Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, Sergiu Celibidache s-a remarcat prin inteligența ieșită din comun, interpretările sale pline de intensitate și trăirea interioară puternică exprimată prin acte artistice. Refuzând înregistrările pe discuri, există doar câteva înregistrări cu faimoasele interpretări live ale sale.

 

Începutul

S-a născut la 28 iunie 1912, în Roman, județul Neamț, iar primii ani din viață au fost provocatori pentru părinții săi, aceștia fiind îngrijorați din cauza faptului că cel mic nu scotea nici un cuvânt.

În jurul vârstei de patru ani rostește primele silabe. Un an mai târziu, însă, începe să cânte singur la pian, luându-și prin surprindere familia – moment despre, mulți ani mai târziu, a declarat:

 

„Când aveam 4 ani dădeam concerte, așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulțumea la sfârșit și, atunci, o făceam fără să știu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant.”

 

A urmat cursuri liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași până în 1930, timp în care s-a remarcat prin inteligența sa ieșită din comun. După ce împlinește 18 ani, părăsește casa părintească, din dorința de a-și urma visul, acela de a avea o carieră muzicală.

Își continuă studiile la București, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski și a lui Theodor Cosma. Visul său de a avea o carieră muzicală a implicat câțiva ani de sărăcie teribilă, timp în care și-a câștigat existența fiind pianist corepetitor la o școală de dans.

După ce-și face stagiul militar, în 1935, pleacă la Paris pentru a-și continua studiile. Inspirat de un cvartet de coarde de Heinz Tiessen auzit la radio, decide să-și compună propriul cvartet, pe care îl trimite lui Tiessen, care era profesor la Facultatea de Muzică din Berlin. Acesta sesizează imediat potențialul muzical deosebit al lui Celibidache, pe care-l invită la Berlin.

Celibidache nu stă pe gânduri, se mută la Berlin și învață într-un timp foarte scurt limba germană. Imediat după se înscrie la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm, unde a studiat cu Tiessen, Hugo Distler, Kurt Thomas, Fritz Stein, George Scchunemann și Walter Gmeindl.

Anul 1939 marchează momentul în care Celibidache l-a întâlnit pe preotul budist Martin Steinke (Dao Jun), care l-a introdus în budismul zen. Va lega cu acesta o prietenie de lungă durată, influențându-i cariera muzicală în anii următori.

 

 

Primele concerte în calitate de dirijor

Celibidace rămâne dedicat pasiunii sale pentru muzică, astfel că în anii următori se concentrează pe compoziția propriilor lucrări. Dirijează, în paralel, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai.

În 1941 este angajat ca dirijor permanent la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”). În acea perioadă, Celibidache uimește cu memoria sa, ținând minte toate partiturile.

Fiind considerat un student cu capacități remarcante, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, Celibidache a predat colegilor la mai multe materii. A fost o perioadă grea pentru acesta, neavând bani sau mâncare, slăbind foarte mult.

În 11 august 1945, la doar 33 de ani, apare la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, ulterior câștigând un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin. La scurt timp, în 29 august, este invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin. Două luni mai târziu, Celibidache este numit noul director muzical al celebrului ansamblu, alături de care a susținut peste 400 de concerte la Berlin, precum și multe turnee de succes în alte țări.

În 1946 începe să predea la Institutul Internațional de Muzică de la Berlin. Trei ani mai târziu, în 1948, conduce pentru prima dată London Philharmonic Orchestra și are primul turneu cu Orchestra Filarmonică din Berlin în Anglia. În același ani, semnează primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legger. Nu îi plăcea cum se auzea sunetul, considerând că deformează realitatea, astfel că, după acest moment, Celibidache susține doar concerte live.

Orchestre de prestigiu din toată lumea îl invită să dirijeze începând cu anul 1940 – din Austria, Italia, Franța, America Centrală și de Sud, iar în același ani refuză postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra.

În 1953 primește Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică și are loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano. Este decorat cu Crucea de Merit a Republicii Federale Germane în 1954, fiindu-i recunoscute meritele pentru succesul Orchestrei Filarmonice din Berlin.

Își continuă activitatea, în special în Italia, unde dirijează orchestra Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI.

Dirijează, în 1957, concertul organizat pentru a celebra aniversarea de 70 de ani a profesorului și mentorului său, Heinz Tiessen, cu Orchestra Radio din Berlin, iar un an mai târziu au loc primele concerte alături de Orchestra Radio din Stuttgart, alături de care va rămâne foarte apropiat.

Începe să colaboreze cu Capela Regală Copenhaga în 1960, iar în 1961 participă alături de aceasta la un apreciat turneu în Germania.

În 1962, publică în ziarul  „Frankfurter Allgemeine” un articol – „Înțelepții sunt greu de găsit”, în cadrul căruia își exprimă opinia despre budism, explicând cum, în timpul concertelor sale, s-a concentrat în a da naștere condițiilor optime pentru o “experiență transcendentală”, din perspectivă zen – budistă.

În 1963 este dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm, realizând turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria și Olanda.

Se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu în 1965, o pictoriță pe care o cunoștea din copilărie, din România, iar în 1968 devine se naște unicul său fiu, Serge Ioan.

 

 

Deși a revenit rareori în România în postura de dirijor, în puținele dăți în care a făcut-o, Radiodifuziunea română i-a fost alături. În 1978 revine pentru scurt timp în țară, unde dirijează Orchestra Filarmonică George Enescu din București, an în care este numit și profesor onorific al Universității Johannes-Gutenberg din Mainz, unde va derula o lungă activitate pedagogică.

În 13 februarie 1990, Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susținut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonică din Munchen, cu Sergiu Celibidache în calitate de dirijor, prilej cu care acesta a declarat:

 

„M-am născut român, am îmbătrânit român și o să mor român.”

 

În 1992 revine pentru o scurtă perioadă în țară, fiind numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași.

În 1996, Celibidache susține ultimul său concert la Munchen, iar la 14 august în același an trece la cele veșnice, la reședința sa din La Neuville-sur-Essone, de lângă Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localității.

La o zi după moartea sa, faimoasa publicație americană “The New York Times” în descria drept “una dintre cele mai mari enigme ale secolului XX”.

 

Bibliografie: Radio România Cultural

Surse foto:

De la Photographer: Israel Press and Photo Agency (I.P.P.A.) / Dan Hadani collection, Biblioteca Națională a Israelului / CC BY 4.0, CC BY 4.0 (Wikipedia)

De la Örebro Kuriren – https://digitaltmuseum.se/021016191165/cellibedache-13-juni-1966-en-dirigent-kladd-i-vit-skjorta-och-svart-kavaj, CC0 (Wikipedia)

BR Fernsehen

 

 

“Ploaia nu este decât o consecință imediată a influenții solare în radioactivitate. În cercetările mele pentru radioactivitatea plumbului cercetam vechile acoperișuri de plumb ale Parisului, în special acoperișurile Observatorului. Am făcut constatarea că un încăpățânat ghinion mă urmărea, cerul acoperindu-se cu nori ori de câte ori lucram pe acoperișuri. Am ajuns curând la concluzia că nu era o simplă coincidență care mă împiedica să lucrez, ci că expunerea unor substanțe radioactive la soare atrăgea condensarea norilor. Omenirea e încă sceptică.” Fragmentul este dintr-un interviu acordat în 1935 de Ștefania Mărăcineanu, fiziciana care, cu patru ani înainte, în 1931, experimenta în Bărăgan, pentru prima dată în lume, ploaia artificială. Ploaie artificială atât de importantă prin beneficiile sale pentru agricultură.

Născută în 1882, la București, și crescută la orfelinat, Ștefania Mărăcineanu a urmat cursurile Școlii Normale „Elena Doamna” din București, pe care le-a finalizat în anul 1899. A urmat apoi Facultatea de Științe Fizico-Chimice din cadrul Universității București. Finele Primului Război Mondial o găsește profesoară de chimie și fizică la Școala de Fete din București, iar ulterior obține o bursă la Paris acordată de Ministerul Științelor din România, în contextul în care conducerea politică a țării luase decizia să sprijine formarea de specialiști români în străinătate, în domenii de interes pentru dezvoltarea economică a statului român.

 

 

La Paris, urmează cursurile de radioactivitate susținute de savanta franceză de origine poloneză Marie Curie, iar prima ei sarcină a fost aceea de a determina exact timpul de înjumătățire al poloniului. Elaborează o lucrare de doctorat la Universitatea Sorbona cu titlul “Cercetări privind constanta poloniului și penetrarea substanțelor radioactive în metale”, pentru care a primit calificativul Très Honorable. Dar și un post de cercetător în laboratorul Mariei Curie, care asistase la susținerea lucrării de doctorat. Alege să mai rămână câțiva ani în Franța, unde își continuă cercetările alături de alți savanți europeni. La revenirea în țară, după câțiva ani, face muncă de pionierat, înființând la Politehnica București primul laborator de radioactivitate din țară. S-a ocupat inclusiv de fenomene meteorologice, reușind să descopere procedeul de declanșare artificială a ploii cu ajutorul unor săruri radioactive. Dovada o găsim la Direcțiunea Proprietății Industriale din cadrul Ministerului Industriei și Comerțului, unde Ștefania Mărăcineanu a înregistrat pe 10 iunie 1931 cererea de brevet nr. 18547, cu titlul „Un mijloc de a provoca ploaia”. Face și un experiment, încercând să creeze o concentrație artificială de radioactivitate în nori, prin injectarea norilor joși cu săruri chimice radioactive. Experimentul, încununat de succes, a avut loc în vara secetoasă a anului 1931, în Bărăgan.

Dar autoritățile vremii au ignorat descoperirea sa. Dezamăgită, savanta pleacă din nou la Paris, unde găsește sprijin pentru a-și continua cercetările în Algeria. Aici, conduce experimente într-o regiune deșertică, prin injectarea în atmosferă a unor săruri radioactive. Conform autorităților algeriene, rezultatele experimentale nu au fost încurajatoare, dar guvernatorul general a trimis o scrisoare în care aprecia efortul și perseverența Ștefaniei Mărăcineanu. Sistate după declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, cercetările au continuat după război, mai ales în SUA., dar și în alte țări.

Cu un moment greu de gestionat se confruntă în 1935. Acordarea premiului Nobel soților Joliot-Curie, pentru inventarea radioactivității artificiale, este o lovitură dură pentru savanta română, care dovedise fenomenul cu mai bine de 10 ani înainte. Aceștia au explicat fizic și matematic fenomenul radioactivității, ceea ce Ștefania Mărăcineanu nu realizase, dar meritul său pentru această descoperire nu a fost nici măcar menționat, deși Irene Joliot-Curie folosise întreaga muncă a româncei privind radioactivitatea artificială pentru a obține această distincție. Însăși Irene Joliot-Curie recunoscuse că descoperirea pentru care ea urma să primească Nobelul era deja cunoscută de 11 ani. „Ne amintim că savanta româncă a anunțat în 1924 descoperirea radioactivității artificiale”, preciza Irene pentru ziarul austriac Neues Wiener Journal, apărut pe data de 5 iunie 1934. Munca Ștefaniei Mărăcineanu a fost recunoscută de Academia de Științe a României în 1936, unde a fost aleasă ca director de cercetare, dar nu a primit niciodată recunoaștere globală pentru descoperire.

Ștefania Mărăcineanu a continuat să aibă preocupări științifice, susținând, de exemplu, în 1943, la Academia Română, o lucrare despre diverse experimente de generarea a ploilor, efectuate în perioada 1942-1943. Ștefania Mărăcineanu moare la 15 august 1944, la vârsta de 62 de ani – se îmbolnăvise de cancer, cel mai probabil din pricina iradierii.

 

Credit foto: Adolf Klingsberg (Wikipedia), Poșta Română

 

 

Arhitectul Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă, s-a născut în 1893 în București. În cei 51 ani de viață, a dezvoltat peste 70 de proiecte, fiind considerat cel mai are arhitect român al secolului XX. Iubitor al simplității, a eliminat din proiectele sale detaliile lipsite de importantă, lăsându-le pe acestea să fie definite de o geometrie simplă, fără ornamente. „Aristocratul liniilor simple”, cum este numit, Horia Creangă a avut o contribuție deosebită la formarea școlii de arhitectură modernă românească.

 

Studii la Paris

A urmat cursurile Liceului Mihai Viteazul din București. În 1913 a fost admis la Școala de Arhitectură, însă a fost nevoit să plece pe front, ajungând să fie luat prizonier la Șercaia și trimis în lagăr la Stralsund. Revenind în țară, dorește să-și finalizeze studiile la Paris, împreună cu alți colegi. Astfel, în 1919, alături de aceștia, organizează o expoziție de lucrări în acuarelă și desene cu monumente, peisaje și portrete, la Ateneul Român, pentru a strânge fonduri. Au reușit, în cele din urmă, să strângă banii necesari pentru drum.

Ajuns la Paris, Horia duce o viață modestă –  vinde propriile lucrări pictate pentru a-și asigura venituri care să-i permită să-și continue studiile. În Franța descoperă ideile inovatoare ale lui Corbusier și ale lui Toni Garnier, precum și construcțiile lui Auguste și Gustave Perret, primii care au utilizat betonului armat în arhitectură. La Ecole de Beaux-Arts are ocazia să studieze cu prof. arh. Gustav Umbdenstock, în biroul căruia face un stagiu de ucenicie, pentru a obține titlul de arhitect diplomat al guvernului francez. Profesorul său este cel care, în 1925, îl angajează la Compania de căi ferate din Nord, din Franța, unde Creangă lucrează la proiectul gării din Tergnier-Aisne și la proiectul orășelului alăturat.

Tot în Franța o cunoaște pe Lucia Dumbrăveanu, cu care se căsătorește.

 

 

Simplitatea – elementul comun al proiectelor ce-i poartă semnătură

Întorși în România, soții Creangă devin angajați, însă, în paralel, acceptă și proiecte private, construindu-și, treptat, un nume. Horia Creangă participă la numeroase concursuri, obținând, în 1928, locul I cu proiectul pentru Palatul Culturii din Constanța. Cel mai mare succes, însă, a urmat după ce a câștigat locului I pentru sediul societății ARO, actualul Bloc Patria. Începe să primească din ce în ce mai multe comenzi, astfel că biroul său de arhitectură crește, fiind foarte apreciat de arhitecții vremii.

 

,,Minte clară și pozitivă, fără complicații intelectuale, dar dotat cu multă sensibilitate, Creangă vedea în volume mari și tot efortul lui tindea mereu spre simplificare. Planurile lui erau totdeauna excepțional de clare, iar amănuntul era sacrificat în favoarea ansamblului. […] Era preocupat de magia formelor simple, în care proporția domina.  G.M. Cantacuzino, în Revista Simetria, 1943.

 

 

Lucrările care îi poartă semnătura se deosebesc prin simplitate și geometrie pură. Câteva dintre cele mai cunoscute proiecte ale sale sunt Teatrul Giulești, Blocul ARO (Cinema Patria), clădirile Uzinelor Malaxa (devenite “23 august” și ”Faur”), amfiteatrul Școlii Centrale (devenit Teatrul Bulandra), restaurantul Pescăruș din Parcul Herăstrău, Halele Obor, Hotel ARO din Brașov sau Palatul Cultural din Cernăuți. Pe lângă toate acestea, arhitectul a proiectat și numeroase vile moderniste – din Dorobanți până în Cotroceni, precum și fabrici, stadioane și școli în toată țara.

 

,,Într-o carieră profesională de numai 16 ani, a realizat opere remarcabile, de mare valoare în ansamblul ei. Câteva din creațiile sale au devenit, încă din timpul vieții, fundamentale ale arhitecturii noastre, care se înscriu în patrimoniul european al perioadei. Opera sa respiră prospețimea lumii noi pe care promotorii de pretutindeni ai arhitecturii moderne au dorit să o transpună în spații, volume și forme. Pentru arhitectura românească, Horia Creangă va rămâne un aristocrat al formelor simple.  Prof. dr. arh. Nicolae Lascu.

 

Se stinge din viață la doar 51 de ani, la data de 1 august 1943, la Viena, în urma unor probleme de sănătate apărute în urmă cu trei luni, după o baie foarte rece în lacul Snagov.

 

Bibliografie: turnulsfatului.ro, scena9.ro

Surse foto: e-zeppelin.ro, b365.ro, turnulsfatului.ro

 

 

Când auzi “Mărțișor” gândurile ți se îndreaptă firesc spre autorul “Florilor de Mucigai”, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. Cel ce a fost poet, prozator și gazetar, dar și călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier și ceasornicar, dar și deținut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist. Vorbim de Tudor Arghezi, Ion N. Theodorescu, pe numele său real, născut în 1880, la București, într-o familie originară din Târgu Cărbunești, județul Gorj.

A avut o copilărie tristă, iar de la vârsta de 11 ani este obligat să se întrețină singur, pentru că situația financiară a familiei sale era una extrem de precară. Ca elev de gimnaziu și-a câștigat banii necesari pentru a se întreține dând meditații, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziție de pictură. La un moment dat abandonează, însă, cursurile liceale pentru a lucra ca laborant la o fabrică de zahăr, iar la 19 ani trăiește o dramă: iubita sa moare, iar el decide să se călugărească. Îmbracă haina monahală, devenind călugărul Iosif la Mănăstirea Cernica, iar mai târziu este hirotonisit diacon și trimis la Mitropolie ca secretar. În 1905 își dă, însă, demisia din slujba de diacon și pleacă la Paris, unde, din legătura cu profesoara Constanța Zissu, se naște primul său copil, Eliazar, cel ce avea să se impună peste ani ca artistul fotograf suprarealist Elie Lothar. Revine în țară abia în 1910 după cinci ani de pribegie ce a inclus șederi la Geneva, la Londra, dar și în Italia, unde a muncit din greu pentru a-și câștiga existența.

Debutase literar încă din 1896, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă, iar începând cu anul 1912, începe să publice sub pseudonimul Tudor Arghezi – provenit de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeș în îmbinare cu numele de familie al tatălui său – Theodorescu-Tudor. Scrie versuri, pamflete și articole polemice, iar abia în 1927, la 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, “Cuvinte potrivite”.

Un moment dramatic din viața sa îl reprezintă anul 1918. Atunci, alături de alți 11 ziariști și scriitori, a fost acuzat de trădare, pentru că se pronunțase în favoarea neutralității României, în prima conflagrație mondială. Este întemnițat în penitenciarul Văcărești,  fiind grațiat un an mai târziu, la intervenția lui Nicolae Iorga.

Din 1922 până în 1924 a condus revista ”Cugetul românesc”, apoi ziarul ”Națiunea” (1923), colaborând, totodată, la numeroase publicații, precum “Viața românească”, “Adevărul literar și artistic”, “Rampa”, “Contimporanul”, ”Făclia”, ”Gândirea”, ”Clipa”, ”Viața literară”.

În 1928 îl regăsim în poziția de director al nou înființatului ziar “Bilete de papagal”, care cuprindea în fiecare număr o ”tabletă” argheziană și texte ale unor mari scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Otilia Cazimir sau Demostene Botez. În același timp, publicația a lansat peste 200 de nume noi, printre care se numără: Eugen Ionescu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, I. Peltz, Maria Banuș sau Emil Botta.

În 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul “Icoane de lemn”, iar în 1931, publică volumul pentru copii “Cartea cu jucării”, urmat mai apoi de “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărțișoare”, “Prisaca”, “Zdreanță”, etc., ce reflectă lumea copilăriei și pe cea a animalelor.

 

 

În anul 1926, Arghezi cumpărase terenul de 17.250 mp pe care și-a construit celebra locuință ”Mărțișor”, în vecinătatea închisorii Văcărești, unde avea să se mute împreună cu Paraschiva Burda, cu care se căsătorise în 1915, și cu cei doi copii ai lor, Mitzura și Baruțu.

“Ochii maicii domnului”, “Versuri de seară”, “Cimitirul Buna-Vestire”, “Hore” sau “Lina” se numără între creațiile sale ulterioare, alături de mai multe pamflete extrem de acide publicate sub genericul “Bilete de papagal”. Între acestea se află și pamfletul “Baroane”, care conținea atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la București, Manfred von Killinger. În urma acestuia, Arghezi este din nou reținut și aruncat în închisoare, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităților. Este eliberat în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist, dar viziunea lui Arghezi era în totală contradicție cu convingerile regimului socialist impus de sovietici și, începând cu 1947, i se interzice orice apariție în presă. Cărțile sale sunt retrase din librării, iar tipografia de la Mărțișor este devastată. Este reabilitat începând cu 1952, la inițiativa lui Gheorghiu – Dej, fiind distins cu titluri și premii și ales în rândurile membrilor Academiei Române. Este perioada în care Arghezi face compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej, iar autoritățile vremii îl sărbătoresc, ca poet național, la împlinirea vârstei de 80 de ani, și apoi la 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Științe îl alege membru al secției de literatură. Este anul în care publică și volumele “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestrițe”, “Poeme noi” și “Cu bastonul prin București”.

Pe 12 iulie 1967, cu gândul la soția sa, care decedase în urmă cu un an, Arghezi scrie ultimele versuri, care se află și acum expuse la Mărțișor, proprietate donată între timp statului și devenită Casă Memorială: „Mă chemi din depărtare și te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”. Moare la 14 iulie 1967 și este înmormântat, cu funeralii naționale, alături de soția sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărțișor.

 

Surse bibliografice: radioromaniacultural.ro, agerpres.ro, doxologia.ro

Surse foto: MNLR Iași, rador.ro

Supranumită „Pasărea Măiastră a muzicii românești”, „Edith Piaf a României”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc” ori „Privighetoarea cântecului popular românesc”, Maria Tănase a reprezentat un fenomen excepțional în muzica românească. S-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București. Tatăl său, Ion Coandă Tănase era florar și, de asemenea, un talentat artist – cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică și oferea interpretelor buchete de flori culese din propria grădină. Prima dată, Maria Tănase apare pe o scenă în anul 1921, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a școlii primare pe care o urma. În anul 1930 se angajează casieriță la un birt, unde obișnuia să și cânte și unde este descoperită de publicistul și regizorul de teatru Sandu Eliad, care avea să o introducă în lumea literar-artistică a orașului. Patru ani mai târziu, se angajează la Teatrul „Cărăbuș”, condus de Constantin Tănase, unde îl întâlnește pe folcloristul Harry Brauner. În toamna aceluiași an, 1934, este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaște marele talent și care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care el o înființase. Tot în 1934, dramaturgul Tudor Mușatescu o recomandă unui bun prieten care deținea o “fabrică de discuri”, unde imprimă Romanța Mansardei, care devine șlagăr. Au urmat, apoi înregistrări la reprezentanțele bucureștene ale studiourilor „Tomis” și „Columbia” din Viena.

În anul 1935, a urmat Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal. Un an mai târziu, imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, acompaniată de taraful „Costică Vraciu” din Gorj, iar în februarie 1938, are loc debutul său radiofonic. În cadrul emisiunii „Ora satului”, a cântat, live, un program de cântece românești precum „M-am jurat de mii de ori”, „Șapte săptămâni din post”, „Ce-i mai dulce ca alvița”, „Cine iubește și lasă”, „Geaba mă mai duc acasă”, „Mărie și Mărioară”, „Țigăneasca”, „Când o fi la moartea mea”. În același an, în august, artista susține un recital la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte – la jubileul de 30 de ani – , unde prestația sa artistică de excepție îl determină pe istoricul Nicolae Iorga să o numească „Pasărea măiastră”.

 

 

În anii ’30 – ’40, cânta, pe onorarii fabuloase, în faimosul restaurant „Luxandra” și în cârciumi celebre, precum „Café  Wilson”, „Capșa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc” sau „Neptun” – locul preferat al unor celebrități ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat. În 1938 este angajată la Teatrul „Alhambra”, iar în septembrie lansează cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” și „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu.

Anul 1938 îi aduce Mariei Tănase, în vârstă de 25 de ani, și o fascinantă poveste de iubire cu marele sculptor Constantin Brâncuși, care avea la acea vreme 62 de ani. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Brâncuși îî declara: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.Povestea de dragoste a celor doi s-a încheiat după un an, dar artistul a rămas marea iubire a vieții ei. În anul 1957, când Brâncuși a murit, Maria Tănase a dorit să ridice în memoria lui o școală de muzică folclorică la Târgu Jiu, însă în cele din urmă acest lucru nu s-a materializat. În 1939, americanul Ben Smith, supranumit regele aluminiului, o cere în căsătorie și îi propune să meargă cu el în SUA. A ajuns doar până în Italia, apoi s-a răzgândit. Maria Tănase a avut, de-a lungul existenței, mai multe iubiri pătimașe, începând cu dragostea din adolescență pentru un medic cu care a rămas însărcinată, dar și dragostea pentru un spion francez, pentru care și-a vândut averea ca să-l scape de închisoare sau căsătoria cu Clery Sachelarie, un fost moșier și magistrat, cu 13 ani mai în vârstă și care avea să-i tolereze absolut toate capriciile.

În vremea legionarilor (octombrie 1940 – ianuarie 1941), Maria Tănase devine indezirabilă. Garda de Fier îi interzice apariția pe scenă și distruge înregistrările ei de gramofon. Din fericire, artista revine pe scenă în anul 1941, cu un concert de succes în Turcia. În anii războiului, Maria Tănase participă, alături de mari artiști precum George Enescu, George Vraca sau Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru răniți sau la unitățile militare.

În ianuarie 1944, debutează în opereta „Mascota”, de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian, apoi are apariții în roluri principale și în piese montate la Teatrul Municipal, cum sunt „Cadavrul viu”, de Lev Tolstoi, „Nana”, de Émile Zola sau „Opera de trei parale”, a lui Bertolt Brecht. Apare, apoi, și la Ateneu, în montarea „Axel la porțile raiului”, de Paul Morgan și Adolf Schültze pe muzica lui Ralph Benatzky. În anul 1952, Maria Tănase profesează la noua catedră de cânt popular, la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în anul 1955 este laureată a Premiului de Stat, iar doi ani mai târziu primește titlul de Artist Emerit. În decembrie 1957 este distribuită în coproducția româno-franceză „Ciulinii Bărăganului”, după romanul lui Panait Istrati. Între 1953 și 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puțin de 24 de albume, din care patru în limba franceză. În anul 1959, Maria susținea ultimul ei turneu peste hotare, în Bulgaria.

Nu a putut avea copii – în anul 1929, când se îndrăgostise de un medic a rămas însărcinată, însă acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, iar intervenția i-a răpit posibilitatea de a avea copii. Mai mult chiar, după finalul primei relații nefericite de dragoste s-a apucat și de fumat, un viciu care avea să-și spună cuvântul în mod dramatic. La începutul primăverii lui 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă, iar după analize se descoperă că suferă de cancer pulmonar. Pe 2 mai ajunge la București, fiind internată de urgență și moare pe 22 iunie 1963, la Spitalul Fundeni. Corpul neînsuflețit al artistei a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a instituit zi de doliu național, și a fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de sute de mii de oameni care o admirau. A fost premiată post-mortem la Académie Charles-Cros de la Paris, în anul 1965, cu Grand Prix du Disque. Începând cu anul 1969, la Craiova are loc Festivalul-Concurs Național al interpreților cântecului popular românesc „Maria Tănase”, ca un omagiu adus marii cântărețe.

 

Sursa bibliografica:https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/portret-maria-tanase-un-fenomen-unic-in-muzica-romaneasca-debutul-la-radio-si-dragostea-pentru-brancusi-repere-ale-unei-existente-fascinante-id4122.html

 

 

În urmă cu 13 ani, pe 26 mai 2010, a fost pentru prima dată când actorul Jean Constantin i-a făcut pe români să plângă – se stingea în locuința sa din Constanța după zeci de ani în care adusese zâmbetele pe fețele tuturor.

 

Deși tata voia să mă facă arhitect, auzi la el, m-am făcut artist

S-a născut în anul 1927 la Techirghiol, în Constanța și a avut opt frați, el fiind cel mai mic dintre toți băieții. Mama sa era o grecoaică venită în anul 1880 cu părinții de la Salonic și care avea o voce frumoasă. Tatăl lui, Dumitru Jean, era conductor arhitect și avea un simț al umorului desăvârșit. Jean Constantin avea să devină unul dintre cei mai mari actori români de comedie și de revistă.

S-a remarcat de-a lungul timpului în spectacole de divertisment și în show-uri de televiziune. S-a bucurat de o mare popularitate și a susținut numeroase spectacole atât în România, cât și în străinătate, în turnee efectuate alături de alte nume mari ale scenei românești. Constantin Cornel Jean, pe numele său complet, a decis la vârsta de 16 ani să renunțe la școală pentru a se angaja.

 

 „Adevărul este că mie, fiind cel mai mic și mai răsfățat dintre frați, nu mi-a plăcut deloc cartea. De-aia, deși tata voia să mă facă arhitect, auzi la el, m-am făcut artist. Înarmați doar cu naivitatea și cu visele celor 16 ani, mai mulți colegi de liceu ne-am înrolat cu entuziasm în Brigada a 3-a Constanța, ce urma să plece pe șantierul Bumbești-Livezeni”, mărturisea Jean Constantin.

 

Își dorise să lucreze în port cu scopul de a se îmbarca pe un vas, dar a ajuns să lucreze pe șantier ca hamal. După armată, în 1954 a ajuns la București pentru un festival de amatori unde se face remarcat și unde realizează care este drumul pe care vrea să-l urmeze în viață. A fost mai întâi la Casa de Cultură, apoi a activat la secția de estradă a Teatrului de Stat “Fantasio” din Constanța, fiind angajat al acestui teatru până la pensionare. A avut colaborări și cu Teatrul Constantin Tănase, cu Teatrul Național București și a jucat în zeci de filme, între care: “Baronul Ecluzei” (1960), ”Procesul alb” (1965), ”Maiorul și moartea” (1967), “Răzbunarea haiducilor”(1968), “Zile de vară” (1968), “Prea mic pentru un război atât de mare” (1969), seria de filme de comedie “B(rigada) D(iverse)” – unde a jucat alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu și Iurie Darie -, dar și “Nea Marin miliardar” (1979), unde i-a avut colegi de platou pe Amza Pellea, Sebastian Papaiani, Draga Olteanu-Matei, Stela Popescu, Ștefan Bănică. Alte pelicule sunt: ”Săptămâna nebunilor”; ”Zestrea Domniței Ralu”; ”Ultimul cartuș” (1973); ”Frații Jderi” (1974); ”Evadarea” (1975); ”Cuibul salamandrelor” (1976); ”Eu tu și Ovidiu” (1977); ”Duelul” (1981); ”Masca de argint” (1984); ”Colierul de turcoaze” (1985); ”Cucoana Chirița” (1986); ”Paradisul în direct” (1995); ”Punctul zero” (1996); ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (2006). A apărut și în “A doua cădere a Constantinopolului” (1994), “Chirița la Iași” (1987), “Iancu Jianu, haiducul” (1981), “Haiducii” (1966), “Haiducii lui Șaptecai (1970)”, “Procesul alb” (1965) etc. În 1973 fusese remarcat de regizorul Sergiu Nicolaescu, care l-a distribut imediat în filmele “Nemuritorii” și “Explozia”, iar un an mai târziu primea un alt rol în pelicula “Un comisar acuză”. De altfel, actorul a devenit un obișnuit al filmelor lui Sergiu Nicolaescu, ultimele pelicule în care a jucat fiind regizate tot de el, Supraviețuitorul și Poker.

 

 

În toate filmele în care a jucat a făcut roluri iubite de public, de departe remarcându-se cel al turcului Ismail, în „Toate pânzele sus” și rolul jucat în celebra serie B(rigada) D(iverse). De asemenea, Jean Constantin a jucat în mai multe seriale și filme de televiziune, printre care “Vine poliția!” sau “Regina”.

 

“Îmi place să joc și-n filme, și-n teatru, că din teatru am venit. Am jucat la Teatrul Național din București în ‘O scrisoare pierdută’ pe Pristanda. (…) Eu am avut noroc la viața mea de un colectiv extraordinar. Vorbesc despre cel de la ‘Toate pânzele sus’ și de la celelalte filme pe care le-am făcut. Eram o familie. M-a marcat ‘Toate pânzele sus’, mai ales Ismail: ‘Acuma mâncam pe urmă luptam. Asta făceam.”, mărturisea marele actor, potrivit site-ului www.istorie-pe-scurt.ro.

 

Jean Constantin a primit premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor Gopo din 2008, dar și premiul special pentru teatru de revistă, acordat de UNITER, în 2003. În 2007, a fost învestit cu titlul Cavaler de Malta al Ordinului “Sf. Ioan” de Ierusalim, într-o ceremonie desfășurată la Suceava. Totodată, Consiliul Director al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România i-a acordat, în 2003, o clachetă de aur și o medalie jubiliară “Magna cum Laudae”. Președinția României i-a conferit artistului, în 2004, Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D – “Arta Spectacolului”, ”în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. Jean Constantin a primit, de asemenea, în 2006, Diploma de excelență pentru rolul din filmul ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”. A fost  cetățean de onoare al orașului Constanța. Dar și al orașului Techirghiol, unde i-a fost dezvelită o statuie, ca omagiu pentru întreaga sa carieră pusă în slujba teatrului și filmului românesc, precizează site-urile cinemagia.ro și actori.info. Teatrul din Techirghiol îi poartă astăzi numele – Teatrul de vară “Jean Constantin”.

 

Surse bibliografice: cinemagia.ro, historia.ro, agerpres.ro

 

La data de 22 mai 1957, marele poet George Bacovia se stingea din viață în locuința sa din București. Considerat cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai poeziei românești, George Bacovia s-a remarcat prin versurile originale care creează acea atmosferă bacoviană, caracterizate de un limbaj precis, tăios și sobru.

 

Certat cu școala

S-a născut la Băcău, la data de 4 septembrie 1881, fiind al cincilea copil din cei nouă ai familiei şi a primit numele George Andone Vasiliu. Învață limba germană începând cu vârsta de 6 ani, iar în școala generală dezvoltă o pasiune pentru muzică, făcând parte din coruri patriotice și învățând să cânte la vioară. Nu era un instrumentist care se remarca și nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse scrieri, inclusiv pe propriile versuri.

Un copil timid, tăcut și retras, care răspundea doar dacă era întrebat, Bacovia nu a fost bun la învățătură. În școala generală a avut nota scăzută la purtare și a fost corigent la română, geografie, istorie sau matematică, printre altele. Cu toate acestea, era pasionat de sport – cu precădere de patinaj, înot, gimnastică, prietenii săi apreciindu-l pentru musculatura de atlet, în ciuda faptului că era un băiat scund și nu foarte bine făcut.

Și-a dorit să ajungă ofițer, astfel că, la 17 ani, s-a înscris la Școala Militară din Iași. Regimul de cazarmă nu era, însă, pe placul său și a evadat din internat, după doar două săptămâni, îmbrăcat în uniforma de cadet. Revine la liceul ale cărui cursuri le urma inițial, pe care reușește să-l termine abia la 22 de ani, în 1903, după repetarea mai multor examene. Fără să-și dea bacalaureatul, obține un certificat de absolvire a studiilor cu media anuală de 6,43. Viziunea sa despre anii de liceu este surprinsă într-unul dintre poemele sale celebre, “Liceu” – după cum a declarat, poetul consideră perioada liceului oarecum nefericită, considerând că profesorii arătau prea multă asprime și prea puțină înțelegere.

 

 

A îngrijit peste două sute de porumbei din școala primară până în adolescență, fiecare având câte un nume. Era deosebit de talentat la portrete și caricaturi, realizând, de-a lungul vieții câteva sute de lucrări pentru numeroase gazete și reviste. A obținut, în 1899, premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru desen artistic pe natură, urmând ca în 30 martie să îi fie publicată, în „Literatorul”, poezia „Și toate” – moment ce marchează debutul său literar. Poezia fusese scrisă cu un an înainte și a fost semnată V. George. Rămas închis o noapte întreagă în turnul bisericii Precista din orașul natal, întâmplarea îl inspiră să scrie, în 1899, poezia „Amurg violet”.

În 1900 începe să compună bine-cunoscuta poezia „Plumb”, pe care o va finaliza abia în 1902. În perioada 1903-1904 frecventează cenaclul lui Macedonski, unde a citit, pentru prima dată, poeziile „Plumb” și „Nervi de toamnă”.

A urmat studiile de drept la București și Iași, pe care le finalizează în 1911, urmând să se înscrie în Baroul din Bacău. Nici în facultate nu i-a plăcut: a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din București după șase ani caracterizați de nefrecventarea cursurilor și nepromovarea examenelor. Cu greu a reușit să termine Facultatea de Drept din Iași, fără să-și dea examenul de licență. Cu toate acestea, i s-a eliberat Cartea de avocat, însă nu a profesat niciodată din această postură. În schimb, a ales să se dedice poeziei în timp ce a fost profesor în Bacău, Iași sau București. Fire boemă, respecta cu greu un program de lucru, cerea mereu concedii sau demisiona.

Tinerețea și-a petrecut-o în cafenele, birturi, mustării și cârciumi cu lăutari, unde îi plăcea să savureze vin, fiind un băutor recunoscut, ce dădea rareori pe acasă.

După ce în 1914 se internează în sanatoriul dr. Mărgăritescu din București, publică în suplimentul literar al ziarului „Seara” și trimite la tipar volumul „Plumb”. Un an mai târziu, editează la Bacău revista „Orizonturi noi”, publicând poezii, proză și recenzii sub mai multe pseudonime. În 1916, la 35 de ani, are loc debutul său editorial cu volumul „Plumb”, într-un tiraj de 500 de exemplare, pentru care a obținut Premiul Ministerului Artelor în 1923.

A continuat cu volumele: „Scântei galbene” (1926), „Bucăți de noapte” (proză, 1926), „Cu voi…” (1930), „Comedii în fond” (1936), „Stanțe burgheze” (1946). George Bacovia ne-a lăsat bine-cunoscutele poezii „Decembre”, „Lacustră”, „Cuptor”, „Nervi de primăvară”, „Nervi de toamnă”, „Amurg violet”, „Alb”, „Vocale”, „Marș funebru” etc.

În 1928 s-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană, absolventă a Facultății de Litere și Filozofie din București. A fost profesoară de limba română și poetă, rămasă în istorie drept o fată ambițioasă, fără scrupule, căsătorită cu Bacovia doar din dragoste pentru poezie.

De-a lungul vieții, Bacovia a colaborat cu mai multe reviste pentru a-și publica versurile, precum „Astra”, „Versuri”, „Flacăra”, „Românul literar”, „Noua revistă română” sau „Gândirea”. Talentul i-a fost apreciat primind, în 1925, Premiul Societății Scriitorilor Români, precum și Premiul Național pentru Poezie în 1934.

În vârstă de 73 de ani, Bacovia a înregistrat 28 de poezii la Radio București, difuzate pe discuri de vinil, fiind singura înregistrare radiofonică a poetului.

Casa sa din Bacău, devenită muzeu memorial, se remarcă prin simplitate și bun simț, vizitatorii având ocazia să vadă, printre altele, pianul și vioara poetului, precum și multe manuscrise originale. În prezent, Teatrul municipal din Bacău poartă numele poetului și, tot la Bacău, este organizat anual „Festivalul literar Toamnă Bacoviană”.

 

Sursă bibliografică: www.rador.ro

Sursă foto: MNIR, MNLR

Este autorul a peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic; a vândut peste 120 de milioane de discuri în întreaga lume și a înregistrat peste 160 de albume; repertoriul său interpretativ acoperă perioadele barocă, clasică și contemporană; alături de nenumărate premii și onoruri în întreaga lume, are 120 de discuri de aur și platină. Este singurul artist european care a câștigat două discuri de aur în SUA și singurul artist român care a câștigat un disc de aur în Ungaria. Este vorba despre naistul și compozitorul Gheorghe Zamfir, supranumit „Regele Naiului”, care împlinește astăzi 82 de ani.

 

 

Începuturi

S-a născut pe 6 aprilie 1941 la Găești, în județul Dâmbovița, și este atras încă de mic de muzică, de acordurile lăutărești la început, dorind să învețe la acordeon și să cânte la aceste instrument alături de taraful lăutarilor. La vârsta de 14 ani este înscris de tatăl său la clasa special de nai de la Școala specială de muzică nr.1 din București, în prezent Liceul de Muzică Dinu Lipatti, unde are șansa de a fi repartizat în clasa unuia dintre cei mai mari “suflători”, cum era caracterizat chiar de George Enescu, profesorul Fănică Luca.

Ia startul astfel cariera impresionantă a unui artist, care prin creativitate, muncă imensă și un talent nemărginit a adus o contribuție importantă la dezvoltarea muzicii universale. În 1959, obține Premiul I și titlul de laureat pe țară, iar doi ani mai târziu, este admis la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din București. Absolvirea are loc în 1966 – cu diplomele de pedagogie și dirijat pentru cor și orchestră – an în care devine și dirijor al prestigiosului ansamblu folcloric “Ciocârlia” din București, cu care va face numeroase turnee foarte apreciate în țară și în străinătate.

 

Deschizător de drumuri

1966 este și anul în care înregistrează și primul său disc la Electrecord. Începând din 1968, Gheorghe Zamfir își pune puternic amprenta asupra instrumentului său de suflet, naiul tradițional românesc cu 20 de tuburi, căruia îi aduce schimbări inovatoare, pentru a-I lărgi tonalitățile. Apar astfel naiul alto – cu 20 de tuburi, naiul tenor – cu 25 de tuburi, naiul bas – cu 28 de tuburi și naiul contrabas – cu 30 de tuburi. Toate sunt asamblate de însuși Gheorghe Zamfir, din lemn de bambus, fiind acordate folosind o metodă original, cu ajutorul unei mici cantități de miere introdusă în tuburi. Introduce pentru prima data într-un spectacol cele patru naiuri în timpul unui recital pe scena teatrului “Vieux Colombier” din Paris, moment descris drept o revoluție a sunetului la scară universală.

 

 

Succesul lui Gheorghe Zamfir, care demisionase în 1969 de la ansamblul “Ciocârlia” pentru a se dedica turneelor peste hotare, capătă dimensiuni spectaculoase, el cucerind, alături de ansamblul pe care și-l înființase, atât publicul cât și critica muzicală. Concertează pe toate meridianele lumii, în SUA și Canada, în Australia și Japonia, în Africa de Sud și Israel, în Orientul Apropiat și Extremul Orient. În 1972 devine membru al Societății Compozitorilor din Franța, iar în anul 1974 compune piesa simfonică „Misa pentru Pace”, scrisă pentru nai, cor, orgă și orchestră. Doi ani mai târziu, single-ul său „Eté d’amour” devine unul din hiturile cele mai apreciate ale anului, iar în 1979 a publică volumul de versuri, în ediție bilingvă, româno-franceză, „Dincolo de sunet”. Urmează, în 1981, lansarea discurilor sale pe piața americană și tot în acest an îi apare și un alt volum de versuri, „Drum de spini și de glorii”. Un an mai târziu compune prima Rapsodie și primul Concert pentru nai și orchestră, pe care le înregistrează pentru Phillips cu Filarmonica din Monte Carlo, sub bagheta lui Lawrence Foster.

 

Concert pentru Dumnezeu

În anul 1982, îi dedică un concert lui Dumnezeu, fapt care atrage repercusiuni din partea autorităților comuniste ale vremii, iar în cele din urmă, Gheorghe Zamfir pleacă în exil la Paris. În 1984 compune primul Cvintet pentru nai și cvartet de coarde, numit „Cvintetul Plopilor”, pe care îl interpretează alături de Cvartetul Oxford din Toronto, iar în 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc, alături de British Chamber Orchestra. În perioada 1988-1990 vizitează de trei ori Cetatea Vaticanului, unde primește medalia Vaticanului și, de două ori, diploma Universității „Don Bosco” din Roma – este primul muzician care a cântat în timpul Misei private a Papei Ioan Paul al II-lea. Celebritatea sa a atras și atenția regizorilor și producătorilor de film, Zamfir fiind invitat să realizeze coloana sonoră a unor pelicule precum „Once Upon a Time in America” – alături de Ennio Morricone, „Karate Kid” sau „The Tall Blonde Man with One Black Shoe”.

 

Revenirea în România

Se restabilește în România după Revoluția din 1989, având mari probleme financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă proprietățile din Franța. Își continuă seria de concerte și turnee în Franța, Elveția și, mai ales, Turcia, unde este declarat cel mai popular compozitor și artist al secolului al XX-lea. În anul 2000 și-a publicat autobiografia „Binecuvântare și blestem”, iar doi ani mai târziu publică încă un volum de versuri, pe care îl intitulează „În inima întristată a barocului”.

Gheorghe Zamfir a contribuit și la crearea primei catedre de nai din Europa, la Universitatea Națională de Muzică din București, unde a fost profesor asociat, în perioada 2001-2005.

În 2003 a confecționat naiul numit Gigantul, de 1,35 m înălțime și 1,2 m lățime, având 42 de tuburi, iar în 2005 își susține doctoratul, teza sa intitulându-se „Naiul – geneză, evoluție și semnificație”.

 

 

În 2009, a primit Premiul Internațional Omnia pentru întreaga operă muzicală, în cadrul premiilor anuale ale Academiei Internaționale “Mihai Eminescu”, în 2010 s-a numărat printre laureații celei de-a 13-a ediții a premiilor Oscar Românesc, decernate în cadrul unei festivități desfășurate la Opera Națională București, iar în 2013, în semn de omagiu, prilejuit de împlinirea a 55 de ani de carieră artistică, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România, în parteneriat cu Asociația de Tineret Ecou și Centrul de Cultură Arcuș, a organizat prima ediție a Festivalului Naiului „Gheorghe Zamfir”. Printre numeroasele medalii, premii și decorații pe care maestrul le-a primit se mai regăsesc, de două ori medalia de aur a Asociației din cadrul Academiei „Artă-Științe și Litere” a Franței, de două ori Premiul Academiei „Charles Cros”, premiile „Țitera de aur” în Franța și „Săgetătorul de Aur” în Italia, discuri de aur în Elveția și Germania. Este medaliat cu aur al Asociației de Muzică de Divertisment din Franța și Mare Ofițer al Franței, a primit titlul de Merit Artistic al Franței, Cavaler al Belgiei, este medaliat cu aur de Ducesa de Luxemburg și Diplomat de Onoare al Universității Sorbona. Gheorghe Zamfir este și un talentat pictor, având mai multe expoziții în țară și în străinătate.

 

Bibliografie: Radio România

Sursă foto: Facebook Gheorghe Zamfir

 

 

Născută în 1894, în București, Virginia Andreescu-Haret este prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

 

Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu și cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei, Maria Virginia Andreescu a apreciat încă de mică frumosul, trăind înconjurată de operele unchiului său care îmbrăcau pereții din locuința în care a crescut.

Clasele primare le-a făcut la școala Pitar Moș din București, însă, la scurt timp după începerea școlii, când avea doar 9 ani, a rămas orfană de mamă. În urma nefericitei întâmplări, Virginia a devenit responsabilă de cei trei frați mai mici și de casă, responsabilități foarte mari pentru un copil la o vârstă atât de fragedă.

A absolvit Liceul Național Mihai Viteazul din București, urmând ca în 1912, cu sprijinul lui Spiru C. Haret, Ministrul Învățământului la acea vreme, să obțină o licență specială la Școala Superioară de Arhitectură din București. A deslușit tainele Belle-Arte în paralel și a realizat o serie numeroasă de picturi în acuarelă care sunt păstrate astăzi în Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

În perioada 1918-1921 a lucrat pentru Comisia Monumentelor Istorice, urmând ca la data de 6 iulie 1919 să absolve Școala Superioară de Arhitectură din București, fiind foarte apreciată. A devenit, astfel, prima femeie-arhitect din România, a patra în această profesie din lume. Proiectul său de diplomă, O academie de arte frumoase, a fost premiat cu Premiul Ministerului Educației și Învățământului.

 

Imediat după absolvire, a fost eleva arhitectului Petre Antonescu, ulterior mutându-se la Roma, unde a urmat un stagiu de specializare timp de un an și jumătate, timp în care a lucrat în atelierul lui Gr. Bargellini. În aceeași perioadă, a realizat împreună cu prof. Montecchi diverse studii.

Din 1923 și până în 1947 a lucrat în serviciul tehnic al Ministerului Educației Naționale, făcând parte din comisiile permanente ale Învățământului Tehnic. A lucrat, totodată, la Casa Școalelor fost profesor în școlile tehnice ale Ministerului de Construcții, unde a avut ocazia să împărtășească din experiența sa, formând tinerele arhitecte în instituții de învățământ.

Se căsătorește în 1928 cu inginerul Spiru I. Haret, nepot al matematicianului Spiru C. Haret, cu care a colaborat excelent inclusiv din punct de vedere profesional.

A reprezentat, în perioada interbelică, România la Congresele Internaționale de arhitectură din Roma, Paris, Moscova și Bruxelles.

Începând din 1953, devine membră a Uniunii Arhitecților din România.

Peste 130 de lucrări poartă semnătura sa – unele dintre cele mai importante fiind o serie de blocuri de pe Calea Victoriei, fiind printre primele pentru care s-a folosit beton armat, pavilionul administrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul Gh. Șincai și Colegiul Național Cantemir Vodă din București, precum și Palatul Tinerimea Română. De-a lungul carierei, a proiectat în București și în țară, clădiri cu elemente din arhitectura tradițională – case, vile și blocuri.

Împreună cu arhitectul Nicolae Ghyka a realizat lucrarea Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, publicată în 1930. În plus, a publicat articole în revista Arhitectura și a colaborat cu Editura Tehnică. În ultimii ani de viață a redactat monografia Istoricul clădirii Teatrului Național din București.

De-a lungul vieții sale, Virginia Andreescu-Haret s-a remarcat nu doar prin lucrările de arhitectură, ci și prin numeroasele creații de artă grafică – desene, acuarele și tablouri, păstrate astăzi la Academia Română.

 

 

S-a stins din viață la data de 6 mai 1962, la București, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

În 1981, în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei, organizat la București, Virginia Andreescu-Haret a fost recunoscută drept prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

 

Sursă bibliografică: Rador

Sursă foto: arhitectura-1906.ro

Figură reprezentativă a medicinei românești, Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a scris istorie, fiind recunoscută drept prima femeie neurochirurg din lume. Operația realizată pe creierul unui băiețel afectat de bombardamente în timpul războiului, în 1944, marchează momentul în care aceasta a oferit acces femeilor la o specializare, neurochirurgia – regina artelor chirurgicale, care, la acel moment era dedicată exclusiv bărbaților.

 

Începuturi

Născută în Fălticeni la data de 25 aprilie 1920, a făcut școala generală și gimnaziul în orașul natal, absolvind, ulterior, Școala Centrală de Fete din București. Mânată de o dorință apărută în jurul vârstei de 16 ani care nu a încetat niciodată, Sofia alege să își urmeze visul, astfel că, în 1939, începe cursurile Facultății de Medicină. Primul stagiu de practică a fost la Oftalmologie, iar al doilea în 1943, într-o localitate de lângă Fălticeni. În același an, urmează un alt stagiu de practică, prin intermediul căruia are ocazia să învețe de la Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, cel care a pus bazele neurochirurgiei românești, și de la medicii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, în cadrul Serviciului de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, unde, din cauza războiului era nevoită să lucreze în permanență.

 

 

Întâmplarea care care i-a decis următorii 47 de ani

În vârstă de doar 24 de ani, în vreme de război, în 1944, Sofia s-a aflat față în față cu un băiețel rănit de bombardamente aflat în comă, ce necesită o operație pe creier de urgență. Fiind în incapacitate de a opera din cauza unei răni la mână, prof. dr. Badgasar i-a propus Sofiei să realizeze operația în locul său. Fără să stea pe gânduri, cu precizie și calm a realizat cu succes operația, cel mic fiind salvat. Această întâmplare marchează prima operație pe creier realizată vreodată de o femeie, neurochirurgia fiind o specialitate destinată exclusiv bărbaților până la acel moment.

 

„Deși am avut emoții în timpul primei operații, parcă am simțit că sunt învăluită de un nor de liniște. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc! Niciun milimetru. Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cât am stat în neurochirurgie.”, mărturisea Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu pentru site-ul identitatea.ro.

 

În 1954 a devenit medic la Clinica Spitalului Dr. Gh Marinescu din București, iar câțiva ani mai târziu, în 1976, a obținut gradul de medic primar neurochirurg II. Cunoscută pentru dedicarea de care a dat dovadă în instruirea noilor medici, dr. Sofia Ogrezeanu și-a dorit să împărtășească cu viitorii medici o parte din experiența pe care aceasta a dobândit-o de-a lungul celor aproape cinci decenii de activitate în neurochirurgie. Astfel, a publicat constant lucrări de specialitate și articole care sunt și în prezent utile medicilor aflați la început de drum.

 

Deschizătoare de drumuri pentru femei

Inclusiv Șeicul Zaied Bin Sultan al Nohaian din Abu Dhabi a apelat la Dr. Sofia Ogreazeanu, când una dintre nevestele acestuia a fost diagnosticată cu mari probleme la coloana vertebrală. Din motive religioase, bărbații nu puteau intra în harem, nici măcar medicii, indiferent de context, astfel că Șeicul a căutat în toată lumea o femeie medic neurochirurg – găsind-o, astfel, pe dr. Sofia Ogrezeanu.

O altă întâmplare care arată cât de puține femei medic neurochirurg existau la acel moment s-a întâmplat în 1970, când Sofia Ionescu a călătorit alături de o pacientă în Paris și Lyon. Fiindu-le aproape imposibil să creadă că există o femeie neurochirurg, medicii francezi au rugat-o pe aceasta să le arate mâinile. Când au observat bătătura de pe degetul inelar, specifică medicilor neurochirurgi, aceștia au primit confirmarea surprinzătoare că Sofia realizase nenumărate operații pe creier.

 

Recunoaștere

De-a lungul carierei i-au fost acordate numeroase premii și distincții. Profesor universitar, membră a Societății Române de Istoria Medicinei, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale, Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu a fost declarată medic erou de către OMS, numele acesteia fiind inclus într-un album alături de alți 65 medici recunoscuți la nivel global. În 2008, cu puțin timp înainte să se stingă din viață, i-a fost acordat cea mai înaltă distincție din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler.

Cataracta este cea care a determinat-o pe dr. Sofia Ionescu să se pensioneze, în 1990. S-a stins din viață la vârsta de 88 ani, în 2008, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din București.

 

Surse: identitatea.ro; adevarul.ro

 

 

Astăzi, de Ziua Internațională a Femeii, aducem un omagiu câtorva dintre femeile românce care s-au remarcat la nivel internațional, au influențat generații întregi prin performanțele lor, au scris istorie, au schimbat lumea. Lista este mult mai lungă, România având nenumărate personalități de sex feminin care, prin determinare și pasiune, produc schimbări cu impact major la nivel colectiv. Fie că vorbim despre artă, știință, educație sau drepturile femeilor, româncele s-au remarcat și continuă să o facă și în prezent, pe plan local și global, fiind promotoare active ale evoluției.

 

Ana Aslan  

Cea care avea să descopere secretul tinereții, medic specialist în gerontologie, Ana Aslan este cea care a înființat primul institutul de geriatrie din lume, în 1952. Inventatoare a formulei Gerovital H3 și Aslavital, Ana Aslan a devenit cunoscută la nivel mondial, determinând numeroase celebrități să vină, în perioada comunismului, la București, pentru a obține tinerețe fără bătrânețe. Nume sonore precum Salvator Dali, Charles de Gaulle, John F. Kennedy, Charlie Chaplin sau Indira Gandhi se numără printre clienții săi.

 

 

Elena Negruzzi

Născută la 11 septembrie 1876 în satul Hermeziu, jud. Iași, Elena Negruzzi rămâne în istorie ca fiind prima femeie din România admisă în Barou. Totodată, a fost una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor, punând bazele Asociației Emanciparea Femeii, în perioada interbelică.

 

 

Ecaterina Teodoroiu

Supranumită Ioana D’Arc a României, Ecaterina Teodoroiu este eroină a Primului Război Mondial, remarcându-se prin curajul și determinarea de care a dat dovadă. Cu toate că ar fi putut deveni o profesoară dedicată, Ecaterina Teodoroiu a ales să meargă pe front, după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial. Din iubire pentru patrie și pentru a-și ajuta conaționalii, Ecaterina a fost inițial infirmieră-voluntar la Spitalul din Târgu Jiu, unde îngrijea victimele războiului. Moartea celor patru frați ai săi pe front a determinat-o pe aceasta să dorească să lupte pe front. Cu perseverență a continuat să solicite să participe la război ca soldat activ, în ciuda refuzurilor repetate ale comandanților. În cele din urmă, aceasta a fost primită să lupte alături de ostași, fiind prima femeie din Armata Română care a luptat ca militar înrolat în linia întâi. S-a stins din viață la 22 august 1917, pe front, avântându-se în bătaia gloanțelor inamicilor.

 

 

Nadia Comăneci

La doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota abținută de această nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00. Performanța sa rămâne la fel de apreciată și în prezent, fiind considerată una dintre cele mai mari gimnaste ale lumii.

 

 

Elena Caragiani-Stoenescu

Când România participa la Războiul Balcanic, Elena Caragiani a solicitat să fie admisă în corpul zburătorilor, fiind dispusă să ia parte chiar și în calitate de curier sau observator aerian și să participe la misiuni speciale în zboruri deasupra teritoriului ocupat de inamic, însă toate cererile sale au fost respinse. După finalizarea cursurilor de pilotaj, aceasta a solicitat obținerea brevetului de pilot civil, însă, din nou, solicitarea i-a fost respinsă. Nu s-a dat bătută, astfel că a plecat în Franța, unde s-a înscris la Școala Civilă de Aviație, pe care a absolvit-o, obținând astfel, la 27 de ani, Brevetul Internațional de Pilot Aviator. A devenit, astfel, prima femeie româncă aviator și a 11-a din lume. Totodată, este considerată primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion.

 

 

Virginia Andreescu Haret

Pionieră în rândul femeilor în domeniul arhitecturii, Virginia Andreescu Haret s-a remarcat în domeniul arhitecturii, în ciuda greutăților vieții. Născută în 1894, a fost nevoită să-și crească singură cei trei frați mai mici, după ce la vârsta de 9 ani au rămas orfani. A reușit să învingă greutățile vieții – a absolvit Facultatea de Arhitectură, devenind astfel prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general. Câteva dintre clădirile proiectate de aceasta sunt Colegiul Național Dimitrie Cantemir, Colegiul Gheorghe Șincai sau Biserica Ortodoxă Ghencea.

 

 

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

Supranumită doamna chirurgiei românești, Sofia Ionescu-Ogrezeanu este cea care a devenit prima femeie neurochirurg din lume, specialitate dominată de bărbați la acel moment, după ce a operat cu succes, în 1944, un copil care fusese victima unui bombardament în timpul războiului.

 

 

„Am zărit lumină pe pământ/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți/ Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea? Mulțumesc, nu-mi răspundeți./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări/ Dar îmi place aici./ E cald, e frumos,/ Si atâta lumină încât/ Crește iarba. (…)”

Capodoperă a literaturii române, poezia lui Marin Sorescu surprinde momentul venirii sale pe lume, la finele iernii, la Bulzești, în Dolj, în urmă cu 87 de ani.

Întrebat într-un interviu „Care a fost faptul sau întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?”, el a răspuns simplu: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”…

A parcurs studiile gimnaziale și liceale la Școala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Frații Buzești“ din Craiova, Școala Murgași, Școala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal, perioadă în care a condus cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu. Din 1955 a urmat, la Iași, Facultatea de Filologie, iar după absolvire, vine în 1960 în București, unde este numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde publicase recent versuri. Între anii 1961-1965 a fost redactor la „Luceafărul”, revistă la care și publica.

A surprins esența copilăriei sale în volumele „La lilieci” – numele cimitirului din satul său natal -, construind unele dintre cele mai frumoase imagini din literatura română. Imagini despre locul în care oamenii stau de vorbă cu Dumnezeu și-i spun păsurile, locul unde cerul se unește cu pământul. “La lilieci” nu a fost însă prima sa creație. La 28 de ani a debutat cu volumul de parodii „Singur printre poeți”, urmat de „Tinerețea lui Don Quijote”, „Unde fugim de-acasă? și „La lilieci”. În 1968, a început „Setea muntelui de sare”, în revista „Luceafărul” a fost publicată piesa „Iona”, urmată de „Paracliserul” și „Matca”.

 

„Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă așa de tare ca poezia”, spunea Marin Sorescu.

 

„Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“, aprecia George Călinescu, cel care, în 1964, publica în Contemporanul, tableta „Un tânăr” a lui Marin Sorescu. În același an, 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeți“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură, urmată de alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, „Tușiți „Suflete, bun la toate”, ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” și volumul pentru copii „Cirip-ciorap”. Pentru „Poeme”, Sorescu primește pentru prima dată, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor. Pe parcursul vieții, a mai primit acest premiu de încă cinci ori,

În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat la Programul internațional pentru Scriitori al Universității din Iowa, iar în anul 1972 a obținut o bursă de studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest.

Din postura de dramaturg, Sorescu a abordat teatrul existențialist și al absurdului. Piesa de teatru “Iona” iese de sub condeiul acestuia în 1968, alături de piesa “Există nervi”, ambele publicate în revista “Luceafărul”. Alte piese deosebite semnate de artist sunt: “Paraclisterul” (1970), “Matca” (1973), “Pluta meduzei” (1974), “Setea muntelui de sare” (1974), “Răceala” (1976), “A treia țeapă” (1980) sau “Vărul Shakespeare” (1988).

 

 

Marin Sorescu se remarcă prin activitatea sa literară, astfel că în 1968 și 1977 primește premiul Academiei Române, precum și distincții internaționale – medalia de aur pentru poezie “Napoli ospite” (Italia) și distincția “Le Muse”, acordată de către Accademie della Muse, Florența.

 

Volumele de proză “Trei dinți din față” (1977) și Viziunea vizuinii (1981), eseuri precum “Teoria sferelor de influență” sau “Starea de destin”, alături de interviuri despre poezia cuprinse în “Tratat de inspirație”, cronici literare precum “Ușor cu pianul pe scări” sau lucrări literare pentru copii – “Unde fugim de acasă? ”, toate acestea evidențiază dăruirea față de activitatea literară și talentul marelui Marin Sorescu.

O pasiune mai puțin cunoscută a lui Marin Sorescu este cea pentru pictură – acesta având expoziții personale la Brașov, în 1989, Cluj Napoca, în 1990) sau București, în 1992. În plus, operele acestuia au fost expuse și în Irlanda (1991) și Paris (1992).

 

Primește, în 1991, Premiul Herder pentru întreaga activitate, acordat de către Universitate din Viena, iar un an mai târziu devine membru titular al Academiei Române. După Revoluție, din cauza faptului că l-a susținut în mod vizibil pe Ion Iliescu, poetul începe să piardă din aprecierea de care s-a bucurat de-a lungul timpului în ceea ce privește activitatea sa literară.

 

În 1992 și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, urmând ca în perioada 1993-1995 să ocupe funcția de Ministru al Culturii.

 

La scurt timp, află că suferă de o boală incurabilă, motiv pentru care a publicat o serie de poeme despre iminența morții. La 6 decembrie 1996 acesta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București.

 

Atât în 1983, cât și în 1992, Marin Sorescu a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură de către Academia Română, în 1992 ajung chiar în faza finală a selecției pentru premiul Nobel.

 

Sursă foto: discogs.com

 

 

„Îmi dau seama că automobilele mele nu se pot realiza acum. Ce s-ar întâmpla dacă mașinile ar merge cu 0, 5 litri de combustibil la suta de kilometri? S-ar închide fabrici, oamenii ar deveni șomeri și ar ajunge pe stradă. Timpul invențiilor mele nu este acum. Dar va veni…“

 

 

Era crezul lui Justin Capră, fost elev al Școlii Superioare de Aviație, unul dintre cei mai prolifici inventatori români, autor a peste 130 de invenții și inovații, dintre care 72 sunt prototipuri de automobile cu un consum redus de combustibil, 7 aparate de zbor și 15 motoare neconvenționale. Despre mașinile zilelor noastre spunea că sunt inutile fie doar pentru faptul că sunt concepute cu o greutate de minimum o tonă pentru a transporta un om de 70-80 de kilograme.

Prima invenție omologată a lui Justin Capră este Virgilius, botezat după celălalt prenume al său, un automobil realizat în 1955, echipat cu un motor de avion de 105CP și care atingea 300 de km la oră. Trei ani mai târziu, a fost chiar arestat pentru această invenție, deoarece folosise pentru realizarea sa materialele unității și se credea că ar fi vrut să fugă din țară – o presupunere complet neadevărată în condițiile în care ulterior a fost ”curtat” de țări precum Germania, Italia sau Anglia, dar, din ”obligația morală de a-și respecta locul, părinții și obiceiurile” a declinat ofertele.

 

„De meserie, eu sunt român, iar la asta eu nu voi renunța niciodată, chiar dacă cei din jur te privesc ca pe un tataie țicnit“, spunea, ori de câte ori avea ocazia.

 

Tot el este și autorul celei mai mici mașini din lume, Soleta F, cu un consum de doar 0,5 litri de benzina la 100 de kilometri. Justin Capra a creat mai multe prototipuri din seria Soleta, printre care Soleta 150 Ecor sau Soleta I.C. 200.

Prietenos cu mediul, automobilul SARMIS nu folosește volanul și răspunde la comenzi doar apăsând un buton, reușind să atingă o viteză de 60 de kilometri pe oră. Un alt vehicul, hibrid, creat de Justin Capră este Oblio 3C, un scuter-mașină. Vedetă a Salonului Inventika în anul 2008, Oblio 3C poate atinge viteze de 30 de kilometri pe oră și are o autonomie de 100 de kilometri până la următoarea încarcare. Electroscuterul OROLES ES 5 – ce poate fi admirat la Muzeul Tehnic din București, un elicopter miniatural și 13 motorete, aerodina cu decolare și aterizare verticală, triciclul Troty sau”c utia neagra” – un dispozitiv care reduce parțial greutatea corpurilor – se alătură zecilor de prototipuri de mașini pe lista lui Jusin Capră.

 

 

La 17 ani a realizat un bob, care aducea noutăți în ce privește suspensia și direcția, iar în 1956, când avea doar 23 de ani, a realizat primul rucsac zburător, care avea să devină cea mai importantă dintre invențiile sale. A căutat sprijin pentru realizare la Ambasada Americii, dar pentru faptul că a îndrăznit să intre și să se adreseze unei ambasade, a fost arestat și anchetat de regimul comunist sub pretextul că ar fi vrut să fugă din țară. Nu și-a brevetat niciodată invenția pentru că spunea că „nu are simțul proprietății“. “Rucsacul zburător” a fost brevetat câțiva ani mai târziu, de către americani, fiind folosit de cosmonauții de la NASA în călătoriile spațiale, pentru deplasările intracapsulare ale cosmonauților.

 

„Nu este meritul meu, ci al lui Dumnezeu. Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este. Rucsacul-zburător a fost invenția cea mai în vogă, pentru că era spectaculos. Zburai fără avion. Dar eu n-am inventat, eu n-am făcut decât să propulsez un om în spațiu folosind niște elemente deja cunoscute. Rareori am avut câte o idee personală pe care am brevetat-o, cum ar fi efectul pelicular. Nici asta nu-mi aparține 100%, pentru că m-am influențat de experiențele lui Magnuss și Bernoulli“, a spus despre rucsacul – zburător, Justin Capră, într-un interviu pentru „Adevărul“.

 

„Am o oarecare mulțumire nu pentru că aș fi rezolvat ceva, ci pentru că nu am stat degeaba. Numai istoria va stabili dacă este important ce am făcut eu“, spunea Justin Capră.

Inginer, profesor, fizician și filosof, de la nașterea sa s-au împlinit zilele acestea 90 de ani. A copilărit la Măgureni, în Prahova,alături de tatăl său, Constantin, învățător cu pregătire teologică, mama sa, Ecaterina și sora sa, Georgeta Viorica.

A urmat Liceul “Dumitru Barbu Știrbei” din Câmpina, apoi patru clase – cursul superior – la Școala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj. După obținerea Bacalaureatului, în 1952, s-a înscris la Școala Superioară de Aviație, unde a absolvit ca subinginer în aviație, iar diploma de inginer a obișnuit-o după ce, în 1974, s-a prezentat la Institutul Politehnic din București pentru echivalarea studiilor.

 

 

A primit diferite distincții și premii importante precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco, Diploma Eureca Gold Medal sau Diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva, iar în 2008 a fost decorat cu Ordinul Național ”Pentru Merit” în grad de Cavaler.
A murit la 19 ianuarie 2015, la Ploiești.

 

Sursa foto: marketwatch.ro, sfatulbatranilor.ro, 4tuning.ro, imcdb.org

 

 

Mitică Popescu, unul dintre cei mai mari actori români de film, teatru, radio și televiziune, s-a stins din viață în data de 3 ianuarie 2023, la vârsta de 86 de ani. Maestru al comediei românești, deși o personalitate, a dat mereu dovadă de modestie, asemenea întregii generații de actori de aur a României din care a făcut parte. A jucat în numeroase piese de teatru și filme de referință – dintre toate rolurile jucate, Cocoșilă din „Moromeții” a rămas memorabil, însă, de obicei, toate spectacolele din a căror distribuție făcea parte se încheiau cu aplauze spumoase menținute minute în șir. Teatrul Mic, acolo unde maestrul a activat în ultima parte a vieții, îl caracterizează:

 

„Actor de mare farmec personal, sarcasmul pigmentându-i cu strălucire creațiile complexe, deopotrivă dramatice, comice și muzicale”

 

O iubire pentru teatru ce a învins orice obstacol

Născut în 2 decembrie 1936, la București, Dumitru Popescu (numele său la naștere) a avut primul contact cu scena când era elev, fiind cooptat în echipa de dansuri populare românești a școlii. A prins astfel drag de scenă și a început să facă figurație la Teatrul Armatei, viitorul Teatru Nottara. Ajuns la vârsta maturității, în ciuda faptului că mama sa își dorea să devină preot, el a ales să urmeze cursurile Facultății de Teatru, devenind, în cele din urmă, actor.

 

 

Era în anul II la Teatru, în 1958, când, aflat la onomastica unui prieten, a asistat la o discuție în care o câțiva participanți și-au exprimat dorința de a pleca în America. La scurt timp, după doar câteva zile, a fost arestat de Securitate, pe motiv de „trădare și trecere de frontieră”, fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru „nedenunțare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. A fost închis la Jilava, la Periprava și la Balta Brăilei, la Salcia, unde a făcut parte dintr-o colonie de muncă ce a lucrat la dig, la canalele de desecare, urmând ca în 1961 să fie eliberat. Condamnarea i-a adus și excluderea din Institutul de Teatru. După eliberare, Securitatea a continua să-l țină sub observație, impunându-i să nu ofere niciun amănunt despre perioada în care a fost închis.

Are ocazia să se reconecteze cu pasiunea sa, teatrul, în 1963, când i se permite să dea din nou examen la Teatru, datorită faptului că s-a remarcat în primii doi ani de facultate, înainte de a fi condamnat. Astfel, în 1967 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București.

 

 

„Actor de mare farmec personal”

Prima sa apariție pe scenă a fost la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara. Apoi, în următorii 7 ani, a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Debutează, în 1973, la București, pe scena Teatrului Mic, în piesa „Philadelphia ești a mea” de Brian Friel.

În 1974 a jucat în spectacolul „Matca” de Marin Sorescu, alături de Leopoldina Bălănuță, cea care avea să îi devină soție. S-au căsătorit în 2 iunie 1977, când el avea 40 de ani, iar ea 42.

Debutul său în film are loc odată cu interpretarea rolului Romniceanu, în „Dincolo de nisipuri” (1974). Dintre toate filmele din a cărui distribuție a făcut parte, memorabil rămâne rolul lui Cocoșilă din filmul „Moromeții” (1987), în care a jucat alături de Victor Rebengiuc și Luminița Gheorghiu. În plus, actorul s-a remarcat prin rolul din „Vănătoarea de vulpi” (1980), ecranizare a romanului „Niște țarani” de Dinu Săraru.

 

 

De-a lungul vieții sale, Mitică Popescu a fost un colaborator constant la Teatrului Național Radiofonic. Totodată, acesta a fost prezentatorul uneia dintre cele mai longevive producții ale Televiziunii Române, emisiunea „D’ale lui Mitică”, a cărei difuzare a început în 2000 pe postul TVR2.

Câteva dintre piesele de teatru în care Mitică Popescu a jucat:

  • „Cititorul de contor” de Paul Everac (1976)
  • „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello (1978)
  • „Mestrul și Margareta” de Bulgakov (1980)
  • „Niște țărani” de Dinu Săraru (1981)
  • „O femeie drăguță cu o floare și fereste spre nord” de Eduard Redzinski (1986)
  • „Pescărușul” de Cehov (1993)
  • „Cum vă place” de William Shakespeare (1996)
  • „Sonata fantomelor” de August Strindberg (1999)
  • „Școala femeilor” de Moliere (1999)
  • „Sluga la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (1999)
  • „Viitorul e maculatură” de Vlad Zografi (2000)
  • „Alex și Morris” de Michael Elkin (2004)
  • „Colonia îngerilor” de Ștefan Caraman (2007)

 

 

O selecție cu filme din a căror distribuție a făcut parte:

  • Stejar, extremă urgență (1974)
  • Mere roșii (1976)
  • De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
  • Înghițitorul de săbii (1981)
  • Glissando (1985)
  • Căsătorie cu repetiție (1985)
  • Secretul armei … secrete (1988)
  • Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
  • Dulcea saună a morții (2003)
  • Păcală se întoarce (2006)
  • Ticăloșii (2007)
  • Umilință (2011)

 

Astăzi, 6 ianuarie, Maestrul a fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu din București, alături de soția sa, Lopoldina Bălănuță.

 

Credit foto: Dan Vatamaniuc, Ioana Chiriță, Agerpres

 

 

84 de ani s-au împlinit zilele acestea de la inaugurarea, la Târgu Jiu, a Coloanei Infinitului, concepută de marele Constantin Brâncuși. Împreună cu „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului”, „Coloana fără sfârșit”, cum mai este denumită lucrarea, formează un ansamblu monumental ridicat în cinstea ostașilor români căzuți în bătălia de la Jiu, în Primul Război Mondial.

La acea vreme, la sugestia artistei Milița Petrașcu, ucenică a marelui sculptor, acesta este invitat să ridice un monument eroilor gorjeni de Liga Națională a Femeilor Gorjene, a cărei președintă era Aretia Tătărescu, soția prim-ministrului liberal Gh. Tătărescu. Brâncuși a avut deplină libertate de acțiune și a fost sprijinit de Aretia Tătărescu, o mare iubitoare de artă, să obțină sprijinul financiar necesar. Brâncuși a venit în România în iunie 1937 cu intenția de a realiza o singură lucrare, potrivit relatărilor Aretiei Tătărescu. „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!”, a anunțat Constantin Brâncuși într-o ședință a Comitetului Ligii, prezentând o fotografie a ceea ce urma să devină celebra operă. Ulterior, în același an, a gândit și realizarea unui Portal de piatră, care să fie legat de coloană printr-o stradă care să poarte numele “Calea Sufletelor Eroilor”.

 

 

Sculptorul se pare că ar fi vrut ințial să-și numească lucrarea “Scară spre cer”, apoi a prezentat-o drept „Coloana recunoștinței fără sfârșit”, pentru ca în cele din urmă să rămână în eternitate drept Coloana Infinitului, Coloana Nesfârșită sau Coloana fără Sfârșit.

 

,,Când alegea să spună numele operei în franceză, Brâncuși nu spunea la Colonne sans fin, ci La colonne infinite, deși în monografiile în limbi străine apărute după moartea artistului este uzuală titulatura Colonne sans fin”

 

Scrie în lucrarea “Amintiri despre Brâncuși”, Ștefan Goergescu-Gorjan – inginerul care, la cererea sculptorului s-a ocupat de aspectele tehnice ale realizării monumentului. Trei luni a durat construirea Coloanei, între 15 august și 15 noiembrie 1937, iar inaugurarea a avut loc un an mai târziu. Lucrarea este inspirată din natură, mărturisea Brâncuși.

 

 ,,Natura zămislește plante care cresc din pământ drepte și vânjoase. Iată coloana mea (…), formele ei sunt aceleași de jos și până sus, nu are nevoie de piedestal sau soclu ca s-o suțină, vântul nu o distruge, ea se menține prin propria-i putere

 

Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 15 module octaedrice suprapuse, la care se adaugă două jumătăți de modul situate la extremitățile superioară și inferioară. Fiecare modul are înălțimea de 180 de centimetru. Nucleul metalic al Coloanei este realizat din țeavă pătrată, iar fundația lucrării este din beton cu adâncimea de 5 metri. În total, Coloana cântărește 29.173 kg. Monumentul a fost turnat în fontă la Atelierele Centrale Petroșani, în septembrie 1937, iar alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Tehnologia a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România, fiind adusă special din Elveția.

Coloana Infinitului a fost inaugurată la 27 octombrie 1938 și se află în parcul ce-i poartă numele, aflat la capătul Căii Eroilor, pe drumul către Râmnicu Vâlcea. În anii ’50, însă, opera a fost în pericol de a fi demolată. Sub  influența sovieticilor, guvernul român de la acea vreme a plănuit în câteva rânduri să dărâme coloana, considerând că este o sculptură burgheză. Planurile comuniștilor au eșuat, însă, colosul de metal de aproape 30 de tone rezistând tentativelor de a fi pus la pământ inclusiv cu tractorul.

În perioada 1998-2000, Coloana Infinitului a fost supusă unui amplu proces de restaurare, prin colaborarea Guvernului României cu Fondul Mondial al Monumentelor și cu Banca Mondială.

 

Sursa foto: Agerpres, parjoaia.ro

 

 

Compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, George Enescu este considerat cel mai important muzician român din toate timpurile. Astăzi, 19 august, se împlinesc 141 de ani de la nașterea acestuia, personalitate artistică de geniu a secolului XX.

 

 

Începuturile

La data de 19 august 1881, Enescu s-a născut în Liveni, jud. Botoșani. A fost al optulea copil al familiei, fiind singurul care a supraviețuit, toți ceilalți pierzându-și viața din copilărie. Sub atenta îndrumare a părinților săi și a unui vestit lăutar, Niculae Chioru, George Enescu a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, în același an începând să descopere și pianul. La 5 ani a încercat să facă primele încercări de compoziție, din 1886 datând prima sa lucrare: „Țara Românească, operă pentru vioară și pian”.

În perioada 1888 – 1894 a studiat la Conservatorul din Viena, printre profesorii săi numărându-se Joseph Hellmesberger Jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Ajuns la vârsta de 8 ani, debutează ca violonist, presa din Viena numindu-l „un Mozart român”.

După absolvire își continuă studiile la Conservatorul din Paris, în perioada 1895 – 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție).

La data de 11 iunie 1897, susține un recital în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris, fiind primul recital de autor al unui creator român peste hotare.

 

Debutul în calitate de compozitor

Debutul său componistic în condiții excepționale are loc în data de 6 februarie 1898, în cadrul Concertelor Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1. În același an, în vârstă de 17 ani, Enescu începe să dea lecții de vioară și să susțină recitaluri la București. Datorită admirației pe care o avea față de muzician, Regina Elisabeta a României îl invita, deseori, pe acesta să cânte la Castelul Peleș din Sinaia.

La 1 martie 1898, urcă pentru prima dată pe scena Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, George Enescu la doar 17 ani, în calitate de violonist, compozitor și dirijor, reprezentând un moment de referință în istoria muzicii românești.

 

 

Compozițiile sale mai cunoscute datează din primii ani ai secolului XX, respectiv cele două Rapsodii Române, op. 11 (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9 (1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).

Activitatea sa muzicală alterna între București și Paris, perioadă în care a susținut turnee în mai multe țări din Europa, având alături nume sonore precum Alfredo Casella, Pablo Casals sau Louis Fournier.

În timpul primului război mondial se stabilește în București. A dirijat Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum și creații proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediție a Concursului Național de Compoziție fondat de el cu scopul stimulării creației muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii și constând din sume generoase, premiul oferea câștigătorilor șansa de a se specializa la Paris, precum și de a-și auzi interpretate în concerte piesele laureate.

După încheierea războiului, a reluat seria turneelor atât în Europa, cât și în SUA. Începând cu 1923, peste ocean, a dirijat orchestre prestigioase precum Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra sau Chicago Symphony. În paralel, activitatea sa de profesor capătă o importanță deosebită – printre violoniștii ai căror profesor a fost se numără Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthus Grumiaux și Yehudi Menuhin.

 

“Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin)

 

La data de 13 martie 1936 a avut loc, la Paris, premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, ce s-a bucurat de un succes răsunător în rândul participanților.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne la București. În acea perioadă se remarcă printr-o intensă activitate dirijorală, susținând, totodată, muzicieni români precum Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski sau Sabin Drăgoi în realizarea propriilor creații.

Susține, în 1946, un turneu în URSS. În luna septembrie a aceluiași an, pleacă în turneu în SUA împreună cu soția sa, Maria (Maruca, devenită la prima căsătorie prințesă Cantacuzino). La momentul revenirii în Europa decide să se stabilească la Paris, în semn de protest față de regimul comunist instaurat în România. Printre ultimele creații ale maestrului se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.

 

 

În noaptea de 3 spre 4 mai 1955, George Enescu se stinge din viață, fiind înmormântat la Père Lachaise din Paris.

 

Bibliografie:

Muzeul Național George Enescu – georgeenescu.ro

 

 

Sergiu Celibidache – dirijorul-geniu care a uimit lumea întreagă

17 octombrie 2023 |
Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, Sergiu Celibidache s-a remarcat prin inteligența ieșită din comun, interpretările sale pline de intensitate și trăirea interioară puternică exprimată prin acte artistice. Refuzând înregistrările pe discuri,...



56 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi

17 iulie 2023 |
Când auzi “Mărțișor” gândurile ți se îndreaptă firesc spre autorul “Florilor de Mucigai”, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. Cel ce a fost poet, prozator și gazetar, dar și călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon,...

60 de ani de la dispariția Mariei Tănase

23 iunie 2023 |
Supranumită „Pasărea Măiastră a muzicii românești”, „Edith Piaf a României”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc” ori „Privighetoarea cântecului popular românesc”, Maria Tănase a reprezentat un fenomen excepțional în muzica...

Jean Constantin, un actor emblematic

26 mai 2023 |
În urmă cu 13 ani, pe 26 mai 2010, a fost pentru prima dată când actorul Jean Constantin i-a făcut pe români să plângă – se stingea în locuința sa din Constanța după zeci de ani în care adusese zâmbetele pe fețele tuturor.   Deși tata voia...


Gheorghe Zamfir - „Regele Naiului”

6 aprilie 2023 |
Este autorul a peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic; a vândut peste 120 de milioane de discuri în întreaga lume și a înregistrat peste 160 de albume; repertoriul său interpretativ acoperă perioadele barocă,...

Virginia Andreescu-Haret, prima femeie arhitect din România

29 martie 2023 |
Născută în 1894, în București, Virginia Andreescu-Haret este prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.   Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu și cea mai mare dintre cei...

Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume

13 martie 2023 |
Figură reprezentativă a medicinei românești, Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a scris istorie, fiind recunoscută drept prima femeie neurochirurg din lume. Operația realizată pe creierul unui băiețel afectat de bombardamente în timpul războiului, în 1944,...

Românce care au scris istorie

8 martie 2023 |
Astăzi, de Ziua Internațională a Femeii, aducem un omagiu câtorva dintre femeile românce care s-au remarcat la nivel internațional, au influențat generații întregi prin performanțele lor, au scris istorie, au schimbat lumea. Lista este mult mai lungă,...


Justin Capră - inventatorul român de excepție

24 februarie 2023 |
„Îmi dau seama că automobilele mele nu se pot realiza acum. Ce s-ar întâmpla dacă mașinile ar merge cu 0, 5 litri de combustibil la suta de kilometri? S-ar închide fabrici, oamenii ar deveni șomeri și ar ajunge pe stradă. Timpul invențiilor mele nu este...

Mitică Popescu – ultimul act pe scena vieții

6 ianuarie 2023 |
Mitică Popescu, unul dintre cei mai mari actori români de film, teatru, radio și televiziune, s-a stins din viață în data de 3 ianuarie 2023, la vârsta de 86 de ani. Maestru al comediei românești, deși o personalitate, a dat mereu dovadă de modestie,...

84 de ani de când a fost inaugurată Coloana Infinitului a lui Brâncuși

28 octombrie 2022 |
84 de ani s-au împlinit zilele acestea de la inaugurarea, la Târgu Jiu, a Coloanei Infinitului, concepută de marele Constantin Brâncuși. Împreună cu „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului”, „Coloana fără sfârșit”, cum mai este denumită lucrarea,...

141 de ani de la nașterea maestrului George Enescu

19 august 2022 |
Compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, George Enescu este considerat cel mai important muzician român din toate timpurile. Astăzi, 19 august, se împlinesc 141 de ani de la nașterea acestuia, personalitate artistică de geniu a secolului...