Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Biserica Stavropoleos este unul dintre cele mai remarcabile monumente istorice și religioase din București, situată în centrul orașului, pe strada Stavropoleos. Lăcașul de cult impresionează nu doar prin arhitectura sa brâncovenească, ci și prin istoria sa bogată, reușind să supraviețuiască cutremurelor, incendiilor, războaielor și comunismului.

În secolul al XVIII-lea, pe când Bucureștiul era un oraș al hanurilor și al călătorilor osteniți, un călugăr grec pe nume Ioanichie Stratonikeas a ajuns aici din Epir, de la Mănăstirea Gura. Atras de viața monahală încă din tinerețe, Ioanichie renunțase la grijile lumești și alesese să slujească la o mănăstire din eparhia Pogonianei, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Cucerit de meleagurile valahe, acesta s-a stabilit la biserica lui Ghiorma Banul, unde mai târziu s-a construit Banca Generală.

Ambițios și perseverent, Ioanichie a început să strângă o mică avere, iar primul pas a fost achiziționarea unui teren de 27 de stânjeni de la jupâneasa Despa. Pe acel loc, a ridicat mai întâi un han, apoi o casă cu pivniță pentru vinuri și o cârciumă – toate menite să-i asigure fondurile necesare pentru a construi o biserică. Cum terenul inițial era prea mic, a apelat la serdarul Grigorașcu Greceanu pentru un stânjen de pământ, astfel încât să poată extinde altarul. Impresionat, serdarul nu doar că i-a vândut terenul, ci i l-a oferit ca danie “pentru pomenirea sufletelor noastre”. Chiar și așa, spațiul era limitat, iar în doar cinci luni, pe 30 octombrie 1724, Ioanichie a reușit să ridice o bisericuță modestă, fără pridvor și cu o singură absidă.

 

 

Problema clopotniței a fost rezolvată cu ajutorul jupânesei Maria, fiica logofătului Radu Greceanu, care i-a donat un petic de pământ. În 1726, datorită prestigiului său în creștere, Ioanichie a fost ridicat la rangul de Mitropolit al Stravopolei – o veche mitropolie grecească, conform tradiției Bisericii Răsăritene. De aici provine și numele bisericii, care a rămas neschimbat până în prezent.

Biserica era prea mică pentru numărul crescând de credincioși. După ce a devenit Mitropolit de Stavropoleos, Ioanichie a început să primească donații generoase de la boieri și sprijin direct de la domnitorul Nicolae Mavrocordat. Aceste fonduri i-au permis să extindă biserica, transformând-o dintr-o simplă construcție dreptunghiulară într-una în formă de cruce. Terenul necesar pentru altar i-a fost oferit tot de către serdar, care a primit în schimb un alt lot.

Pe 8 noiembrie 1733, lucrările la biserică au fost finalizate, iar Ioanichie a continuat să întărească așezământul, donând hanului și bisericii moșii, case, vite și pogoane de vie. Până la moartea sa, în 1741, Mănăstirea Stavropoleos devenise una dintre cele mai bogate și respectate așezări monahale din Țara Românească. Prin testament, Ioanichie a lăsat întreaga avere nepotului său, Partenie, care nu a știut să administreze moștenirea primită. Astfel că, după șapte ani, a fost alungat, fiind înlocuit de egumenul Matei Ierapoelos.

Deși Ioanichie era grec, pentru ridicarea bisericii a lucrat cu meșteri români. Acest lucru se observă în frumoasa pisanie românească sculptată în piatră, în inscripțiile românești ale frescelor și în motivele decorative inspirate din tradiția autohtonă.

Biserica Stavropoleos este un exemplu de arhitectură brâncovenească, un stil specific Țării Românești, care îmbină elemente bizantine, otomane, renascentiste și baroce. Fațada bisericii este bogat ornamentată cu sculpturi în piatră, iar pridvorul cu coloane sculptate este un elemente distinctiv al construcției.

 

 

În interior, biserica este decorată cu fresce impresionante, restaurate de-a lungul timpului, iar catapeteasma sculptată și icoanele vechi conferă un farmec aparte acestui lăcaș de cult. În plus, biserica adăpostește o colecție valoroasă de manuscrise, cărți vechi și obiecte de cult.

Biserica este cunoscută și pentru corul său, care interpretează muzică bizantină. Aceasta face parte dintr-o tradiție de lungă durată a bisericii, fiind un element important al slujbelor religioase. Mănăstirea Stavropoleos organizează, de asemenea, evenimente culturale și expoziții care promovează patrimoniul spiritual și artistic ortodox.

Lângă biserică, vizitatorii pot admira o curte interioară superbă, decorată cu coloane, fragmente de sculpturi medievale și o grădină liniștită, unde se pot retrage pentru a se bucura de momente de reculegere.

Monumentul religios este una dintre cele mai vizitate biserici din București, atrăgând atât credincioși, cât și turiști pasionați de arhitectură și istorie. Prin frumusețea și semnificația sa, Stavropoleos rămâne un simbol al Bucureștiului vechi, o mărturie a rafinamentului artistic și spiritual al epocii brâncovenești, ce păstrează vie amintirea ctitorului său și a devotamentului acestuia.

Surse foto:

By Neoclassicism Enthusiast – Own work, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=103621728

By Carol Szathmari – Muzeul Metropolitan Bucureşti, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=9404154

By fusion-of-horizons – FlickrUploaded by nicubunu, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=21672564

Situat în Sibiu, Muzeul Național Brukenthal este cel mai vechi muzeu din România și unul dintre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Deschis către publicul larg în 1817, muzeul este rezultatul colecției impresionante a baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei în perioada habsburgică.

Construit între 1778 și 1788, Palatul Brukenthal a fost inițial reședința guvernatorului, dar și un loc destinat expunerii colecțiilor sale de artă. După moartea sa, conform testamentului său, muzeul a fost deschis publicului, devenind astfel una dintre primele instituții de acest gen din Europa.

 

 

De-a lungul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de a conserva patrimoniul existent și de a lărgi colecțiile principale prin achiziții, dar și prin înființarea de noi colecții, orientate spre sfera culturii săsești.

Mai târziu, în 1948, Muzeul Brukenthal a fost naționalizat, devenind astfel proprietatea statului comunist român. În același an, Societatea Transilvăneană pentru Științele Naturii din Sibiu și-a încetat activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul național. Câțiva ani mai târziu, în 1957, Muzeul de Științele Naturii din Sibiu a devenit parte din Muzeul Brukenthal.

În 1966, Muzeul Cinegetic August von Spiess s-a deschis, urmând deschiderea Muzeului Farmaciei în 1972. În 1988, secția Istorie a muzeului a fost deschisă, respectiv Muzeul de Istorie din prezent. Galeria de Artă contemporană a muzeului este cea mai recentă locație, deschisă în 2006, însă în 2014 a devenit Muzeul de Artă Contemporană.

 

 

În prezent, Muzeul Brukenthal este compus din mai multe secții, fiecare având o colecție impresionantă de exponate, printre care:

Galeria de Artă Europeană conține opere ale unor artiști renumiți precum Peter Paul Rubens, Van Dyck, Jan Brueghel cel Tânăr și multe altele. Această galerie este una dintre cele mai valoroase colecții de artă occidentală din Europa de Est.

Galeria de Artă Românească cuprinde lucrări ale unor artiști români importanți, precum Nicolae Grigorescu, Theodor Aman și Corneliu Baba.

În Muzeul de Istorie Naturală, vizitatorii pot admira colecții de mineralogie, paleontologie, botanică și zoologie, incluzând fosile rare, specii dispărute și diorame interactive pentru vizitatori, toate având un rol educațional deosebit.

În Muzeul Farmaciei, deschis în 1972, pot fi admirate peste 6.600 de piese din secolele XVI-XIX, provenind din 67 de surse – farmacii, oficii farmaceutice, instituții medicale și persoane particulare, din 32 de localități din țară.

În cele din urmă, prin Muzeul de Artă Contemporană sunt promovați artiști români contemporani, luând astfel naștere un dialog cultural cu tendințe internaționale prin expoziții tematice, ateliere și evenimente culturale.

 

 

Muzeul Brukenthal joacă un rol esențial în promovarea patrimoniului cultural național și internațional. Prin organizarea de expoziții temporare, simpozioane, conferințe și activități educaționale, muzeul contribuie la dezvoltarea turismului cultural și la consolidarea poziției Sibiului drept un centru european al culturii. În plus, muzeul colaborează cu instituții de prestigiu din Europa și nu numai, facilitând schimbul de valori artistice și istorice prin proiecte comune, restaurări de opere de artă și conferințe internaționale despre conservarea patrimoniului.

Surse foto: De la Dragos Dumitru – Palatul Brukenthal, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=16582088, www.sibiucity.ro, www.transfagarasan.travel

 

Mica Unire este un moment deosebit în istoria României, marcând un pas important pe drumul unificării naționale. Sărbătorită anual pe 24 ianuarie, sărbătoarea comemorează unirea Principatelor Moldovei și Valahiei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 – acum 166 de ani. Evenimentul a fost unul crucial în formarea statului național român și a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării ulterioare a țării.

 

 

În prima jumătate a secolului XIX, Principatele Române – Moldova și Țara Românească, se aflau sub influența Imperiului Otoman, dar și sub presiunea altor mari puteri europene, precum Imperiul Rus, Imperiul Austriac și Franța. În aceste condiții, ideea unirii celor două principate, care împărtășeau o limbă comună, tradiții similare și un destin istoric similar, a început să prindă contur. Unirea nu era doar un obiectiv politic, ci și un vis național al românilor din ambele principate.

După Revoluțiile din 1848 și tensiunile politice generate de dorința de modernizare a regimurilor de guvernare din Moldova și Țara Românească, s-a ajuns la un punct culminant în 1859, când ideea unirii a fost susținută de către forțele politice din ambele principate, precum și de către marile puteri europene.

Astfel, la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă din Moldova l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei. La 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales și domnitor al Țării Românești, printr-o alegere similară a Adunării Elective de la București. Acesta reprezintă un moment de importanță majoră, fiind considerați de mulți un act de unire, chiar dacă formal, fiecare principat continuând să aibă propriile instituții și guverne.

Dubla alegere a lui Cuza a fost un succes diplomatic remarcabil, fiind susținut tacit de marile puteri ale vremii, în ciuda opoziției inițiale din partea Imperiului Otoman. Alexandru Ioan Cuza, cu sprijinul popular și cu ajutorul unor reforme sociale și economice importante, a reușit să își consolideze puterea și să pună bazele unui stat modern și unitar. Mica Unire a fost un proces de integrare politică și economică între cele două principate, ce a culminat cu înfăptuirea unui stat român unificat în 1866, odată cu adoptarea unei noi constituții și cu înlocuirea domnitorului Cuza de către Carol I.

Mica Unire reprezintă începutul procesului de creare a unui stat național unitar român. Deși în mod formal unirea nu a fost completă, țara rămânând încă fragmentată în termeni administrativi și politici, Mica Unire a fost un pas crucial spre realizarea României moderne. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor a marcat începutul unor reforme fundamentale care au transformat societatea românească: reforma agrară, reforma învățământului, reorganizarea armatei și altele. Acestea au avut un impact major asupra dezvoltării economice și sociale a celor două principate.

Un alt aspect semnificativ al Micii Uniri este reprezentarea dorinței de unitate și solidaritate națională a românilor în ambele principate. În ciuda diferențelor de ordin politic și social dintre Moldova și Țara Românească, alegerea unui singur domnitor a transmis un mesaj clar privind încrederea în viitorul unui stat român unit și suveran.

În prezent, 24 ianuarie este sărbătorită în România ca Ziua Unirii Principatelor Române. Sărbătoarea subliniază importanța valorilor de libertate, democrație și progres în societatea românească. De-a lungul anilor, 24 ianuarie a fost marcată prin ceremonii oficiale, parade, evenimente culturale și educaționale, dar și prin diverse activități civice, în care românii din întreaga țară își celebrează apartenența la o națiune unitară.

 

 

La 166 de ani de la Unirea Principatelor Române, în țară se vor organiza numeroase evenimente pentru marcarea acestui moment special. Câteva dintre acestea:

Cluj – În data de 24 ianuarie, primăria organizează diverse activități începând cu ora 11:00 – vor avea loc concerte în intervalul 13:00 – 20:30.

Bihor – În perioada 21-26 ianuarie, la ora 11:00, la Muzeul Orașului Oradea, se organizează un atelier de educație muzeală despre Alexandru Ioan Cuza și Mica Unire, pentru copii, în premieră

Galați – Vineri, 24 ianuarie, începând cu ora 18:30, Teatrul Național de Operă și Operetă Nae Leonar invită publicul să se bucure de prima operetă românească, Crai Nou, o capodoperă a compozitorului Ciprian Porumbescu

Prahova – În data de 24 ianuarie, în intervalul 09:00 – 14:00, Muzeul Județean de Istorie și Arhologie Prahova va putea fi vizitat gratuit.

Bârlad – Ca în fiecare an, Trenul Unirii va fi așteptat la Bârlad. Astfel, Muzeul Național Vasile Pârvan Bârlad invită publicul vineri, 24 ianuarie, începând cu ora 11:30, în Gara CFR Bârlad pentru a primi Trenul Unirii.

Surse foto: De la Carol Popp de Szathmáry – Mihai Oroveanu – „Modern Romania – Photographic Documents (1859-1949)”, ISBN 978-973-1805-89-4, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=18005760

De la Post of Moldova – http://home.nestor.minsk.by/fsunews/moldova/ps2009/index.html, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=9276571

De la Mișu Popp – Sursa, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=45227033

 

Istoria monedelor românești reflectă evoluția economică, politică și culturală a teritoriilor ce au constituit și constituie România, având rădăcini în antichitate și conținând să se dezvolte până în prezent. De-a lungul secolelor, monedele au fost martori tăcuți ai schimbărilor din societatea românească, evoluând atât în termeni de design, cât și în ceea ce privește metalul folosit, tipurile de monede și statutul lor economic.

 

 

Primele monede pe teritoriul românesc

Primul episod important în istoria monedelor românești începe în antichitate, în perioada dacică, înainte de unirea țărilor române sub un singur stat. În acest context, triburile dacice foloseau, alături de trocuri, și monede bătute în diverse materiale. Începând cu secolul al IV-lea î. Hr., în regiunile de pe teritoriul actual al României cu circulat monede grecești din diverse colonii grecești de la Marea Neagră, cum ar fi cele din Tomis și Histria. Aceste monede, din argint sau aur, aveau simboluri și imagini legate de zeii greci, fiind folosite în tranzacțiile comerciale ale vremii.

În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman (106 d. Hr.), monedele romane devin tot mai prezente în circulație pe teritoriul românesc. Pe lângă moneda romană de tip imperial, în această perioadă sunt emise și monede locale, mai ales în regiunile cu o activitate economică mai intensă. După retragerea romană din Dacia (271 d. Hr.), monedele romane continuă să fie utilizate pentru o perioadă mai lungă de timp, până la dispariția lor treptată.

 

Monedele din Evul Mediu

După căderea Imperiului Roman, în Evul Mediu, teritoriile românești au fost influențate de o serie de dinastii și culturi externe, iar monedele emise în această perioadă reflectă aceste influențe. În secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Carol I al Ungariei, au apărut primele monede medievale bătute în Regatul Ungariei, care erau folosite și în Principatele Țării Românești și Moldovei.

 

 

În Țara Românească și Moldova, primele monede tipărite de autoritățile locale au fost emise în secolul al XV-lea de către domnitori precum Vladislav I sau Alexandru cel Bun. Aceste monede erau de obicei din argint și aveau pe una dintre fețe imaginea domnitorului, iar pe revers diverse simboluri heraldice sau religioase.

 

Apariția leului românesc

O etapă importantă în evoluția monedelor românești o reprezintă apariția monedei naționale, leul. În 1867, în timpul domniei lui Carol I, a fost introdus leul ca monedă națională, înlocuind talerul și alte monede străine folosite anterior în principatele române. Leul românesc era împărțit în 100 de bani, iar monedele de leu erau bătute din aur și argint, având pe avers imaginea domnitorului Carol I și pe revers diverse simboluri naționale.

În perioada interbelică, moneda națională a trecut prin mai multe modificări și reforme, în special în urma inflației și crizei economice din acea perioadă. După al Doilea Război Mondial, în perioada comunistă, sistemul monetar românesc a suferit și el transformări importante, cu emisiuni de monede noi și modificarea valorii leului în mai multe rânduri.

 

După 1989

După Revoluție, în contextul tranziției către o economie de piață și al integrării în UE, moneda națională a suferit noi modificări. În 2005, România a lansat o serie de monede comemorative. Țara investește constant în crearea unor monede cu un design atractiv, legate de evenimente și personalități importante din istoria țării.

Astăzi, leul românesc (RON) este moneda oficială a României, iar Banca Națională a României emite periodic monede de circulație, dar și monede comemorative pentru a marca diverse aniversări și evenimente de importanță națională.

 

 

De asemenea, România participă activ la piața europeană a monedelor de colecție, iar numismatica românească este apreciată de colecționari din întreaga lume. De exemplu, bancnota aniversară cu tema 185 ani de la nașterea regelui Carol I, lansată în circuitul numismatic de Banca Națională a României la data de 1 decembrie 2024, a câștigat recent concursul “Cea mai bună bancnotă comemorativă a anului 2024”, organizat de International Bank Note Society – Filiala Ucraina. Bancnotele participante au fost analizate din punct de vedere artistic și tehnic, dar și la nivelul de securitate și al contextului istoric al designului, iar în urma voturilor exprimate de numismați din 33 de țări, bancnota aniversară lansată de BNR pentru colecționare, cu o valoare nominală de 100 lei, s-a clasat pe primul loc, cu 652 puncte.

Sursă foto: economedia.ro, aniversulargesean.ro, basilica.ro

 

Anul 2024 marchează o jumătate de secol de la inaugurarea uneia dintre cele mai spectaculoase șosele nu doar din România, ci din întreaga lume: Transfăgărășan. Finalizat în 20 septembrie 1974, drumul traversează Carpații Meridionali, legând Muntenia de Transilvania.

 

Un drum strategic

Ideea de a construi o șosea care să străbată Munții Făgăraș i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, având o motivație principală de natură strategică și militară. În contextul tensiunilor geopolitice de la începutul anilor ’70, în special după invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, Ceaușescu a dorit să creeze un drum strategic care să permită mobilizarea rapidă a trupelor dintr-o regiune a țării în alta, în caz de nevoie. Totodată, drumul a fost văzut și ca o dovadă a puterii regimului comunist și a capacității de a realiza proiecte mari, în ciuda dificultăților geografice și economice.

Construcția Transfăgărășanului a început în 1970 și a fost finalizat în doar 4 ani, un termen deosebit de scurt pentru un astfel de proiect complex. Transfăgărășanul măsoară aproximativ 151 de kilometri și urcă până la o altitudine de 2042 metri în zona tunelului Bâlea, ceea ce îl face să fie unul dintre cele mai înalte drumuri din Europa. Cu toate acestea, construcția nu a fost lipsită de provocări majore. Sute de soldați și muncitori au lucrat în condiții extrem de dure, adesea expuși unor pericole foarte mari, precum alunecările de teren. Estimările arată că între 40 și 400 de oameni și-au pierdut viața în timpul lucrărilor.

De la deschiderea sa în 1974, Transfăgărășanul a evoluat de la un drum strategic la una dintre cele mai importante atracții turistice din România. De-a lungul drumului pot fi admirate peisaje care îți taie respirația, oferind priveliști impresionante asupra Munților Făgăraș, lacurilor glaciare și căderilor de apă. Lacul Bâlea, situat la altitudinea de 2040 metri, este una dintre atracțiile principale, fiind înconjurat de vârfuri înalte și având o frumusețe sălbatică, atractivă pentru turiști din toată lumea.

 

 

Cel mai bun drum din lume

Renumele Transfăgărășanului a crescut semnificativ după ce celebrul show britanic “Top Gear” l-a desemnat în 2009 drept “cel mai bun drum din lume”, datorită curbelor strânse și a panoramelor uluitoare. Această recunoaștere a adus și mai mulți turiști internaționali care vor să se bucure de adrenalina unei călătorii pe acest drum unic.

Pe lângă frumusețea naturală, de-a lungul drumului se pot vizita și câteva repere istorice și culturale importante, precum Cetatea Poenari, reședința domnitorului Vlad Țepeș și barajul Vidraru.

De-a lungul celor 50 de ani de la inaugurare, Transfăgărășanul a influențat considerabil dezvoltarea comunităților locale. Satele și micile așezări din apropierea drumului au cunoscut o creștere a activităților turistice, fiind deschise pensiuni și restaurante. Totuși, drumul este deschis doar pe perioada verii, din iunie până în octombrie, din cauza condițiilor de vreme extremă și a riscurilor ridicate de avalanșe și căderi de stânci, ceea ce limitează fluxul turistic anual.

La 50 de ani de la inaugurarea sa, Transfăgărășanul rămâne o capodoperă inginerească, reușind să inspire și să atragă turiști din toată lumea.

Sursă foto: www.viator.com, www.brasovdaytrips.com

 

Cunoscută de cei mai mulți sub numele Crucea de pe Caraiman, Crucea Eroilor Neamului este unul dintre monumentele emblematice ale României. Simbol al sacrificiului și al patriotismului, monumentul a fost construit în memoria eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Situată la o altitudine de 2.291 m, pe vârful Caraiman, crucea este inclusă în Cartea Recordurilor.

 

 

În memoria soldaților români

La inițiativa regelui Ferdinand I și a Reginei Maria a României, Crucea a fost construită în perioada 1926 – 1928, sub coordonarea a doi arhitecți români. Cu o structură de oțel poziționată într-un loc greu de accesat, transportul materialelor a fost dificil, fiind nevoie de un efort logistic impresionant, la care au participat muncitori locali.

În 1928 Crucea Eroilor Neamului a fost inaugurată oficial, fiind un monument ridicat în memoria soldaților români care și-au pierdut viața pe front, în Primul Război Mondial, în special cei care au luptat în bătăliile din trecătorile muntoase din Munții Carpați.

Caracteristicile tehnice ale monumentului sunt impresionante – Crucea are o înălțime de 39,5 metri, iar brațele au câte 7 metri fiecare. Este realizată din oțel și se estimează că ar avea o greutate de aproximativ 300 de tone. În prezent, este luminată cu LED-uri, oferind o imagine spectaculoasă în timpul nopții, înainte fiind iluminată cu 120 de becuri alimentate de o centrală electrică locală. Locul în care Crucea este amplasată și dimensiunile sale speciale fac ca monumentul să fie unul dintre cele mai remarcabile de acest tip din lume.

Crucea se află pe Vârful Caraiman și este vizibilă din Valea Prahovei. Priveliștea pe care monumentul o oferă este una panoramică, cu Munții Bugeci și Valea Prahovei în fața privirilor vizitatorilor.

 

 

Recunoaștere – Cartea Recordurilor Guiness

În 2014, monumentul a fost oficial recunoscut de Cartea Recordurilor drept cea mai înaltă cruce metalică din lume amplasată pe un vârf montan. Recunoașterea confirmă valorile arhitecturale și simbolice, subliniind unicitatea monumentului atât din punct de vedere istoric, cât și tehnic. Recordul a fost stabilit pentru faptul că aceasta este cea mai înaltă structură de cruce amplasată la o altitudine atât de mare, care nu doar că impresionează prin dimensiuni, ci și prin rezistența ei la condițiile meteorologice extreme din zona montană.

 

Cum ajungem la Crucea Caraiman?

De-a lungul timpului, Crucea Eroilor Neamului a devenit un important loc de pelerinaj. Accesul la monument se face fie pe jos, prin trasee montane, fie cu telecabina, ceea ce atrage anual mii de turiști dornici să admire peisajele spectaculoase din Munții Bucegi și să admire spectaculosul monument. În ceea ce privește traseele montane care duc spre Crucea Caraiman, există trasee de dificultate variabilă. Unul dintre cele mai cunoscute pornește din stațiunea Bușteni și trece prin Cabana Babele.

După mai multe decenii în care crucea s-a degradat din cauza condițiilor meteo aspre, în 2016 a fost demarat un amplu proces de restaurare și modernizare a monumentului. În cadrul acestui proces, a fost recondiționată structura metalică, a fost consolidat soclul și a fost modernizat sistemul de iluminare. Lucrările au fost finalizate în 2021.

 

Sursă foto: www.ziarullumina.ro

 

17 volume de carte, dintre care cel mai vechi a fost tipărit în anul 1548, au fost recent adăugate colecției de patrimoniu a Bibliotecii Județene “Vasile Voiculescu” (BJVV) din Buzău, informează Agerpres. Aceste scrieri, atât românești, cât și străine, au un regim special și pot fi consultate de public în condiții stricte, inclusiv purtarea mănușilor pentru a preveni deteriorarea lor.

Ziua Mondială a Cărților Vechi, celebrată pe 27 iulie, subliniază importanța cărților vechi ca instrument esențial în studiul istoriei. Reprezentanții Bibliotecii din Buzău subliniază rolul deosebit de important al patrimoniului bibliotecar în conservarea identității spirituale a unei națiuni, constituind o punte între trecut, prezent și viitor.

Colecția de carte veche românească include 15 exemplare din perioada 1743-1825. Printre acestea se remarcă “Legiuirea Caragea” (1818), primul cod de legi al Țării Românești, clasată în categoria tezaur, și “Apostol” (1743), o carte de cult religios tipărită la Episcopia Buzău, clasată în categoria fond. Patrimoniul de carte veche străină include două post-incunabule tipărite la Veneția: “Elucidarius Poeticus” (1548) și “Facetie Motti & Burle” (1581), ambele clasate în categoria tezaur.

Directorul BJVV, Sorin Burlacu, a declarat pentru Agerpres: “Cărțile au fost autorizate de Ministerul Culturii și au fost încadrate în categoria cărților de patrimoniu. Ne bucurăm că le-am adăugat în colecția noastră, acestea având un regim special și fiind evaluate la valori diferite față de restul cărților. Am implementat măsuri speciale pentru conservarea lor, dat fiind că hârtia poate fi ușor deteriorată după o perioadă de cel puțin 100 de ani, astfel că se folosesc mănuși atunci când sunt consultate. Cea mai veche carte din colecție are aproximativ 500 de ani și provine din Italia, dar avem și cărți românești bisericești, inclusiv Biblia de la Buzău. De asemenea, ne bucurăm de cărți cu autograf de la scriitori precum Sadoveanu și Tudor Arghezi.”

 

 

Cea mai veche carte din colecția BJVV, “Elucidarius Poeticus”, a fost tipărită în 1548 și publicată la Veneția de editorul Giovanni Andrea Valvassori. Exemplarul este complet și bine conservat, fiind tipărit pe hârtie, în limba latină, și păstrând legătura originală. Pagina de titlu conține două alegorii și marca editorială, crucea de Lorena, înălțată peste o inimă împărțită în trei segmente. Pe copertă se află semnătura olografă a colecționarului Stelian Cucu, de la care Biblioteca Județeană Buzău a achiziționat cartea.

În colecția BJVV se află și “Apostol cu mila lui Dumnezeu Sfântul”, cea mai veche carte românească păstrată în Secția specială a Bibliotecii, tipărită de Tipografia Episcopiei din Buzău în anul 1743. Exemplarul este complet, cu legătura și starea de conservare relativ bune.

Sorin Burlacu a subliniat, de asemenea, tot pentru Agerpres, și importanța cărților: “Cartea adăpostește istoria lumii; dacă nu citim ce a fost înainte, nu avem cum să știm ce se va întâmpla după. Cartea este cea care ne formează, poezia, proza, romanele stau la baza culturii lumii și a umanității.”

Colecția celor 17 volume de patrimoniu cuprinde:

„Elucidarius Poeticus” (1548)

„Facetie Motti & Burle” (1581)

„Legiuirea lui Caragea” (1818)

„Apostol” (1743 – Biblia Noul Testament-Tipografia Episcopiei din Buzău)

„Apostol” (1743 – Biblia Noul Testament-Tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei)

„Evanghelia” (1750 – Biblia Noul testament)

„Psaltire” (1767 – Biblie Vechiul Testament)

„Ceaslov” (1777)

„Apostol” (1784 – Biblie Noul Testament)

„Pravoslavnica Învățătură” (1794)

„Evhologhion” (1808)

„Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți” (1809)

„Didhanii” (1809)

„Adunare în scurt din cărțile împărăteștilor pravile” (1814)

„Jucăria norocului” (1816)

„Rânduiala cum se cuvine a cânta cei doisprezece psalmi deosebi” (1820)

„Din cuvintele lui Ioan Filosiful” (1825)

 

Sursă foto: Florin Zafiu – AGERPRES

Săpături arheologice realizate în spatele cetății Miko din Miercurea-Ciuc, clădire emblematică a municipiului și care găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului, au scos la iveală mai multe artefacte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Potrivit arheologului Darvas Lóránd, de la Muzeul Secuiesc al Ciiucului, au fost descoperite mai multe cahle de sobă, realizate cel mai probabil în atelierele din zonă, precum și obiecte ceramice, un mic tun de semnalizare, gloanțe sau obiecte care au aparținut soldaților care au stat în clădirea cetății Mikó, care a fost cazarmă militară, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea.

 

 

“În urma cercetărilor, am descoperit mai multe materiale mai mult din secolul al XVIII-lea, mai ales din a doua jumătate a secolului XVIII, constând din plăci de cahle de sobă, fragmente ceramice, pipe care mai mult sunt legate de soldați, gloanțe din plumb care au fost folosite și s-au deformat când s-au lovit de stânci. Cartușe au fost descoperite mai multe exemplare de la sfârșitul secolului XIX și până în Al Doilea Război Mondial. Aceasta este o emblemă pe care o purtau soldații, pe care era numele și numele regimentului.(…) Această placă de cahlă este până acum neidentificată, cu simbolul numelui Isus Hristos. Acest simbol mai târziu a fost preluat și a devenit simbolul iezuiților, iezuiții fiind un ordin monahal care era strâns legat de Imperiul Habsburgic. (…) Totodată, (…) împreună cu alte artefacte a fost dezvelit un tunuleț mic care era, de fapt, un tun se semnalizare, nu era un tun de luptă. (…) Artefactele găsite legate de prezența unor militari arată faptul că aici a fost o cazarmă militară. Din secolul XVIII vorbim de o cazarmă militară, de aceea a fost întărită cu acest sistem de apărare”, a explicat arheologul.

Potrivit lui Darvas Lóránd, artefactele găsite sunt foarte importante, unele dintre acestea fiind legate de viață socială și economică din zonă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acesta a mai spus că în urma cercetărilor s-au deschis mai multe secțiuni arheologice, atât în latura vestică a castelului cât și în latura nordică, „pentru a delimita mărimea și lățimea șanțului interior de apărare, cât și dimensiunile probabile ale valului exterior de apărare și dimensiunile bastioanelor sud-vestic și nord vestic”.

 

 

Săpăturile arheologice fac parte dintr-un proiect mai amplu ce vizează restaurarea și reconstruirea sistemul de fortificații al cetății Mikó, iar rezultatele acestora au fost prezentate, vineri, în cadrul unei conferințe de presă. După finalizarea lucrărilor, spațiul urmează să fie folosit atât pentru muzeu cât și pentru comunitate, pentru organizarea unor evenimente culturale și recreative.

 

Sursă foto: www.news.ro

Muzeul Chihlimbarului de la Colţi propune vizitatorilor săi o colecţie de flori de mină provenite din diverse zone ale ţării, cu o valoare ridicată din punct de vedere geologic şi estetic, pietre semipreţioase cu depozite aurifere şi de cuarţ care oferă un impact vizual deosebit. Exponatele sunt multiple, o parte fiind în colecţia expusă, altele regăsindu-se în depozitele muzeului. Sunt importante din mai multe puncte de vedere, informează Muzeul Chihlimbarului – sunt valorificabile muzeal şi pot servi ca suport vizual de curs pentru cadre didactice care la geografie, geologie se axează pe studiul florilor de mină, iar, pe de altă parte, sunt foarte frumoase. Este singura expoziţie de acest gen de pe teritoriul judeţului, a declarat, pentru Agerpres, directorul Muzeului Judeţean Buzău, Daniel Costache. Zeci de zăcăminte cu minerale, în special chihlimbar, alături de alte roci care pot fi valorificate din punct de vedere muzeal au fost identificate la nivelul judeţului.

“Florile de mină reprezintă eşantioane formate din unul sau mai multe minerale recoltate din subteran. Sunt strâns legate de activitatea vulcanică şi se evidenţiază prin culori, forme şi dimensiuni cu valoare estetică. Se cunosc peste 30 de specii de astfel de minerale, unice, găsite pe teritoriul ţării noastre: Rodocrozitul, descoperit iniţial într-o mină din Cavnic, în bazinul minier Baia Mare; Semseyitul, de culoare cenuşie cu irizări metalice, descris prima dată în mina de la Baia Sprie; Ludwigitul, de la Ocna de Fier; Silvanitul, descoperit iniţial la Baia de Arieş; Nagyagitul şi altele. În bazinul râului Buzău există circa 70 de aflorimente cu minerale geme, din care majoritatea revin chihlimbarului sau ambrei, alături de care apar lemne silicifiate, gagatul, menilitele, ‘diamantele de Maramureş’, lidienele, septariile”, informează Muzeul Chihlimbarului.

O vizită la acest muzeu înseamnă şi o întâlnire de suflet cu chihlimbarul sau ambra galbenă – “o răşină translucidă, formată din mai multe specii fosilizate de pini, colorată mai ales în nuanţe de galben şi care s-a format acum 50-60 milioane de ani. În interiorul pietrelor se găsesc deseori fosile animale sau vegetale, furnici, păianjeni, frunze, etc.”

Colecţia muzeală Colţi a fost inaugurată la 14 iunie 1980, iniţiativa constituirii acesteia datând, însă, din 1973, când a început şi construcţia unei clădiri în stilul arhitectonic specific zonei, s-a întocmit un studiu referitor la exploatarea şi prelucrarea chihlimbarului şi s-a demarat acţiunea de colecţionare a unor pepite, instrumente şi unelte folosite de localnici, dar şi documente referitoare la istoria zonei şi a satului Colţi.

 

 

Predomină documente, fotografii, unelte (strung din lemn, ciocane, lămpaşe, târnăcop), pepite de chihlimbar de diferite dimensiuni, bijuterii (inele, cercei, medalioane, broşe, şiraguri de mărgele, ţigarete) care ilustrează activitatea de prospectare, exploatare şi prelucrare a ambrei.

Un comunicat i-tour precizează că “În patru încăperi şi în pridvorul de la etajul clădirii sunt expuse obiecte de etnografie şi artă populară ce reconstituie modul de viaţă şi ocupaţiile tradiţionale ale căutătorilor şi prelucrătorilor de ambră – creşterea animalelor, agricultura, pomicultura, munca la pădure. Sunt expuse piese decorative (macat, foaie de perete, batiste, ştergare), de port şi mobilier, de ţesut (piepţini pentru lână şi cânepă), uz casnic şi păstorit (opinci, glugi, trăişti de merinde, dăsagi din păr de capră), cât şi unelte agricole (plug din lemn, coase, sape, seceri, săpăligi).”

Pentru cei ce doresc să viziteze acest muzeu, accesul nu este deloc complicat – pe DN10 Buzău – Braşov, până înlocalitatea Pătârlagele, după care se parcurg 13 km pe drumul judeţean Valea Sibiciu-Colti.

Expoziţia poate fi vizitată de miercuri până duminică, între orele 9:00 – 17:00.

 

Sursă foto: www.muzeedelasat.ro

 

În fiecare primăvară, pe 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, păstorii își pregătesc turmele de oi pentru drumul spre munte, unde caută iarbă abia crescută. Apoi, după circa 4 luni, grupurile de ciobani fac drumul înapoi cu animalele lor spre câmpie, pentru ca acestea să fie mai protejate de gerul iernii ce urmează. Vorbim despre transhumanță sau mutarea sezonieră a animalelor, un obicei cu rădăcini adânci, datând încă din perioada dacilor și a romanilor și care, în pofida schimbărilor sociale și tehnologice, a supraviețuit și s-a transmis din generație în generație.

Urcarea și coborârea la munte a animalelor sunt marcate cu festivaluri. La acestea, lumea petrece în costume populare și mănâncă tocan. Adică o mâncare tradițională, aflată pe lista produselor protejate, pregătită din carne de oaie lăsată să fiarbă la foc mic, timp de câteva ore, în propria grăsime și fără a i se adăuga alte condimente în afară de sare.

Ce aduce cu sine includerea transhumanței în patrimoniul imaterial UNESCO? Înseamnă că obiceiul de strămutare a turmelor – care are o importanță economică, dar și socială și culturală – ar urma să fie protejat și de către autorități. Impactul ar urma să se resimtă și în valorificarea produselor tradiționale obținute din lapte și brânză, precum și în dezvoltarea unor meserii pe cale de dispariție, precum cojocăritul și prelucrarea lânei.

 

Ministerul Culturii explică într-un comunicat că dosarul Transhumanța a fost unul multinațional, demersurile fiind susținute de România și de alte state din Europa – Albania, Andorra, Austria, Croația, Franța, Grecia, Italia, Luxemburgul și Spania. Cercetarea de teren, care a demonstrat existența în prezent a rutelor active de transhumanță în diferite zone din țara noastră, a fost realizată de cercetătorul Lucian David de la Institutul de Etnografie și Folcor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și de profesorul Iulian Vlad de la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. De asemenea, au oferit informații și au susținut acest demers asociații de crescători de ovine din țară, precum Federația Oierilor de Munte din România sau Asociația Crescătorilor de Ovine „Corbii de Piatră” din județul Argeș.

Potrivit https://ich.unesco.org/, transhumanța modelează relațiile dintre oameni, animale și ecosisteme. Aceasta implică ritualuri și practici sociale comune, îngrijirea și creșterea animalelor, gestionarea terenurilor, pădurilor și resurselor de apă, precum și a pericolelor naturale. Astfel, transhumanța contribuie la incluziunea socială, îmbunătățirea identității culturale și a legăturilor dintre familii, comunități și teritorii, contribuind, în același timp, și la atenuarea fenomenului depopulării satelor. În timpul transhumanței, ciobanii împărtășesc tradiții, povești și cântece, întărind legăturile comunitare și contribuind la transmiterea valorilor culturale. Transhumanța joacă, de asemenea, un rol crucial în conservarea mediului. Prin mutarea turmelor între diferite tipuri de pășuni se evită supraexploatarea unor zone specifice, contribuindu-se astfel la menținerea biodiversității și a echilibrului ecologic.

România este singura țară carpatică participantă în acest dosar și aduce astfel la cunoștința comunității internaționale valoarea de moștenire culturală și naturală a Carpaților românești, spațiu în care omul și natura au trăit mereu în armonie. Cu această nouă înscriere, România are zece elemente în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial a umanității, între acestea numărându-se ritualul călușului, doina sau mărțișorul.

Prin protejarea și promovarea Transhumanței, România se raliază, alături de partenerii din dosar, strategiilor curente ale Organizației Națiunilor Unite pentru dezvoltare sustenabilă.

 

Sursă foto: Alexandru Antoniu – Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentând monumentele istorice și contimporane, posițiuni pitoresci, Domeniul Coroanei și costume naționale cu descrierea istorică și pitorească, Dresden, C. G. Röder, 1901-1904, Domeniu public și Brașov Metropolitan

Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea sa a început în urmă cu 166 de ani, pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, iar inaugurarea Palatului Universității din București a avut loc după mai bine de 12 ani, în data de 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate ulterior, între anii 1912 – 1926, după planurile altui arhitect, Nicolae Ghica-Budești.

 

 

La început, clădirea – numită inițial Palatul Academiei Naționale – a fost sediu al facultăților Universității București, dar și al altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de Istorie Naturală. Odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit însă insuficient, astfel că palatul rămâne sediu doar al facultăților Universității. 8 facultăți și peste 80 de laboratoare își aveau sediul acolo în 1960. Acum, clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie, Facultate de Chimie, Facultatea de Administrație și Afaceri și laboratoarele specifice facultăților.

Documentele menționează că împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și unul dintre elevii săi, Paul Focșeneanu. Relieful de pe frontonul central al palatului, realizat în stil clasic, din piatră de Rusciuc, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. De o parte și de alta a zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Relieful a fost distrus, însă, la 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, iar frontonul nu a mai fost refăcut. Cele câteva fragmente care au fost recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. Fațada clădirii este împodobită începând din 1929 cu patru muze, realizate de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Parterul palatului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Se remarcă în mod special primele două etaje, decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj, și ultimele 2 etaje, la mansardă, care prezintă lucarne decorate. Subsolul înalt servește drept soclu al palatului, iar colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

 

 

Documentele vremii mai precizează că “în urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București”.

Născut în București pe 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu era fiu al serdarului Hristea Orăscu, provenind din zona Târgoviștei. A fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava, între 1831 – 1841, și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Devine arhitect în 1847, an în care este numit și profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. Alături de tatăl său, a participat activ la revoluția pașoptistă și este numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.

Pe lângă construirea palatului vechi al Universității, Alexandri Orăscu a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Bălcescu. Printre operele sale se mai numără construcția bisericii Domnița Bălașa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucția Mitropoliei din Iași, Hotelul din Constanța de lângă vechiul far genovez și Hotelul Bulevard din București.

Sub conducerea sa, în octombrie 1863 a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870. De asemenea, a fost rector al Universității (1885-1892), astfel că în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Alexandru Orăscu a ținut discursul oficial. În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.

 

 

La prima întrunire a arhitecților români, în februarie 1891, s-a hotărât constituirea Societății arhitecților români, iar Comitetul ales câteva zile mai târziu l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1894. Printre primele obiective ale Societății arhitecților români a fost înființarea unei școli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiții modeste pe 1 mai 1892. În 1904, Școala de stat de arhitectură, înființată ca o secție la Școala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Școală Superioară de Arhitectură.

 

Surse bibliografice: muzeu.unibuc.ro, agendaconstructiilor.ro

Surse foto: Muzeul Universității din București

 

Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și îngenuncherii umanului, sfințenia este naturalul la care deținuții se pot raporta, pentru că distruge orice formă de coerciție, și invită la asumarea libertății. Sfințenia impune respect și frică, dar și dorință de a fi urmată ca model al vieții autentice, ca stare de împlinire a lucrării de asemănare cu divinitatea.

Wurmbrand este unul dintre cei care consemnează importanța omului duhovnicesc (având atributele anterior amintite), ca cel care poate să întărească, să impună smerenie, cumpătare, dar și să „instige” la curajul mărturisirii.

În această categorie, evocăm fragmentul în care pastorul luteran descrie înfruntarea între un preot ortodox și un gardian care încerca să-l umilească pentru exprimarea adeziunii sale, pentru credința în Dumnezeu. Descrie astfel: Căpitane, a continuat el, mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți gratii la celule. Violența și ura sunt un prea slab argument împotriva adevărului si dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică si pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru si cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt, tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos si mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat iar voi nu puteți schimba adevărul. Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos, așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.”[1]

Iubirea este jertfelnică, și prin mărturisirea adevărului produce în sufletele celor prezenți la actul de potență martirică, dorința de a trăi în comuniune de har, pentru că vederea celui care este dispus să moară pentru credința sa, generează pentru unii frică, pentru alții smerenie, dar și întărire, ori curaj. „Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile și scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinți [2], afirmație care nu poate fi izvorâtă decât dintr-un suflet mișcat de trăirea ortodoxiei și de dăruirea totală a unora dintre cei închiși.

Chiar dacă botezul primit în închisoare nu a fost confirmat totuși, afirmațiile sale ulterioare cu privire la ortodoxie și cler au dovedit forme de apreciere și de evidențiere a „dreptei credințe” ca o treaptă ce trebuie atinsă.

Demnitatea credinței și discreția misiunii teologilor din închisoare s-au răsfrânt asupra scrierilor publicate de către pastorul Wurmbrand, care descrie suferințele și durerea preoților închiși, care n-au acceptat compromisul cu regimul comunist.

Misiunea în cazul pastorului luteran- s-a desăvârșit prin forma comuniunii, prin evidențierea unei autentice spiritualități creștine, aducătoare de har și izbăvire; puterea exemplului și a comportamentului autentic creștin devin cele mai eficiente forme de propovăduire.

Misiunea în închisoarea comunistă s-a configurat în forme diferite, care nu urmăreau convertirea celor din alte confesiuni la ortodoxie, ci mai mult propunea adeziunea către un comportament asemeni creștinismului primar. Celulele gulagului românesc au găzduit o viață religioasă activă, cu săvârșirea concretă de acte cultice (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine), practicarea rugăciunii inimii, poezii mărturisitoare și atitudine jertfelnică, care au transfigurat detenția dintr-un lăcaș al umilirii într-unul al eliberării. Însuși paradoxul închisorii comuniste se conturează prin reevaluarea sensului suferinței și al durerii, ca asumare a „crucii”, care deși te îngenunchează, nu te doboară, ci te pregătește pentru „înălțare”. Viziunea regimului comunist de reformare a omului vechi și inventare a omului nou pe fundalul ideologiei marxiste nu a fost împropriată de deținuții care au rămas fideli ortodoxiei.

În România, socialismul a fost impus folosind presiunea tancurilor sovietice și a loviturilor de stat, de un grup fidel Moscovei și planurilor sale hegemonice. După 23 August 1944, România intră într-un proces de reformă generală, clasa politică este „ocupată” de comuniști, teoriile economice sunt imitații ale celor rusești, practicile sociale folosesc tiparul „învingătorilor de război”. Referitor la Biserica Ortodoxă Română (considerată unul dintre cei mai importanți formatori de opinie), Partidul Comunist  va încerca să-i câștige obediența prin șantaj, prin încarcerarea preoților și teologilor care se opuneau sistemului, prin presiuni constante asupra mediului monahal etc. Reeducarea omului vechi se putea desfășura doar prin controlarea instituției păstrătoare de valori și principii la care acesta face adeziune, adică Biserica. Martirajul preoților în gulagul românesc este unul important, în contextul în care peste 3000 de clerici au fost întemnițați.

Principala acuză adusă era aceea de legionarism, o formă prin care regimul își legitima acțiunile opresive, considerând pe cei închiși ca și „dușmani ai poporului”, ce folosesc politici naționaliste extremiste și o colaborare cu fascismul. Pentru această acuzație, cel considerat vinovat primea condamnarea la închisoare, încarcerat fiind în unele dintre cele mai „grele” penitenciare din „blocul comunist”. Poezia este o formă de artă folosită în temniță, prin care sufletul gusta din frumusețile efortului intelectual, metodă de eliberare din mediul mizer și inuman. Concentrarea minții în poezie era adusă uneori până la identificarea cu rugăciunea. Creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt cele mai cunoscute, recitate de către deținuți și scrise pe coji de săpun, rostite prin „telefoanele murale” pentru a întări pe cei în suferință.

Alături de poezie amintim predicile și conferințele, pe care teologii le țineau în celule, acolo unde se afla „aruncată” elita interbelică (profesori, medici, scriitori etc.) și care se desfășurau pe o configurație asemănătoare celei de la Rugul Aprins.

Ortodoxia nu poate exista fără legătura cu Euharistia, adică nu poate fi Biserică fără Capul ei, Mântuitorul Hristos. În celulele „gulagului românesc” preoții au slujit Sfânta Liturghie, folosind pâine, apă și uneori vin (de la infirmerie), împărtășind pe cei care trecuseră prin Taina Spovedaniei sau pe bolnavii ce se aflau pe patul de moarte. Această practică apropia pe cei întemnițați de o trăire asemeni creștinismului primar, chemând la o viețuire ortodoxă autentică care crea un paradox: o fericire fără margini într-un loc în care pragul umanului era desființat. Sfânta Taină a Spovedaniei era instrumentul prin care creștinul, nu doar că se reconcilia cu Dumnezeu, ci se împăca cu sine pentru a experia bucuria harului.

Un instrument de misiune ortodoxă în închisoare a fost rugăciunea, care este canalul de comunicare al omului cu Dumnezeu, dar și mod de relaționare a omului cu om. În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale, aducând demnitate, dar și eliberare de zidurile care îngrădesc trupul. „Rugăciunea inimii” este o practică a sfințeniei, evidențiind starea duhovnicească la care cel ce o practică a ajuns; și pentru că erau mulți cei care se adânceau în aceasta, credem că viața religioasă din pușcăriile socialismului românesc a fost consistentă și autentică. Starea se datorează misiunii preoților, teologilor și credincioșilor care au reușit prin puterea exemplului personal să „convertească” pe colegii de celulă la drumul ortodoxiei. Exemplul intim este cea mai puternică armă misionară, pentru că este expresia iubirii sincere, a credinței și a nădejdii, mișcând în sufletele celor prezenți  dorința de pocăință și comuniune cu Hristos.

Propovăduirea ortodoxiei nu se produce ca o sancționare a credinței celuilalt, ci ca o descoperire prin calea îmbrățișării „bagajului dogmatic” cu greutatea exemplului personal. Acceptarea participării la rugăciune, împărtășirea de Sfinte Taine (exemplu Sfânta Taină a Spovedaniei), dar și săvârșirea unor gesturi simbolice în interiorul vieții de celulă, evidențiază că misiunea în închisoarea comunistă a fost un act natural și delicat, ca răspuns firesc la porunca iubirii.


[1] Ibidem.

[2] Ioana IANCOVESCU, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 31 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 144.

 

 

Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna atrocitățile comuniste, demasca sistemul terorist și practicile sale.

Biografia sa este una tumultoasă, atât înainte de încarcerare, cât și în timpul ei, primind după unele mărturisiri botezul ortodox, desfășurând o relație strânsă cu Valeriu Gafencu și un grup de trăitori acuzați de legionarism (el fiind un evreu convertit), după alte evocări însă, se contestă aceste raporturi, evidențiindu-se totuși experiențele comune avute cu mai mulți teologi sau preoți închiși.

Anii de închisoare îi dezvoltă în mai multe cărți publicate, fără a aminti de episoadele „controversate” consemnate de alți autori; totuși, mențiunile sale creionează imaginea unei ortodoxii jertfelnice, iubitoare, privită cu apreciere și exprimată ca etalon al desăvârșirii spirituale.

Ca date biografice, amintim că „s-a născut la 24 martie 1909 într-o familie intelectuală de evrei din București. Sunt patru frați la părinți. Un timp, între anii 1915–1922, familia se stabilește la Istanbul. La vârsta de 9 ani, Wurmbrand rămâne orfan de tată. Odată cu moartea tatălui, în 1919 a urmat falimentul. Se întorc la București. Vor locui în cartierul Dudești, pe strada Olteni. Sunt foarte săraci. Wurmbrand a avut o tinerețe furtunoasă, acționând în politica de stânga și lucrând ca stock-broker. Ia parte la întruniri și la difuzarea de manifeste, scrie în presa de partid. Vorbește din tinerețe 9 limbi, având o dotare intelectuală de excepție. Între anii 1927–1929 urmează cursurile unei școli politice la Moscova.”[1] „La întoarcerea în țară acționează ca agent Komintern important, organizator și lider, plătit de Moscova. Este arestat de mai multe ori, condamnat, eliberat traseul tuturor militanților PCR. În 1933 a fost judecat și condamnat în contumacie la zece ani închisoare pentru legăturile sale cu Kominternul, în procesul care succede grevei de la Grivița. A fost prins la Timișoara unde trăia clandestin. În închisoare a intrat în conflict cu alți comuniști și este exclus din PCR. Acuzațiile care i s-au adus au fost de „troțkism” și „agent al Siguranței”(…) Cert este că Richard Wurmbrand nu a mai activat în rețelele clandestine Komintern de la această dată, 1934. În 1938 s-a convertit și în 1940 a devenit pastor neoprotestant.”[2] În 1948 este arestat de către regimul communist și torturat timp de 3 ani în beciurile Securității, apoi condamnat la 25 de ani de temniță, va rămâne încarcerat între 1948-1956 și 1958-1964. După 1965 este răscumpărat cu 10.000 de dolari de către două organizații creștine norvegiene, emigrând împreună cu familia în S.U.A. de unde va mărturisi experiența petrecută în celule. Moare în anul 2001 în America, purtând și după plecarea sa unele relații cu importante personalități ale spiritualității ortodoxe (cum ar fi Părintele Calciu Dumitreasa, cu care are mai multe întâlniri, fiind amintit în lucrările sale).

Deși neconvertit la ortodoxie, cazul său este important pentru teza noastră, în contextul afirmării unei puternice misiuni în temnița comunistă, desfășurată de către teologi și preoți ortodocși, care au purtat crucea suferinței proprii ca exemple pentru semenii lor. Dezbaterile aprinse ce urmăresc imaginea pastorului Wurmbrand- important teolog contemporan- evidențiază modelul ,,atipic” de misiune petrecută în gulagul românesc, având coordonate și dinamici diferite de cele petrecute în libertate. Nu cuvântul este vector al convertirii sau apropierii de Hristos, ci trăirea personală și împărtășirea către celălalt, ca invitație la comuniune. Misiunea s-a concretizat în comuniune de iubire, sacrificiu și ajutor, fără a urmări scopul precis al adeziunii către ortodoxie.

Despre apariția sa în celulă, și starea sănătății își amintește Ioan Ianolide care îl descoperă pe Richard Wurmbrand ca fiind într-o stare critică, grav bolnav după ce a petrecut mai mulți ani în temnița Securității, trimis pentru a muri în Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Acesta îl descrie astfel: „era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul Wurmbrand. Purta un costum albastru de stofă care de sus și până jos era murdar și infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămașa albă putrezise și hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplați și coaste care și acelea puroiau. Fața și mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge și murdărie. Era nebărbierit și plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mișca o coastă ruptă ori un șold bolnav și omul țipa înfricoșător. Am deslușit printre strigăte: Iisuse, Iisuse!.”[3]

Apartenența sa la „poporul ales” (chiar convertit fiind) creează anumite clișee în relația cu noii colegi de celulă, care erau acuzați de legionarism, și implicit de comportament vădit antisemit. Cele două tabere antagonice, creionează în „conflictul” lor o paradigmă complexă de ralaționare, dar mai ales de comuniune. Iubirea pierde din coordonatele confesionale și se deschide fără limite către cel care este invitat să înțeleagă profunzimea actului de cunoaștere și de iertare. În acești termeni se prezintă dinamica raporturilor între un fost evreu și un grup de presupuși antisemiți.

Wurmbrand primește asistență medicală, este spălat de colegi care îi dăruiesc printr-o coletă un schimb nou de haine, cu care va intra într-un alt univers unde starea de înaltă trăire duhovnicească nu este doar o intenție, ci o realitate palpabilă.

Aici se întâlnește cu Valeriu Gafencu unde vor avea mai multe discuții cu privire la ortodoxie și naționalism, despre vina evreiască și păcatul răsfrâns asupra lor, legionari și trecutul său comunist, credință și ideologie. Ioan Ianolide descrie episoade ale dialogului între cei doi, evocând alternanța spirituală a pastorului și nevoia de a i se răspunde la frământări, care se vădeau legitime în contextul unor experiențe anterioare care i-au configurat existența: iudaismul și comunismul.

Relația cu Valeriu Gafencu cunoaște apogeul când primește în dar de la acesta medicamentul vindecător de TBC, primit de la un alt deținut. ,,Și Valeriu Gafencu, și Wurmbrand erau bolnavi în ultimul stadiu de TBC. Amândoi ar fi avut nevoie de tratament, mai mult decât toți ceilalți. Deținutul Richard a primit în pachet 10 grame de streptomicină. Acesta era un lucru neobișnuit, deși toți de la Tg. Ocna erau bolnavi de TBC și ar fi avut nevoie de acest tratament. Richard a decis să-i dea lui Valeriu medicamentul salvator, considerând că el este mai puțin bolnav, iar celălalt în ultimul stadiu de boală. Gafencu refuză gestul și-i recomandă să-l dea lui Wurmbrand. Dar Richard insistă, și atunci Valeriu a rezolvat într-un mod inedit situația. Acceptă streptomicina dăruită de Richard, pentru care-i mulțumește, și apoi o dăruiește, la rândul său, lui Wurmbrand, care astfel a fost salvat de la moarte.”[4] Deși amintește de Valeriu în cărțile sale[5], nu precizează despre acest episod și nici despre discuțiile teologice cu acesta.

Părintele Moise de la Oaș afirma că ,,pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocși n-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat și mulți alții, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare“.[6] Părintele Mihail Lungeanu întărește teza reliefată conform căreia ,,pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute sub ochii săi în camera 4, a fost atât de impresionat, încât a cerut să fie botezat în credința ortodoxă, alegându-și numele de Valeriu, după numele lui Valeriu Gafencu. Dorința i-a fost împlinită de unul din preoții noștri. El a rămas în continuare protestant, pentru că apoi nu a spus nimănui că a fost botezat ortodox. Era un om oscilant. El însuși, în discuțiile în contradictoriu de la început, când susțineam Ortodoxia, mărturisea râzând: Mă voi vreți să fiu și eu ortodox? Păi eu sunt jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generație de creștini, eu nu pot mai mult de neoprotestant!”[7]

Împotriva ideii de trecere prin botez la ortodoxie scrie fiul pastorului luteran, într-un articol prin care contesta mărturisirile colegilor de celulă, care considerau episodul ca autentic și fundamentat pe însăși dorința acestuia. Articolul conține următorul fragment: ,,Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10 ani ai vieții în casa mea proprietate personală și a zăcut la pat sub îngrijirea mea și a unor ajutoare 24 de ore din 24, în ultimii patru ani din viață. Motivul pentru care i-am pus casa la dispoziție  și m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca să fiu cu părinții mei o bună parte din zi, casa oferind nu numai condiții pentru mulții vizitatori pe care părinții mei îi primeau înainte de a cădea bolnavi, dar și facilități de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeași organizație, numită în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) inițiată de familia noastră, fără întrerupere de la venirea sa în America și până la îmbolnăvirea care l-a răpus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profundă înțelegere și dragoste creștină interconfesională, nici în acești ani și nici înainte nu s-a declarat vreodată interesat să devină ortodox. El a fost inițial hirotonisit în confesiunea Anglicană și mai târziu în confesiunea Luterană, rămânând un pastor luteran până la sfârșitul vieții.”[8]

Deși episodul botezării este infirmat, din scrierile lui Richard Wurmbrand consultate, observăm aprecieri aduse ortodoxiei în contextul în care este vădit impresionat de diferite momente în care puterea de jertfă a preoților, teologilor sau simplilor practicanți este copleșitoare. Nu contestă ortodoxiei rolul și înălțimea ei, asumând însă un discurs prin care să justifice neadeziunea. Descrierea experienței din celulă este una apropiată de imaginea creionată de diferiți scriitori ortodocși, care menționează aceleași trăsături definitorii ale trăirii duhovnicești, ridicând temnița la gradul altarului de jertfă. Consideră că ,,ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile. Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinții, strămoșii, prietenii și vrăjmașii , toate generațiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici. Nu există nici măcar o singură bucurie pe care să nu o pot gusta, iar pentru aceasta folosesc simpla metodă biblică: Bucurați-vă cu cei ce se bucură…[9] Paradoxul celulei este suferința aducătoare de viață și lumină, durerea care curăță de patimi și îndumnezeiește.

Exemplele de curaj, credință și nădejde îl influențează pe Wurmbrand să considere realitatea gulagului ca întoarcerea către un creștinism primar în care granițele rasiale, etnice sunt dărâmate de puterea poruncii iubirii.


[1] Alexandru ZUB, Centenar Richard Wurmbrand, în Revista 22, Nr. 271, 7 aprilie 2009, Bucureşti, ediţie electronică: http://www.revista22.ro/22-plus-anul-xvi-nr-271-7-aprilie-2009-centenar-richard-wurmbrand-5910.html  

[2] Stelian TĂNASE, Arhivele Sfera Politicii. Richard Wurmbrand şi Kominternul, în „Sfera Politicii”, vol. XVIII, Nr. 2 (144), Bucureşti, 2010, pp. 64-65.

[3] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 155.

[4] Ibidem., pp. 177-178 apud. . Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 107-115.

[5] Referire la: Richard WURMBRAND, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, 1993.

[6] Părintele MOISE de la Oaş, Despre canonizarea sfinţilor români, (conferinţă) Deva, 20 octombrie, 2008 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 50-62.

[7] Monah MOISE, op.cit., p. 171.

[8] http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/

[9] Richard WURMBRAND, Dacă zidurile ar putea vorbi, Editura Stephanus, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

 

Sursă foto:

https://www.europafm.ro/richard-wurmbrand/

 

 

„Experimentul Pitești” a fost apogeul gulagului românesc, care în procesul său de umilire a unei elite politice, intelectuale, religioase etc. a reușit să „producă” sfinți, ce prin martirajul lor au mărturisit pe Hristos și Evanghelia Sa.

Reeducarea a atins cele mai inferioare puncte de umanitate; întărim acestea prin spusele lui Virgil Ierunca: „Eugen Țurcanu dădea indicații ca aceștia să fie botezați  în fiecare dimineață, adică erau scufundați în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți din jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce apa făcea bulbuci. Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești botezați căruia i se aplicase sistematic tortura ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineață și își băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor”.[1]

Paradoxul este constituit de modul de raportare a celor închiși la experiența celulei, căci, după eliberarea din infernul lagărului se dezvăluie o teologie a fericirii pe care doar pușcăria ți-o poate oferi.

Părintele Steinhardt sublinia: „de pretutindeni ca norii de munte se iscă și se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă și fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri (…) ceva alcătuit din curaj, dragoste de para­dox, încăpățânare, sfântă nebunie și voința de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană.”[2] Și „Dumitru Bordeianu mărturisește că la Gherla a trăit groaza morții și iadul pe pământ tot aici a renăscut, a înviat și a ieșit la mal din mlaștina disperării. Însă, ține el să precizeze, nu cu neputințele și slăbiciunile lui omenești, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia nu-I este vrednic să-I mulțumească. În închisoarea Gherla i s-au cimentat pentru toată viața credința, gândirea, înțelegerea, trăirea și perspectiva asupra valorilor.”[3]

Deși locul pentru rugăciune este important și ,,trebuie să se tină seama de timpul potrivit”[4]  temnița a reușit să propună cadrul desăvârșit de a-l chema pe Hristos în celulă, de a ridica întreaga ființă spre cer. Părintele Gheorghe Calciu afirma: „în închisoare am avut cea mai spirituală viață. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolați, ancorați în Iisus Hristos, am avut bucuria și iluminarea pe care lumea nu o poate oferi (…) Aceia care nu au avut experiența noastră nu pot înțelege cum am putut fi fericiți în închisoare.”[5] Această contradicție vehementă între umilință și libertatea prin umilință o confirmă și părintele Bejan, care descrie momentul eliberării astfel: ,,am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! (…) Părinților, am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. ,,De unde vii, m-a întrebat? Vin din rai, i-am răspuns”. ,,Nu vezi că strălucesc?” Eram așa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu! N-aveați pe conștiință nimic! Toți eram curați în pușcărie. Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost! Eu chiar veneam din rai! Tare-mi părea rău că ies și din gară priveam spre închisoarea din Aiud, și cu lacrimi ziceam: ,,Măi, ce frumos a fost!”, ,,Acolo te rogi din inimă, fără să vrei!”[6]

Trăirea celor din închisoare a dovedit că sistemul poate fi învins, iar omul nu poate fi dezumanizat, dacă își caută eliberarea în Hristos, sancționând suferința prin lumină, și durerea transformând-o în izvor de bucurie.

Chiar dacă regimul a încercat șantajarea mediului ecclesial, totuși această rezistență „demonstrează că Evanghelia nu poate fi deturnată prin transformarea ei în program politic,”[7] ci trebuie trăită și mărturisită.

Gulagul românesc a produs reiterarea creștinismului primar, prin potența morții martirice, prin dăruirea aproapelui până la moarte, prin prezența divină, comunitatea bunurilor; imaginea este completată de  cuvintele Părintele Calciu ,,să nu ne mirăm dacă vreodată, se vor descoperi în cimitirul (Aiud) de acolo, moaște în gropi fără nume și fără cruce.”[8]


[1] Virgil IERUNCA, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 57. în Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 57-58.

[2] Nicolae Steinhardt, op.cit., p.40.

[3] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, p.66.

[4] Ierod. Cleopa PARASCHIV, Arhim. Mina DOBZEU, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p. 83.

[5] Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă- ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pp.184-185 în Monah MOISE, op.cit., pp.63-64.

[6] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit. pp.122-124.

[7] Radu PREDA, Comunismul- o modernitate eşuată, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2009, p. 54.

[8] Pr. Gheorghe CALCIU, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi meditaţii religioase, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007, p. 330.

 

 

 

Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat sub o „avalanșă” de texte scripturistice, care încercau să-i demonstreze superioritatea credinței. Părintele Nicolae intervine în dezbatere, și-l ajută pe preotul Petcu din Năieni să-i învingă pe sectari pe propriul teren al folosirii citatelor biblice. Colegii de celulă se arată bucuroși de biruința ortodoxiei, dar apreciază și tăria de caracter a sectanților.

Un alt aspect al relației dintre ortodocși și adventiști la Jilava se referă la refuzul ultimilor de a mânca orice fel de carne și grăsime animală. Părintele Steinhardt spunea „ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiștii ia adeseori o înfățișare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, la infirmeria T.B.C., se mai întâmplă, ei o resping, se așază în genunchi, ridică brațele și-și aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii și înfometați de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți. Dintr-odată se află pus în situație de inferioritate.”[1] Totuși această aparentă inferioritate este contrazisă de atitudinea preotului, care nu se arată răzbunător atunci când adventiștii sunt obligați să fie spălați în zi de sâmbătă, pe care ei o consideră sfântă. Părintele Nicolae relata: „părintelui Petcu, primului, și apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zâmbind serafic, așteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărășenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.)”[2] Deși nu se amintește de convertirea vreunui adventist totuși, contestarea învățăturilor propovăduite și eșecul petrecut în dezbaterea textelor scripturistice au evidențiat consistente discuții teologice, care probabil au influențat modul de interacțiune ulterior. Se poate observa atitudinea ofensivă, deseori agresivă a sectanților care încercau să-și justifice credința în fața unor celule majoritar ortodoxe.

Despre discuțiile între ortodocși și cei de alte confesiuni mărturisește și părintele Bejan: ,,și în pușcărie la Aiud au greșit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o secție unde erau numai preoți. Pe urmă au văzut că așa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecați, de toate nuanțele până la baptiști, iehoviști și cu aceștia trebuia să duci o luptă foarte susținută că erau obraznici. Când au văzut că discuțiile sunt în toi, ne-au împrăștiat printre ceilalți. Câștigau ceilalți că eram printre ei și îi spovedeam. De împărtășit nu puteam să-i împărtășim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Și atunci făceam conferințe.”[3]

Legătura cu cei de alte denominațiuni s-a concretizat inclusiv în slujire comună și rugăciune, într-un profund duh al dragostei ce-i unea pe toți cei în suferință; respectul față de actul cultic era reciproc, precum și deschiderea către ecumenicitate, ca parte a dialogului și comuniunii. Astfel, părintele Zosima își amintește de legătura sa cu un grup de preoți catolici, cu care a stat o perioadă în aceeași celulă. El spunea: „un grup distinct mi-a atras atenția, cel al preoților catolici proveniți din câteva centre ale Transilvaniei. Era într-o Duminică dimineața când i-am văzut rugându-se împreună, în șoaptă, cu peste o oră. Întreaga cameră a păstrat liniștea.”[4] Atitudinea față de aceștia nu se limitează doar la îngăduința de accepta manifestările religioase, ci se continuă până la momente concrete de împreună rugăciune și chemare a „numelui” lui Hristos.

Despre slujirea Sfintei Liturghii în temniță, părintele Oancea rememorează un episod la care participă și preoții catolici, descriind : „nu în șoaptă, ci în surdină, și în adâncuri de suflet, și în baie de lacrimi (…) S-a realizat și un moment de ecumenicitate, pentru că au luat parte la liturghia noastră și preoți catolici, care ne-au rugat ca pe viitor să le spunem și lor ora rugăciunii noastre de fiecare zi, ca dânșii să fie gata până atunci cu rugăciunile lor. Și clipele trăite așa s-au repetat de atunci în fiecare dimineață, urmate de școală-o școală evanghelică, cu expuneri, întrebări, răspunsuri clipe pe care le-am trăit în mic și cu rugăciune mai scurtă în celulă cu fiul meu duhovnicesc, născut în închisoare, Sebastian.”[5] Misiunea în închisoare cunoaște roade observabile în legătura spirituală între fiu duhovnicesc și părinte, prin care se renaște la viață cel depărtat de sânul Bisericii. Închisoarea devine locul de catehizare pentru ortodoxul nepracticant (botezat, dar fără a cunoaște învățătura de credință), dar și spațiul de dezbatere teologică consistentă, despre diferite teme și probleme care despart Trupul lui Hristos. Devine și cadrul de manifestare a iubirii creștine, prin diferite forme de comuniune fundamentate pe rugăciune, prin care se relevă un proces al cunoașterii reciproce între ortodoxie și alte culte creștine.

Nu doar preoții ortodocși au slujit în închisori, ci și cei catolici la slujbele cărora au participat credincioși  ortodocși care aveau nevoie de asistență religioasă. Grigore Caraza participă la slujba Sfintelor Paști oficiată în temniță, evocând contextul și modul de desfășurare. Consemna în cartea sa „Aiud însângerat” următoarele: „în închisoarea de la Galata Iași, era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfințitul soarelui am început să asistăm la slujbă și să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înălța la ceruri, ne-a chemat blând și rugător: Veniți de luați Lumină! Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldați în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrățișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinților, fraților și copiilor… Era atâta înduhovnicire acolo, încât până și gardienii au asistat la slujbă într-o liniște desăvârșită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viață.[6]

Cunoștințele teologice ale preoților încrucișate cu viața lor trăitoare (referire la cazul unor preoți catolici) au consecințe directe asupra colegilor de celulă. Cei ce nu sunt bine ancorați în temelia învățăturii de credință și în practicarea rugăciunii, nu dețin o adeziune constantă și consistentă, se pot depărta de la ortodoxie.

Un exemplu este Aurelian Gulan care își mărturisește în carte trecerea la ,,catolicism” și întoarcerea în ortodoxie, după ce a cunoscut un preot nu doar înduhovnicit, dar îndeajuns de erudit pentru a răspunde provocărilor sale intelectuale, și pentru a-l ,,converti”. El spunea despre acest episod: ,,la un moment dat, având privilegiul de a sta în celulă cu doi eminenți preoți catolici, Ferdinand și Leinz, doi sfinți, n-am ezitat să trec la catolicism. Soarta a făcut ca temnicerii să ne despartă și să întâlnesc un preot erudit ortodox, preot Gh. Chiriac, doctor în teologie și filozofie, care m-a readus pe calea dreaptă a strămoșescului ortodoxism. Lăsând la o parte unele slăbiciuni omenești, trebuie să recunosc că suferințele, martirajul preoților români, indiferent de cult, au contribuit enorm la cizelarea unor însușiri, la desăvârșirea mea ca om.”[7] Despre cel care i-a răspuns la frământările sale scrie cu prețuire: ,,cu preotul Ghiță Chiriac, doctor în teologie și filozofie în Germania, eram în relații excepționale, având discuții lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. El era un erudit desăvârșit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli dogmatice, căci susțineam cu tărie unirea tuturor creștinilor, în scopul de a face față unor provocări ale unor secte, chiar antisociale și ale unor forțe subterane malefice, unire nu dogmatică, ci pe baza preceptelor identice ale moralei creștine.”[8] Șansa întâlnirii cu un ,,bun” teolog poate schimba nu doar orientarea religioasă, ci chiar întreg sistemul valoric al propriei vieți, apropiind de un Hristos Personal, ce vrea să fie trăit, chiar de cel care dorește o cunoaștere pur rațională, limitată.

Misiunea în gulagul românesc, în ceea ce privește relația cu creștini din alte denominațiuni, nu a urmărit o convertire a lor, ci mai mult crearea unui cadru ecumenic, de unire în rugăciune păstrând integritatea religioasă a celuilalt. Experiențele comune au dovedit o dispoziție jertfelnică nu doar a preoților ortodocși, ci și a celor romano-catolici, greco-catolici etc., care au încercat să-L aducă pe Hristos în celulă, pentru a-i întări pe semenii lor aflați în suferință. Disputele teologice și discrepanțele între diferitele fonduri dogmatice se atenuează sub presiunea nevoii de unitate în “durere”, slujind împreună printre lacrimi și chin trupesc.


[1] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p.151.

[2] Ibidem., p.152.

[3] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 206-207.

[4] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 145.

[5] Ibidem., pp. 145-146.

[6] Grigore CARAZA, op.cit., pp. 49-54.

[7] Aurelian GULAN, Victime şi călăi. Amintiri din Gulag, Editura Criterion, Bucureşti, 2010, p. 26.

[8] Ibidem., p. 314.

 

 

Un alt instrument al misiunii în închisoarea comunistă este puterea exemplului, care ajută pe cel din temniță să găsească în aproapele său trăitor, nu doar un izvor de cunoștințe teoretice, abstracte despre viața în Hristos, ci înțelegerea învățăturilor concretizată într-un comportament specific, clădit pe porunca iubirii. Aceste experiențe întăresc relația între semeni, dar accentuează și adeziunea către Dumnezeu, văzând în aproapele semnele evidente ale prezenței divine, împărtășire de har.

Mai mult, aceste comportamente copleșite de iubire sunt răspunsul firesc la dinamica spirituală a închisorii, căci în penitenciarele unde se săvârșeau Sfintele Taine și se slujea Sfânta Liturghie, se aștepta o educare a deținuților în duhul creștinesc al jertfei.

Pentru cei care nu erau obișnuiți cu un contact constant, întâlnirea cu oameni ai jertfei (conștientă și voluntară) sub pecetea lui Hristos le schimba viața (experiențele le pot reorganiza existența).

Cel care propovăduiește nevoia rugăciunii ca act intim de comunicare cu Dumnezeu, dar nu o practică, adică nu o expune prin puterea propriei sale trăiri, acela devine doar un informator și mai puțin un formator.

Amintim ca exemplu al trăirii autentic ortodoxe pe „badea Trifan” avocat și doctor în drept care a deținut în perioada guvernării legionare funcția de prefect al județului Brașov și care nu renunță la „onoarea legionară” și nici la valorile specifice acesteia. În Săptămâna Patimilor din anul 1955, închis fiind la închisoarea Gherla, trăiește chinul Golgotei prin rugăciune și lacrimi, izolat într-un colț al celulei. Această conduită „îi impresionase pe toți cei din cameră într-atât, încât întreaga săptămână mare a fost una de doliu; om al rugăciunii, blând și smerit, a câștigat multe suflete cu trăirea și cuvântul său înțelept în lungul său pelerinaj 21 de ani prin pustiul temnițelor comuniste.”[1] Lucrarea personală de asemănare cu divinitatea îl ridică pe om la starea de sfințenie, reflectată și în relația cu semenii; comportamentul se modifică, se adaptează la nevoia de a dărui iubire, zdrobind egoismul omului egocentric. Colegii de celulă observă demnitatea chipului lui Dumnezeu din om reflectată în smerenie, blândețe, înțelepciune etc., devenind un etalon de urmat în procesul individual de moștenire a Împărăției Cerurilor.

Un alt model este Valeriu Gafencu, care impunea prin statura sa duhovnicească un respect față de cuvântul și sfatul său. „Rugăciunea lui Valeriu și pilda vieții sale lucrau pe nesimțite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiș dintr-un rest de țigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut și i-a spus: Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajați, dacă nu te poți stăpâni de la un fum de țigară? Lui R. tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenționat i-a fost suficientă această observație pentru ca să înceapă să-și pună cu seriozitate problema vieții creștine și a trăirii lăuntrice.”[2] Observația sa și sfatul său sunt fundamentate pe autoritatea trăirii autentice, pe o viață înaltă care poate fi justificare și garanție că nu folosește cuvânt ieftin, ci plin de putere.

O atitudine demnă și iubitoare observăm și la părintele Ioja, care a fost condamnat la temniță pentru susținerea „rezistenței din munți”, arestat în 1949 și anchetat folosindu-se metode dure cu obiectivul smulgerii unei declarații incriminatorie. Anastasie Berzescu dă mărturie despre părintele Ioja amintind: „ unul câte unul eram strigați pe nume și conduși la butucul cu lanțuri. Nu toți erau legați în lanțuri. Numai aceia care erau considerați mai periculoși și șefii de loturi. Eu am fost legat în lanțuri împreună cu părintele Ioja Sinesie din comuna Rănușa, județul Arad. Era un om bun și blând, cu multă dragoste față de om și cu credință în Dumnezeu (…) Părintele Ioja era legat de piciorul stâng. Trebuie să fim foarte atenți și să pășim deodată amândoi, că altfel ne împiedicăm și ne tragem unul pe altul.  Așa ne-am dus zilele legați în lanțuri grele. Așa am dormit, am mers împreună la W.C. Ne uitam unul la altul cu resemnare și cu speranță că odată vom scăpa. Blândele priviri ale părintelui Sinesie mă încurajau.”[3] Șansa unui coleg de suferință iubitor și dedicat lui Hristos, te întărește în nădejdea izbăvirii, te sprijină să nu cazi, te ridică după îngenunchere. Prezența harului este evidentă și prin el Hristos, care păstrează o formă autentică a demnității în ființa deținuților, chiar dacă regimul dorea umilirea și distrugerea lor. Comportamentul celuilalt obligă la asumarea unei atitudini asemenea, ca manifestare a omagiului și respectului ce i se cuvin; dar involuntar se produce început al mântuirii, pentru că voința este înduplecată, iar mintea luminată să cunoască pe Dumnezeu în fratele de suferință, care pășește cu ușurință peste înjosirea pricinuită.

Despre pilda sfințeniei ca și cale de urmat vorbește părintele Steinhardt cu referire la părintele Haralambie. Acesta îl evoca spunând: „operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toata ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se află, întâmpină sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruiește și mie câtva timp și privindu-l, grăindu-i, mă copleșește convingerea că suferințele au sens, că viața toată nu se poate să nu aibă sens (…) Părintelui Haralambie ca unui sfânt cutez să-i împărtășesc e primul cele două vise avute la Jilava cu un an și jumătate înainte, în celula douăzeci și cinci.”[4]

Moartea și viața primesc noi valențe înțelese prin „filtrul” sfințeniei, care uimesc pe cei ce nu cunosc nădejdea și întărirea dăruite de Dumnezeu. Pilda vieții unor colegi de celulă produce în sufletul deținutului frământări importante, ridică întrebări existențiale și justifică suferința și durerea. Un astfel de răspuns este necesar pentru a nu cădea în deznădejde, considerând că divinitatea l-a uitat, îl pedepsește iremediabil ori căzând în extrema contestării existenței lui Dumnezeu. Gândurile intime sunt expuse unor astfel de trăitori pentru că răspunsul lor este apreciat ca soluția viabilă, sinceră și izvorâtă de la Creator.

Se poate observa, ca și vector comun al exemplelor anterioare, calitatea omului duhovnicesc de a avea discernământ și înțelepciune, de a ști să aleagă atitudinea firească și creatoare în diferite situații, care îl pot influența concret pe cel în nevoie.

Facem referire și la cazul părintelui Sandu Tudor, care este acuzat de activitatea sa împotriva regimului comunist prin acțiunile întreprinse prin Rugul Aprins, fiind arestat în 1958. Acuzarea încadra fapta în categoria „uneltire contra ordinii sociale”, fără a avea însă asupra sa nicio dovadă. Acesta nu va accepta recunoașterea „activității subversive” și va suferi bătăi, maltratări prin diferite metode prin care se încerca exterminarea sa: „pentru a afla date suplimentare, anchetatorii îi introduc în celulă un informator care, timp de aproape o lună, dă mai multe note referitoare la atitudinea părintelui Daniil. Coroborate cu procesele verbale de interogatoriu, aceste note ne arată dimensiunea morală a starețului de la Rarău, care nu a acceptat sub nicio formă să denunțe pe cineva. Iată câteva fragmente: Nu-și poate închipui, cum anchetatorul său, un om tânăr, își permite să-l înjure și să-l amenințe. Îi este milă de el pentru că este un rătăcit, care și-a vândut sufletul și conștiința. Păcat de el, căci pare să fie un om inteligent… Pentru viitor și-a stabilit o linie de conduită care să oblige pe anchetator să-i acorde respectul cuvenit ca reprezentant al Bisericii.”[5] Părintele Daniil nu se dezinteresează de viața fratelui său, ci caută prin diferite metode să-i influențeze starea de credință, atingându-i diferite zone sensibile prin care poate să-i producă o convertire. Dar vehiculul central al acestei strategii este „linia de conduită”, un comportament care să provoace în inima informatorului rușinea față de păcatul făcut, și să modifice jignirile într-un respect sincer față de demnitatea preoțească.

Acest deținut continua în declarația sa: „este o fire emotivă pe care încearcă să și-o biruie prin voință. L-au impresionat strigătele ce le-a auzit luni seara și, după ce s-a liniștit, a început să-mi explice că cei ce trec prin asemenea probe dau dovadă de lașitate până la urmă, recunoscând totul pentru a scăpa de durerile fizice. Aceștia nu au fond spiritual, necunoscându-l pe Dumnezeu și toate tainele credinței creștine. Dacă L-ar cunoaște, în acele clipe grele s-ar ruga cu încredere lui Dumnezeu și Acesta i-ar da puterea necesară să îndure durerile fizice momentane, scutindu-l de remușcările ulterioare.”[6] Deși tulburat, părintele Sandu Tudor nu părăsește linia amintită ci rămâne constant în iubirea de Dumnezeu, căutând să explice că singurul mod de a depăși durerea fizică este nădejdea și credința în Hristos. Transpune tot acest proces prin lumina fondului spiritual pe care cei ce suferă bătăi și chin ar trebui să-l posede, pentru a nu ceda presiunii. El se arată nedispus la această formă de compromis, devenind exemplu viu de jertfă, păstrându-se curat. Un astfel de comportament în fața terorii și durerii produce în sufletul deținuților ce l-au cunoscut pe părintele Daniil, nu doar respect (aspect căutat în relația cu informatorul), ci mai ales urmarea pe drumul deschis de dânsul.

Gradul sfințeniei se relevă în decizia de a ierta pe cel care îți este dușman, chiar dacă îți produce suferință fizică, durere și chin. Astfel, „ultimul stareț al Tismanei a declarat celui care îl torturase: Te iert din toată inima și, la fel ca mine, și ceilalți creștini. Iar dacă noi iertăm, cu siguranță că Hristos, Care e mai bun decât noi, va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer.”[7]

Un alt model de conduită în închisoare este poetul Vasile Voiculescu, despre care se spunea că „era impresionantă purtarea lui față de cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era creștin adevărat. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori care, uneori, îi luau mâncarea, fără să-l întrebe măcar. Într-o bună zi, un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mâncarea de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și, dacă s-a repezit să o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine.”[8]

Aceste semne simple ascund profunde trăiri sufletești, atât din partea celui care se dăruiește, dar și a aceluia care primește darul; se generează o stare puternică de unitate, o comunitate fundamentată pe împărtășirea din colegul de celulă, văzând în el pe Hristos în nevoie. Pomenirea acestor fapte după zeci de ani de la petrecerea lor, evidențiază impactul pe care l-au avut asupra sufletului celor ce au fost protagoniști, dar și a „spectatorilor” care au privit și au fost mișcați.

Amintim un episod petrecut în temnița Aiudului, unde Părintele Iustin Pârvu primește un pachet cu o pereche nouă de bocanci în contextul în care închisoarea  nu mai deținea fonduri pentru aprovizionare. După cererile repetate, trimite o scrisoare familiei și  „în câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouți, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deținut nou care târa după dânsul niște bocanci care aveau numai fețele, tălpile lipseau, așa că bietul băiat avea picioarele numai răni și la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite, părintele, și-a scos bocancii săi și  i-a dat tânărului, spunându-i: Iată, măi frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuiește, eu sunt vechi aici și mă descurc…! (…) Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit și am reușit să ne salvăm, omenia și caracterul au reușit să încălzească și să înnobileze chiar  și acel loc în care ne-au împins istoria și trădările din sânul neamului românesc.”[9] Această ultimă afirmație subliniază caracterul important al exemplului personal, care ajută pe deținuți să-și păstreze o stare de demnitate prin relația de iubire ce nu poate fi alterată.

Părintele Arsenie Papacioc concluzionează afirmând: „imaginea pușcăriei mele, spune părintele referindu-se la trăitorii de la Aiud, este alături de grupușorul acesta în care m-am simțit foarte bine. Între noi era o mare unitate. Toți erau gata de moarte. Pe oamenii aceștia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe toți, Maxim, Pașcu, și ceilalți, pe toți i-aș sfinți (canoniza). Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primești suferința. Pe toți, i-aș sfinți, pentru că au fost sinceri și pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toți se jertfeau. S-au dus cu toții, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat.”[10]

Jertfa pentru semenul suferind atinge pragul paradoxului, pentru că nu deposedează pe cel dispus la dăruire, ci îi suplinește lipsa prin har, trecând peste suferință, nu cârtind, ci acceptând-o. Mai mult, moartea lor cauzată de actul jertfelnic este o eliberare, un cadru de bucurie și nu de tristețe, sub căldura deplină a iubirii.

În subcapitolele anterioare am amintit despre principala acuzație adusă teologilor aceea de a fi legionari. Doar o parte dintre cei condamnați astfel au avut adeziuni la Garda de Fier; totuși, legionarii se distingeau de restul deținuților printr-o aplecare către mistică și rugăciune, către meditație și discuții teologice, considerând închisoarea un loc al curățirii și al experierii Golgotei, fiind parte a modelelor spirituale întâlnite în temniță.

Un asemenea legionar, închis sub regimul de teroare instaurat de comunism, este „Vasile Turtureanu. Arestat sub Antonescu pentru activitatea în Frățiile de Cruce, își va petrece întreaga tinerețe, de la 19 la 42 de ani în temniță, folosind timpul încarcerării sale ca un parcurs către urcușul duhovnicesc”.

El mărturisea: „În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna am fost atent la mine însumi, la îmbunătățirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, așa cum eu l-am înțeles, se naște din durere și renunțări, crește în strălucire udat de lacrimi de pocăință spovedania și Sfânta Împărtășanie- are dragoste sinceră față de aproapele și credință nelimitată în biruința și învierea neamului românesc, în lumina sfintei învățături a blândului Iisus.”[11] Această viziune, de a despărți politicul de religios printr-o redefinire a „omului nou” (din perspectiva legionară), este vectorul care transformă deținutul în sfânt. El continua „a trebuit să ajung singur la niște concluzii. Eram aspru față de greșelile altora, cât am fost liber și în primii ani de închisoare. Suferința a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu și să fiu foarte iertător față de oameni.”[12] Firea omului căzut este curățită prin suferință, o readuce în starea naturală, autentică. Pentru unii suferința este înrobire, dezumanizare, iar pentru alții este calea spre deplina umanitate. Găsirea puterii de a ierta cu ușurință, ajută detenția „colegilor”, care simt întărire.

Exemplele folosite conturează doar în parte viața jertfelnică a deținuților, care aduc prin gesturile lor, prin comportamentul izvorâtor de iubire o stare de comuniune în Hristos, ce luminează întunericul gulagului românesc. Pilda „faptei bune” (înțeleasă ca ajutor material, dar și moral) este consecința înțelegerii în viața personală a Evangheliei, care se reflectă într-un comportament specific, devenind model pentru cei ce doresc să cunoască divinitatea. Fără asemenea exemple, am păstra doar la nivel abstract învățătura despre Fiul lui Dumnezeu și despre trăirile în duh filocalic din temniță.


[1] Dumitru BORDEIANU, Mărturisiri din mlaştina disperării, ediţia a II-a, Editura Scara, Bucureşti, 2000, p. 393 apud. Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.43.

[2] Monah MOISE, op.cit.,p.149.

[3] Anastasie BERZESCU, Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, pp.125-126 apud. Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 381.

[4] Nicolae Steinhardt, op.cit., pp.100-103.

[5] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 165.

[6] Ibidem., p. 165.

[7] Ibidem., p. 389.

[8] Ibidem., pp. 730-731.

[9] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, pp. 31-32.

[10] Monah MOISE, op.cit., pp. 45-46.

[11] Ibidem., pp.55-59.

[12] Ibidem., p.62.

 

 

Istorie

Biserica Stavropoleos, bijuteria arhitecturală din inima Bucureștiului

18 martie 2025 |
Biserica Stavropoleos este unul dintre cele mai remarcabile monumente istorice și religioase din București, situată în centrul orașului, pe strada Stavropoleos. Lăcașul de cult impresionează nu doar prin arhitectura sa brâncovenească, ci și prin istoria sa...

Muzeul Brukenthal, cel mai vechi muzeu din România

18 februarie 2025 |
Situat în Sibiu, Muzeul Național Brukenthal este cel mai vechi muzeu din România și unul dintre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Deschis către publicul larg în 1817, muzeul este rezultatul colecției impresionante a baronului Samuel von...

Sărbătoare națională – 24 ianuarie, Mica Unire

24 ianuarie 2025 |
Mica Unire este un moment deosebit în istoria României, marcând un pas important pe drumul unificării naționale. Sărbătorită anual pe 24 ianuarie, sărbătoarea comemorează unirea Principatelor Moldovei și Valahiei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în 1859...

Istoria monedelor românești

21 ianuarie 2025 |
Istoria monedelor românești reflectă evoluția economică, politică și culturală a teritoriilor ce au constituit și constituie România, având rădăcini în antichitate și conținând să se dezvolte până în prezent. De-a lungul secolelor, monedele au fost...

50 de ani de la inaugurarea Transfăgărășanului

27 septembrie 2024 |
Anul 2024 marchează o jumătate de secol de la inaugurarea uneia dintre cele mai spectaculoase șosele nu doar din România, ci din întreaga lume: Transfăgărășan. Finalizat în 20 septembrie 1974, drumul traversează Carpații Meridionali, legând Muntenia de...

Crucea de pe Caraiman, în Cartea Recordurilor

25 septembrie 2024 |
Cunoscută de cei mai mulți sub numele Crucea de pe Caraiman, Crucea Eroilor Neamului este unul dintre monumentele emblematice ale României. Simbol al sacrificiului și al patriotismului, monumentul a fost construit în memoria eroilor români căzuți în Primul...


Lecție de istorie la Miercurea-Ciuc

10 mai 2024 |
Săpături arheologice realizate în spatele cetății Miko din Miercurea-Ciuc, clădire emblematică a municipiului și care găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului, au scos la iveală mai multe artefacte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Potrivit...

Muzeul Chihlimbarului de la Colți

7 mai 2024 |
Muzeul Chihlimbarului de la Colţi propune vizitatorilor săi o colecţie de flori de mină provenite din diverse zone ale ţării, cu o valoare ridicată din punct de vedere geologic şi estetic, pietre semipreţioase cu depozite aurifere şi de cuarţ care oferă un...

Transhumanța, în Patrimoniul cultural imaterial UNESCO

12 decembrie 2023 |
În fiecare primăvară, pe 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, păstorii își pregătesc turmele de oi pentru drumul spre munte, unde caută iarbă abia crescută. Apoi, după circa 4 luni, grupurile de ciobani fac drumul înapoi cu animalele lor spre...

Palatul Universității din București

10 octombrie 2023 |
Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al...

Dimensiunea duhovnicească a suferințelor din temnițele comuniste

23 martie 2022 |
Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și...

Richard Wurmbrand

15 martie 2022 |
Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna...

Experimentul Pitești

10 martie 2022 |
„Experimentul Pitești” a fost apogeul gulagului românesc, care în procesul său de umilire a unei elite politice, intelectuale, religioase etc. a reușit să „producă” sfinți, ce prin martirajul lor au mărturisit pe Hristos și Evanghelia...

Relația cu creștinii de alte denominațiuni

3 martie 2022 |
Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat...

Puterea exemplului

23 februarie 2022 |
Un alt instrument al misiunii în închisoarea comunistă este puterea exemplului, care ajută pe cel din temniță să găsească în aproapele său trăitor, nu doar un izvor de cunoștințe teoretice, abstracte despre viața în Hristos, ci înțelegerea...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează