceramica a ajuns în zilele noastre în spațiu. Azi, navele care ajung acolo sus sunt făcute dintr-o anumită ceramică ce nu permite radiațiilor să pătrundă în capsulă. Tot acest proces lung de zeci de mii de ani a fost posibil pentru că acei oameni ai preistoriei au pus atunci lutul în foc.

„Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot.”

Care crezi că este rolul instituțiilor de cultură în păstrarea și promovarea olăritului tradițional și cât de accesibile sunt, în realitate, târgurile și evenimentele dedicate meșteșugarilor? Cum a fost experiența ta în acest context?

Principala mea interacțiune cu o instituție de cultură este Școala Populară de Arte și Meserii. Pentru mine, asta a fost o șansă de a avea o calificare legală în domeniul ceramicii. Cred că acesta este un aspect foarte important pentru cei care vor să înceapă ceva în domeniile tradiționale; cred că aceasta este o informație care ar trebui mult mai bine promovată, pentru a ajunge la cât mai multe persoane.

În județul Brașov, pot spune că am găsit deschidere din partea instituțiilor, dar cred că la nivel național s-ar putea face puțin mai mult în privința drepturilor meșteșugarilor și a unei legislații mai bine puse la punct. Dar nu cred că este doar vina instituțiilor în tot ceea ce este negativ azi în domeniile meșteșugărești; o vină cred că o au și cursul și formarea pe care a luat-o populația din România, de la instaurarea comunismului și până astăzi. Acum cred că trebuie analizat ce s-a întâmplat și ce se întâmplă în prezent. În perioada comunistă, probabil, a fost momentul decisiv când s-a întrerupt tradiția; din câte știm, unul din motive este că acel tip de sistem nu permitea întreprinderi și inițiative private sau individuale. Astfel, cred că mulți au renunțat să mai practice aceste meserii, fie olari, pielari, fierari etc.

Iar sărăcia și inflația anilor ’90 nu erau oportune pentru a te apuca de așa ceva. Dar, începând cu anii 2010, artizanii au început să renască și mă bucur tare mult că am luat parte la acest curent. Cel puțin despre ceramică pot spune că a ajuns să fie ca un trend. Mai nou, tot mai multe ateliere au luat avânt în orașe ca București, Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov. Doar în orașul Brașov am numărat douăsprezece ateliere, iar de la Sighișoara până la Rupea, până acum câțiva ani nu exista niciun atelier, iar acum sunt trei ateliere de olărit. De aici, totul depinde de instituții: cum vor asimila tot acest val și ce vor face pentru a-l duce cât mai departe.

În privința târgurilor, nu aș putea spune că am o părere bine formată. Pentru că mare parte a veniturilor sunt de la Cetatea Rupea, online (mai ales în perioada de mărțișor) și colaborări cu magazine, nu sunt nevoit să merg la târguri. Dar din experiența avută cu târgurile din Brașov, pot spune că cele organizate de autorități și instituții sunt destul de accesibile, nu cu costuri foarte mari. Dar asta depinde de durată și perioadă. De exemplu, Târgul de Crăciun este inaccesibil pentru mine; fiind un târg pe termen lung, costurile ajung destul de mari, în plus, pentru un meșter venit din afară se mai adaugă și cheltuieli de transport sau cazare. Mai sunt târgurile organizate de privați, unde taxele ajung destul de ridicate, dar de-al lungul timpului nu am fost nevoit să aplic la ele. Un sfat și o sugestie pentru cine vrea să se apuce de un meșteșug este să încerce să-și facă propriul magazin, mai ales într-un oraș turistic ca Brașov.

„În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.”

Unde te pot găsi cei care vor să-ți descopere lucrările — fizic și online? Cum pot intra în contact cu universul tău artistic?

În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.

„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile.”

Dacă ar fi să lași o amprentă peste timp prin ceea ce faci, care ai vrea să fie mesajul tău pentru generațiile care vor veni?

Unul dintre aspectele care mă îngrijorează la vremurile actuale este că foarte rar mai întâlnesc oameni care sunt pasionați și le place ceea ce fac. Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!

„Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!”

Orașul aleargă. Claxoane, vitrine cu ouă din plastic, oameni cu pași grăbiți și ochi plecați. Nimeni nu pare să-și amintească, nimeni nu știe că vine Paștele. Sau poate că știu, dar nu mai simt. Noi azi cumpărăm cozonaci din pungă, ne trezim în zgomotul sirenelor și ne grăbim fără să știm de ce.

La țară, la bunici, Săptămâna Mare avea altă inimă.

— „Hai, mamă, scoate toate pernele afară!”, striga bunica de pe prispă, cu basmaua legată strâns peste păr și mânecile suflecate până la coate. Scutura casa până la temelii, iar praful din covoare părea să poarte cu el iarna întreagă. — „Gata, am închis soba!”, anunța ea zâmbind spre bunicul. — „Ei, dacă s-a închis soba, vine primăvara”, răspundea el, trăgând grebla prin iarba abia ieșită.

Mirosea a pământ reavăn, a flori de corcoduș și a pâine coaptă pe vatră. Pomii se vopseau cu var, gardurile se îndreptau, ulița se mătura. Nu era vorba doar de curățenie, era așteptare. Satul întreg îmbrăca straie de sărbătoare nu doar pentru Paște, ci pentru copiii mari, plecați la oraș. Bunica număra zilele pe degete, parcă numărând anii de dor, nu timpul: „Scurtă vacanță le mai dau și anul ăsta… Da’ tot vin. Știu eu că vin.”

Sărbătorile la sat au și vor avea mereu un alt suflu. Sunt mai calde, cu mai multă emoție, cu multă așezare și ordine; toate își au rostul lor și toate se fac după aceste rosturi. În zilele din Săptămâna Mare, osteneala-i mai mare pentru trup decât pentru suflet, de cele mai multe ori. În toate casele-i strădanie: cozonaci, lipie (lichie), ouă roșii în foi de ceapă… dar seara se încheie cu hrana pentru suflet, la slujbă.

Nu e sărbătoare acasă dacă nu ai pe masă pâine de casă, coaptă în cuptorul cu lemne — cuptor pe care mulți dintre săteni l-au stricat din nefolosință. Dar, în acele câteva case care încă îl mai au, se adună câte două-trei borese și coc. Se întâlnesc dimineața devreme la plămădit și, până după-amiază, treaba e gata și pita e bătută. Se plămădește până „curge apa din tavan”, se spune rugăciune, iar chistornicul pe prescură se pune doar de către baba din sat. Cuptorul se tămâiază înainte de coacere, căci în Miercurea Mare s-au copt pitele care, în Joia Mare, vor fi duse la biserică, unde vor sta până sâmbătă, când se vor tăia și așeza peste vin, pentru că, în noaptea Învierii, vor deveni Paștile cu vin pe care le vom lua la casele noastre.

Este o trăire a acestor evenimente care se derulează în Săptămâna Mare. Am crescut cu ele de când cocea bunica și cresc cu ele și acum, bucurându-mă mai tare și lăsând câte o fotografie pentru vremurile în care și la Dăișoara va fi ca la orașe. Fără cuptoare. Fără pită de casă. Fără bunici și mătuși care să aibă răbdarea să mai coacă. Fără miros de cozonac pe uliță, fără gustul cald de lipiu. Fără pita bătută și coaja aleasă din care făceam cafea.

Poate că ar trebui să mergem mai încet zilele astea. Să lăsăm metroul și să ne pierdem prin parcuri, să ne zâmbim unii altora complici, așa cum o făceam când eram mici.

— „Câte zile mai sunt?” — „Patru”, șoptește o voce în gând. Patru, până se întorc copiii ACASĂ.

Hai să-i spunem și orașului că vin Paștile. Cu pași mai lenți. Cu miros de copaci în suflet. Cu ochii ridicați din telefoane. Hai să-i amintim că dorul face curățenie mai temeinică decât orice mătură. Că nu praful de pe rafturi contează, ci cel de pe drumul parcurs până la cei dragi. Dorul e cel care primenește cu adevărat ungherele sufletului, care spală oboseala și așază pe masa vieții cea mai albă față de masă. Pentru că, în final, Paștile nu sunt despre destinație, ci despre întoarcere. Despre clipa aceea în care, după ce ai bătut pământul în lung și-n lat, pui mâna pe clanța veche și simți că, în sfârșit, ai ajuns unde trebuia să fii.

Orașul e trist doar pentru că a uitat să aștepte. Să respire. Să simtă. Hai să-l învățăm noi că, dincolo de betoane, viața miroase a cozonac cald și a iertare.

Paști fericite!

În mediul rural, rolul profesorului depășește cu mult transmiterea cunoștințelor – devine sprijin, ghid și uneori chiar reper emoțional pentru elevi. În acest interviu, descoperim perspectiva unui cadru didactic dedicat, care a ales să își construiască misiunea în jurul încrederii, empatiei și dezvoltării fiecărui copil.

Valentina Florin Smarandache, profesor limba franceză cu peste două decenii în mijlocul copiilor, ne vorbește despre provocările și frumusețea meseriei, despre cum relația autentică profesor–elev poate transforma destine și despre impactul educației centrate pe nevoile reale ale copiilor. Să îi dăm cuvântul!

 

 

De ce ați ales să profesați această meserie?

Îmi place această meserie pentru că pot să dau mai departe ceea ce am învățat de la profesorii mei, pentru că pot să ajut copiii să înțeleagă o materie școlară și pentru că iubesc foarte mult copiii.

 Ce înseamnă pentru dumneavoastră ideea că „fiecare copil să se simtă văzut, auzit și în siguranță”?

Deoarece predau în mediul rural și copiii provin din familii dezorganizate, cu venituri reduse, crescuți de bunici sau doar de tată, am învățat să ascult mai mult și să fiu mai atentă la nevoile acestora. Cred că elevii trebuie să aibă încredere în profesorii care îi îndrumă, să simtă că le pot împărtăși problemele lor și să găsească împreună o soluție.

 

Ce schimbări concrete ați observat în relația dumneavoastră cu elevii?

Elevii sunt mai deschiși, comunicăm mai bine , sunt mai încrezători în forțele proprii, a crescut stimă de sine, se acceptă unii pe alțîi indiferent de statut social sau etnie, îi simt mai apropiați și mai responsabili.

 Care e modul în care oferiți feedback elevilor?
Încerc să-i încurajez, să le ridic stimă de sine și încrederea , să îi laud și să le spun ce trebuie îmbunătățit.

 Puteți descrie un moment în care ați simțit că un elev „a înflorit” pentru că s-a simțit văzut și valorizat?
Da, am reușit să conving câțiva elevi să participe la un concurs de creație. Aveau o stimă de sine foarte scăzută și îmi repetau mereu „eu nu pot, eu nu știu”. După ce i-am convins că trebuie să încerce și am trimis lucrările la concurs, am reușit să luăm 2 premii. Atunci am văzut schimbarea elevilor care au fost uimiți că au luat premiu (ei nu voiau să participe), au început să aibă încredere mai mare în ei, au fost mai deschiși în a participa și la alte competiții, i-au încurajat și pe colegi să încerce.

 

Ce diferență vedeți în nivelul de implicare al elevilor în procesul de învățare?

Elevii sunt mai conștienți de faptul că în acest moment al vieții trebuie să învețe, sunt mai responsabili, mai disciplinați, le place să lucreze în echipe și să se ajute reciproc.

 A scăzut frecvența conflictelor sau a situațiilor de bullying? În ce mod?

Da, au scăzut conflictele între elevi, deoarece aceștia au învățat să se accepte unii pe alții, să medieze conflictele apărute și să fie mai buni și mai empatici cu ceilalți.

 Cum reacționează elevii când sunt implicați în soluționarea conflictelor?

Elevii încearcă să găsească soluțiile cele mai bune, să-i sprijine pe colegi și să-i susțînă moral, dar și să îi ajute pe cei care au greșit, să conștientizeze fapta făcută și cum va putea fi evitată pe viitor.

 

 

Cum integrați dezvoltarea competențelor socio-emoționale în activitatea zilnică?

Prin lucrul în echipa, prin proiecte de grup, prin încurajări, prin ascultare și comunicarea eficientă profesor- elev, prin rezolvarea conflictelor și implicarea elevilor în această rezolvare.

 

Cum îi ajută aceste competențe pe elevii din mediul rural să aibă perspective mai largi asupra viitorului lor?

Elevii devin mai încrezători în ei, își cresc stima de sine, se simt bine așa cum sunt indiferent de statutul social, reușesc să-și gestioneze mai bine emoțiile și să conștientizeze propriile nevoi, își creează relații sănătoase cu cei din jur, acceptându-i așa cum sunt, sunt mai pregătiți pentru parcursul școlar viitor și pentru viață.

 

Simțiți că există acum un obiectiv comun asumat de întreaga comunitate școlară? Cum se vede asta în practică?

Da, cred că toți profesorii din școală au ca obiectiv comun starea de bine a elevilor și încurajarea lor pentru a reuși în viață și în mediul școlar.

 

Cum s-a schimbat comunicarea cu părințîi?

Părinții au devenit puțin mai preocupați de starea de bine a copiilor și mai atenți la nevoile lor. De asemenea, s-a îmbunătățit comunicarea cu școală.

 Ați observat o implicare mai mare a familiilor în viața școlii? În ce fel?

Da, se interesează mai des de copiii lor, sunt deschiși să participe la proiectele pe care le avem împreună și să colaboreze în beneficiul elevilor.

 

Ce înseamnă pentru elevii dumneavoastră accesul la aceleași instrumente de dezvoltare că în școlile urbane?

Elevii au șanse egale cu ceilalți, se simt valorizați, sunt mai încrezători, se reduce abandonul școlar.

 

Dacă ar fi să descrieți transformarea școlii dumneavoastră într-un singur cuvânt, care ar fi acela? De ce?

ÎNCREDERE, deoarece elevii au încredere în ei, în profesori și în actul educațional care se bazează pe competențe moderne, pe dezvoltare emoțională, pe managementul clasei.

 

Ce i-ați spune unui profesor dintr-o altă școală rurală care și-ar dori că școala în care predă să facă parte din program?

I-aș spune să participe la program și pentru dezvoltarea lui personală, dar și pentru îmbunătățirea meseriei pe care o face, pentru relațiile cu elevii și colegii.

 Dacă ați avea o superputere și ați putea schimbă un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Cred că aș umbla la programele școlare care nu sunt întotdeauna pliate pe nevoile elevilor.

 

 

Într-o lume care se grăbește și se pierde în viteză, Dorica Albu își găsește echilibrul în simplitate, în legătura cu natura și în actul de a crea. Pictor, meșteșugar, mamă și soție, Dorica este un om al cărui suflet răsare din fiecare lucrare. Își trăiește arta ca pe o terapie, un mod de a opri timpul și de a aduce liniște în jurul său. Fiecare obiect realizat de ea poartă cu sine o poveste, o amprentă personală, o fărâmă din tradițiile și culorile natale care se oglindesc în fiecare floare stilizată sau în fiecare linie pe lemn.

În interviul ce urmează, vom descoperi tehnica și meșteșugul care o definesc pe Dorica, dar și acele momente din viața sa ce au conturat-o ca artist. Vom afla despre rădăcinile ei adânc înfipte în peisajul românesc și despre cum a învățat să picteze, pas cu pas, urmând o cale personală, marcată de răbdare, încercări și învățăminte tăcute. Arta sa este un amestec de moștenire și căutare, de tradiție și inovație, în care fiecare lucrare este o poveste spusă cu pensula, un mod de a aduce în prezent frumusețea și autenticitatea unui trecut care merită trăit zi de zi.

Dorica Albu pictează și oferă lumii o parte din „acasă” și din liniștea pe care le găsește în grădina sa, în mirosul de iarbă proaspăt cosită și în gustul simplei bucurii a unui obiect creat cu rost.

 

 

Dacă am da la o parte straturile de vopsea și lac, cine rămâne acolo? Cine este Dorica Albu atunci când nu creează, privită prin lentila simplității?

Dacă dăm la o parte straturile exterioare, rămâne o femeie care iubește frumosul în cea mai pură formă a sa. Sunt o mama, o soție și un om care crede că simplitatea este cea mai înaltă formă de rafinament. Dorica privită prin lentila simplității este un suflet care își găsește liniștea în grădină, în mirosul de iarbă proaspăt cosită și în bucuria lucrurilor mici făcute cu rost.

„Sunt o mama, o soție și un om care crede că simplitatea este cea mai înaltă formă de rafinament.”

 

Dacă ați închide ochii și v-ați întoarce în timp, ce miros sau ce imagine din casa părintească vă duce cu gândul la lemn? A existat un obiect anume, o persoană dragă sau un moment magic care v-a „șoptit” că la un momendat în viață, vă veți apuca de pictat?

Dacă închid ochii simt mirosul de lemn uscat a lăzii de zestre a bunicii, care mi se părea un tărâm magic. Toate lucrurile din ea erau așezate ordonat, cu mare grijă și păstrate impecabil de-a lungul anilor. Cred că dorința de a picta a fost o sămânță plantată de mult, care a așteptat anotimpul potrivit în viața mea pentru a înflori.

 

Se spune că artistul poartă în el pământul în care s-a născut. Cum se oglindește zona dumneavoastră natală în culorile și motivele de pe obiecte? Sunt ele o moștenire a sângelui sau o căutare personală?

Arta mea este un amestec între moștenirea sângelui și o căutare personală a echilibrului. Culorile vibrante, roșul aprins pe care îl folosesc des, amintește de pasiunea și vitalitatea neamului nostru. Este o oglindire a peisajelor românești, unde cerul se întâlnește cu florile de câmp. Nu reproduc tipare rigide, ci le trec prin filtrul sufletului meu.

 

„Cred că dorința de a picta a fost o sămânță plantată de mult, care a așteptat anotimpul potrivit în viața mea pentru a înflori.”

 

Fiecare floare sau linie pictată este, de fapt, un cuvânt. Ce povestesc simbolurile și tradițiile locale pe care le așezați pe lemn? Există vreun model care „vă strigă” mai des, de care nu vă puteți despărți?

Fiecare punct și fiecare linie sunt un dialog. Margaretele și lalelele stilizate pe care le pictez vorbesc despre puritate și renaștere. Modelul care „mă strigă” este cel al florilor care pornesc dintr-un centru comun – îmi amintește de familie, de rădăcini. Prin ideea de „grădină pe lemn”, simt că aduc natura în interiorul caselor.

„Culorile vibrante, roșul aprins pe care îl folosesc des, amintește de pasiunea și vitalitatea neamului nostru.”

 

Cum ați deprins acest meșteșug? A fost o taină furată de la strămoși, o căutare solitară printre încercări și erori, sau o ucenicie sub îndrumarea unui alt meșter?

Deprinderea meșteșugului a fost o ucenicie solitară, născută dintr-o nevoie interioară de a exprima frumosul. Am învățat prin încercări, greșeli și multă răbdare, iar fiecare obiect pictat mi-a fost profesor. Am „furat” cu ochii de la meșterii mari, dar am lăsat mâna să-și găsească propriul ritm și propria identitate.

„Modelul care „mă strigă” este cel al florilor care pornesc dintr-un centru comun – îmi amintește de familie, de rădăcini.”

 

Trăim într-o eră a plasticului și a vitezei. Pentru dumneavoastră, ce reprezintă actul de a lucra manual? Este o formă de rezistență, o terapie sau un mod de a opri timpul în loc?

Într-o eră a vitezei, actul de a picta manual este, pentru mine, o formă de rugăciune și terapie. Este modul meu de a opri timpul. Nu poți grăbi uscarea vopselei și nici nu poți picta un motiv floral cu grabă. Obiectele mele au „amprentă”, nu sunt serii industriale trase la indigo.

„Am învățat prin încercări, greșeli și multă răbdare, iar fiecare obiect pictat mi-a fost profesor.”

 

Cum arată o zi de lucru în universul dumneavoastră? Există un anumit ritual – poate o cafea, o muzică anume sau o liniște deplină – care vă pregătește sufletul înainte ca pensula să atingă lemnul?

Ziua mea începe sub semnul liniștii. Îmi place să îmi pregătesc spațiul, să am ordine în pensule și culori. Uneori, o muzică discretă de fundal mă ajută să intru în acea stare de flux unde timpul dispare.

„Într-o eră a vitezei, actul de a picta manual este, pentru mine, o formă de rugăciune și terapie. Este modul meu de a opri timpul.”

 

Dacă ar fi să salvați o singură lucrare creată de dumneavoastră, care ar fi aceea? Ce poveste ascunde ea și de ce vă este atât de dragă?

Să salvez o lucrare?

Clar aș opri cutia albastră cu flori de camp. Ea reprezintă cerul și florile din grădină. Mi-e dragă pentru ca îmi aduce aminte de copilărie. Este ”confirmarea” că sunt pe drumul cel bun. Ea ascunde emoția începutului și teama că „nu voi putea”, transformată în bucuria că „am reușit”.

 

„Este ”confirmarea” că sunt pe drumul cel bun. Ea ascunde emoția începutului și teama că „nu voi putea”, transformată în bucuria că „am reușit”.”

 

Ce simte Dorica Albu atunci când vede un străin atingându-i lucrările? Ce emoție sperați să plece în lume odată cu obiectele care vă părăsesc atelierul?

Când văd un străin atingându-mi lucrările, simt o vulnerabilitate caldă. Sper ca în momentul în care cineva ține în mână o cutie pictată de mine, să simtă o fărâmă din liniștea pe care am avut-o eu când am creat-o. Îmi doresc ca aceste obiecte să ducă în lume un mesaj de „acasă”, de tihnă și de autenticitate.

 

Mai avem nevoie de meșteșugari într-o lume industrializată? Cum vedeți misiunea dumneavoastră în păstrarea identității noastre culturale?

Într-o lume industrializată, noi, meșteșugarii, suntem „paznicii memoriei”. Misiunea mea nu este doar de a vinde obiecte, ci de a reaminti oamenilor că avem o identitate culturală bogată care merită să fie trăită zi de zi, nu doar văzută în muzee.

„Într-o lume industrializată, noi, meșteșugarii, suntem „paznicii memoriei”.”

 

Ce le-ați spune celor care simt acea „furnicătură” în degete, dorința de a crea ceva cu mâinile lor, dar se tem să înceapă?

Celor care simt acea „furnicătură”, le-aș spune un singur lucru: Începeți! Nu așteptați să aveți pensulele perfecte sau talentul deplin. Arta se învață făcând. Lăsați-vă sufletul să greșească, pentru că din acele „greșeli” se naște adesea originalitatea.

 

Pentru cititorii care vor să aducă o fărâmă din arta dumneavoastră în casele lor, unde vă pot găsi și cum pot intra în contact cu lumea Doricăi Albu?

Lumea Tradițional Wood Art (Lemn cu suflet) este deschisă tuturor pe pagina mea de social media (Facebook), unde postez lucrările mele. Vă aștept acolo să povestim și să aducem împreună puțină culoare în viața de zi cu zi.

 

„Vreau să demonstrez că tradiția poate fi extrem de modernă și elegantă în același timp.”

 

Ce planuri aveți pentru perioada următoare? Există vreun obiect nou sau o tehnică pe care abia așteptați să o încercați și să o arătați lumii?

Abia aștept să explorez mai mult zona lăzilor de zestre de mici dimensiuni și să integrez elemente noi. Vreau să demonstrez că tradiția poate fi extrem de modernă și elegantă în același timp.

Tradițional Wood Art – este deschisă tuturor pe pagina mea de social media (Facebook).

 

Într-o lume în care educația timpurie este adesea privită prin prisma programelor și a rezultatelor, există oameni care reușesc să redea esența acestei profesii: conexiunea umană. Pentru ei, grădinița nu este doar un loc al primelor litere și cifre, ci spațiul în care se formează încrederea, emoțiile și primele repere de viață.

Am stat de vorbă cu Anamaria Zelincă, o educatoare  tânără, la început de drum, care își construiește o carieră în sistemul de educație cu răbdare, sensibilitate și multă dedicare, găsindu-și locul printre cei mai sinceri „profesori” – copiii. Dincolo de activități și planificări, ea vorbește despre empatie, limite, bucurie și despre acele „semințe” invizibile pe care le plantează zilnic în sufletele celor mici.

Să o cunoaștem!

 

 

Ce v-a atras către lumea copiilor mici și nu către alte niveluri de învățământ?

Cred că sunt două motive la mijloc. În primul rând, îi asociez pe cei mici cu niște îngerași…au un suflet inocent, sincer și pur. Pentru mine est un privilegiu să fiu înconjurată zilnic de ei. Iar în al doilea rând, mă regăsesc în toată ”agitația” și creativitatea de care e nevoie în activitățile de la grupă.

 

Există un moment din începutul carierei care v-a confirmat că sunteți pe drumul potrivit?

La început eram  destul de neîncrezătoare și temătoare. Trecerea de la  practica din liceu, unde mergeam o zi pe săptămână, la propria mea grupă a fost o schimbare mare. Am început să mă îndoiesc de mine si de ceea ce știu, însă, cu timpul, am prins curaj și m-am înscris la examenul de definitivat. Totul s-a schimbat în momentul în care am susținut prima inspecție la grupă și am primit calificativul ,,foarte bine” , alături de multe aprecieri pentru activitățile desfășurate. Atunci am simțit, cu adevărat, că sunt pe drumul potrivit. A fost momentul în care încrederea a început să înlocuiască teama.

 

Cum reușiți să creați o legătură autentică cu fiecare copil?

Prin dragostea reală pentru copii și această meserie. Legăturile autentice nu se construiesc forțat, ci se simt. Atunci când copilul se simte văzut, ascultat și acceptat, legătura apare firesc.

 

 

Ce v-au învățat copiii, de-a lungul timpului, despre viață?

Sunt multe lecții, însă cea mai importantă pentru mine este să fiu prezentă și să mă bucur, asemenea unui copil, de tot ce mi se oferă.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să „plantați semințe” în sufletul unui copil?

Pentru a planta semințe în sufletul unui copil, este nevoie să pregătesc terenul. Eu aleg să fac acest lucru  printr-un climat educațional cât mai benefic pentru preșcolari. Apoi, semințele pot fi plantate și îngrijite  în fiecare nouă zi pe care o petrecem împreună.

 

Care sunt cele mai dificile momente în această profesie și cum le gestionați?

Momentele dificile apar atunci când îmi doresc să fac mai mult, dar nu pot. Nu din rea voință, ci pentru că nu dispun mereu de resursele financiare necesare pentru a pune în practică toate ideile mele. Sunt atâtea idei si materiale folositoare, dar și costurile sunt ridicate. Aloc un buget materialelor de care am nevoie, dar nu reușesc să acopăr totul…de aceea uneori mă limitez doar la ce am.

 

Cum gestionați diferențele dintre copii (emoționale, sociale, familiale)?

Prin diferite povești și dialog constant. Îmi rezerv timp pentru a asculta fiecare copil atunci când are nevoie. Îmi place să le transmit ideea ca a fi diferit nu însemna ”rău”, ”greșit”, ci este perfect normal. Fiecare este special tocmai prin aceste diferențe.

 

 

Ce valori considerați esențiale în educația timpurie?

Dragostea pentru cei din jur, răbdarea, iertarea, disponibilitatea de a fi alături de ceilalți.

 

Credeți că sistemul educațional actual susține suficient rolul educatoarelor?

Din păcate, nu. Din păcate, nu. Așa cum am menționat și mai sus, există, în primul rând, nevoi financiare. Sunt necesare materiale pentru a face activitățile cât mai atractive; nu este suficientă o foaie și câteva creioane colorate. Cele mai multe grădinițe și școli nu dispun de un buget pentru astfel de resurse, astfel că educatoarea ajunge să investească din propriul salariu pentru a crea „magie” la grupă.
Un alt aspect este faptul că educatoarea îndeplinește adesea și roluri suplimentare, apropiate de cele ale unui îngrijitor, depășind atribuțiile prevăzute în fișa postului.

 

Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, să arate educația ideală pentru copii?

Educația ideala nu înseamnă doar acumulare de informații, ci formare de oameni.  Copilul nu vine la grădiniță doar să știe cifrele, ci și pentru a-și recunoaște emoțiile, pentru a înțelege de ce anumite comportamente sunt nepotrivite și pentru a respecta și impune limite. Consider că dezvoltarea emoțională și socială este la fel de importantă ca cea cognitivă.

 

Cum v-a schimbat această meserie ca om?

Această meserie m-a schimbat profund. La 19 ani, când am început această carieră, eram la rândul meu, un copil. Am crescut, am învățat și m-am modelat cu fiecare generație pe care am avut-o. În tot acest timp, am înțeles că nu pot da mai departe dintr-un ,,rezervor,, gol”, așa că acum mă asigur prima dată că eu sunt bine, pentru a putea oferi, tot ce e mai bun.

 

 

Dacă ați putea transmite un singur mesaj fiecărui copil pe care l-ați educat, care ar fi acela?

Mă bucur ca am avut ocazia să fac parte, pentru o scurtă perioadă, din viața voastră.

 

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „a lăsa o urmă” în viața unui copil?

Cred că, oricât m-aș strădui,   copiii nu își vor aminti peste ani toate activitățile de la grădiniță, poate doar vag. Însă, cu siguranță, își vor aminti cum s-au simțit. Pentru mine, ,,a lăsa o urmă” în viața unui copil, înseamnă să vină cu drag la grădiniță și să se simtă  bine acolo.

 

Interviu

Denisa Pupăză, când rădăcinile devin destin

30 iunie 2026 |
Îmi place foarte o vorbă pe care o tot spun şi pe care la rândul meu o trăiesc - să înfloreşti acolo unde ai fost sădit - iar Denisa ne spune atât de frumos cum este cu această înflorire din rădăcini. Indiferent cât de departe o poartă drumul, rămâne...

Tinerii și educația: un dialog cu Alex Sima

25 iunie 2026 |
Într-o perioadă în care despre adolescenți se vorbește adesea prin prisma stereotipurilor, există tineri care demonstrează că implicarea, educația și dorința de a produce schimbări reale sunt valori cât se poate de actuale. Alex Sima este unul dintre ei....

Diana Tișe, costumul, cântecul și sufletul

19 iunie 2026 |
Diana Tișe reușește să păstreze vie legătura dintre tradiție și suflet. Tânără interpretă de muzică populară, crescută în spiritul valorilor autentice ale județului Mureș, Diana își poartă rădăcinile cu mândrie pe fiecare scenă pe care urcă....


Mihaela Băzăvan, o voce a tradiției argeșene

4 iunie 2026 |
Crescută între farmecul satului argeșean și valorile autentice ale tradiției românești, Mihaela Băzăvan face parte din noua generație de interpreți care duc mai departe cântecul popular cu respect, sensibilitate și credință. Legată profund de...

Daria Moraru - voce, dor și rădăcină

27 mai 2026 |
Daria Moraru vine dintr-un colț liniștit al Prahovei, de unde vocea ei ajunge si se aude mult mai departe. Pentru tânăra artistă, muzica populară e o stare profundă de dor și sensibilitate, un mod de a fi care pornește din rădăcini, din familie și din...

Radu Adam, între cântec și moștenire

26 mai 2026 |
În spatele unui tânăr artist care urcă pe scenă în costum popular se află o întreagă poveste despre familie, memorie și identitate. Pentru Radu Adam, folclorul este o formă de continuitate. Crescut în spiritul tradițiilor și al...


Iza Porumbu, între scenă și viață - ARTIZ

16 mai 2026 |
Actriță, fondatoare ARTIZ Theatre Company și creator de experiențe care aduc oamenii mai aproape unii de alții, Iza Porumbu trăiește într-un ritm intens, construit din pasiune, vulnerabilitate și curajul de a transforma ideile în realitate. Dincolo de...


23 aprilie: celebrarea cărții și declinul bibliotecilor din România

23 aprilie 2026 |
Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o...

Moise Theodor Drăghici, între roata olarului și lumea contemporană.

14 aprilie 2026 |
Într-o eră marcată de tehnologie și producție rapidă, câțiva meșteșugari rămân veritabile piese de legătură între trecut și prezent. Moise Theodor Drăghici este unul dintre aceștia, un artist al lutului care îmbină tradiția cu inovația într-un...

Ce trist e orașul că nu știe că vine Paștele!

9 aprilie 2026 |
Orașul aleargă. Claxoane, vitrine cu ouă din plastic, oameni cu pași grăbiți și ochi plecați. Nimeni nu pare să-și amintească, nimeni nu știe că vine Paștele. Sau poate că știu, dar nu mai simt. Noi azi cumpărăm cozonaci din pungă, ne trezim în...


Dorica Albu, grădina copilăriei pictată pe lemn

25 martie 2026 |
Într-o lume care se grăbește și se pierde în viteză, Dorica Albu își găsește echilibrul în simplitate, în legătura cu natura și în actul de a crea. Pictor, meșteșugar, mamă și soție, Dorica este un om al cărui suflet răsare din fiecare lucrare....


 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează