Săpături arheologice realizate în spatele cetății Miko din Miercurea-Ciuc, clădire emblematică a municipiului și care găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului, au scos la iveală mai multe artefacte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Potrivit arheologului Darvas Lóránd, de la Muzeul Secuiesc al Ciiucului, au fost descoperite mai multe cahle de sobă, realizate cel mai probabil în atelierele din zonă, precum și obiecte ceramice, un mic tun de semnalizare, gloanțe sau obiecte care au aparținut soldaților care au stat în clădirea cetății Mikó, care a fost cazarmă militară, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea.

 

 

“În urma cercetărilor, am descoperit mai multe materiale mai mult din secolul al XVIII-lea, mai ales din a doua jumătate a secolului XVIII, constând din plăci de cahle de sobă, fragmente ceramice, pipe care mai mult sunt legate de soldați, gloanțe din plumb care au fost folosite și s-au deformat când s-au lovit de stânci. Cartușe au fost descoperite mai multe exemplare de la sfârșitul secolului XIX și până în Al Doilea Război Mondial. Aceasta este o emblemă pe care o purtau soldații, pe care era numele și numele regimentului.(…) Această placă de cahlă este până acum neidentificată, cu simbolul numelui Isus Hristos. Acest simbol mai târziu a fost preluat și a devenit simbolul iezuiților, iezuiții fiind un ordin monahal care era strâns legat de Imperiul Habsburgic. (…) Totodată, (…) împreună cu alte artefacte a fost dezvelit un tunuleț mic care era, de fapt, un tun se semnalizare, nu era un tun de luptă. (…) Artefactele găsite legate de prezența unor militari arată faptul că aici a fost o cazarmă militară. Din secolul XVIII vorbim de o cazarmă militară, de aceea a fost întărită cu acest sistem de apărare”, a explicat arheologul.

Potrivit lui Darvas Lóránd, artefactele găsite sunt foarte importante, unele dintre acestea fiind legate de viață socială și economică din zonă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acesta a mai spus că în urma cercetărilor s-au deschis mai multe secțiuni arheologice, atât în latura vestică a castelului cât și în latura nordică, „pentru a delimita mărimea și lățimea șanțului interior de apărare, cât și dimensiunile probabile ale valului exterior de apărare și dimensiunile bastioanelor sud-vestic și nord vestic”.

 

 

Săpăturile arheologice fac parte dintr-un proiect mai amplu ce vizează restaurarea și reconstruirea sistemul de fortificații al cetății Mikó, iar rezultatele acestora au fost prezentate, vineri, în cadrul unei conferințe de presă. După finalizarea lucrărilor, spațiul urmează să fie folosit atât pentru muzeu cât și pentru comunitate, pentru organizarea unor evenimente culturale și recreative.

 

Sursă foto: www.news.ro

Muzeul Chihlimbarului de la Colţi propune vizitatorilor săi o colecţie de flori de mină provenite din diverse zone ale ţării, cu o valoare ridicată din punct de vedere geologic şi estetic, pietre semipreţioase cu depozite aurifere şi de cuarţ care oferă un impact vizual deosebit. Exponatele sunt multiple, o parte fiind în colecţia expusă, altele regăsindu-se în depozitele muzeului. Sunt importante din mai multe puncte de vedere, informează Muzeul Chihlimbarului – sunt valorificabile muzeal şi pot servi ca suport vizual de curs pentru cadre didactice care la geografie, geologie se axează pe studiul florilor de mină, iar, pe de altă parte, sunt foarte frumoase. Este singura expoziţie de acest gen de pe teritoriul judeţului, a declarat, pentru Agerpres, directorul Muzeului Judeţean Buzău, Daniel Costache. Zeci de zăcăminte cu minerale, în special chihlimbar, alături de alte roci care pot fi valorificate din punct de vedere muzeal au fost identificate la nivelul judeţului.

“Florile de mină reprezintă eşantioane formate din unul sau mai multe minerale recoltate din subteran. Sunt strâns legate de activitatea vulcanică şi se evidenţiază prin culori, forme şi dimensiuni cu valoare estetică. Se cunosc peste 30 de specii de astfel de minerale, unice, găsite pe teritoriul ţării noastre: Rodocrozitul, descoperit iniţial într-o mină din Cavnic, în bazinul minier Baia Mare; Semseyitul, de culoare cenuşie cu irizări metalice, descris prima dată în mina de la Baia Sprie; Ludwigitul, de la Ocna de Fier; Silvanitul, descoperit iniţial la Baia de Arieş; Nagyagitul şi altele. În bazinul râului Buzău există circa 70 de aflorimente cu minerale geme, din care majoritatea revin chihlimbarului sau ambrei, alături de care apar lemne silicifiate, gagatul, menilitele, ‘diamantele de Maramureş’, lidienele, septariile”, informează Muzeul Chihlimbarului.

O vizită la acest muzeu înseamnă şi o întâlnire de suflet cu chihlimbarul sau ambra galbenă – “o răşină translucidă, formată din mai multe specii fosilizate de pini, colorată mai ales în nuanţe de galben şi care s-a format acum 50-60 milioane de ani. În interiorul pietrelor se găsesc deseori fosile animale sau vegetale, furnici, păianjeni, frunze, etc.”

Colecţia muzeală Colţi a fost inaugurată la 14 iunie 1980, iniţiativa constituirii acesteia datând, însă, din 1973, când a început şi construcţia unei clădiri în stilul arhitectonic specific zonei, s-a întocmit un studiu referitor la exploatarea şi prelucrarea chihlimbarului şi s-a demarat acţiunea de colecţionare a unor pepite, instrumente şi unelte folosite de localnici, dar şi documente referitoare la istoria zonei şi a satului Colţi.

 

 

Predomină documente, fotografii, unelte (strung din lemn, ciocane, lămpaşe, târnăcop), pepite de chihlimbar de diferite dimensiuni, bijuterii (inele, cercei, medalioane, broşe, şiraguri de mărgele, ţigarete) care ilustrează activitatea de prospectare, exploatare şi prelucrare a ambrei.

Un comunicat i-tour precizează că “În patru încăperi şi în pridvorul de la etajul clădirii sunt expuse obiecte de etnografie şi artă populară ce reconstituie modul de viaţă şi ocupaţiile tradiţionale ale căutătorilor şi prelucrătorilor de ambră – creşterea animalelor, agricultura, pomicultura, munca la pădure. Sunt expuse piese decorative (macat, foaie de perete, batiste, ştergare), de port şi mobilier, de ţesut (piepţini pentru lână şi cânepă), uz casnic şi păstorit (opinci, glugi, trăişti de merinde, dăsagi din păr de capră), cât şi unelte agricole (plug din lemn, coase, sape, seceri, săpăligi).”

Pentru cei ce doresc să viziteze acest muzeu, accesul nu este deloc complicat – pe DN10 Buzău – Braşov, până înlocalitatea Pătârlagele, după care se parcurg 13 km pe drumul judeţean Valea Sibiciu-Colti.

Expoziţia poate fi vizitată de miercuri până duminică, între orele 9:00 – 17:00.

 

Sursă foto: www.muzeedelasat.ro

 

În fiecare primăvară, pe 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, păstorii își pregătesc turmele de oi pentru drumul spre munte, unde caută iarbă abia crescută. Apoi, după circa 4 luni, grupurile de ciobani fac drumul înapoi cu animalele lor spre câmpie, pentru ca acestea să fie mai protejate de gerul iernii ce urmează. Vorbim despre transhumanță sau mutarea sezonieră a animalelor, un obicei cu rădăcini adânci, datând încă din perioada dacilor și a romanilor și care, în pofida schimbărilor sociale și tehnologice, a supraviețuit și s-a transmis din generație în generație.

Urcarea și coborârea la munte a animalelor sunt marcate cu festivaluri. La acestea, lumea petrece în costume populare și mănâncă tocan. Adică o mâncare tradițională, aflată pe lista produselor protejate, pregătită din carne de oaie lăsată să fiarbă la foc mic, timp de câteva ore, în propria grăsime și fără a i se adăuga alte condimente în afară de sare.

Ce aduce cu sine includerea transhumanței în patrimoniul imaterial UNESCO? Înseamnă că obiceiul de strămutare a turmelor – care are o importanță economică, dar și socială și culturală – ar urma să fie protejat și de către autorități. Impactul ar urma să se resimtă și în valorificarea produselor tradiționale obținute din lapte și brânză, precum și în dezvoltarea unor meserii pe cale de dispariție, precum cojocăritul și prelucrarea lânei.

 

Ministerul Culturii explică într-un comunicat că dosarul Transhumanța a fost unul multinațional, demersurile fiind susținute de România și de alte state din Europa – Albania, Andorra, Austria, Croația, Franța, Grecia, Italia, Luxemburgul și Spania. Cercetarea de teren, care a demonstrat existența în prezent a rutelor active de transhumanță în diferite zone din țara noastră, a fost realizată de cercetătorul Lucian David de la Institutul de Etnografie și Folcor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și de profesorul Iulian Vlad de la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. De asemenea, au oferit informații și au susținut acest demers asociații de crescători de ovine din țară, precum Federația Oierilor de Munte din România sau Asociația Crescătorilor de Ovine „Corbii de Piatră” din județul Argeș.

Potrivit https://ich.unesco.org/, transhumanța modelează relațiile dintre oameni, animale și ecosisteme. Aceasta implică ritualuri și practici sociale comune, îngrijirea și creșterea animalelor, gestionarea terenurilor, pădurilor și resurselor de apă, precum și a pericolelor naturale. Astfel, transhumanța contribuie la incluziunea socială, îmbunătățirea identității culturale și a legăturilor dintre familii, comunități și teritorii, contribuind, în același timp, și la atenuarea fenomenului depopulării satelor. În timpul transhumanței, ciobanii împărtășesc tradiții, povești și cântece, întărind legăturile comunitare și contribuind la transmiterea valorilor culturale. Transhumanța joacă, de asemenea, un rol crucial în conservarea mediului. Prin mutarea turmelor între diferite tipuri de pășuni se evită supraexploatarea unor zone specifice, contribuindu-se astfel la menținerea biodiversității și a echilibrului ecologic.

România este singura țară carpatică participantă în acest dosar și aduce astfel la cunoștința comunității internaționale valoarea de moștenire culturală și naturală a Carpaților românești, spațiu în care omul și natura au trăit mereu în armonie. Cu această nouă înscriere, România are zece elemente în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial a umanității, între acestea numărându-se ritualul călușului, doina sau mărțișorul.

Prin protejarea și promovarea Transhumanței, România se raliază, alături de partenerii din dosar, strategiilor curente ale Organizației Națiunilor Unite pentru dezvoltare sustenabilă.

 

Sursă foto: Alexandru Antoniu – Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentând monumentele istorice și contimporane, posițiuni pitoresci, Domeniul Coroanei și costume naționale cu descrierea istorică și pitorească, Dresden, C. G. Röder, 1901-1904, Domeniu public și Brașov Metropolitan

Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea sa a început în urmă cu 166 de ani, pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, iar inaugurarea Palatului Universității din București a avut loc după mai bine de 12 ani, în data de 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate ulterior, între anii 1912 – 1926, după planurile altui arhitect, Nicolae Ghica-Budești.

 

 

La început, clădirea – numită inițial Palatul Academiei Naționale – a fost sediu al facultăților Universității București, dar și al altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de Istorie Naturală. Odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit însă insuficient, astfel că palatul rămâne sediu doar al facultăților Universității. 8 facultăți și peste 80 de laboratoare își aveau sediul acolo în 1960. Acum, clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie, Facultate de Chimie, Facultatea de Administrație și Afaceri și laboratoarele specifice facultăților.

Documentele menționează că împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și unul dintre elevii săi, Paul Focșeneanu. Relieful de pe frontonul central al palatului, realizat în stil clasic, din piatră de Rusciuc, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. De o parte și de alta a zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Relieful a fost distrus, însă, la 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, iar frontonul nu a mai fost refăcut. Cele câteva fragmente care au fost recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. Fațada clădirii este împodobită începând din 1929 cu patru muze, realizate de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Parterul palatului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Se remarcă în mod special primele două etaje, decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj, și ultimele 2 etaje, la mansardă, care prezintă lucarne decorate. Subsolul înalt servește drept soclu al palatului, iar colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

 

 

Documentele vremii mai precizează că “în urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București”.

Născut în București pe 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu era fiu al serdarului Hristea Orăscu, provenind din zona Târgoviștei. A fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava, între 1831 – 1841, și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Devine arhitect în 1847, an în care este numit și profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. Alături de tatăl său, a participat activ la revoluția pașoptistă și este numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.

Pe lângă construirea palatului vechi al Universității, Alexandri Orăscu a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Bălcescu. Printre operele sale se mai numără construcția bisericii Domnița Bălașa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucția Mitropoliei din Iași, Hotelul din Constanța de lângă vechiul far genovez și Hotelul Bulevard din București.

Sub conducerea sa, în octombrie 1863 a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870. De asemenea, a fost rector al Universității (1885-1892), astfel că în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Alexandru Orăscu a ținut discursul oficial. În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.

 

 

La prima întrunire a arhitecților români, în februarie 1891, s-a hotărât constituirea Societății arhitecților români, iar Comitetul ales câteva zile mai târziu l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1894. Printre primele obiective ale Societății arhitecților români a fost înființarea unei școli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiții modeste pe 1 mai 1892. În 1904, Școala de stat de arhitectură, înființată ca o secție la Școala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Școală Superioară de Arhitectură.

 

Surse bibliografice: muzeu.unibuc.ro, agendaconstructiilor.ro

Surse foto: Muzeul Universității din București

 

Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și îngenuncherii umanului, sfințenia este naturalul la care deținuții se pot raporta, pentru că distruge orice formă de coerciție, și invită la asumarea libertății. Sfințenia impune respect și frică, dar și dorință de a fi urmată ca model al vieții autentice, ca stare de împlinire a lucrării de asemănare cu divinitatea.

Wurmbrand este unul dintre cei care consemnează importanța omului duhovnicesc (având atributele anterior amintite), ca cel care poate să întărească, să impună smerenie, cumpătare, dar și să „instige” la curajul mărturisirii.

În această categorie, evocăm fragmentul în care pastorul luteran descrie înfruntarea între un preot ortodox și un gardian care încerca să-l umilească pentru exprimarea adeziunii sale, pentru credința în Dumnezeu. Descrie astfel: Căpitane, a continuat el, mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți gratii la celule. Violența și ura sunt un prea slab argument împotriva adevărului si dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică si pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru si cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt, tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos si mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat iar voi nu puteți schimba adevărul. Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos, așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.”[1]

Iubirea este jertfelnică, și prin mărturisirea adevărului produce în sufletele celor prezenți la actul de potență martirică, dorința de a trăi în comuniune de har, pentru că vederea celui care este dispus să moară pentru credința sa, generează pentru unii frică, pentru alții smerenie, dar și întărire, ori curaj. „Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile și scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinți [2], afirmație care nu poate fi izvorâtă decât dintr-un suflet mișcat de trăirea ortodoxiei și de dăruirea totală a unora dintre cei închiși.

Chiar dacă botezul primit în închisoare nu a fost confirmat totuși, afirmațiile sale ulterioare cu privire la ortodoxie și cler au dovedit forme de apreciere și de evidențiere a „dreptei credințe” ca o treaptă ce trebuie atinsă.

Demnitatea credinței și discreția misiunii teologilor din închisoare s-au răsfrânt asupra scrierilor publicate de către pastorul Wurmbrand, care descrie suferințele și durerea preoților închiși, care n-au acceptat compromisul cu regimul comunist.

Misiunea în cazul pastorului luteran- s-a desăvârșit prin forma comuniunii, prin evidențierea unei autentice spiritualități creștine, aducătoare de har și izbăvire; puterea exemplului și a comportamentului autentic creștin devin cele mai eficiente forme de propovăduire.

Misiunea în închisoarea comunistă s-a configurat în forme diferite, care nu urmăreau convertirea celor din alte confesiuni la ortodoxie, ci mai mult propunea adeziunea către un comportament asemeni creștinismului primar. Celulele gulagului românesc au găzduit o viață religioasă activă, cu săvârșirea concretă de acte cultice (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine), practicarea rugăciunii inimii, poezii mărturisitoare și atitudine jertfelnică, care au transfigurat detenția dintr-un lăcaș al umilirii într-unul al eliberării. Însuși paradoxul închisorii comuniste se conturează prin reevaluarea sensului suferinței și al durerii, ca asumare a „crucii”, care deși te îngenunchează, nu te doboară, ci te pregătește pentru „înălțare”. Viziunea regimului comunist de reformare a omului vechi și inventare a omului nou pe fundalul ideologiei marxiste nu a fost împropriată de deținuții care au rămas fideli ortodoxiei.

În România, socialismul a fost impus folosind presiunea tancurilor sovietice și a loviturilor de stat, de un grup fidel Moscovei și planurilor sale hegemonice. După 23 August 1944, România intră într-un proces de reformă generală, clasa politică este „ocupată” de comuniști, teoriile economice sunt imitații ale celor rusești, practicile sociale folosesc tiparul „învingătorilor de război”. Referitor la Biserica Ortodoxă Română (considerată unul dintre cei mai importanți formatori de opinie), Partidul Comunist  va încerca să-i câștige obediența prin șantaj, prin încarcerarea preoților și teologilor care se opuneau sistemului, prin presiuni constante asupra mediului monahal etc. Reeducarea omului vechi se putea desfășura doar prin controlarea instituției păstrătoare de valori și principii la care acesta face adeziune, adică Biserica. Martirajul preoților în gulagul românesc este unul important, în contextul în care peste 3000 de clerici au fost întemnițați.

Principala acuză adusă era aceea de legionarism, o formă prin care regimul își legitima acțiunile opresive, considerând pe cei închiși ca și „dușmani ai poporului”, ce folosesc politici naționaliste extremiste și o colaborare cu fascismul. Pentru această acuzație, cel considerat vinovat primea condamnarea la închisoare, încarcerat fiind în unele dintre cele mai „grele” penitenciare din „blocul comunist”. Poezia este o formă de artă folosită în temniță, prin care sufletul gusta din frumusețile efortului intelectual, metodă de eliberare din mediul mizer și inuman. Concentrarea minții în poezie era adusă uneori până la identificarea cu rugăciunea. Creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt cele mai cunoscute, recitate de către deținuți și scrise pe coji de săpun, rostite prin „telefoanele murale” pentru a întări pe cei în suferință.

Alături de poezie amintim predicile și conferințele, pe care teologii le țineau în celule, acolo unde se afla „aruncată” elita interbelică (profesori, medici, scriitori etc.) și care se desfășurau pe o configurație asemănătoare celei de la Rugul Aprins.

Ortodoxia nu poate exista fără legătura cu Euharistia, adică nu poate fi Biserică fără Capul ei, Mântuitorul Hristos. În celulele „gulagului românesc” preoții au slujit Sfânta Liturghie, folosind pâine, apă și uneori vin (de la infirmerie), împărtășind pe cei care trecuseră prin Taina Spovedaniei sau pe bolnavii ce se aflau pe patul de moarte. Această practică apropia pe cei întemnițați de o trăire asemeni creștinismului primar, chemând la o viețuire ortodoxă autentică care crea un paradox: o fericire fără margini într-un loc în care pragul umanului era desființat. Sfânta Taină a Spovedaniei era instrumentul prin care creștinul, nu doar că se reconcilia cu Dumnezeu, ci se împăca cu sine pentru a experia bucuria harului.

Un instrument de misiune ortodoxă în închisoare a fost rugăciunea, care este canalul de comunicare al omului cu Dumnezeu, dar și mod de relaționare a omului cu om. În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale, aducând demnitate, dar și eliberare de zidurile care îngrădesc trupul. „Rugăciunea inimii” este o practică a sfințeniei, evidențiind starea duhovnicească la care cel ce o practică a ajuns; și pentru că erau mulți cei care se adânceau în aceasta, credem că viața religioasă din pușcăriile socialismului românesc a fost consistentă și autentică. Starea se datorează misiunii preoților, teologilor și credincioșilor care au reușit prin puterea exemplului personal să „convertească” pe colegii de celulă la drumul ortodoxiei. Exemplul intim este cea mai puternică armă misionară, pentru că este expresia iubirii sincere, a credinței și a nădejdii, mișcând în sufletele celor prezenți  dorința de pocăință și comuniune cu Hristos.

Propovăduirea ortodoxiei nu se produce ca o sancționare a credinței celuilalt, ci ca o descoperire prin calea îmbrățișării „bagajului dogmatic” cu greutatea exemplului personal. Acceptarea participării la rugăciune, împărtășirea de Sfinte Taine (exemplu Sfânta Taină a Spovedaniei), dar și săvârșirea unor gesturi simbolice în interiorul vieții de celulă, evidențiază că misiunea în închisoarea comunistă a fost un act natural și delicat, ca răspuns firesc la porunca iubirii.


[1] Ibidem.

[2] Ioana IANCOVESCU, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 31 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 144.

 

 

Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna atrocitățile comuniste, demasca sistemul terorist și practicile sale.

Biografia sa este una tumultoasă, atât înainte de încarcerare, cât și în timpul ei, primind după unele mărturisiri botezul ortodox, desfășurând o relație strânsă cu Valeriu Gafencu și un grup de trăitori acuzați de legionarism (el fiind un evreu convertit), după alte evocări însă, se contestă aceste raporturi, evidențiindu-se totuși experiențele comune avute cu mai mulți teologi sau preoți închiși.

Anii de închisoare îi dezvoltă în mai multe cărți publicate, fără a aminti de episoadele „controversate” consemnate de alți autori; totuși, mențiunile sale creionează imaginea unei ortodoxii jertfelnice, iubitoare, privită cu apreciere și exprimată ca etalon al desăvârșirii spirituale.

Ca date biografice, amintim că „s-a născut la 24 martie 1909 într-o familie intelectuală de evrei din București. Sunt patru frați la părinți. Un timp, între anii 1915–1922, familia se stabilește la Istanbul. La vârsta de 9 ani, Wurmbrand rămâne orfan de tată. Odată cu moartea tatălui, în 1919 a urmat falimentul. Se întorc la București. Vor locui în cartierul Dudești, pe strada Olteni. Sunt foarte săraci. Wurmbrand a avut o tinerețe furtunoasă, acționând în politica de stânga și lucrând ca stock-broker. Ia parte la întruniri și la difuzarea de manifeste, scrie în presa de partid. Vorbește din tinerețe 9 limbi, având o dotare intelectuală de excepție. Între anii 1927–1929 urmează cursurile unei școli politice la Moscova.”[1] „La întoarcerea în țară acționează ca agent Komintern important, organizator și lider, plătit de Moscova. Este arestat de mai multe ori, condamnat, eliberat traseul tuturor militanților PCR. În 1933 a fost judecat și condamnat în contumacie la zece ani închisoare pentru legăturile sale cu Kominternul, în procesul care succede grevei de la Grivița. A fost prins la Timișoara unde trăia clandestin. În închisoare a intrat în conflict cu alți comuniști și este exclus din PCR. Acuzațiile care i s-au adus au fost de „troțkism” și „agent al Siguranței”(…) Cert este că Richard Wurmbrand nu a mai activat în rețelele clandestine Komintern de la această dată, 1934. În 1938 s-a convertit și în 1940 a devenit pastor neoprotestant.”[2] În 1948 este arestat de către regimul communist și torturat timp de 3 ani în beciurile Securității, apoi condamnat la 25 de ani de temniță, va rămâne încarcerat între 1948-1956 și 1958-1964. După 1965 este răscumpărat cu 10.000 de dolari de către două organizații creștine norvegiene, emigrând împreună cu familia în S.U.A. de unde va mărturisi experiența petrecută în celule. Moare în anul 2001 în America, purtând și după plecarea sa unele relații cu importante personalități ale spiritualității ortodoxe (cum ar fi Părintele Calciu Dumitreasa, cu care are mai multe întâlniri, fiind amintit în lucrările sale).

Deși neconvertit la ortodoxie, cazul său este important pentru teza noastră, în contextul afirmării unei puternice misiuni în temnița comunistă, desfășurată de către teologi și preoți ortodocși, care au purtat crucea suferinței proprii ca exemple pentru semenii lor. Dezbaterile aprinse ce urmăresc imaginea pastorului Wurmbrand- important teolog contemporan- evidențiază modelul ,,atipic” de misiune petrecută în gulagul românesc, având coordonate și dinamici diferite de cele petrecute în libertate. Nu cuvântul este vector al convertirii sau apropierii de Hristos, ci trăirea personală și împărtășirea către celălalt, ca invitație la comuniune. Misiunea s-a concretizat în comuniune de iubire, sacrificiu și ajutor, fără a urmări scopul precis al adeziunii către ortodoxie.

Despre apariția sa în celulă, și starea sănătății își amintește Ioan Ianolide care îl descoperă pe Richard Wurmbrand ca fiind într-o stare critică, grav bolnav după ce a petrecut mai mulți ani în temnița Securității, trimis pentru a muri în Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Acesta îl descrie astfel: „era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul Wurmbrand. Purta un costum albastru de stofă care de sus și până jos era murdar și infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămașa albă putrezise și hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplați și coaste care și acelea puroiau. Fața și mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge și murdărie. Era nebărbierit și plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mișca o coastă ruptă ori un șold bolnav și omul țipa înfricoșător. Am deslușit printre strigăte: Iisuse, Iisuse!.”[3]

Apartenența sa la „poporul ales” (chiar convertit fiind) creează anumite clișee în relația cu noii colegi de celulă, care erau acuzați de legionarism, și implicit de comportament vădit antisemit. Cele două tabere antagonice, creionează în „conflictul” lor o paradigmă complexă de ralaționare, dar mai ales de comuniune. Iubirea pierde din coordonatele confesionale și se deschide fără limite către cel care este invitat să înțeleagă profunzimea actului de cunoaștere și de iertare. În acești termeni se prezintă dinamica raporturilor între un fost evreu și un grup de presupuși antisemiți.

Wurmbrand primește asistență medicală, este spălat de colegi care îi dăruiesc printr-o coletă un schimb nou de haine, cu care va intra într-un alt univers unde starea de înaltă trăire duhovnicească nu este doar o intenție, ci o realitate palpabilă.

Aici se întâlnește cu Valeriu Gafencu unde vor avea mai multe discuții cu privire la ortodoxie și naționalism, despre vina evreiască și păcatul răsfrâns asupra lor, legionari și trecutul său comunist, credință și ideologie. Ioan Ianolide descrie episoade ale dialogului între cei doi, evocând alternanța spirituală a pastorului și nevoia de a i se răspunde la frământări, care se vădeau legitime în contextul unor experiențe anterioare care i-au configurat existența: iudaismul și comunismul.

Relația cu Valeriu Gafencu cunoaște apogeul când primește în dar de la acesta medicamentul vindecător de TBC, primit de la un alt deținut. ,,Și Valeriu Gafencu, și Wurmbrand erau bolnavi în ultimul stadiu de TBC. Amândoi ar fi avut nevoie de tratament, mai mult decât toți ceilalți. Deținutul Richard a primit în pachet 10 grame de streptomicină. Acesta era un lucru neobișnuit, deși toți de la Tg. Ocna erau bolnavi de TBC și ar fi avut nevoie de acest tratament. Richard a decis să-i dea lui Valeriu medicamentul salvator, considerând că el este mai puțin bolnav, iar celălalt în ultimul stadiu de boală. Gafencu refuză gestul și-i recomandă să-l dea lui Wurmbrand. Dar Richard insistă, și atunci Valeriu a rezolvat într-un mod inedit situația. Acceptă streptomicina dăruită de Richard, pentru care-i mulțumește, și apoi o dăruiește, la rândul său, lui Wurmbrand, care astfel a fost salvat de la moarte.”[4] Deși amintește de Valeriu în cărțile sale[5], nu precizează despre acest episod și nici despre discuțiile teologice cu acesta.

Părintele Moise de la Oaș afirma că ,,pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocși n-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat și mulți alții, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare“.[6] Părintele Mihail Lungeanu întărește teza reliefată conform căreia ,,pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute sub ochii săi în camera 4, a fost atât de impresionat, încât a cerut să fie botezat în credința ortodoxă, alegându-și numele de Valeriu, după numele lui Valeriu Gafencu. Dorința i-a fost împlinită de unul din preoții noștri. El a rămas în continuare protestant, pentru că apoi nu a spus nimănui că a fost botezat ortodox. Era un om oscilant. El însuși, în discuțiile în contradictoriu de la început, când susțineam Ortodoxia, mărturisea râzând: Mă voi vreți să fiu și eu ortodox? Păi eu sunt jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generație de creștini, eu nu pot mai mult de neoprotestant!”[7]

Împotriva ideii de trecere prin botez la ortodoxie scrie fiul pastorului luteran, într-un articol prin care contesta mărturisirile colegilor de celulă, care considerau episodul ca autentic și fundamentat pe însăși dorința acestuia. Articolul conține următorul fragment: ,,Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10 ani ai vieții în casa mea proprietate personală și a zăcut la pat sub îngrijirea mea și a unor ajutoare 24 de ore din 24, în ultimii patru ani din viață. Motivul pentru care i-am pus casa la dispoziție  și m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca să fiu cu părinții mei o bună parte din zi, casa oferind nu numai condiții pentru mulții vizitatori pe care părinții mei îi primeau înainte de a cădea bolnavi, dar și facilități de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeași organizație, numită în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) inițiată de familia noastră, fără întrerupere de la venirea sa în America și până la îmbolnăvirea care l-a răpus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profundă înțelegere și dragoste creștină interconfesională, nici în acești ani și nici înainte nu s-a declarat vreodată interesat să devină ortodox. El a fost inițial hirotonisit în confesiunea Anglicană și mai târziu în confesiunea Luterană, rămânând un pastor luteran până la sfârșitul vieții.”[8]

Deși episodul botezării este infirmat, din scrierile lui Richard Wurmbrand consultate, observăm aprecieri aduse ortodoxiei în contextul în care este vădit impresionat de diferite momente în care puterea de jertfă a preoților, teologilor sau simplilor practicanți este copleșitoare. Nu contestă ortodoxiei rolul și înălțimea ei, asumând însă un discurs prin care să justifice neadeziunea. Descrierea experienței din celulă este una apropiată de imaginea creionată de diferiți scriitori ortodocși, care menționează aceleași trăsături definitorii ale trăirii duhovnicești, ridicând temnița la gradul altarului de jertfă. Consideră că ,,ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile. Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinții, strămoșii, prietenii și vrăjmașii , toate generațiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici. Nu există nici măcar o singură bucurie pe care să nu o pot gusta, iar pentru aceasta folosesc simpla metodă biblică: Bucurați-vă cu cei ce se bucură…[9] Paradoxul celulei este suferința aducătoare de viață și lumină, durerea care curăță de patimi și îndumnezeiește.

Exemplele de curaj, credință și nădejde îl influențează pe Wurmbrand să considere realitatea gulagului ca întoarcerea către un creștinism primar în care granițele rasiale, etnice sunt dărâmate de puterea poruncii iubirii.


[1] Alexandru ZUB, Centenar Richard Wurmbrand, în Revista 22, Nr. 271, 7 aprilie 2009, Bucureşti, ediţie electronică: http://www.revista22.ro/22-plus-anul-xvi-nr-271-7-aprilie-2009-centenar-richard-wurmbrand-5910.html  

[2] Stelian TĂNASE, Arhivele Sfera Politicii. Richard Wurmbrand şi Kominternul, în „Sfera Politicii”, vol. XVIII, Nr. 2 (144), Bucureşti, 2010, pp. 64-65.

[3] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 155.

[4] Ibidem., pp. 177-178 apud. . Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 107-115.

[5] Referire la: Richard WURMBRAND, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, 1993.

[6] Părintele MOISE de la Oaş, Despre canonizarea sfinţilor români, (conferinţă) Deva, 20 octombrie, 2008 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 50-62.

[7] Monah MOISE, op.cit., p. 171.

[8] http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/

[9] Richard WURMBRAND, Dacă zidurile ar putea vorbi, Editura Stephanus, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

 

Sursă foto:

https://www.europafm.ro/richard-wurmbrand/

 

 

„Experimentul Pitești” a fost apogeul gulagului românesc, care în procesul său de umilire a unei elite politice, intelectuale, religioase etc. a reușit să „producă” sfinți, ce prin martirajul lor au mărturisit pe Hristos și Evanghelia Sa.

Reeducarea a atins cele mai inferioare puncte de umanitate; întărim acestea prin spusele lui Virgil Ierunca: „Eugen Țurcanu dădea indicații ca aceștia să fie botezați  în fiecare dimineață, adică erau scufundați în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți din jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce apa făcea bulbuci. Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești botezați căruia i se aplicase sistematic tortura ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineață și își băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor”.[1]

Paradoxul este constituit de modul de raportare a celor închiși la experiența celulei, căci, după eliberarea din infernul lagărului se dezvăluie o teologie a fericirii pe care doar pușcăria ți-o poate oferi.

Părintele Steinhardt sublinia: „de pretutindeni ca norii de munte se iscă și se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă și fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri (…) ceva alcătuit din curaj, dragoste de para­dox, încăpățânare, sfântă nebunie și voința de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană.”[2] Și „Dumitru Bordeianu mărturisește că la Gherla a trăit groaza morții și iadul pe pământ tot aici a renăscut, a înviat și a ieșit la mal din mlaștina disperării. Însă, ține el să precizeze, nu cu neputințele și slăbiciunile lui omenești, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia nu-I este vrednic să-I mulțumească. În închisoarea Gherla i s-au cimentat pentru toată viața credința, gândirea, înțelegerea, trăirea și perspectiva asupra valorilor.”[3]

Deși locul pentru rugăciune este important și ,,trebuie să se tină seama de timpul potrivit”[4]  temnița a reușit să propună cadrul desăvârșit de a-l chema pe Hristos în celulă, de a ridica întreaga ființă spre cer. Părintele Gheorghe Calciu afirma: „în închisoare am avut cea mai spirituală viață. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolați, ancorați în Iisus Hristos, am avut bucuria și iluminarea pe care lumea nu o poate oferi (…) Aceia care nu au avut experiența noastră nu pot înțelege cum am putut fi fericiți în închisoare.”[5] Această contradicție vehementă între umilință și libertatea prin umilință o confirmă și părintele Bejan, care descrie momentul eliberării astfel: ,,am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! (…) Părinților, am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. ,,De unde vii, m-a întrebat? Vin din rai, i-am răspuns”. ,,Nu vezi că strălucesc?” Eram așa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu! N-aveați pe conștiință nimic! Toți eram curați în pușcărie. Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost! Eu chiar veneam din rai! Tare-mi părea rău că ies și din gară priveam spre închisoarea din Aiud, și cu lacrimi ziceam: ,,Măi, ce frumos a fost!”, ,,Acolo te rogi din inimă, fără să vrei!”[6]

Trăirea celor din închisoare a dovedit că sistemul poate fi învins, iar omul nu poate fi dezumanizat, dacă își caută eliberarea în Hristos, sancționând suferința prin lumină, și durerea transformând-o în izvor de bucurie.

Chiar dacă regimul a încercat șantajarea mediului ecclesial, totuși această rezistență „demonstrează că Evanghelia nu poate fi deturnată prin transformarea ei în program politic,”[7] ci trebuie trăită și mărturisită.

Gulagul românesc a produs reiterarea creștinismului primar, prin potența morții martirice, prin dăruirea aproapelui până la moarte, prin prezența divină, comunitatea bunurilor; imaginea este completată de  cuvintele Părintele Calciu ,,să nu ne mirăm dacă vreodată, se vor descoperi în cimitirul (Aiud) de acolo, moaște în gropi fără nume și fără cruce.”[8]


[1] Virgil IERUNCA, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 57. în Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 57-58.

[2] Nicolae Steinhardt, op.cit., p.40.

[3] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, p.66.

[4] Ierod. Cleopa PARASCHIV, Arhim. Mina DOBZEU, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p. 83.

[5] Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă- ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pp.184-185 în Monah MOISE, op.cit., pp.63-64.

[6] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit. pp.122-124.

[7] Radu PREDA, Comunismul- o modernitate eşuată, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2009, p. 54.

[8] Pr. Gheorghe CALCIU, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi meditaţii religioase, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007, p. 330.

 

 

 

Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat sub o „avalanșă” de texte scripturistice, care încercau să-i demonstreze superioritatea credinței. Părintele Nicolae intervine în dezbatere, și-l ajută pe preotul Petcu din Năieni să-i învingă pe sectari pe propriul teren al folosirii citatelor biblice. Colegii de celulă se arată bucuroși de biruința ortodoxiei, dar apreciază și tăria de caracter a sectanților.

Un alt aspect al relației dintre ortodocși și adventiști la Jilava se referă la refuzul ultimilor de a mânca orice fel de carne și grăsime animală. Părintele Steinhardt spunea „ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiștii ia adeseori o înfățișare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, la infirmeria T.B.C., se mai întâmplă, ei o resping, se așază în genunchi, ridică brațele și-și aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii și înfometați de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți. Dintr-odată se află pus în situație de inferioritate.”[1] Totuși această aparentă inferioritate este contrazisă de atitudinea preotului, care nu se arată răzbunător atunci când adventiștii sunt obligați să fie spălați în zi de sâmbătă, pe care ei o consideră sfântă. Părintele Nicolae relata: „părintelui Petcu, primului, și apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zâmbind serafic, așteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărășenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.)”[2] Deși nu se amintește de convertirea vreunui adventist totuși, contestarea învățăturilor propovăduite și eșecul petrecut în dezbaterea textelor scripturistice au evidențiat consistente discuții teologice, care probabil au influențat modul de interacțiune ulterior. Se poate observa atitudinea ofensivă, deseori agresivă a sectanților care încercau să-și justifice credința în fața unor celule majoritar ortodoxe.

Despre discuțiile între ortodocși și cei de alte confesiuni mărturisește și părintele Bejan: ,,și în pușcărie la Aiud au greșit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o secție unde erau numai preoți. Pe urmă au văzut că așa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecați, de toate nuanțele până la baptiști, iehoviști și cu aceștia trebuia să duci o luptă foarte susținută că erau obraznici. Când au văzut că discuțiile sunt în toi, ne-au împrăștiat printre ceilalți. Câștigau ceilalți că eram printre ei și îi spovedeam. De împărtășit nu puteam să-i împărtășim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Și atunci făceam conferințe.”[3]

Legătura cu cei de alte denominațiuni s-a concretizat inclusiv în slujire comună și rugăciune, într-un profund duh al dragostei ce-i unea pe toți cei în suferință; respectul față de actul cultic era reciproc, precum și deschiderea către ecumenicitate, ca parte a dialogului și comuniunii. Astfel, părintele Zosima își amintește de legătura sa cu un grup de preoți catolici, cu care a stat o perioadă în aceeași celulă. El spunea: „un grup distinct mi-a atras atenția, cel al preoților catolici proveniți din câteva centre ale Transilvaniei. Era într-o Duminică dimineața când i-am văzut rugându-se împreună, în șoaptă, cu peste o oră. Întreaga cameră a păstrat liniștea.”[4] Atitudinea față de aceștia nu se limitează doar la îngăduința de accepta manifestările religioase, ci se continuă până la momente concrete de împreună rugăciune și chemare a „numelui” lui Hristos.

Despre slujirea Sfintei Liturghii în temniță, părintele Oancea rememorează un episod la care participă și preoții catolici, descriind : „nu în șoaptă, ci în surdină, și în adâncuri de suflet, și în baie de lacrimi (…) S-a realizat și un moment de ecumenicitate, pentru că au luat parte la liturghia noastră și preoți catolici, care ne-au rugat ca pe viitor să le spunem și lor ora rugăciunii noastre de fiecare zi, ca dânșii să fie gata până atunci cu rugăciunile lor. Și clipele trăite așa s-au repetat de atunci în fiecare dimineață, urmate de școală-o școală evanghelică, cu expuneri, întrebări, răspunsuri clipe pe care le-am trăit în mic și cu rugăciune mai scurtă în celulă cu fiul meu duhovnicesc, născut în închisoare, Sebastian.”[5] Misiunea în închisoare cunoaște roade observabile în legătura spirituală între fiu duhovnicesc și părinte, prin care se renaște la viață cel depărtat de sânul Bisericii. Închisoarea devine locul de catehizare pentru ortodoxul nepracticant (botezat, dar fără a cunoaște învățătura de credință), dar și spațiul de dezbatere teologică consistentă, despre diferite teme și probleme care despart Trupul lui Hristos. Devine și cadrul de manifestare a iubirii creștine, prin diferite forme de comuniune fundamentate pe rugăciune, prin care se relevă un proces al cunoașterii reciproce între ortodoxie și alte culte creștine.

Nu doar preoții ortodocși au slujit în închisori, ci și cei catolici la slujbele cărora au participat credincioși  ortodocși care aveau nevoie de asistență religioasă. Grigore Caraza participă la slujba Sfintelor Paști oficiată în temniță, evocând contextul și modul de desfășurare. Consemna în cartea sa „Aiud însângerat” următoarele: „în închisoarea de la Galata Iași, era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfințitul soarelui am început să asistăm la slujbă și să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înălța la ceruri, ne-a chemat blând și rugător: Veniți de luați Lumină! Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldați în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrățișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinților, fraților și copiilor… Era atâta înduhovnicire acolo, încât până și gardienii au asistat la slujbă într-o liniște desăvârșită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viață.[6]

Cunoștințele teologice ale preoților încrucișate cu viața lor trăitoare (referire la cazul unor preoți catolici) au consecințe directe asupra colegilor de celulă. Cei ce nu sunt bine ancorați în temelia învățăturii de credință și în practicarea rugăciunii, nu dețin o adeziune constantă și consistentă, se pot depărta de la ortodoxie.

Un exemplu este Aurelian Gulan care își mărturisește în carte trecerea la ,,catolicism” și întoarcerea în ortodoxie, după ce a cunoscut un preot nu doar înduhovnicit, dar îndeajuns de erudit pentru a răspunde provocărilor sale intelectuale, și pentru a-l ,,converti”. El spunea despre acest episod: ,,la un moment dat, având privilegiul de a sta în celulă cu doi eminenți preoți catolici, Ferdinand și Leinz, doi sfinți, n-am ezitat să trec la catolicism. Soarta a făcut ca temnicerii să ne despartă și să întâlnesc un preot erudit ortodox, preot Gh. Chiriac, doctor în teologie și filozofie, care m-a readus pe calea dreaptă a strămoșescului ortodoxism. Lăsând la o parte unele slăbiciuni omenești, trebuie să recunosc că suferințele, martirajul preoților români, indiferent de cult, au contribuit enorm la cizelarea unor însușiri, la desăvârșirea mea ca om.”[7] Despre cel care i-a răspuns la frământările sale scrie cu prețuire: ,,cu preotul Ghiță Chiriac, doctor în teologie și filozofie în Germania, eram în relații excepționale, având discuții lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. El era un erudit desăvârșit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli dogmatice, căci susțineam cu tărie unirea tuturor creștinilor, în scopul de a face față unor provocări ale unor secte, chiar antisociale și ale unor forțe subterane malefice, unire nu dogmatică, ci pe baza preceptelor identice ale moralei creștine.”[8] Șansa întâlnirii cu un ,,bun” teolog poate schimba nu doar orientarea religioasă, ci chiar întreg sistemul valoric al propriei vieți, apropiind de un Hristos Personal, ce vrea să fie trăit, chiar de cel care dorește o cunoaștere pur rațională, limitată.

Misiunea în gulagul românesc, în ceea ce privește relația cu creștini din alte denominațiuni, nu a urmărit o convertire a lor, ci mai mult crearea unui cadru ecumenic, de unire în rugăciune păstrând integritatea religioasă a celuilalt. Experiențele comune au dovedit o dispoziție jertfelnică nu doar a preoților ortodocși, ci și a celor romano-catolici, greco-catolici etc., care au încercat să-L aducă pe Hristos în celulă, pentru a-i întări pe semenii lor aflați în suferință. Disputele teologice și discrepanțele între diferitele fonduri dogmatice se atenuează sub presiunea nevoii de unitate în “durere”, slujind împreună printre lacrimi și chin trupesc.


[1] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p.151.

[2] Ibidem., p.152.

[3] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 206-207.

[4] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 145.

[5] Ibidem., pp. 145-146.

[6] Grigore CARAZA, op.cit., pp. 49-54.

[7] Aurelian GULAN, Victime şi călăi. Amintiri din Gulag, Editura Criterion, Bucureşti, 2010, p. 26.

[8] Ibidem., p. 314.

 

 

Un alt instrument al misiunii în închisoarea comunistă este puterea exemplului, care ajută pe cel din temniță să găsească în aproapele său trăitor, nu doar un izvor de cunoștințe teoretice, abstracte despre viața în Hristos, ci înțelegerea învățăturilor concretizată într-un comportament specific, clădit pe porunca iubirii. Aceste experiențe întăresc relația între semeni, dar accentuează și adeziunea către Dumnezeu, văzând în aproapele semnele evidente ale prezenței divine, împărtășire de har.

Mai mult, aceste comportamente copleșite de iubire sunt răspunsul firesc la dinamica spirituală a închisorii, căci în penitenciarele unde se săvârșeau Sfintele Taine și se slujea Sfânta Liturghie, se aștepta o educare a deținuților în duhul creștinesc al jertfei.

Pentru cei care nu erau obișnuiți cu un contact constant, întâlnirea cu oameni ai jertfei (conștientă și voluntară) sub pecetea lui Hristos le schimba viața (experiențele le pot reorganiza existența).

Cel care propovăduiește nevoia rugăciunii ca act intim de comunicare cu Dumnezeu, dar nu o practică, adică nu o expune prin puterea propriei sale trăiri, acela devine doar un informator și mai puțin un formator.

Amintim ca exemplu al trăirii autentic ortodoxe pe „badea Trifan” avocat și doctor în drept care a deținut în perioada guvernării legionare funcția de prefect al județului Brașov și care nu renunță la „onoarea legionară” și nici la valorile specifice acesteia. În Săptămâna Patimilor din anul 1955, închis fiind la închisoarea Gherla, trăiește chinul Golgotei prin rugăciune și lacrimi, izolat într-un colț al celulei. Această conduită „îi impresionase pe toți cei din cameră într-atât, încât întreaga săptămână mare a fost una de doliu; om al rugăciunii, blând și smerit, a câștigat multe suflete cu trăirea și cuvântul său înțelept în lungul său pelerinaj 21 de ani prin pustiul temnițelor comuniste.”[1] Lucrarea personală de asemănare cu divinitatea îl ridică pe om la starea de sfințenie, reflectată și în relația cu semenii; comportamentul se modifică, se adaptează la nevoia de a dărui iubire, zdrobind egoismul omului egocentric. Colegii de celulă observă demnitatea chipului lui Dumnezeu din om reflectată în smerenie, blândețe, înțelepciune etc., devenind un etalon de urmat în procesul individual de moștenire a Împărăției Cerurilor.

Un alt model este Valeriu Gafencu, care impunea prin statura sa duhovnicească un respect față de cuvântul și sfatul său. „Rugăciunea lui Valeriu și pilda vieții sale lucrau pe nesimțite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiș dintr-un rest de țigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut și i-a spus: Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajați, dacă nu te poți stăpâni de la un fum de țigară? Lui R. tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenționat i-a fost suficientă această observație pentru ca să înceapă să-și pună cu seriozitate problema vieții creștine și a trăirii lăuntrice.”[2] Observația sa și sfatul său sunt fundamentate pe autoritatea trăirii autentice, pe o viață înaltă care poate fi justificare și garanție că nu folosește cuvânt ieftin, ci plin de putere.

O atitudine demnă și iubitoare observăm și la părintele Ioja, care a fost condamnat la temniță pentru susținerea „rezistenței din munți”, arestat în 1949 și anchetat folosindu-se metode dure cu obiectivul smulgerii unei declarații incriminatorie. Anastasie Berzescu dă mărturie despre părintele Ioja amintind: „ unul câte unul eram strigați pe nume și conduși la butucul cu lanțuri. Nu toți erau legați în lanțuri. Numai aceia care erau considerați mai periculoși și șefii de loturi. Eu am fost legat în lanțuri împreună cu părintele Ioja Sinesie din comuna Rănușa, județul Arad. Era un om bun și blând, cu multă dragoste față de om și cu credință în Dumnezeu (…) Părintele Ioja era legat de piciorul stâng. Trebuie să fim foarte atenți și să pășim deodată amândoi, că altfel ne împiedicăm și ne tragem unul pe altul.  Așa ne-am dus zilele legați în lanțuri grele. Așa am dormit, am mers împreună la W.C. Ne uitam unul la altul cu resemnare și cu speranță că odată vom scăpa. Blândele priviri ale părintelui Sinesie mă încurajau.”[3] Șansa unui coleg de suferință iubitor și dedicat lui Hristos, te întărește în nădejdea izbăvirii, te sprijină să nu cazi, te ridică după îngenunchere. Prezența harului este evidentă și prin el Hristos, care păstrează o formă autentică a demnității în ființa deținuților, chiar dacă regimul dorea umilirea și distrugerea lor. Comportamentul celuilalt obligă la asumarea unei atitudini asemenea, ca manifestare a omagiului și respectului ce i se cuvin; dar involuntar se produce început al mântuirii, pentru că voința este înduplecată, iar mintea luminată să cunoască pe Dumnezeu în fratele de suferință, care pășește cu ușurință peste înjosirea pricinuită.

Despre pilda sfințeniei ca și cale de urmat vorbește părintele Steinhardt cu referire la părintele Haralambie. Acesta îl evoca spunând: „operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toata ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se află, întâmpină sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruiește și mie câtva timp și privindu-l, grăindu-i, mă copleșește convingerea că suferințele au sens, că viața toată nu se poate să nu aibă sens (…) Părintelui Haralambie ca unui sfânt cutez să-i împărtășesc e primul cele două vise avute la Jilava cu un an și jumătate înainte, în celula douăzeci și cinci.”[4]

Moartea și viața primesc noi valențe înțelese prin „filtrul” sfințeniei, care uimesc pe cei ce nu cunosc nădejdea și întărirea dăruite de Dumnezeu. Pilda vieții unor colegi de celulă produce în sufletul deținutului frământări importante, ridică întrebări existențiale și justifică suferința și durerea. Un astfel de răspuns este necesar pentru a nu cădea în deznădejde, considerând că divinitatea l-a uitat, îl pedepsește iremediabil ori căzând în extrema contestării existenței lui Dumnezeu. Gândurile intime sunt expuse unor astfel de trăitori pentru că răspunsul lor este apreciat ca soluția viabilă, sinceră și izvorâtă de la Creator.

Se poate observa, ca și vector comun al exemplelor anterioare, calitatea omului duhovnicesc de a avea discernământ și înțelepciune, de a ști să aleagă atitudinea firească și creatoare în diferite situații, care îl pot influența concret pe cel în nevoie.

Facem referire și la cazul părintelui Sandu Tudor, care este acuzat de activitatea sa împotriva regimului comunist prin acțiunile întreprinse prin Rugul Aprins, fiind arestat în 1958. Acuzarea încadra fapta în categoria „uneltire contra ordinii sociale”, fără a avea însă asupra sa nicio dovadă. Acesta nu va accepta recunoașterea „activității subversive” și va suferi bătăi, maltratări prin diferite metode prin care se încerca exterminarea sa: „pentru a afla date suplimentare, anchetatorii îi introduc în celulă un informator care, timp de aproape o lună, dă mai multe note referitoare la atitudinea părintelui Daniil. Coroborate cu procesele verbale de interogatoriu, aceste note ne arată dimensiunea morală a starețului de la Rarău, care nu a acceptat sub nicio formă să denunțe pe cineva. Iată câteva fragmente: Nu-și poate închipui, cum anchetatorul său, un om tânăr, își permite să-l înjure și să-l amenințe. Îi este milă de el pentru că este un rătăcit, care și-a vândut sufletul și conștiința. Păcat de el, căci pare să fie un om inteligent… Pentru viitor și-a stabilit o linie de conduită care să oblige pe anchetator să-i acorde respectul cuvenit ca reprezentant al Bisericii.”[5] Părintele Daniil nu se dezinteresează de viața fratelui său, ci caută prin diferite metode să-i influențeze starea de credință, atingându-i diferite zone sensibile prin care poate să-i producă o convertire. Dar vehiculul central al acestei strategii este „linia de conduită”, un comportament care să provoace în inima informatorului rușinea față de păcatul făcut, și să modifice jignirile într-un respect sincer față de demnitatea preoțească.

Acest deținut continua în declarația sa: „este o fire emotivă pe care încearcă să și-o biruie prin voință. L-au impresionat strigătele ce le-a auzit luni seara și, după ce s-a liniștit, a început să-mi explice că cei ce trec prin asemenea probe dau dovadă de lașitate până la urmă, recunoscând totul pentru a scăpa de durerile fizice. Aceștia nu au fond spiritual, necunoscându-l pe Dumnezeu și toate tainele credinței creștine. Dacă L-ar cunoaște, în acele clipe grele s-ar ruga cu încredere lui Dumnezeu și Acesta i-ar da puterea necesară să îndure durerile fizice momentane, scutindu-l de remușcările ulterioare.”[6] Deși tulburat, părintele Sandu Tudor nu părăsește linia amintită ci rămâne constant în iubirea de Dumnezeu, căutând să explice că singurul mod de a depăși durerea fizică este nădejdea și credința în Hristos. Transpune tot acest proces prin lumina fondului spiritual pe care cei ce suferă bătăi și chin ar trebui să-l posede, pentru a nu ceda presiunii. El se arată nedispus la această formă de compromis, devenind exemplu viu de jertfă, păstrându-se curat. Un astfel de comportament în fața terorii și durerii produce în sufletul deținuților ce l-au cunoscut pe părintele Daniil, nu doar respect (aspect căutat în relația cu informatorul), ci mai ales urmarea pe drumul deschis de dânsul.

Gradul sfințeniei se relevă în decizia de a ierta pe cel care îți este dușman, chiar dacă îți produce suferință fizică, durere și chin. Astfel, „ultimul stareț al Tismanei a declarat celui care îl torturase: Te iert din toată inima și, la fel ca mine, și ceilalți creștini. Iar dacă noi iertăm, cu siguranță că Hristos, Care e mai bun decât noi, va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer.”[7]

Un alt model de conduită în închisoare este poetul Vasile Voiculescu, despre care se spunea că „era impresionantă purtarea lui față de cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era creștin adevărat. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori care, uneori, îi luau mâncarea, fără să-l întrebe măcar. Într-o bună zi, un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mâncarea de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și, dacă s-a repezit să o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine.”[8]

Aceste semne simple ascund profunde trăiri sufletești, atât din partea celui care se dăruiește, dar și a aceluia care primește darul; se generează o stare puternică de unitate, o comunitate fundamentată pe împărtășirea din colegul de celulă, văzând în el pe Hristos în nevoie. Pomenirea acestor fapte după zeci de ani de la petrecerea lor, evidențiază impactul pe care l-au avut asupra sufletului celor ce au fost protagoniști, dar și a „spectatorilor” care au privit și au fost mișcați.

Amintim un episod petrecut în temnița Aiudului, unde Părintele Iustin Pârvu primește un pachet cu o pereche nouă de bocanci în contextul în care închisoarea  nu mai deținea fonduri pentru aprovizionare. După cererile repetate, trimite o scrisoare familiei și  „în câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouți, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deținut nou care târa după dânsul niște bocanci care aveau numai fețele, tălpile lipseau, așa că bietul băiat avea picioarele numai răni și la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite, părintele, și-a scos bocancii săi și  i-a dat tânărului, spunându-i: Iată, măi frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuiește, eu sunt vechi aici și mă descurc…! (…) Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit și am reușit să ne salvăm, omenia și caracterul au reușit să încălzească și să înnobileze chiar  și acel loc în care ne-au împins istoria și trădările din sânul neamului românesc.”[9] Această ultimă afirmație subliniază caracterul important al exemplului personal, care ajută pe deținuți să-și păstreze o stare de demnitate prin relația de iubire ce nu poate fi alterată.

Părintele Arsenie Papacioc concluzionează afirmând: „imaginea pușcăriei mele, spune părintele referindu-se la trăitorii de la Aiud, este alături de grupușorul acesta în care m-am simțit foarte bine. Între noi era o mare unitate. Toți erau gata de moarte. Pe oamenii aceștia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe toți, Maxim, Pașcu, și ceilalți, pe toți i-aș sfinți (canoniza). Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primești suferința. Pe toți, i-aș sfinți, pentru că au fost sinceri și pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toți se jertfeau. S-au dus cu toții, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat.”[10]

Jertfa pentru semenul suferind atinge pragul paradoxului, pentru că nu deposedează pe cel dispus la dăruire, ci îi suplinește lipsa prin har, trecând peste suferință, nu cârtind, ci acceptând-o. Mai mult, moartea lor cauzată de actul jertfelnic este o eliberare, un cadru de bucurie și nu de tristețe, sub căldura deplină a iubirii.

În subcapitolele anterioare am amintit despre principala acuzație adusă teologilor aceea de a fi legionari. Doar o parte dintre cei condamnați astfel au avut adeziuni la Garda de Fier; totuși, legionarii se distingeau de restul deținuților printr-o aplecare către mistică și rugăciune, către meditație și discuții teologice, considerând închisoarea un loc al curățirii și al experierii Golgotei, fiind parte a modelelor spirituale întâlnite în temniță.

Un asemenea legionar, închis sub regimul de teroare instaurat de comunism, este „Vasile Turtureanu. Arestat sub Antonescu pentru activitatea în Frățiile de Cruce, își va petrece întreaga tinerețe, de la 19 la 42 de ani în temniță, folosind timpul încarcerării sale ca un parcurs către urcușul duhovnicesc”.

El mărturisea: „În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna am fost atent la mine însumi, la îmbunătățirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, așa cum eu l-am înțeles, se naște din durere și renunțări, crește în strălucire udat de lacrimi de pocăință spovedania și Sfânta Împărtășanie- are dragoste sinceră față de aproapele și credință nelimitată în biruința și învierea neamului românesc, în lumina sfintei învățături a blândului Iisus.”[11] Această viziune, de a despărți politicul de religios printr-o redefinire a „omului nou” (din perspectiva legionară), este vectorul care transformă deținutul în sfânt. El continua „a trebuit să ajung singur la niște concluzii. Eram aspru față de greșelile altora, cât am fost liber și în primii ani de închisoare. Suferința a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu și să fiu foarte iertător față de oameni.”[12] Firea omului căzut este curățită prin suferință, o readuce în starea naturală, autentică. Pentru unii suferința este înrobire, dezumanizare, iar pentru alții este calea spre deplina umanitate. Găsirea puterii de a ierta cu ușurință, ajută detenția „colegilor”, care simt întărire.

Exemplele folosite conturează doar în parte viața jertfelnică a deținuților, care aduc prin gesturile lor, prin comportamentul izvorâtor de iubire o stare de comuniune în Hristos, ce luminează întunericul gulagului românesc. Pilda „faptei bune” (înțeleasă ca ajutor material, dar și moral) este consecința înțelegerii în viața personală a Evangheliei, care se reflectă într-un comportament specific, devenind model pentru cei ce doresc să cunoască divinitatea. Fără asemenea exemple, am păstra doar la nivel abstract învățătura despre Fiul lui Dumnezeu și despre trăirile în duh filocalic din temniță.


[1] Dumitru BORDEIANU, Mărturisiri din mlaştina disperării, ediţia a II-a, Editura Scara, Bucureşti, 2000, p. 393 apud. Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.43.

[2] Monah MOISE, op.cit.,p.149.

[3] Anastasie BERZESCU, Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, pp.125-126 apud. Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 381.

[4] Nicolae Steinhardt, op.cit., pp.100-103.

[5] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 165.

[6] Ibidem., p. 165.

[7] Ibidem., p. 389.

[8] Ibidem., pp. 730-731.

[9] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, pp. 31-32.

[10] Monah MOISE, op.cit., pp. 45-46.

[11] Ibidem., pp.55-59.

[12] Ibidem., p.62.

 

 

Rugăciunea este legătura conștientă a omului cu Dumnezeu, canal de comunicare prin care ne împărtășim de Creator, aducându-i prinosul recunoștinței noastre, dar și cereri pentru milostenie, nădejde și mântuire. Prin rugăciune adorăm Creatorul, primim harul divin, păstrăm firea naturală chemată la asemănare, semănăm unitatea ființială a Bisericii, de care suntem legați, ca și mădulare. Harul este lucrător, pentru că atunci „când tu te rogi, se roagă Duhul iubirii în tine (…) dacă tu ești mădular al Bisericii, rugăciunea ta este necesară pentru toți membrii Bisericii. Dacă mâna ar spune că sângele corpului nu îi este necesar și ea nu i-ar da sângele ei lui, ea s-ar usca”[1]; rugăciunea este actul iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Către divinitate, „rugăciunea este ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că și demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă”[2], pentru că rugăciunea înseamnă împărtășire, adăpare din izvorul vieții. „Se cuvine să trăim tot timpul în rugăciuni, să slujim lui Dumnezeu și să cugetăm la Dumnezeu; se cuvine deci să socotim că viața noastră, sănătatea noastră, bogăția noastră, cununa bunătăților noastre este rugăciunea către Dumnezeu, rugăciuni făcute cu suflet curat și nestricat. După cum soarele e lumină pentru trup, tot așa rugăciunea e lumină pentru suflet.”[3]

Rugăciunea pentru aproapele este răspunsul poruncii divine de a ne ruga neîncetat, dar și de a ne ruga unii pentru alții, căci „putere mare are rugăciunea dreptului” (Iacov 5, 16) atât pentru sănătatea sufletească cât și trupească. Fiind mădulare ale aceluiași Trup, simțim durerea și suferința celuilalt, pentru că întregul nu rămâne indiferent de nevoia părții.

În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale; părintele Bejan evoca starea contemplării din temniță, spunând: ,,rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea (…) Doi țărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iași și Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fața când se rugau. Se predau total rugăciunii și prin ea lui Dumnezeu.”[4] Această ,,predare” către Dumnezeu, o părăsire a nădejdii în om și o investire în cea a divinității, devine singura formă de scăpare din iadul torturii. Și iadul torturii se dezlănțuie în nebunia reeducării de la Pitești, unde experimentul inventării omului nou eșuează după ce expresia acestei inovații este doar omul dezumanizat. Gheorghe Andreica, unul dintre cei ce a rezistat fenomenului Pitești, explică în cartea ,,Mărturii din iadul temnițelor comuniste”, cum a reușit să-și păstreze sufletul neatins de furia schimbării. Izbăvirea venea rugându-se astfel:  ,,ajută-mă, Doamne, și ține-mă sănătos, să nu-mi pierd mințile asemeni roboților, care mă torturează. (N-am reușit să-i înțeleg) Îmi dădeam seama că dacă voi deveni asemenea lor, voi înțelege. De aceea strigam din toate puterile sufletului meu ca să mă mântuiască . Rugăciunea era simplă și scurtă : Doamne, miluiește-mă! Doamne, adu-ți aminte de mine! Preasfântă Fecioară, ocrotește-mă!”

Acestea erau cele trei rugăciuni   care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor. Îmi era frică de clipa când îmi voi pierde mințile și voi deveni asemenea torționarilor mei. De aceea și strigam în gândul meu cel răvășit: Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”[5] Același autor descrie regimul de la Zarca (Aiud) în care  ,,orice asistență medicală era exclusă (…) unicul medicament rămânea rugăciunea și mila lui Dumnezeu”[6], care vindecau de ,,orice boală și neputință”.

Gradul sfințeniei atins de unii dintre deținuți creează o rugăciune, care se îndrepta, chiar  spre torționarii care îi chinuiau, cerând iertarea lor de la Dumnezeu. În rugăciune trupul uman se transfigurează și se primește lumina necreată care încarcă cu putere pe cel căzut și-l ajută să depășească toată durerea. Astfel, amintim ca exemplu pe singhelul Emilian despre care aflăm „din mărturiile unor țărani din Polovraci care au fost anchetați ca martori, că singhelul  avea o fața luminoasă, ce amintea de martirii de la începutul creștinismului, căci acesta se ruga pentru sufletele anchetatorilor și cerea să se întoarcă la adevăr și credință. Spre exemplu, părintele Emilian s-a rugat să fie iertate păcatele locotenentului de Securitate Sechei, care desfăcuse Sfântul Altar cu ranga și băgase mâna unde este locul pecetluit, spurcând biserica (…) în timpul torturilor, părintele Emilian avea cămașa numai sânge, și de multe ori nu mai putea nici mânca.”[7]

Rugăciunea, ca și manifestare religioasă,  nu era permisă, iar cel care era descoperit ca practicând-o era aspru pedepsit; actul de comunicare cu Dumnezeu devine în acest context un act martiric, cunoscând că  acest  curaj de a exprima liber și cu putere adeziunea către divinitate putea fi condamnat prin tortură aducătoare de moarte.

La Gherla, Dumitru Bordeianu trăiește un episod dramatic, în care un deținut ce se ruga este maltratat de către gardieni; acesta relata: ,,sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta ușii, în momentul când își făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dușumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere (politică) de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.”[8]

Pentru a nu putea fi surprinși rugându-se, deținuții mai înduhovniciți cunoșteau rugăciunea inimii, dar și discreția stării de comuniune, făcând abstracție de locul sau mediul în care se petrece. Trăirea se adâncește deși trupul pare a rămâne în dispoziția anterioară. Un ascet al pușcăriei comuniste este Naidim Marin care „spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi atent poate observa clipele de absență ale lui Nadim când își făcea rugăciunea sau când postea. În toate zilele era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere.”[9] Comportamentul celui ce se roagă se mulează pe îndemnul iubirii lăsat de Hristos, răbdând mai mult, iubind mai profund, acceptând durerea ca fiind parte a voii divine și a proniei Sale.

Salvatoare era „rugăciunea lui Iisus”,  pe care noii deținuți o învățau de la cei ce cunoșteau și experimenta mistica ortodoxă, pentru că în ea se cuprinde o întreagă mărturisire de credință, ce unește pe toți cei ce o folosesc. În numele lui Iisus „tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,10), toată făptura să slăvească pe Dumnezeu, ca în El să găsească viață. Tehnica folosită în această rugăciune îl ajută pe credincios să elimine din factorii exteriori care l-ar putea perturba, căci ,,rareori omul este constrâns de zbucium și aleargă la Dumnezeu dezgolind adevărata sa stare sufletească, fără a se folosi de filtrele altor rugi exterioare sieși (…) ,,Rugăciunea lui Iisus” este o  ,,rugăciune a statorniciei, fiindcă nu este discursivă – nu trecem de la un gând la altul -, ci este o rugăciune,  care ne pune față către față cu Dumnezeu printr-o mărturisire de credință care-L privește pe El și definește o situație care ne privește pe noi.”[10]

În contextul în care regimul uzita toate instrumentele de tortură, inclusiv pe cea a izolării pentru a îngenunchea pe cei încarcerați și a-i obliga să renunțe la valorile și principiile după care își guvernau viața de dinainte de condamnare, rugăciunea inimii era „corabia” ce-i ținea sănătoși duhovnicește. Paradoxal, izolarea nu dărâmă pe cel ce aducea în rugăciune pe Hristos, ci mai mult îl întărește, fiind un mediu specific (cu liniște și post) în care se putea experimenta isihasmul.

Unul din cunoscuții rugători este Valeriu Gafencu care  „ prin 1943 a fost izolat, împreună cu alții, în Zarca cu regim sever, fără cărți, fără contact cu familia și cu o rație de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”[11]. Se conturează un proces al cunoașterii, în care „cărțile duhovnicești îl vor ajuta să vadă mai adânc lucrurile și să se întoarcă spre sine însuși. În singurătatea celulei se roagă mult, căutând să înțeleagă rostul suferinței. După chinuitoare frământări și zbateri, prin harul lui Dumnezeu, trăiește o stare de iluminare în care își vede sufletul plin de păcate.”[12] Această înțelegere îl ajută să se curățească de patimi, dar și să se raporteze la suferință ca la un mod purificator.

Părintele Steinhardt consemnează o parte din rugăciunile învățate în închisoare, afirmând „abia de la profesorul Tomescu învăț rugăciunea de seară Lumina lină, al cărei farmec inefabil mă cucerește de prima dată.”[13] (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită și de viață dătătoarei Tale cruci și ferește-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugați-vă neîncetat)[14].

În temniță preotul se îngrijește de lucrarea rugăciunii, atât pentru sine cât și pentru comunitatea sa (a colegilor), pe care o clădește chiar pe temelia acesteia. Aducem aici mărturia lui Grigore Caraza, care spunea ,,părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulțumire, apoi am spus cu toții «Tatăl nostru» și am cântat «Cu noi este Dumnezeu». Credeam că sunt singurul care plâng, dar mi-am dat seama că toți colegii mei de luptă și de suferință erau cu ochii plini de lacrimi.”[15]

Rugăciunea preotului și binecuvântarea lui aduc prin puterea investită de Taina Hirotoniei, harul peste cei ce sunt adunați în numele lui Hristos. Iar această comuniune este definită în sânul Bisericii, sub auspiciul unității. Misiunea clericilor din închisori (dar și a credincioșilor) s-a manifestat și la nivelul rugăciunii pentru aproapele încarcerat, care avea nevoie de întărirea lui Dumnezeu pentru a păstra nepătat sufletul său și pentru a rămâne în starea potenței de jertfă martirică pentru propovăduirea lui Hristos și a Evangheliei Sale.


[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Comunitate prin iubire, în „Ortodoxia”, Nr. 1, Bucureşti, 1963, p. 54.

[2] Pr. Prof. Drd. Alexandru Stanciulescu- BÂRDA, Catehism Crestin –Ortodox, Editura Parohiei Malovăţ, 2004,p.260

[3] Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre soarta si providenta si alte omilii, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 2005, p.84-85

[4] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 6-7.

[5] Gheroghe ANDREICA, Mărturii-din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 82-83. Sursa: http://www.scribd.com/doc/43986/Gheorghe-Andreica-Mrturii-Mrturii-Din-iadul-temnielor-comuniste

[6] Ibidem., p. 186.

[7] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 277.

[8] Dumitru BORDEIANU, Mărturisiri din mlaştina disperării, ed.cit., pp. 307-323.

[9] Monah MOISE, op.cit., pp.48-49

[10] Mitropolitul ANTONIE de Suroj, Scoala rugăciunii, trad. Gheorghe Fedorovici, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p. 78.

[11] Monah MOISE, op.cit., p.71.

[12] Ibidem., p.66.

[13] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 140.

[14] Ibidem., p. 34.

[15] Grigore CARAZA, Aiud însângerat, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, pp. 127-137.

 

 

Născut la 15 februarie 1851 în Iași, Spiru Haret a fost matematician, fizician, profesor, om politic. De-a lungul vieții, a ocupat de trei ori funcția de Ministru al cultelor și instrucțiunilor publice. În martie 1892 a fost ales membru titular al Academiei Române. Haret este supranumit omul școlii, fiind considerat organizatorul școlii românești moderne.

 

Primul român care a obținut titlul de doctor în cadrul unei universități la Paris

Școala generală a făcut-o la Dorohoi, Iași, urmând ca în septembrie 1862 să fie admis la Colegiul Sfântul Sava din București în calitate de bursier. Primele studii superioare pe care le-a urmat au fost la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În 1870, deși student în anul II la specializarea Fizică-Matematică, obține, prin concurs, catedra de matematică de la Seminarul Central, pe care a condus-o doar un an, ulterior reluându-și studiile la Universitate.

La 23 de ani, în 1874 devine licențiat în matematică, iar un an mai târziu, în fizică. Plin de aspirații, se înscrie la concursul de bursă organizat de Titu Maiorescu, pe care îl și câștigă, prilej cu care a plecat să studieze doi ani la Sorbona. În 1878, obține titlul de doctor în științe matematice cu tema „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, fiind primul român care obține titlul de doctor la Paris.

 

Reîntoarcerea în țară – intensă activitate academică

Haret a revenit în țară în 1878, acesta fiind anul când devine profesor de mecanică rațională, algebră și geometrie analitică în cadrul Universității din București, Facultatea de Științe. Trei ani mai târziu, începând cu 1881, va preda mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, până în 1890. Din 1885 până în 1910, Haret a predat trigonometria, geometria analitică, geometrie descriptivă la Școala de poduri și șosele. În 1892, Spiru Haret a fost ales membru al Academiei Române, în semn de recunoaștere față de intensa sa activitate culturală și contribuția pe care a adus-o la dezvoltarea învățământului românesc.

 

 

Reforma învățământului

În timp ce își desfășoară intensa activitate academică, Spiru Haret se implică în viața politică, educația și învățământul fiind în centrul preocupărilor sale. Membru în PNL, Haret a ocupat de-a lungul vieții diverse funcții: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în cadrul căruia a fost de trei ori ministru. Din această funcție, Spiru Haret a condus reforma învățământului din 1898, când a înființat cele trei secțiuni ale claselor a V-VIII – clasică, modernă și reală.

Prin legea din 1898 s-a adoptat certificatul de absolvire (bacalaureatul) și au început să fie utilizate noi modele în predarea disciplinelor. Școlile normale au fost reorganizate, pentru a spori pregătirea învățătorilor, pentru aceștia fiind înființată „Biblioteca pedagogică”, a cărei activitate fiind tipărirea traducerilor din literatura pedagogică. Un element de noutate l-a reprezentat, de asemenea, și introducerea lucrărilor agricole în programele școlare, Haret fiind de părere că „învățătorul să fie sătean el însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.

În 1903, numărul anilor de studiu a fost ridicat de la 5 la 6 ani. Examenul de capacitate a fost și el, de asemenea, reorganizat, probele pur teoretice fiind înlăturate, în locul acestora fiind introduse probe practice.

Sporirea localurilor de școală a fost determinată prin intermediul circularelor sale repetate – între 1897 – 1910 s-au ridicat în toată țara 2.343 școli, 1.980 dintre acestea în perioada în care Spiru Haret a ocupat funcția de ministru. Gratuitatea unor cărți necesare școlilor nefiind posibilă în lipsa fondurilor de la bugetul de stat și al comunelor, Spiru Haret a decis ca editarea lor să fie făcută de Minister, pentru a fi mai ieftine.

Haret este cel care a înființat grădinițele de copii în România, prima dintre acestea fiind dechisă la 1 decembrie 1897. Dedicându-și întreaga sa activitate progresului în educație, Haret a creat școli de adulți și cantine pentru copii săraci, fiind, totodată, și promotor al turismului școlar. În 1904, a înființat Școala Superioară de Arhitectură și Comisia Monumentelor Istorice.

 

Sfârșitul vieții

A profesat până în 1910, când se pensionează – cu toate acestea, a continuat să țină prelegeri de popularizare la Universitatea Populară.  În același an, a publicat la București și Paris lucrarea ,,Mecanica socială”, fiind prima dată când a utilizat matematica pentru a explica fenomenele sociale.

La data de 17 decembrie 1912, la 61 de ani, Spiru Haret a încetat din viață.

 

Câteva dintre citatele celebre ale lui Spiru Haret, iubitor de patrie și promotor al educației:

  1. Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara.
  2. Căutăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.
  3. Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca și victoria.
  4. Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face și limba și istoria, și religia și tradițiile. A da cu piciorul în toate acestea, este a se lepăda cineva de patria sa.
  5. Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.

 

Sursă foto: www.digibuc.ro Almanahul „Societăţii Scriitorilor Români”, 2, 1913 & Wikipeadia

 

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret

www.enciclopediaromaniei.ro

 

 

O modalitate de săvârșire a Sfintei Taine a Spovedaniei este dezvăluită de părintele Bejan, cel care a suferit nu doar condamnare în închisorile comuniste din România, dar și detenție în lagărele de război. Într-un interviu, acesta afirma cu referire la Taina iertării: ,,îi spovedeam în celula respectivă sau la perete (…) dacă mă așez cu gura la perete, dincolo mă aude foarte bine, punând urechea.(…) Întâi puneam eu urechea la perete și le ascultam spovedania păcatelor. Pe urmă puneau ei urechea și le dădeam sfaturi. Dezlegarea -tot prin perete! Numai la cei din cameră făceam spovedania normală cu punerea mâinilor pe cap. Doar asta o știam pe de rost. Iar ca epitrahil foloseam un prosop sau puneam mâinile pe ei în timpul spovedaniei, că așa am primit și noi preoții harul Duhului Sfânt, prin punerea mâinilor pe cap.- Ați spovedit mulți prin perete? – Poate sute.”[1] Ultimele cuvinte relevă consistența misiunii preoților, dar și frecvența ridicată de apelare a deținuților la Taina Mărturisirii. Pregătirea în fața morții culmina cu împărtășirea din Euharistie. Părintele Bejan povestește despre administrarea Împărtășaniei primită din exteriorul penitenciarului, prin complicitatea unuia din gardieni, ceea ce pare o excepție a tiparului amintit anterior. Acesta spunea: ,,în lagăr slujeam afară. La Aiud, numai în celulă. Sfânta împărtășanie o puteam da numai la cei din celulă cu mine. Erau Sfinte uscate, ca pentru cei bolnavi. Eu am avut un buzunar întreg cu Sfânta împărtășanie. Milițianul îmi aducea Sfânta împărtășanie împachetată frumos. O punea la piept. I-o dădea un preot din oraș.”[2]

Cutremurătoare este și experiența părintelui Grebenea, care a slujit de Sfintele Paști în mina Baia Sprie alături de alți preoți și deținuți care au încălcat regulamentul intern al închisorii; curajul lor și atitudinea martirică îl cheamă pe Hristos în subterană, aducând lumină din ,,pământ”. Demnitatea dăruită de actul liturgic este cu atât mai puternică cu cât umilința și chinul sunt mai apăsătoare. Despre bucuria Învierii din mină scria: “noi preoții nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete si opinci. Așa am început slujirea. Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat: „Veniți de luați lumină!” toți si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi(…) A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreață încât toți am fost foarte mișcați. Misterul credinței le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă si o mulțumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de condiția lor de deținuți. Efectul slujbei a fost cuceritor.”[3]

Slujirea Sfintei Liturghii nu este specifică unor cazuri izolate, ci exemplele de preoți care au celebrat Sfânta Taină a Euharistiei- ca hrană de întărire dăruită colegilor- sunt numeroase. Această misiune împlinită păstrează în sufletul participanților sentimentul unei depline libertăți, a unei demnități ce nu poate fi revocată ori confiscată de regimul opresiv. Prin chemarea rugăciunii, Hristos este așteptat în celulă, dar prin actul euharistic, Acesta se arată palpabil, putând fi gustat asemeni tuturor celor ce o obișnuiesc în afara închisorii. Astfel, granițele despărțirii sunt rupte, iar Biserica din temniță se unește și prin evenimentul liturgic cu întreaga comunitate.

Un slujitor activ în penitenciarele comuniste a fost și părintele Constantin Sârbu, „la slujba înmormântării căruia au participat mulți preoți, unii foști colegi de suferință precum și multe sute de credincioși. Impresionante au fost cuvintele unui fost preot (răspopit de comuniști), coleg de închisoare: ,,Părinte Constantin, nu voi uita niciodată modul cum te-ai purtat în închisoare, nu voi uita că din mica bucățică de pâine pe care o primeam o transformai în anafură și după ce o sfințeai ne-o împărțeai pentru împărtășirea noastră. Să te răsplătească Dumnezeu și pentru slujirea Lui să te primească în Împărăția Sa ca de acolo de sus, împreună cu îngerii să te bucuri de odihna de care în această lume nu ai avut parte”.[4] Recunoașterea acestei jertfe se continuă și după ieșirea din temnițe, ca rememorare a unui episod de viață care a unit suferința fizică cu înălțimea bucurie duhovnicești.

Un alt exemplu este cel al părintelui Ioja, „despre al cărui comportament în spitalul penitenciar de la Tg. Ocna, ne vorbește părintele Constantin Voicescu (…) acesta ne mărturisește că nu de puține ori părintele Ioja Sinesie, alături de Gherasim Iscu, Viorel Todea și Varlaam Lica îi asista religios pe frații de suferință, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei (…) și îndeosebi prin Sfânta Împărtășanie, adusă de afară prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecătură.”[5] Împărtășirea pe patul de moarte a celor bolnavi îi pregătea de întâlnirea cu Hristos, în haine de nuntă, curățiți sufletește. Aceasta este însăși misiunea preotului, de a păstori sufletele fiilor săi duhovnicești către lumina cea veșnică, care nu poate fi îmbrățișată decât prin Sfântul Botez și prin Tainele Bisericii, mai ales prin gustarea din Trupul și Sângele Domnului. Nu se limitează doar la forma unei asistențe religioase reci, ci se conturează în ansamblul unui întreg proces de cunoaștere, de iubire și de dăruire către aproapele. Împărtășirea din Euharistie este acceptul jugului și a Crucii primite în temniță, fără de care nimeni nu poate urca pe Golgota, așteptând învierea.

Puternic în cuvânt, dar și în faptă, se arată și părintele Sandu Tudor, care păstrează conduita unui comportament ce găsește complementare învățătura despre Evanghelia lui Hristos, și trăirea ei. Despre părintele Sandu Tudor vorbește un alt condamnat la Aiud- Teofil Dumbrăveanu, care îi trimite o scrisoare părintelui Antonie Plămădeală, mărturisind – ,,și dus la închisoarea Zarca din Aiud, acolo am auzit de la alții povestindu-se despre părintele Daniil de la Rarău. Deținuții îi spuneau sfântul. Își împărțea puțina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtășea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi și pe cei care doreau să fie împărtășiți. Avea o viață demnă și de mare sfințenie. Acolo la Zarca s-a îmbolnăvit și a adormit în Domnul[6]

Prin Sfânta Liturghie omul aduce lui Dumnezeu din ,,toate, pentru toate” , ca răspuns la darurile primite, și ca mulțumire pentru purtarea Sa de grijă; în Sfânta Euharistie credinciosul gustă din izvorul vieții, din Trupul și Sângele lui Hristos. Dar gustarea nu este una solitară, ci chemați sunt toți să devină dumnezei prin har, în vederea asemănării cu Fiul lui Dumnezeu.

Așadar, misiunea Bisericii și a preotului este aceea de a mijloci, ca instrument, între Creator și creația Sa, de a fi un canal de comunicare a harului și a binecuvântării. Asemenea, cei ce au săvârșit actele liturgice în temnițele comuniste au îndeplinit rolul instituit prin hirotonie, de întărire în unitate și nădejde. Euharistia este vectorul vieții creștine,  fără de care nu putea exista trăirea în duhul filocalic din gulagul românesc.


[1] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, pp. 178-179.

[2] Ibidem., p. 202.

[3] Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric, Editura Scara, București, 2005, pp. 180-205.

[4] Un sfânt printre noi, coord. Danion Vasile, Editura Buna Vestire, Galați, 2002, pp.104-105.

[5] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 381.

[6] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, op.cit., p. 93.

 

 

Viața Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul reactualizează jertfa Sa de pe cruce, astfel încât cei ce doresc moștenirea Împărăției veșnice și s-au pregătit pentru dânsa, să poată gusta din Trupul și Sângele Său. „ Euharistia este misterul prezenței celei mai depline a  lucrării celei mai eficace a lui Hristos în biserică și prin ea în lume,”[1] pentru că sfințește nu doar la nivel subiectiv, ci face prezent pe Fiul lui Dumnezeu, real pentru toată comunitatea, unită în numele Său. „ Duhul pătrunde cu putere în darurile aduse, pentru că toți se pot împărtăși prin ele în mod vizibil de același Hristos nevăzut. Prin împărtășire de Hristos prin aceste daruri prefăcute în trupul și sângele Lui, comunitatea întreagă, care este trupul Lui tainic, e asimilată la un grad și mai înalt cu Hristos Cel înviat, din care iradiază Duhul.”[2] Unitatea Bisericii se concretizează în unitatea de credință, în adeziunea conștientă și în iubirea jertfelnică.

Închisoarea comunistă a „găzduit”  Biserica, cler și credincioși care au continuat o viață liturgică, chiar dacă era sub prohibiție, săvârșind Sfintele Taine și împărtășindu-se din Euharistie. Astfel, misiunea preoților a fost îndeplinită, slujind pe trupurile bolnavilor, întărindu-i, botezându-i și oferindu-le iertarea păcatelor în spovedanie, păstorind o „turmă” peste care au fost așezați de cei ce doreau  ajutorul lor. Fără Sfânta Liturghie și fără transfuzionarea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Biserica nu ar răspunde poruncii lăsate de Mântuitorul, la Cina cea de Taină: „ Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19).

Importanța preotului în dinamica celulei este evidențiată de părintele Zosima, care afirma:„ zi după zi am început să mă obișnuiesc cu atmosfera din cameră și să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decât oriunde. De multă vreme cunoșteam teoretic că suferința il poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură sufletească, precum și reversul monedei, că suferința îndurată cu ajutorul divin îl purifică și-l întărește pe om.”[3] Suferința pălește în așteptarea învierii și izbândii, îndulcită fiind prin cuvintele rugăciunilor și a binecuvântării.

În temnița  Aiudului, unde se împlinea  „ canonul în cea mai grea temniță din sud-estul Europei”[4], Pr. Vasile Pătrașcu relata un episod  cu Părintele Iustin: „ eram patru deținuți într-o celulă, la parter, în Penitenciarul de la Aiud. Componența era pr. Iustin Pârvu, moș Cocâlnău, pr. Lungeanu Mihai și eu, Pătrașcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile nu mâncai și o zi mâncai, în celule speciale de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos și în luna decembrie!). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare și părintele Iustin Pârvu a dat binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos și al Bunei Vestiri, pe care le știam toți pe dinafară.”[5] Această relatare creionează nu doar calitatea  preotului de factor coagulant, ci și imaginea unui grup de deținuți  rugători, care depășeau starea mizeră prin înălțarea de acatiste către Dumnezeu; harul divin se pogoară prin binecuvântarea clericului, sfințind actul lor și dăruind nădejde.

Actul liturgic primește înfrumusețarea cântării, ca ofrandă adusă pe altar, încălzind inimile celor ce ascultau cuvintele ei. Unul dintre cei ce aduceau  darul prin cânt era și Părintele Imbrescu Ilie. Acesta se naște în Banat în 1909 într-o familie de preot, se înscrie în 1926 la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde se familiarizează cu unele curente politice, apropiat fiind de cel naționalist. Activează în mișcări studențești unde este ales în departamentele de conducere, evidențiind un puternic caracter de lider. Este condamnat în 1948 la 10 ani de închisoare, detenție grea învinuit fiind de „ crimă de complot în  scop de răzvrătire”, 15 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică. Era pasionat de muzică și cânt și alina uneori prin vocea sa  durerea celor din celulă, iar prin mesajul religios propovăduia pe Hristos. Asupra morții părintelui Imbrescu, „ unele mărturii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele, aspecte care, din păcate nu se reflectă în documentele consultate (…) dețin mărturia părintelui Zosim Oancea care spunea: <<Am aflat vești despre trei morți tragice, de ultimă oră. Întâi a părintelui Imbrescu de la biserica Boteanu din București, care ne-a mângâiat sufletul cu irmosul cântat de el la cel dintâi Crăciun al nostru la Aiud, și cu irmosul Paștilor ce au urmat >>.”[6] Curajul de a-l propovădui pe Hristos în temniță, precum și asumarea pedepselor pentru aceasta, devine un model pentru colegii de celulă, care primesc  acestea  ca autoritatea unor jertfe martirice.

Dar, așa cum mărturisea părintele Oancea, apogeul misiunii desfășurată în gulagul românesc a fost săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine; acesta spunea: „ toată activitatea pe linie duhovnicească, pe care a trebuit să o împlinim noi, preoții, în închisorile comuniste, a culminat cu administrarea Sfintelor Taine: Mărturisirea și Împărtășania la sărbătorile mari.  Firește, nu ca afară și nu sub patrafir, ci prin mijloacele de comunicare despre care am arătat [referire la codul morse]. Ca linie de transmitere, cea mai bună era a țevilor noi de calorifer. Făceam mai întâi un instructaj, după care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în țeava de calorifer, urma spovedania.”[7] Astfel,  „ la a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia, știau că e momentul spovedaniei, și-și spuneau păcatele în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare.”[8]

Un alt mijloc folosit de comunicare era cel al „parașutelor”, o inovație care permitea adresarea de mesaje deținuților aflați la mai multe etaje distanță; se folosea o pungă de plastic, agățată de o sfoară, în interior având o bucată de hârtie și un creion. Primul contact cu această practică este descris de părintele Zosim, care povestește cum un coleg de celulă  „ prinse ușor sfoara cu cârligul, o apropie de geam și pune mâna pe pungă. O trase înăuntru, o deschise și amuți câteva clipe, ca să izbucnească apoi, concomitent cu lacrima de bucurie din ochi, la strigătul: – Moș Ilia..Moș Ilie! E de la moșul Băra Ilie, din Vurpăr, și care stă la etajul III încă din 1941 (…) repede să-i scriem! A pus în pungă o foiță de hârtie și un muc de creion.”[9] Această tehnică se extinde pentru a trimite deținuților darul euharistic, după ce preotul slujea Sfânta Liturghie. Tot părintele Oancea descrie cum a reușit să săvârșească Sfânta Liturghie, „fabricând” un Sfânt Antimis, și găsind apoi,  cum să aducă darurile de pâine și vin. Înfățișează aceasta spunând:  „ ca prin minune am găsit asupra mea, cusută într-un colț de haină, o fărâmitură de Sfântă Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste, și în felul acesta aveam și Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuiește Sfintele Moaște, care se cos în pânzătură, ca să devină antimis (…) de acum, la Sfânta Liturghie pe care ca text o săvârșeam zilnic, când era vorba de împărtășit, procuram vin, din cel tainic, de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică), pe care le puneam pe antimis și slujeam în felul acesta Sfintele Taine. Dacă aveam în cameră vreun turnător, făceam sfințirea noaptea, cu antimisul și cu elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate și acoperit cu pătura.”[10] Apoi, „odată făcută Sfânta Împărtășanie, intrau în funcțiune parașutele ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare, în câte o punguliță, din care cel ce o primea, la fiecare etaj, o împărțea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule de pâine frământată, în care se punea o fărâmă de Sfântă Cuminecătură, ajungând în felul acesta la mai mulți. Cuminecarea urma același ritual cu bătăile în țeavă. La primele bătăi se făcea rugăciunea; la următoarele bătăi fiecare înghițea pilula; iar la bătăile de la urmă știau toți că, în calitate de preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtășanie.”[11]


[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Euharistiei, în „ Ortodoxia”, Nr. 3, Bucureşti, 1969, p. 343.

[2] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în ortodoxie, în Ortodoxia, Nr. 3-4, Bucureşti, 1979, p. 503.

[3] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 29.

[4] Ibidem., p. 67.

[5] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, p. 29.

[6] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 359.

[7] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 183.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem., p. 82.

[10] Ibidem., pp.183-184.

[11] Ibidem., p. 184.

 

Foto copertă – www.crestinortodox.ro

 

O altă închisoare unde se lucra o intensă trăire în duh filocalic este cea de la Jilava, unde se practica rugăciunea lui Iisus, se tâlcuiau pasaje din Sfânta Scriptură, se comentau învățăturile Sfinților Părinți, se săvârșea Sfânta Liturghie, cu grijă și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos. Personalități marcante ale ortodoxiei românești au suferit în temnița de la Jilavei, progresând în efortul personal de comuniune cu Dumnezeu, dar insuflând și celor ce aveau nevoie de întărire, nădejde.

Astfel, evocăm mărturia lui Virgil Maxim despre părintele Sandu Tudor, și despre misiunea sa de la începutul anilor ᾽50. În detenția din 1951, părintele Agaton Teodorescu (cu pseudonimul Sandu Tudor) îl întâlnește pe Virgil Maxim la închisoarea Jilava, unde are unele întâlniri duhovnicești, care îl ajută pe acesta să-și adâncească credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ultimul descria experiența întâlnirii cu una dintre cele mai importante persoane din mișcarea Rugului Aprins: „cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință și-mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.”[1]

Mărturisirile reciproce, deschiderea către pocăință, dar mai ales către jertfă, se păstrează ca elemente constante la Jilava, inclusiv în cea de-a doua perioadă a prigoanei comuniste asupra celor considerați a fi desfășurat activități contra regimului și politicilor sale. Unii clerici au primit încarcerarea, degradarea socială și umilința cu o bucurie de neînțeles pentru cei ce nu cunoșteau puterea „jertfei”. Asemenea s-a manifestat și părintele Ilie Cioruță, care a fost închis la Jilava între anii 1962-1964, acceptând să răspundă afirmativ la întrebarea anchetatorului „vrei să mori martir”, mărturisind pe Hristos și dorindu-și să primească condamnare și încarcerare. Atitudinea sa a părut „nebunească” avocatului apărării, care nu înțelegea pasivitatea părintelui în fața sentinței. Verdictul a fost de doi ani de închisoare, pe care i-a petrecut în celulă alături de alți deținuți, păstrându-și însă practica rugăciunii și a vorbirii despre Mântuitorul. Descria zilele sale astfel: „m-au trecut la o celulă mai luminată, se vedea puțin afară, cu cinci deținuți. Am făcut cunoștință cu fiecare, aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul din închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu celălalt. Pentru mine era o ocazie potrivită ca să mă rog încet.”[2]

Prin misiunea lor, teologii, clericii și trăitorii în Hristos au format o adevărată „școală” în gulagul comunist, împletind propovăduirea Evangheliei Mântuitorului, cu forme de manifestare isihastă, dar și cu o activitate intelectuală profană care furniza diferite informații despre medicină, drept, inginerie etc. Această alăturare avea două consecințe directe: lărgea spectrul de cunoștințe generale ale teologilor și aducea aproape de Biserică pe cei nu au avut contacte cu mediul eclezial, formulate într-un discurs elevat, înalt conceptual. Misiunea era completată de asumarea concretă a învățăturilor primite, într-un mediu ostil, dar ce oferea posibilitatea unui creștinism primar, jertfelnic, apropiat de martiraj.

Moartea pentru Hristos și Biserica Sa nu erau doar forme specifice primelor veacuri, ci erau actuale, frământau și  provocau pe cei închiși.


[1] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 163.

[2] Pr. Prof. Ion BUGA, Unde a fost Biserica, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, pp. 194-195.

 

 

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]


[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea pregătirii profesionale a celor din celulă a putut crea o atmosferă asemănătoare întâlnirilor desfășurate la mănăstirea Antim, sub denumirea de Rugul Aprins, unde, cunoașterea domeniilor profane, se împletea cu forme de asceză și mistică ortodoxă.

Î.P.S. Antonie Plămădeală rememorează această perioadă în lucrarea dedicată mișcării de la Antim, menționând și cadrul prin care aceasta a fost desființată, iar membrii ei acuzați de legionarism și trimiși în închisori- ,,în momentul când Rugul Aprins a fost socotit ca periculos pentru ideologia și societatea noastră. Toți am ajuns în închisori și Pr. Benedict Ghiuș, pr. Sofian, pr. Felix, pr. Stăniloae și prof. Savin care a stat multă vreme la Sighet. Scrima nu a apucat, pentru că a reușit să plece din țară la vreme, dar toți am dus cu noi ceea ce primisem la Antim, acesta este lucrul cel mai important și de aceea, așa cum spuneam la început, Rugul Aprins părea a fi o pregătire pentru intrarea în catacombe, pentru intrarea în marele întuneric. Ca să pregătească oameni care să treacă prin acest întuneric având Rugul Aprins în inima lor, ceea ce s-a și întâmplat pentru că toți aceștia în închisorile prin care au trecut, toți au fost acolo Ruguri Aprinse, au păstrat învățătura, taina sufletească cu care au intrat, anume aceea a rugăciunii inimii care pe mulți i-a ajutat să treacă prin calvarul care a existat în închisorile comuniste.”[1]

Experiența Rugului Aprins a fost reiterată în celule ca un mod de a mărturisi pe Hristos în arest, de a izvorî comuniune de credință între cei prezenți, de a conferi unitate și ecumenicitate (prin afirmarea la aceste acțiuni și a celor de alte confesiuni), de a adânci ortodoxia și învățătura ei.  Demnitatea „cunoașterii” era înălțată din spectrul abstract până la nivelul trăirii Cuvântului, improprierea unei învățături până la cunoașterea prin iubire. Iar cunoașterea lui Hristos se lucrează printr-un nou curent de trăire, căci  „un grup de deținuți  își asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească (…) ce cauzează închegarea unui curent de trăire filocalică în lumea temnițelor comuniste.”[2] Aceștia citeau și învățau pasaje din Sfânta Scriptură, comentau diferite texte; „ în afara Sfintei Scripturi, în temniță pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală pentru cei închiși (…) Virgil Maxim afirma ,,pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire.; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecționat zăvoare interioare. Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…) Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice”.[3]

Această experiență a cuvântului devine armă de apărare împotriva sistemului și a practicilor lui, o ușă de evadare din celulă, un mod de comuniune și de unire, dar mai ales de păstrare a sufletului uman într-o stare verticală, de înfrângere a îngenuncherii și a umilirii fizice. S-a dezvoltat în toate temnițele gulagului comunist românesc, dar a cunoscut o puternică intensitate la Aiud, unde au fost închiși împreună importanți teologi, duhovnici și intelectuali.  Ca „ lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind și învățând textele din Sfânta Scriptură, Filocalie și alte scrieri patristice, acești deținuți vor forma în temnița Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniți prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, acești monahi în duh (…) s-au sprijinit unii pe alții, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în față. Pe deplin formați în vatra Aiudului, tinerii aceștia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovnicești în bezna temnițelor comuniste. Despre acestea dă mărturie părintele Iustin Pârvu: ,,din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsiți adunați la un loc atâția oameni duhovnicești cum nu puteam întâlni în libertate”[4]


[1] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 29. (s-a consultat ediţia electronică „Apologeticum”, 2006)

[2] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.39.

[3] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.77-78

[4] Ibidem., p.52.

 

 

Lecție de istorie la Miercurea-Ciuc

10 mai 2024 |
Săpături arheologice realizate în spatele cetății Miko din Miercurea-Ciuc, clădire emblematică a municipiului și care găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului, au scos la iveală mai multe artefacte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Potrivit...

Muzeul Chihlimbarului de la Colți

7 mai 2024 |
Muzeul Chihlimbarului de la Colţi propune vizitatorilor săi o colecţie de flori de mină provenite din diverse zone ale ţării, cu o valoare ridicată din punct de vedere geologic şi estetic, pietre semipreţioase cu depozite aurifere şi de cuarţ care oferă un...

Transhumanța, în Patrimoniul cultural imaterial UNESCO

12 decembrie 2023 |
În fiecare primăvară, pe 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, păstorii își pregătesc turmele de oi pentru drumul spre munte, unde caută iarbă abia crescută. Apoi, după circa 4 luni, grupurile de ciobani fac drumul înapoi cu animalele lor spre...

Palatul Universității din București

10 octombrie 2023 |
Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al...

Dimensiunea duhovnicească a suferințelor din temnițele comuniste

23 martie 2022 |
Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și...

Richard Wurmbrand

15 martie 2022 |
Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna...

Experimentul Pitești

10 martie 2022 |
„Experimentul Pitești” a fost apogeul gulagului românesc, care în procesul său de umilire a unei elite politice, intelectuale, religioase etc. a reușit să „producă” sfinți, ce prin martirajul lor au mărturisit pe Hristos și Evanghelia...

Relația cu creștinii de alte denominațiuni

3 martie 2022 |
Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat...

Puterea exemplului

23 februarie 2022 |
Un alt instrument al misiunii în închisoarea comunistă este puterea exemplului, care ajută pe cel din temniță să găsească în aproapele său trăitor, nu doar un izvor de cunoștințe teoretice, abstracte despre viața în Hristos, ci înțelegerea...

Rugăciunea și rolul ei misionar în închisoare

17 februarie 2022 |
Rugăciunea este legătura conștientă a omului cu Dumnezeu, canal de comunicare prin care ne împărtășim de Creator, aducându-i prinosul recunoștinței noastre, dar și cereri pentru milostenie, nădejde și mântuire. Prin rugăciune adorăm Creatorul, primim...


Taina Spovedaniei în temnițele comuniste

9 februarie 2022 |
O modalitate de săvârșire a Sfintei Taine a Spovedaniei este dezvăluită de părintele Bejan, cel care a suferit nu doar condamnare în închisorile comuniste din România, dar și detenție în lagărele de război. Într-un interviu, acesta afirma cu referire la...

Sfânta Liturghie în celulă

4 februarie 2022 |
Viața Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul reactualizează jertfa Sa de pe cruce, astfel încât cei ce doresc moștenirea Împărăției veșnice și s-au pregătit pentru dânsa, să poată gusta din Trupul și Sângele Său. „ Euharistia...

,,Școala” din temnițele comuniste

26 ianuarie 2022 |
O altă închisoare unde se lucra o intensă trăire în duh filocalic este cea de la Jilava, unde se practica rugăciunea lui Iisus, se tâlcuiau pasaje din Sfânta Scriptură, se comentau învățăturile Sfinților Părinți, se săvârșea Sfânta Liturghie, cu...

Mărturii din temnițele comuniste

18 ianuarie 2022 |
Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era...

Predica și conferințele în închisoare

11 ianuarie 2022 |
Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea...