Ludicul este parte integrantă din viața craiovencei Aurorei Speranța, artista care reușește cu măiestrie să-și transpună lumea interioară, cea avidă de „curat și de nealterat”, pe pânză, pentru a bucura ochii privitorului, pângăriți de informul contemporaneității. Artiștii ca Aurora Speranța ne oferă, așa cum au punctat criticii de artă, „o speranță, o eliberare, o invitație de a înfrunta noi provocări”, dar și de a identifica noi emoții despre care nu știam că încă mai zac înlăuntrul nostru. Matricea Românească a purtat cu pictorița o discuție „de oameni mari”, care nu înseamnă că a fost lipsită de noțiunile ce guvernează arta distinsei doamne: universul copilăriei, puritatea, inorogii, bunătatea. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Craiova, pictorița este, din anul 2002, membră a Societa’ delle Belle Arti-Circolo Degli Artisti din Florența. Specialiștii au interpretat lucrările Aurorei Speranța drept „o comunicare între un personaj de basm, inocent-contemplativ și natura înconjurătoare terestră sau celestă. Vioara, flautul, luna, semiluna sunt elementele de legătură care liniștesc spațiul intermediar și nu tulbură personajele renascentiste, angelice, solare purtătoare de raze colorate binefăcătoare”.

Matricea Românească: De ce este Craiova un loc propice pentru un artist?

Aurora Speranța: Pentru că are o mulțime de subiecte. Dacă te duci către străzile vechi ale Craiovei, găsești o istorie extraordinară. Aici, s-a reușit să se construiască cu arhitecți străini opere pe care le putem regăsi și acum. Se fac și modele după ele. Sunt tineri care studiază foarte mult casele vechi craiovene. După cum vedeți, ele încep «să se curețe și să se însănătoșească» și câteodată se și reușește, în sensul cel mai bun. Sunt minunate. Ele vor fi reabilitate, se va împlini acest lucru, chiar dacă e mai greu. Eu sunt convinsă că acestea sunt doar mici scăpări, dar oamenii sunt conștienți.

Matricea Românească: Cum v-ați apropiat de pictură?

Aurora Speranța: Cred că s-a moștenit câte ceva. Am un unchi, Constantin Florescu, care a făcut acest lucru, și am mers în atelierul lui cât se poate de des. Cred că faptul că am trăit aproape de materiale, de atmosfera aceasta, s-a lipit și s-a deschis ce era de deschis. Și părinții mei au fost foarte receptivi, și-au dat seama la timp și mi-au încurajat tot parcursul.

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: De la ce vârstă vă lua în atelier?

Aurora Speranța: Mergeam în vizită dintotdeauna.

Matricea Românească: Ce vă fascina acolo?

Aurora Speranța: Făcea pictură monumentală, făcea niște scene istorice foarte frumoase și, văzând caii aceia minunați în luptă, cred că acel căluț s-a transformat în minunatul meu inorog, pe care îl port după mine de foarte mulți ani. Ușor, acest inorog a devenit, în căutări, un simbol al binelui – după cum știm, apariția lui o întâlnim numai în locurile curate. Cred că eu m-am dus spre el, l-am căutat și l-am adus în starea aceasta de puritate și de curățenie.

Matricea Românească: De când pictați?

Aurora Speranța: Nu aș putea să vă spun că a început luni, la ora 3! (râde) Cred că dintotdeauna, așa cum încep toți, din copilărie – să deseneze în nisip, să deseneze pe pereți, apoi fiind învățăcei, și atenția celor din jur cumulată cu strădania personală a conturat câte ceva care a dus la această împlinire.

Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării

Matricea Românească: Care sunt marile teme pe care le abordați?

Aurora Speranța: Este acest univers al copilăriei, în jurul căruia încerc să mă detașez. Uneori, când ies, mă duc spre lucrurile despre care vă vorbeam, spre clădirile vechi ale Craiovei, ale lumii. Am avut în 2009 o invitație din partea Institutului Cultural Român de la Veneția și atunci am lucrat mult mai aproape, la ei acasă… Erau toate acele minunate peisaje care răscolesc sufletele artiștilor, fie că sunt plasticieni, fie că sunt poeți. Veneția e un izvor nesecat de inspirație.

Matricea Românească: În matricea culturală a României, care este rolul pictorului?

Aurora Speranța: Cred că este determinant. Pictorul are anumite percepții subtile pe care le simte și, dacă e onest, le poate reda. El este în serviciul comunității fără să-și dea seama, pentru că un artist care se respectă face lucrurile vizibile.

Matricea Românească: În această lume asaltată de tehnologie, pictorul cum reușește să supraviețuiască sau să prospere?

Aurora Speranța: Depide de ce alege fiecare. Dacă vă uitați la curentul nou, lucrurile au trecut dincolo de colaj, de instalație și de facil. Ei urmăresc ideea, le e de ajuns să spună: „Am un concept!”. Dar nu sunt foarte siguri ce-i cu conceptul acela. Atât de subtilizată este ideea și de diluată, încât nu știu ce rămâne din ea. Nu știu dacă mai este starea lui inițială de la care a pornit, în ceea ce vrea să transmită. Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării. Un om fără o rânduială pe care o să respecte, fără o regulă, se duce în ceva care, până la urmă, piere. E ușor de atacat. Dacă nu ai principii, nu cred că te duce la ceva foarte bun.

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Dvs. cunoașteți foarte bine starea picturii românești. Cum stăm în momentul de față?

Aurora Speranța: Dacă ne luăm după ce se vede, fenomenul Ghenie, românii pot fi foarte fericiți, pentru că au un reprezentant care este foarte bine vândut. Dar eu mă gândesc că dincolo de a face bani din pictură – eu nu sunt unul dintre aceia care știu să facă bani din pictură și nici nu mi-aș dori foarte mult acest lucru, care nu te încălzește foarte mult – trebuie să nu ai prieteni, să nu poți să faci ceva drag sufletului, pentru că te condiționează, te limitează. Mă uit în jurul meu la tineri și văd că nu abandonează, chiar dacă sărăcia te împiedică să faci o lucrare pentru că ți s-a terminat galbenul. Fac un efort, renunță la o pereche de sandale mai bune ca să poată să își cumpere culori. Asta înseamnă că, dacă se face efortul acesta, în favoarea artei, eu zic că lucrurile nu stau rău deloc.

Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător

Matricea Românească: Pentru Dvs. cât de important este să transmiteți ceea ce ați învățat?

Aurora Speranța: Este foarte important, dar acest lucru vine odată cu vârsta. Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător.

Matricea Românească: Avem o școală românească de pictură de nivel european?

Aurora Speranța: Acum, deschiderile sunt foarte mari, tinerii pot studia oriunde, cu eforturi – evident, fără ele nu s-ar putea realiza nimic. Dar în contextul acestei libertăți de mișcare, mie mi se pare că lucrurile nu stau chiar rău. Doar dacă există acel efort.

Interviu Aurora Speranta pentru Matricea Romaneasca foto interior3

Matricea Românească: Apropo de „fenomenul Ghenie” amintit de către Dvs., ce face ca un pictor să fie atât de bine vândut, iar un altul, poate la fel de valoros, să nu fie? Unde se face diferența?

Aurora Speranța: Lucrurile se întâmplă în acest mod în toate domeniile. Nu poți să spui că ține de noroc. Sunt niște pași ai destinului, dirijați de tine. Nu îi scapi din mână. Şi unul e ales să i se întâmple asta. Pentru că eu am convingerea că încă există foarte mulți Ghenie în Ţara Românească, care, dacă nu își topesc orgoliile, vor rămâne mari anonimi sau cunoscuți în comunitatea lor, și cam atât.

Matricea Românească: Cum vă inspiră România? Ce puneți, din matricea românească, pe pânză?

Aurora Speranța: Am cunoscut Valea Frumoasei recent, acum câțiva ani. Auzisem despre ea ca nume, dar anumite întâmplări au făcut să ajungem acolo. Când am văzut ritmurile acelea repetitive ale unei perspective care este atât de profundă și atât de minunată, am spus: „Aici este esența acestei țări!”. România e o țară foarte frumoasă. Văd români foarte mândri care știu să o iubească și știu să o scoată în evidență.

Matricea Românească: Ce reprezintă copilul, în picturile pe care le realizaţi?

Aurora Speranța: Ce este el, de fapt? Puritatea și starea primară a începutului nealterat.

Matricea Românească: Pictura face și o educație a spiritului?

Aurora Speranța: Fără îndoială!

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Transhumanță. Un cuvânt devenit exotic pentru contemporaneitatea care deja a uitat – sau nici n-a aflat – de acest fenomen odinioară esențial în istoria neamului românesc, a fost readus în dezbatere graţie eforturilor unor ciobani care au pus la cale un proiect curajos. Șase baci au pornit la drum în 2013 din satul Rotbav (județul Brașov), cu 300 de oi, și au parcurs pe jos, timp de 115 zile, 1400 kilometri, destinația finală fiind Polonia (!). Deși traseul pare de neimaginat pentru comoditatea cu care este obișnuit în prezent românul, procesul transhumanței era, încă din cele mai vechi timpuri, unul firesc și, desigur, vital.

Proiectul „Transhumanța 2013” a fost derulat de către membrii Asociației Transhumanța din România și ai Fundației Pastorale Transhumanța din Polonia. Prietenia dintre frații Cățean (Silviu, George și Ionuț) și polonezul Piotr Kohut a fost catalizatorul implementării acestui proiect, iar pasiunea lor pentru tot ceea ce înseamnă viața ciobanului a fost liantul care i-a ajutat să meargă mai departe, etapă după etapă, în atingerea destinației finale. Proveniți dintr-o familie unde creșterea oilor cunoaște o tradiție de 300 de ani, frații Cățean dețin o fermă care numără 1500 de oi, 100 de vaci și 12 cai de rasă.

Viața la munte, sinonimă cu libertatea

Atenția celor șase ciobani (doi români, doi polonezi și doi ucraineni) a fost îndreptată asupra Arcului Carpatic, iar principalul scop al drumului lor a fost acela de a arăta comunităților prin care au trecut o parte importantă din civilizația de la munte, una care are la bază cultura pastorală și pe cea a lemnului. Pe lângă aceasta, așa cum a subliniat George Cățean în cadrul vernisajului dedicat proiectului, de la Muzeul Național al Țăranului Român, atunci când vorbim despre omul de la munte, conceptul-cheie al discuției este libertatea. George are 29 de ani și a fost cel care a coordonat traseul pe teritoriul României. Deși a parcurs pentru prima oară un astfel de drum, tânărul nu este străin de poveștile specifice transhumanței, întrucât bunicii săi făceau periodic călătoria, experienţă dură, care le-a șubrezit sănătatea.

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor Foto: Jozef Michaelk

„Prin transhumanță, am vrut să refacem traseul vechilor ciobani, în special al celor din sudul Transilvaniei. La noi în țară există două locuri mari de păstorit, zona Brașovului și zona Sibiului. Proiectul a început în 11 mai și am avut 600 de oi, chiar dacă s-a promovat acțiunea menționându-se că au fost 300 de oi. Au existat presiuni din partea unor organizații care protejau animalele. Ni s-a spus că cei 1400 de kilometri care trebuia parcurși erau mult prea solicitanți pentru animale. De aceea, am făcut primii 700 kilometri cu primele 300 de oi, și partea a doua cu alte 300 de oi”.

Transhumanța 2013: România, Ucraina, Cehia și Polonia

S-a pornit cu patru ciobani (ucrainenii s-au alăturat după ieșirea celor dintâi din România), cu 300 de oi, cu câini – de pază, dar și pentru întorsul oilor – și măgăruși, startul fiind, aşa cum aminteam, în satul Rotbav (județul Brașov), după care au urmat Ucraina, Cehia și Polonia. Grupul a mers în jur de 12 kilometri pe zi și, cu toate că a dorit să parcurgă întregul traseu în 100 de zile, perioadei stabilite inițial i s-au adăugat încă două săptămâni, întrucât ciobanii au participat la diferite evenimente găzduite de localitățile tranzitate, unde au vorbit despre proiect. Ciobanii au dormit în cojoace, au mâncat brânză cu mămăligă și au mers ore în șir pe jos. Detaliile din „culisele” călătoriei pot fi aflate vizitând expoziția de fotografie a proiectului, „Drumul oii, ultimul episod?”, lansată recent la MNȚR, până în 30 octombrie 2016.

Deşi în țara noastră există o hartă ancestrală a transhumanței, în prezent parcurgerea unui astfel de traseu cu un număr mare de animale ar reprezenta o curajoasă încercare a norocului, deoarece multe dintre drumuri au devenit proprietăți private. De aceea, mai există foarte puțini ciobani care fac transhumanță. Ciobanii din cadrul proiectului au avut parte de înțelegere în zonele din România prin care au trecut (Brașov, Mureș, Cluj, Sălaj, Maramureș și Satu Mare), mai ales datorită sprijinului direcțiilor agricole locale.

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Întrucât vorbim despre un proiect de anvergură, nu se poate ocoli subiectul delicat al bugetului necesar derulării lui, iar în această privință, cei din Polonia, inițiatorii mișcării, au gândit o soluție ingenioasă.

„S-a lansat un apel prin care cei care voiau să își trimită oaia în transhumanță donau o anumită sumă, iar în contul acelei sume se trimitea oaia. În momentul în care s-a terminat traseul, drept recompensă, fiecare a primit clopotul pe care l-a avut oaia la gât pe tot parcursul proiectului. Oile au rămas în Polonia și au fost răvășite (împărțite n.r.) către restul ciobanilor sau către cei care au dorit să și le ia”, a explicat George. Cetățenii au plătit în jur de 500 de zloți, echivalentul a 450 lei.

Din momentul în care am avut poza cu primul-ministru și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili

Atunci când ideea inițială a devenit scop, actorii proiectului au început să vorbească „în stânga și în dreapta” despre proiectul la care s-au gândit ei, dar nimeni „nu îi băga în seamă”: „Nici nu prea știau ce înseamnă acest cuvânt, transhumanţă. Din fericire, am avut inspirația de a-i scrie despre proiect premierului Dacian Cioloș pe Facebook. După două luni, am primit un telefon din partea unui consilier de-al dumnealui și ne-am întâlnit la reprezentanța Comisiei Europene din București, unde am reușit să facem o poză cu el. Din momentul în care am avut poza și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili”.

Mărturii unice de pe “Drumul Oii”

Mărturiile ciobanilor în urma acestei călătorii simbolice pentru istoria noastră arată sacrificiul oferit de către om, oii, principala sa sursă de subzistenţă, spre a-i asigura pășunea vitală.

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

„Aveam cizme de gume și mi-am luat niște sandale, că am zis că nu poți să mergi toată ziua. Dar câteodată nu apucai să îți mai dai cizmele jos! Nici nu stăteam să mănânce oile ziua, că mergeam. Seara, când ne opream, ele mai mâncau așa, în treacăt, se săturau. Apă n-am avut vreo două zile, tot acolo, aproape de Sălaj. Era (sic!) niște fântâni secate, era cu cumpănă. Dar n-o fost bai, că nu aveau apă, nu mănâncă. Și nu le era sete mai tare. După aia am mers, când am găsit o vale, nu prea s-o îmbulzit. Am trecut de toate. (…) Că ne întreba unii: «Aveți lipsă de oi?». Ce lipsă să avem, că nicio lipsă. Le-am numărat o dată pe la jumătatea drumului, când am auzit de lup. «Hai să le numărăm, că cine știe?» Nu era nimic… 300 în cap. Cu atâtea am mers, cu atâtea am vinit. (…) Noi am fost doi români. Eu cu încă unul. Și a fost polonezul. Mie mi-a plăcut, chiar dacă mergeam câteodată de dimineața până seara și nu mâncam nimic. Tot era fain”, a povestit unul dintre ciobanii participanţi, Cristian Suciu.

Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi…

„Bunică-meu zicea că lui nu-i trebuie intermediar să ajungă la Dumnezeu. Acolo, în vârful muntelui, el e destul de aproape de Dumnezeu. Zice: «Mai aproape ca mine nu sunt mulți!».  Păi, și când plecau la drum și așa, chiar dacă nu venea preotul la stână, că cine știe pe unde erau urmele, mergea să-l dezlege popa. Popa tot timpul vine la noi, face câte o citire, așa, chiar până la Sfântul Constantin și Elena. La stână”, a explicat Silviu Cățean.

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

„Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi… Merinosul (lâna provenită de la oile din rasa merinos, n.r.) rezistă în zona mai secetoasă. Aici plouă mult și, fiind o lână care ține apa, oile fac pneumonie. Pe țurcană, e lâna ca țigla de pe casă, de nu intră fir de apă! De aia e făcută și o rezistat atâta. Când o fost în transhumanță, or mai dus ei oi și caracule (numele unei rase de oi, ale căror miei au blana buclată, n.r.), și de toate…. Le-au mâncat câinii pe munte. N-or rezistat. S-or uscat de pe picioare. Astea rezistă la orice. Și la frig, și la foame. Asta îi ca țiganul”, a mai spus Cățean.

Oameni și oi: povestea continuă

Am întâlnit un meșter cu un umor fin, un om puțin rezervat, pentru că nu-i plac prea multe cuvinte, așa cum ne-a mărturisit, dar este extrem de generos cu ele atunci când vorbește despre meșteșugul pe care-l practică de mai bine de 20 de ani. Lucrează cu drag și pune atât suflet în fiecare obiect, încât la final este epuizat. „Lihnit”, așa cum ne-a povestit. Este vorba despre Corneliu Gavrilă, creatorul FurgaMurga, un brand pe care multe doamne și mulți domni din România, dar și de peste hotare, îl cunosc și îl apreciază. FurgaMurga înseamnă genți cu suflet, genți din piele cu modele tradiționale românești realizate în cuțit, genți unice, cu personalitate. Pe lângă genți, în atelier se mai realizează curele, brâuri, portofele, opinci sau chiar brățări.

Corneliu Gavrilă a reușit să realizeze, practicând un meșteșug vechi, obiecte pe care toți oamenii cu bun gust vor să le dețină. Modestia este calitatea care-l definește pe artizan, întâlnită la fiecare artist care lucrează cu dragoste. Vrăjiți de magia atelierului creată de eșantioanele colorate de piele, de papiotele de ață și de tiparele genților aflate în lucru, am purtat cu „părintele” FurgaMurga o discuție de colecție, despre valorile noastre tradiționale care trebuie promovate în țară și în lume, dar și despre dăruirea unui artist. Toate acestea au fost „îndulcite” de mirosul amețitor al pielii, elementul chintesențial al meșteșugului.

Corneliu Gavrilă, lucrând la coperta unei agende

Corneliu Gavrilă, lucrând la coperta unei agende Foto: Mihai Vladu

„Acest meșteșug a luat naștere, pentru mine, atunci când m-am întâlnit cu un rucsac la Sighișoara. Mi-a plăcut foarte mult și a apărut dorința de a face lucrul acesta. Eram reprezentantul unei firme, în cadrul departamentului de încălțăminte și umblam prin țară, prin fabrici. O treabă care nu mă prindea deloc. Am schimbat câteva servicii. Ca toată lumea, până «te afli». Acesta a fost momentul în care m-am gândit că pot face din piele lucruri frumoase, și am început să fac”, a început povestea Corneliu Gavrilă.

Aceasta se întâmpla în urmă cu aproape 20 de ani, într-un moment în care meșterul a decis să renunțe la slujba pe care o avea, pentru a-și dedica timpul, trupul și, mai ales, sufletul, lucrului cu pielea. Cum a învățat care sunt „mofturile” pielii? De la bătrâni!

„Am avut șansa să cunosc meșteri mari din toată țara. În perioada aceea, am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu. Oamenii veneau, erau ca o familie. A fost o perioadă foarte bună până înspre 2000”, ne mărturisește cu o vizibilă nostalgie creatorul FurgaMurga.

Geanta lui Corneliu Gavrilă, realizată din „resturi de piele”

Geanta lui Corneliu Gavrilă, realizată din „resturi de piele”

Atunci când Corneliu Gavrilă a pornit la drum, a știut foarte bine ce direcție trebuie să aibă gențile sale: să exprime o fărâmă din România tradițională. Desigur, pe parcurs, ca să poată fi pe placul publicului larg, meșterul le-a oferit genților sale și o notă puțin mai modernă, iar acest lucru s-a petrecut atunci când i s-a alăturat și Silviu Gavrilă, fratele mai mare. Odată cu venirea lui Silviu, s-a născut ideea FurgaMurga – numele fiind inspirat de un basm popular despre un băiat inimos și sărac. Copilul salvează de la chin o „rugace” (insectă mare, n.r.), un șarpe și un șoarece. Îi hrănește, se joacă cu ei și îi iubește și cresc împreună. Anii trec, și băiatul este încercat și el de greutățile vieții, iar sprijinul vine din partea acestor trei vietăți, recunoscătoare salvatorului lor. Frații Gavrilă au ales ca meșteșugul lor să poarte denumirea basmului – chiar dacă este mai puțin cunoscut -, pentru că este unul românesc și exprimă frumoasa lume a poveștilor autohtone.

Creatorul FurgaMurga, cu geanta Tania

Creatorul FurgaMurga, cu geanta Tania

Silviu Gavrilă avea în „tolba” sa oleacă de experiență privind design-ul vestimentar și, datorită cunoștințelor sale, modelele genților fratelui mai mare au cunoscut o îmbunătățire din punct de vedere estetic, apreciată de mai multe categorii de români.

Am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu

„S-a mers pe direcția aceasta, cu puțină adaptare la cerințele pieței. Nu puteai face tolbele vechi de vânători. Câteodată regret vremurile acelea, pentru că lucrurile erau mult mai stabile, mult mai clare. Materia primă era materie primă, constantă. Erau mai multe paliere de calitate și îți puteai afla locul pe acolo. Produsele de acum nu mai ajung la nivelul produselor de acum 200 de ani. Pe drum s-au pierdut, pe lângă materia primă, și ritmul și nevoile. Pe atunci, oamenii se mulțumeau cu puțin. Acum, te mulțumești cu puțin, dar puținul începe să devină din ce în ce mai relativ, o noțiune extrem de personală. Nu mai vor un produs tradițional, ci vor pur și simplu un produs românesc”, a punctat un adevăr dur Corneliu Gavrilă.

Biblie cu coperte din piele, în „interpretarea” FurgaMurga

Biblie cu coperte din piele, în „interpretarea” FurgaMurga

Frumusețea acestor genți, pe lângă îndeletnicirea și pasiunea meșterului, este conferită și de piele, care trebuie să fie una aparte – chiar dacă este destul de „mofturoasă”. Frații Gavrilă lucrează, alături de câteva ajutoare de nădejde, cu piei tăbăcite vegetal, „care mai au puțină viață în ele, nu precum cele tăbăcite mineral”, pe care le întâlnim în fabrici. Materialele din atelierul FurgaMurga reacționează la soare, la apă, la timp și la dragostea românilor.

Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?»

„Dacă accepți lucrul acesta, ai o geantă care în timp se modifică, dar nu se învechește, deși îmbătrânește. E o geantă cu care poți ieși chiar și după 10 ani, fără nicio rușine. Dacă ieși cu o geantă din piele realizată într-o fabrică… Ea a avut momentul ei scurt de strălucire, dar după 10 ani se vede că e o geantă veche și atât. Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți realizate în fabrici și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?». Și nu mai urmăresc. Mă mai uit pe internet și văd că produsele nu mai sunt atât de românești – meșteșugurile au evoluat, în funcție de vreme. De exemplu, înainte sașii aveau un stagiu de pregătire de câteva săptămâni în Germania. Sigur, comunitățile românești au fost ceva mai puțin mobile din punctul acesta de vedere și atunci lucrurile s-au dezvoltat din aproape, în aproape. Prelucrarea pielii cred că tot pe filon nemțesc s-a dezvoltat, prin contact cu ei. Avem și șerparele aduse de ciobanii care se plimbau din Carpați, în Caucaz”, a explicat Corneliu Gavrilă.

Deși multe astfel de genți, chimire, opinci și alte obiecte din piele au căpătat influențele contemporaneității, găsim pe piață mai mulți meșteri care realizează astfel de obiecte, ceea ce îl face pe „părintele” FurgaMurga să creadă că îndeletnicirea va supravieţui.

Portofele FurgaMurga

Portofele FurgaMurga

Un element prezent pe aceste genți, care exprimă dragostea pentru valorile românești, îl constituie modelul delicat lucrat în cuțit. Meșterii din atelierul fraților Gavrilă se inspiră din lucrătura în lemn specifică zonelor Maramureș, Bucovina, nordul Moldovei, sau chiar a Buzăului (crucile din piatră). Aceste modele reprezintă nota personală a celor de la FurgaMurga: „N-am prea văzut la alte genți astfel de lucrătură, pentru că este mai greu și ai nevoie de un anumit tip de piele. Modelele aduc o părticică din România tradițională. Ai nevoie și de o anumită libertate, nu trebuie să fii foarte riguros în lucru. Nu-mi plac lucrurile perfecte”.

Dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel

Ceea ce este apreciat la obiectele lucrate de către meșteri este «încărcătura» lor sufletească aproape tangibilă, aspect confirmat de către Corneliu Gavrilă: „Asta se întâmplă cu gențile cărora le dai atenție. Cred că diferențiază lucrul într-un atelier când unii fac ceva care le place. De aceea nici nu pot dezvolta atelierul. Vreau de la celălalt să simtă, să-i dea toată atenția produsului. Eu nu am atenție distributivă: dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel. Ce mă motivează? Deși nu mă consider artist, observ la artiști nevoia de apreciere, și probabil asta mă mână”.

Corneliu Gavrilă, prezentând câteva curele pentru Matricea Românească

Corneliu Gavrilă, prezentând câteva curele, pentru Matricea Românească

Gențile FurgaMurga au ajuns în toate colțurile lumii, datorându-şi notorietatea trăiniciei specifice lucrului realizat manual, modelului tradițional și pasiunii vizibile cu care au fost realizate. Nu doar gențile au căpătat cuvinte de laudă, ci și opincile românești: câteva perechi au ajuns într-un teatru din Japonia și cu o alta s-a încălțat însuși faimosul Gérard Depardieu. Mai mult decât atât, chiar și artistul Grigore Leșe deține și poartă o geantă „făurită” în atelierul fraților Gavrilă.

Și pentru că omul dă naștere unor lucruri frumoase atunci când îl are pe Dumnezeu în suflet, Corneliu Gavrilă ne-a mărturisit că este un om credincios și că uneori este „ajutat” să realizeze lucruri care-l uimesc.

Eram surprins să-L găsesc pe Dumnezeu în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat acolo ceva care mă depășește

„Nu Îl «bag cu forța» pe Dumnezeu în creațiile mele, dar regăsim crucea destul de mult în ce fac. Sau rozeta solară, care a fost preluată de creștinism, în simbolistică. Eram surprins să-L găsesc în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat ceva acolo care mă depășește. Nu era vorba de talentul meu, pentru că nu e așa deosebit. E mărunt. Dar simt că se întâmplă să iasă ceva și mă întreb cum de mi-a ieșit mie? (…) Sunt legat de România veche, cea profundă, deși în ultima vreme parcă îmi vine să mă dezleg. Parcă se duce la fund. Ne îndepărtăm de tradiție. Cum ne apărăm, ține de fiecare. Chiar dacă mi se părea că ar exista soluții, mă simt total depășit. Dumnezeu cu mila. N-am idee ce ne-ar putea reașeza sau dacă ne-am putea reașeza pe ce a fost odată”, mai spune meșterul.

„Ferestre” pentru perete

„Ferestre” pentru perete

Din discuția cu Corneliu Gavrilă am mai învățat că meșterii lucrează pentru că, în acest fel, se simt împliniți sufletește. Nu este o ocupație care are, primordial, un scop financiar.

„E ca în pericopa evanghelică cu talanții, în care unuia i-au fost dați cinci talanți, altuia doi și altuia unul. Chiar dacă ți-a fost dat unul, încearcă să-l înmulțești, nu să-l ascunzi”, conchide, pentru Matricea Românească, creatorul FurgaMurga.

„Moștenirea se transmite și, vrei, nu vrei, o ai în tine, iar uneori mai iese la suprafață. Eu nu m-am gândit niciodată că o să mă apuc să fac oale, că o să lucrez ceramică sau că o să cioplesc lemn. Nu știu de unde vine, de undeva, de sus”. Sunt cuvintele sincere cu care un meșter pasionat își începe povestea pentru Matricea Românească și explică de ce a ajuns să își ofere zilnic “cota de sânge” fiecărei lucrări făurite în atelierul său din cartierul Militari al aglomeratului București. Jorj Dimitriu realizează, mânat în focul creației de către Cel de Sus, obiecte din ceramică inspirate din arta neolitică și cioplește cu măiestrie copacul, mâinile sale dând naștere unor obiecte desprinse întocmai din viaţa vechilor gospodării țărănești.

După ce vreme de mai bine de un sfert de veac s-a dedicat fotografiei, Jorj a avut o epifanie: și-a dat seama că digitalizarea omoară încet, dar sigur, munca omului obișnuit să-și folosească mâinile pentru a naște lucruri, și a renunțat la “prima dragoste”. Astfel, un gând din partea divinității l-a îndemnat, acum mai bine de 20 de ani, să pună mâna pe o bucată de lut, iar artistul “făcut” s-a lăsat pradă magiei. Când și-a revenit în simțiri, rezultatul l-a convins să meargă mai departe, pentru că aceasta este menirea sa – să readucă obiectele tradiționale în lumea contemporană, asaltată de produse străine și de proastă calitate, care ucid valorile românești.

Astăzi, într-un cartier mărginaș al Capitalei, năpădit de gălăgia inerentă și de caracterul pestriț al locului, o alee ne conduce smerit către atelierul în care sunt făurite vase din lut realizate după tehnica neolitică. Aici, vizitatorul are deosebita ocazie de a se întoarce cu mii de ani în timp.

Toate vasele iau fiinţă în urma unei disciplinate documentări şi sunt inspirate din metoda de lucru specifică unora dintre cele mai cunoscute culturi neolitice autohtone: Cucuteni, Gârla Mare, Gumelnița, Vădastra şi Vinca. Vasele de diferite dimensiuni și forme cer tributul tăcerii, pentru a primi admirația cuvenită.

Figuri de lut

Figuri de lut Foto: Mihai Vladu

„S-a descoperit că vasele acestea, foarte frumos decorate, nu erau făcute de oricine. Era un grup care lucra foarte frumos și care călătorea – s-a descoperit aceeași «mână» în mai multe zone. Se pare că ei migrau și învățau și pe alții. În urmă rămâneau ceilalți care ridicau cam aceleași vase, numai că nu erau atât de frumos decorate. Deci cei care le lucrau pe cele frumoase, erau artiști, specialiști. Nu știu dacă își dădeau ei seama de valoarea lor”, a explicat Jorj Dimitriu circulația artei ancestrale de pe teritoriul României.

Deși activitatea de zi cu zi nu îl îmbogățește – aspect previzibil -, artistul nostru nu s-a gândit niciodată să renunțe, chiar dacă producția industrială îi depășește cu mult eforturile: „Lucrul de serie și cel industrial înseamnă cantitate mare, prețuri mici și îmbogățire rapidă. Pe când, la lucrul manual, nu te îmbogățești, pentru că nici nu poți realiza foarte multe. Mai este și plăcerea de a lucra manual și de a-ți lăsa amprenta pe fiecare obiect în parte. Eu tot le spun elevelor că în palmă sunt centrii nervoși și, tot lucrând, te relaxezi și deja ajungi în altă lume.”

Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu

Dorința meșterului este ușor de intuit – ca arta lui să ajungă în căminele cât mai multor români. Totuşi, pentru că obiectele cu valoare estetică se cer admirate în special de oameni cu spirit și cu dragoste de origini, puțini sunt cei care-i cumpără lucrările.

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

„La noi în țară, sunt oameni cu mulți bani care nu apreciază, care merg pe kitsch-uri și oameni cu puțini bani, care apreciază. Aceștia, când strâng niște bani, vin și cumpără câte un obiect. În acest caz, mai lași și la preț, sau chiar dai gratis. Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu. Cu toate că sunt și oameni cu bani care cumpără produse din acestea. Nu generalizăm.”

Artistul a forțat limitele artei ceramice și nu s-a limitat la sfera vaselor, ci a avut curaj să pășească și în zona potretelor, realizând măști din lut. Și aici, Jorj a compensat cu forță de muncă, voință, curiozitate și curaj, lipsa de instruire privind proporțiile chipului uman.

„Așezam o bucată de lut, mă uitam în oglindă și modelam. Mă mai pipăiam, pentru că nu știu deloc anatomie. În fiecare mască din lut realizată există câte ceva din mine. Ușor–ușor, am învățat. Mi-am cumpărat și cărți ca să pot să studiez. Am vrut să mă înscriu la facultate, ca să pot lucra portrete, dar până la urmă nu am mai făcut-o, deși puteam să merg fără să plătesc anul.”

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Părăsim atelierul lui Jorj-Olarul și pășim cu timiditate spre încăperea în care lemnul capătă formă, strălucire și viață sub rindeaua lui Jorj-Cioplitorul. Dovezi ale muncii asidue întreprinse zilnic de meșter ne întâmpină încă din pragul ușii – zeci de unelte ascuțite, înșirate ordonat pe perete și rumegușul fin prezent pe mesele de lucru ne anunță că am pătruns în universul obiectelor din lemn.

Așa cum a explicat gazda noastră, lemnul cere, întâi de toate, respect și abia apoi acesta îți permite să îi cunoști însușirile care te vor ajuta să-l cioplești cu măiestrie.

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

„Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemnele, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă. În momentul în care începi să lucrezi și cunoști fiecare fibră și fiecare lemn în parte, alegi anumite esențe. Pe tei lucrezi pentru că are fibra mai moale, compactă, adică atunci când îl crestezi, nu se deșiră ca bradul. Bradul este un lemn moale, dar «sare» fibra din el și poate strica toată lucrarea. Apoi mai sunt nucul, cireșul, prunul – niște esențe foarte frumoase. Iar în momentul în care le lucrezi pe acestea, nu trebuie să le mai băițuiești, adică să le dai culoare, pentru că fibra e atât de frumoasă, încât nu trebuie să o acoperi, ci să o arăți. Pe când teiul, chiar dacă e ușor de prelucrat, e mai albicios și nu spune nimic, deci trebuie să îi dai culoare”.

Ramă de fotografie cioplită cu ajutorul cuțitului

Ramă de fotografie din lemn de tei, cioplit cu ajutorul cuțitului

Cuțitul este unealta de bază a artistului, chiar dacă uneori s-a dovedit a fi una nemiloasă, aceasta cerându-şi în fiecare zi „cota de sânge” pentru fiecare obiect cioplit, conform mărturisirii meşterului român. Cu toate acestea, Dimitriu a mers mai departe, înțelegând că realizările mărețe pretind o parte din timpul, din spiritul, din trupul și din sângele omului. Iar mirosul lemnului șlefuit ademenește creatorul, îl învăluie, îl amețește și nu-l părăsește până când lucrarea nu-i gata.

Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemne, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă

Am admirat la Jorj – fascinaţi și recunoscători că există în România astfel de oameni talentați – lăzi de zestre specifice Moldovei și Transilvaniei, sărărițe din lemn de cireș, toiege, cruci, albume cu vechiul București, rame de fotografii şi nu numai. Iar minuțiozitatea detaliilor sculptate cu ajutorul cuțitului ascuțit frizează fantasticul. „Cât pot vedea și eu”, se scuză umil meșterul, în fața aprecierilor noastre.

Ladă de zestre specifică Moldovei

Ladă de zestre specifică Moldovei

Izvor de tradiție și de istorie, lăzile de zestre nu ne lasă să le ignorăm, frumusețea detaliilor și magia lemnului parcă însuflețind cuferele. Jorj Dimitriu a realizat prima ladă de zestre pentru fiica lui și, văzând că rezultatul încercării i-a fost apreciat, atelierul său a căpătat și mai multă valoare odată cu făurirea acestor sipete, pe care artistul le-a decorat cu steaua solară, cu dintele de lup și cu bradul puternic – toate, simboluri indisolubil româneşti.

Lăzile de zestre cer și ele tributul muncii dedicate, al consecvenţei neabătute: „Se lucrează în mai mulți pași, pentru că trebuie să debitezi materialul, să faci panoul pe care confecționezi. Fiecare panou e făcut din mai multe scânduri. Dacă lada este mai mare, prinzi scândurile una de alta, le lipești și le lași la uscat. După care, iei toată bucata și o iei la cioplit, după ce desenezi modelul. Totul este realizat în cuțit. Toate îmbinările sunt doar cu lemn: cuie din lemn, dibluri din lemn. Se lucrează fiecare laterală, apoi capacul, după care începi să le îmbini. Trebuie să realizezi și picioarele – le sculptezi, le adaugi, apoi sculptezi capacul, îl adaugi. Ai terminat, băițuiești, lași o zi, șlefuiești, mai băițuiești o dată, dai cu ceară și gata. Una peste alta, durează o săptămână, dacă te ții doar de ea”.

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

La târguri, lemnul este cel care „fură” ochii privitorului, măiestria meșterului român fiind încununată de numeroase laude şi din partea străinilor. Obiectele din lut sunt mai dificil de înțeles de către aceştia, spune Jorj, întrucât pentru ei tradiția olăritului nu este atât de veche, preferând în consecinţă ceramica utilitară.

„Mulți mă întreabă dacă pot pune flori în vasele acestea de Cucuteni. Eu le explic că valoarea lor e ca atare și că vasul nu ține apă, pentru că nu e glazurat. Ceramica aceasta nu era glazurată pe vremuri, și nici eu nu am voie să o glazurez. Pui un borcan înăuntru, dacă vrei flori în el”.

Meșteri precum Jorj Dimitriu au o menire frumoasă, dar în același timp dificilă, pentru că pierd din ce în ce mai mult teren în fața modernității. Ei ne amintesc nouă, românilor, cine suntem, de unde ne tragem și ce trebuie să apreciem cu adevărat. Şi tot ei ne ajută să supraviețuim într-o contemporaneitate în care pericolele uniformizării şi ale depersonalizării pândesc la tot pasul.


Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Vreme de circa trei secole (1560 – 1860), istoria țării noastre a cunoscut un șir lung de haiduci, iar românii de astăzi află despre „nobilii” tâlhari de la drumul mare din filme, muzică (ascultă mai jos) sau literatură. Dar cine – sau ce – au fost cu adevărat acești haiduci?

Invariabil, poveștile despre haiduci au viața lor – de aceea, de-a lungul timpului, istorisirile bătrânilor de la sate au căpătat diferite transformări, redând însă întotdeauna cu fidelitate îndârjirea cu care fugarii furau bogății de la boierii nemiloși, parte din care ofereau apoi săracilor. Acești pribegi ai neamului românesc nu au ținut cont de canoanele valabile și astăzi, ci au jefuit și pedepsit avuții, chiar cu prețul înfăptuirii „morții de om”, motiv pentru care poveștile despre ei nu pot avea întru totul un caracter pozitiv sau unul negativ. Cert este că țăranii din bătătură le erau recunoscători pandurilor pentru ajutorul pe care-l primeau de la justițiarii din codri.

Creștinii smeriți își puneau speranța unei vieți mai bune în sfinții din Ceruri cărora le adresau rugi fierbinți, dar siguranța zilei de azi și de mâine și dreptatea le-o încredințau haiducilor, care păreau de neatins de arme și de negăsit de boierii păgubiți. Astfel, ei păreau protejați de o forță supranaturală. Gratitudinea poporului român a ieșit la iveală prin aceea că țăranii au respectat haiducul, l-au cinstit și i-au cântat aventurile, ca povestea lui să nu fie pierdută. Mărturii în acest sens stau legendele și doinele care au supraviețuit până în ziua de azi.

Haiducii nu sunt hoți obișnuiți

Sătui de nedreptatea care dăinuia în satele de oameni muncitori și sărmani, de-a lungul timpului, o mână de bărbați au părăsit gospodăriile și au ales calea tâlhăriei: devotații codri le-au servit drept casă trainică și ascunzătoare fidelă. Vorbim aici despre cetele de haiduci care jefuiau drumeții înstăriți, boierii și chiaburii care chinuiau țăranii neputincioși. Pandurii își puneau viața și libertatea în pericol pentru a-și ajuta și consătenii, fapt ce demonstrează milostenia poporului român, dar și care îi deosebește pe aceștia de hoții obișnuiți. Deși crimele și jafurile nu Îi sunt pe plac lui Dumnezeu, preoții au înțeles ce au făcut haiducii pentru societatea în care nimeni nu apăra țăranul simplu – de aceea, oamenii Bisericii ajutau luptătorii. O serie de documente ale bisericilor ortodoxe din zona Banatului a scos la lumină faptul că pandurii secolului XVIII au fost susținuți de către cei din casa Domnului.

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu Foto: tvr.ro

Potrivit lui Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură din Galați, contemporaneitatea îi poate cunoaște pe cei mai vajnici haiduci datorită literaturii, istoriografiei, dar și cinematografiei.

Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie

„Aflăm încă de pe băncile şcolii, prin intermediul baladelor populare, despre Toma Alimoş sau Alimanu «Haiduc din Țara-de-Jos / Nalt la stat, / Mare la sfat / Şi vitez cum n-a mai stat». Tot din literatura populară ajungem să cunoaştem alte nume de haiduci: Andrei Popa (sau Andri Popa, uneori ortografiat Andrii Popa – a cărui baladă populară a fost culeasă de către Vasile Alecsandri şi publicată în 1843, n.r.), Codreanu, Ioniţă Tunsu, Iancu Jianu, Pintea Viteazu, Şapte-cai, Nicolae Grozea, unele dintre aceste nume fiind atribuite unor personaje de film de acţiune în perioada de dinainte de anul 1990. Istoria îi menţionează pe Grigore Pintea (Pintea Viteazu sau Pintea Haiducul) în Transilvania, pe Deli Marcu şi pe Baba Novac, aceştia din urmă fiind generali în oastea lui Mihai Viteazul. Bogdan Petriceicu – Haşdeu, într-una dintre lucrările sale, spunea despre Baba Novac că «Pe blestematul munte România, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, către care adăugându-se alţi vreo 20 sau 30 din viaţa sa de la Poreci, rezultă că Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie»”.

https://www.youtube.com/watch?v=HATpq2061Pw

Haiducii, foști ostași instruiți și disciplinați

Mergând în urmă, pe firul etimologiei cuvântului, aflăm de la Marius Mitrof că „haiduc” este de proveniență maghiară și înseamnă soldat infanterist, același termen fiind prezent și în limbile sârbă și croată. În ceea ce privește spațiul românesc, în arcul Carpatic, Oltenia și Muntenia a fost vehiculată această denumire a haiducului, urmând apoi, prin influență, să fie rostită și în Moldova.

„De altfel, toţi cei pe care i-am enumerat au facut parte din armată, având diferite funcţii în cadrul acesteia (zapciul Iancu Jianu, de pildă – «zapciu» fiind echivalentul gradului de căpitan de astăzi, sau o funcţie de conducere subordonată ispravnicului, având ca scop strângerea dărilor). În Moldova, însuși domnitorul Ieremia Movilă (1595 – 1600; 1600 – 1606) a format un corp al haiducilor. Spre mijlocul secolului al XIX-lea şi chiar târziu, în primele decenii ale secolului XX, au început să fie denumiţi haiduci şi tâlharii care îi jefuiau pe cei din clasele înstărite, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu armata – haiducul Terente, de exemplu.”

Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel de cavalerism haiducesc

Cu toate că cei mai cunoscuți haiduci au fost ostași – așa cum a punctat specialistul consultat de Matricea Românească -, în cetele lor se aflau și iobagi fugiți de pe pământul nobililor, potrivit scrierilor de profil. De asemenea, deși s-ar crede că în interiorul comunității lor ferite de ochii trecătorilor, haiducii trăiau o viață lipsită de reguli și de limite, în realitate, existența lor era guvernată de disciplină.

„Eroii haiduci, cei care au intrat în mentalul colectiv şi în folclor, sunt conducătorii acestor cete, conducători care au deprins tainele mânuirii armelor şi care erau adaptaţi la o viaţă plină de privaţiuni, aşa cum era viaţa ostăşească a acelor timpuri. Iar aceşti eroi, cu diferite grade, de cele mai multe ori proveneau din straturile societăţii mai avute. Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel, dacă vreţi, de cavalerism haiducesc care presupunea, pe lângă altele, ajutorarea celor nevoiaşi şi nevolnici, interzicerea escapadelor amoroase şi a exceselor bahice, pedepsirea exemplară a actelor de indisciplină şi trădare.”

Mai aflăm de la expert că oastea de haiduci era formată din briganzi motivați de relațiile personale defectuoase cu societatea, iar în privința imaginii lor publice, acești bravi panduri erau percepuți de către societatea vremii într-un mod cel puțin interesant.

„În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva acestor cete de haiduci, pe când în sud-estul continentului, oprimat de Imperiul Otoman şi o parte de cel Austro-Ungar, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului (personificat de turci, de boieri). Astfel, haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal cvasi-general, asemănător cu cel manifestat în culturile meditereneene. În logica populară, semnificativ era doar actul răzvrătirii, al «răzbunării» individuale şi sociale, al ieşirii din norma opresivă, pe când, la polul opus, în logica păturii avute, cu funcţii în administraţie, actul răzvrătirii devenea actul care punea în pericol normele de convieţuire socială valabile la acel moment.”

haiduci

Foto: miscareaderezistenta.ro

Ani la rând, haiducii au constituit modele pozitive sau negative în contextul istoric în care au trăit, ei fiind considerați proscriși de către pătura boierească sau eroi de către nevoiași: copiii neastâmpărați ai bogaților erau potoliți la menționarea numelui unui pandur, iar odraslele țăranilor aveau drept model de comportament și dezvoltare acești viteji. Mai mult, voievozii români au văzut potențialul rebelilor haiduci și i-au folosit pentru le a servi interesele.

În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva cetelor de haiduci, pe când în sud-estul continentului, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului

„Avem, de pildă, corpul haiducilor format din iniţiativa lui Ieremia Movilă – după modelul unei unităţi similare din Polonia -, ori pe Ştefan Mâzga, pretendent la scaunul domnesc, care, venind din Transilvania în luna iunie 1565, a atacat Moldova folosindu-se de haiduci. Desigur, au existat circumstanţe care au înlesnit apariţia şi menţinerea câte unui cult regional a cărui putere de seducţie se insinuează uşor şi istoricilor moderni. Se creează astfel un romantism prin care regăsim haiducii în creaţiile populare şi, prin aceasta, regăsirea haiducilor în galeria figurilor justiţiare ale panteonului românesc. Se umplea astfel un gol, datorat penuriei de eroi exemplari, impus, în cele din urmă, de curentul identitar paşoptist de promovare a folclorului ca manifestare a spiritului naţional”, a subliniat Marius Mitrof.

Baba Novac, eroul lui Mihai Viteazul, a fost schingiuit până la moarte

Haiducul cu cea mai veche atestare documentară este celebrul Baba Novac, care a fost mâna dreaptă a domnitorului Mihai Viteazul.

Baba Novac, un erou legendar de origine sârbă, s-a născut în jurul anilor 1520 în satul Poreci din Serbia. Cu o forță fizică mai rar întâlnită, acesta a învățat de mic copil cum să mânuiască cu măiestrie sabia, pentru a-și apăra credința ortodoxă de invadatorii otomani. Impunător ca aspect și atitudine, tânărul Baba Novac a fost acceptat cu ușurință în cetele de haiduci din Balcani, scopul recrutului fiind acela de a scăpa de sărăcie.

Anul 1595 a fost cel în care haiducul, de acum bătrân, a intrat în armata lui Mihai Viteazul. Deși puțini ar fi crezut, la vârsta de peste 75 de ani, Baba Novac se lăuda cu o forță și cu o îndemânare în luptă uimitoare, încât l-a impresionat pe domnitor chiar de la prima misiune încredințată: i-a gonit, cu 700 de haiduci, pe Pașa Hassan și pe numeroasa sa armată, peste Dunăre, la Sofia.

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul Foto: actualdecluj.ro

Alături de frații Preda și Stroe Buzescu, Baba Novac avea rangul de general în armata lui Mihai Viteazul și este important de menționat că victoria de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) i se datorează în totalitate, priceperea sa nefiind subminată de bătrânețe. După numeroase alte victorii, octogenarul luptător a fost arestat în 1601, în timp ce se afla la Cluj, unde a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru trădare, de către dieta aristocrației maghiare. Haiducul era acuzat că a trimis, prin intermediul preotului ortodox Sascu, o scrisoare pașei din Timișoara, în care îi spunea că va primi indicații privind momentul potrivit pentru atacarea și ocuparea orașelor transilvănene, în schimbul unei sume de bani. Două zile mai târziu, Baba Novac a fost executat în piața centrală a Clujului, împreună cu duhovnicul său. Dată fiind tortura la care au fost supuși cei doi condamnați, care erau trecuți de 70 de ani, este puțin spus că au avut parte de o execuție rapidă.

După ce au fost schingiuiți și parțial jupuiți de piele, haiducul și preotul sârb au fost legați de două bârne orizontale, asemănătoare unor frigări mari, pe care călăii le roteau încet, deasupra flăcărilor. Mai mult, cruzimea maghiarilor nu a cunoscut margini – cei doi suferinzi erau stropiți cu apă, astfel încât suferința lor să fie cât mai îndelungată. Execuția a durat o oră și jumătate. La capătul chinurilor, trupurile lor au fost înfipte în două țepușe și expuse în afara cetății. După câteva zile, din acestea nu au mai rămas decât oasele, corbii devorându-le carnea chinuită. Chiar și sultanul Mehmet al III-lea a fost revoltat de moartea viteazului haiduc, spunând că un om deosebit ca Baba Novac trebuia să moară pe câmpul de luptă, nu mutilat mișelește.

Deși faptele lor sunt controversate, haiducii au fost și vor rămâne în conştiinţa populară eroii care au acționat la limita fină dintre dreptate și fărădelege, iar legendele romantice şi cavalereşti născute în jurul acestor personaje mitice reprezintă mărturia unei perioade egalmente tulburi și fascinante din istoria României.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică

Unul dintre atributele definitorii pentru spiritul poporului român este sinceritatea. Din vremuri imemoriale până azi, conaţionalii noştri nu s-au sfiit să-și exprime gândurile prin orice mijloc aflat la dispoziţia lor: cântec, artă, vestimentație, ornament, mod de viață. Deși reprezintă o formă de comunicare mai rar întâlnită – în lumina faptului că necesită un simț estetic bine format -, exprimarea unor trăiri prin intermediul vestimentației nu le este străină românilor, care au dus acest proces la rang de artă, în sute de ani.

Articolul vestimentar care s-a făcut cel mai remarcat în lumea întreagă și care le-a arătat tuturor că straiele românești sunt de o frumusețe covâșitoare este, desigur, celebra ie.

Bluzița, care cunoaşte un reviriment spectaculos în zilele noastre, reprezintă mai mult decât o piesă din garderoba unor doamne care vor să fie cochete. Ia noastră și cusăturile migăloase de pe piept și de pe mânecile ei ascund o întreagă istorie a vieții de la sat.

Ie de la 1910 - 1915, din Câmpulung Muscel. Cusătura este realizată cu ac persan, prin tehnica introducerii, apoi tăierii aței. De regulă, această ie era purtată de femeile bătrâne.

Ie de la 1910 – 1915, din Câmpulung Muscel. Cusătura este realizată cu ac persan, prin tehnica introducerii, apoi tăierii aței. De regulă, această ie era purtată de femeile bătrâne. Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Așa cum este firesc, contemporaneitatea le este recunoscătoare femeilor de la sat pentru că și-au dezvăluit tainele celui mai de preț bun al omului: sufletul, pe care l-au transpus prin cusături pe ii. Dacă, de cele mai multe ori, spiritul omului şi-a așternut angoasele şi bucuriile pe hârtie, cu ajutorul condeiului, sătenii români și-au dezvoltat un mediu specific de expresie. Acul și ața au fost instrumentele de nădejde cu care şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului.

Femeile satului erau atente și la momentele în care îşi lucrau preţioasele ii, alegând intervale ferite de influenţe nefaste. „Iarna, lucrau la opaiț, se trezeau pe la 5 și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Programul era stabilit și potrivit superstițiilor. Ele lucrau după ora 4 dimineața, după ce demonii le părăseau spațiul – zmeii și toate închipuirile lor, pentru că se temeau că aceștia vin să le fure inspirația”, a explicat, pentru Matricea Românească, Ana Maria Ilie, consultant de artă la Galeria Galateca.

Iarna, femeile se trezeau la 5 dimineaţa și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Se temeau că aceștia vin să le fure inspirația

Deși, la prima vedere, motivele prezente pe materialele textile românești par a avea un scop pur estetic, nimic nu este așezat la întâmplare pe acestea, deoarece fiecare cusătură realizată cu îndemânare reprezintă un cod descifrat numai de către membrii comunității, iar ineditul merge și mai departe, prin aceea că fiecare zonă deține propriile sale însemne. De exemplu, în Sibiu (Transilvania) admirăm ii cu motive în alb și negru (ce reflectă moștenirea saxonă), în sudul țării vom vedea cusături cu fire roșii, maro, galbene, de aur sau de argint (influențele Imperiului Otoman), iar Moldova se mândrește cu albastrul de Voroneț, combinat cu portocaliu.

Străinii sunt fermecați de misterele României

Unicitatea iei autohtone îi fascinează şi pe străinii care iau contact cu “matricea românească” şi încearcă, printr-un efort de cercetare, să îi cunoască misterele. Martine Claessens, un designer de interior de origine belgiană stabilit în România, remarcă faptul că „motivele cusute pe iile românești aveau menirea de a indica poziția unei persoane în comunitate, vârsta, ocupația, statutul marital, social și material. Diversitatea acestor modele îi conferea purtătorului libertatea de a îmbrăca, după caz, haina la ocaziile speciale, la sărbători, la nunți, la slujbele religioase. Se spune că anumite articole de îmbrăcăminte aveau misiunea de a proteja și de a aduce bunăstare și fertilitate, în special tinerilor căsătoriți”.

Ie din voal de mătase, specifică zonei Dâmboviței. Ia datează din anul 1940.

Ie din voal de mătase, specifică zonei Dâmboviței, de la 1940

În mod fascinant, întregul ansamblu de simboluri și de forme geometrice cusute pe pieptul și pe brațele iilor serveşte spre a canaliza şi întreţine energia pe care o reprezintă. Pe lângă sinceritate, poporul român numără printre valorile sale primordiale şi o nemărginită credință în Dumnezeu, drept urmare, simbolul crucii nu putea lipsi de pe hainele ce integrează însemnele spiritului omului. Şi aici, observăm o simbolistică precisă: atunci când crucea este dispusă pe orizontală, conectează oamenii între ei, iar cusută pe vertical ajută individul să se conecteze cu Dumnezeu.

Acul și ața au fost instrumentele cu care sătenii români şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului

Pe lângă stabilirea unei legături cu Dumnezeu, o altă dorință existențială a omului a fost pavăza de cele nevăzute, drept pentru care figuri precum cocoșul (păzitorul porților, zi și noapte, care îndepărtează spiritele malefice), ochii (fereastra sufletului; ilustrarea unui singur ochi protejează împotriva forțelor răului) cusute pe ie ar fi reprezentat un scut împotriva Diavolului.

Cusătură împotriva deochiului. De regulă, aceasta se realiza cu o altă culoare, alta decât cele prezente pe ie, și era ascunsă privirii. În cazul în care era remarcat acest semn, se pierdea efectul magic al semnului.

Cusătură împotriva deochiului. De regulă, aceasta se realiza cu o altă culoare decât cele prezente pe ie, și era ascunsă privirii. În cazul în care semnul era remarcat, se pierdea efectul magic

Portul tradițional românesc a mai fost îmbogățit și cu simboluri cosmice: steaua (sursă de lumină, ghidează spre calea cea bună), cercul (reprezintă Soarele, dar semnifică și ciclicitatea cosmică, sau regenerarea ori moartea și renașterea naturii, așa cum se întâmplă de-a lungul celor patru anotimpuri). De asemenea, costumele populare înglobează însemne ale fertilității și abundenței (melcul, spicul de grâu, frunzele și fructele), ale trecerii timpului, renașterii și vieții eterne (vița de vie, apa curgătoare), potrivit cercetării realizate de Martine, care este fascinată de complexitatea și de originalitatea motivelor românești.

Ia românească, pe podiumul prezentărilor de modă

Datorită originalității modelului său, ia noastră a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație. De aceea, vedete consacrate, de ieri și de astăzi, au purtat bluza românească, ele fiind cucerite de unicitatea bluzei și de însemnele sale magice: printre ele, Adele, Sophia Loren, Kate Moss, Jennifer Garner.

Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea. Modelele sunt țesute.

Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea. Modelele sunt țesute

Mai mult, designeri renumiți (Valentino, Yves Saint Laurent) au inclus în colecțiile lor de lux ia românească, iar succesul, pentru ei, nu a întârziat să apară, grație modelelor de o strălucire admirabilă. Într-adevăr, preluarea portului românesc pare a fi de bun augur pentru promovarea valorilor noastre, dar poziționarea hainelor românești în lumina reflectoarelor atrage după ea şi nevoia imperioasă de „activare” a responsabilității privind apărarea propriilor tradiții. Şi asta deoarece copierea obiectelor vestimentare este însoțită de câteva pericole mai mult decât dezastruoase pentru conservarea ancestralelor creații românești. Mai exact, creatorii de modă nu precizează, în cele mai multe cazuri, sursa inspirației, ceea ce face ca povestea țării noastre să rămână necunoscută în afara granițelor. O altă amenințare faţă de integritatea „solemnei instituții” a tradiției româneşti este producerea în masă a obiectelor de artizanat autohtone, pe pieţele asiatice.

Datorită originalității modelului său, ia românească a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație

În acest context, românii se mobilizează: potrivit reprezentantului mișcării internaționale „La Blouse Roumanie”, Andreea-Diana Tănăsescu, echipa din care face parte își propune să tragă un semnal de alarmă asupra necesității protecției modelului iei și, cu ajutorul unui avocat specializat în proprietate intelectuală, Monica Moisin, va iniţia un demers legislativ menit să aibă ca finalitate Legea Iei Românești.

Ie-articol-matricea romaneasca foto interior (1)

Şi dacă ideea vi se pare insolită sau paseistă, există zeci de exemple de state care și-au înregistrat portul tradițional pentru a nu-și pierde identitatea, iar ia noastră nu este cu nimic mai prejos – merită să fie protejată și recunoscută drept un produs al meșteșugului, dar mai ales al geniului popular românesc.

Povestea iei continuă. La fel și lupta pentru apărarea tradițiilor țării noastre, pentru care versurile cântărețului Jean Moscopol trebuie să reprezinte o inspiraţie şi o speranţă că: „Tot ce e românesc nu piere / Și nici nu va pieri. / Oricât vom îndura, jurăm să fie așa, / Căci tot ce-i românesc nu piere / Și nici nu va pieri / Românul știe să înfrunte ceasul greu / El crede în dreptatea lui și-n Dumnezeu”.

Mulțumiri Galeriei Galateca pentru ajutorul acordat în realizarea acestui material.

În momentul în care am decis să citesc cartea lui Gib Mihăescu, „Zilele și nopțile unui student întârziat”, am plecat de la premisa că mă voi amuza aflând peripețiile prin care trece un tânăr care se apucă să învețe cu o noapte înainte de examene sau care încearcă să găsească metode eficiente de copiat. Nu a fost așa, din fericire.

Mihnea Băiatu, „studentul întârziat” al lui Mihăescu, este un tânăr escroc și un erou de mahala bucureşteană, ale cărui fapte conturează un tablou al moravurilor ușoare. Încă din primul capitol realizăm cu ce fel de „băiat” avem de-a face: acesta găsește o cameră de închiriat la casa no. 4 bis din Fundătura Șapte Fântâni, negociază cu proprietara un preț (pe care oricum nu-l va plăti, potrivit propriei cutume) și are grijă să lase o impresie mai mult decât bună: își folosește tehnicile de seducție «irezistibile» în fața gospodinelor de periferie. Cititorul face cunoștință chiar de la începutul operei cu tehnicile de seducție și de manipulare ale lui Mihnea, care dorește să o adauge și pe proprietara noii lui locuinţe în palmaresul său de gazde seduse, cu care a practicat „amorul democrat”. După parcurgerea rândurilor episodului mi-am dat seama că am în mână ceva mai mult decât un roman distractiv despre un student „bon vivant” – aveam să cunosc aventurile unui seducător experimentat, de primă mână. Trebuie menționat și faptul că primul capitol ademenește cititorul și reprezintă promisiunea – îndeplinită – unei opere care nu va dezamăgi.

Băiatu – numele este sugestiv – constituie simbolul a ceea ce numim în zilele noastre un „șmecher”, care se descurcă în orice situație, folosind toată paleta de vicleșuguri și de minciuni pe care le deține de ani buni în mâneca hainei atent alese.

Aspectul fizic este una dintre cele mai puternice arme ale sale, iar atitudinea „proprietăreselor” de mahala se îndulcește încă din primele momente, ele încadrându-l pe student în categoria „tinerilor bine”: plin la trup, elegant în hainele la modă, vag uzate, „la fiecare mișcare, din îmbrăcămintea lui porneau ușoare reminiscențe de apă de Colonia, care nu puteau scăpa nasului feminin”, păr lucios „de parcă era făcut cu mașina”, ochi fosforici, sprâncene cuceritoare, o gură mică „de-un roșu viu”, dinți mici, regulați și puternici. Toate aceste însușiri, coroborate cu tehnicile de înșelăciune, conturează un individ periculos, care știe cum să păcălească bucureștenii creduli.

Coincidența care obține licența

Aflăm în paginile romanului că Mihnea Băiatu este lipsit de scrupule și în relațiile cu familia, care crede în el și îi susține financiar șederea la București, pentru a studia Dreptul. De 11 ani, tânărul trăiește “cu brio” de pe o zi pe alta în Capitală și își minte cu nerușinare părinții că o să-și ia examenele și că își va da în sfârșit licența. Frământându-se, pentru că nu știe cum să procedeze pentru a obține în mod fraudulos mult dorita licență, norocul îi iese din nou în cale. O coincidență mai mult decât salvatoare îl ajută să-și păcălească tatăl: pe lista studenților reușiți, trecuți în gazetă, se află și un student pe nume Băiatu Mih…

Romanul, pe care l-am citit pe nerăsuflate, mai ales datorită lejerității cu care a fost scris, are o ușoară tentă biografică, întrucât și Gib Mihăescu (23 aprilie 1894 – 19 octombrie 1935) a fost un „student întârziat” – scriitorul s-a înscris la Facultatea de Drept din București, dar științele juridice nu au prezentat interes pentru el, drept pentru care nu și-a dat examenele.

La „Zilele și nopțile unui student întârziat” am râs în hohote, m-am minunat de talentul înnăscut al lui Mihnea de a ieși „basma curată” din orice situație și de tertipurile folosite, dar am şi trăit alături de el agonia sa, declanșată încă din momentul în care a întâlnit-o pe holurile Universității pe intelectuala și frumoasa Arina, cea căreia tânărul îi atribuie toate calitățile pe care el le caută la o femeie. Limbajul folosit este unul alert, presărat cu expresii ilare, iar cititorul se delectează cu umor de calitate, pagină după pagină.

Finalul nu este nici pe departe construit în nota cu care care ne-a obişnuit cuprinsul romanului – Mihnea trăiește o poveste de dragoste dramatică, ceea ce ne arată că până și un personaj fără scrupule are suflet și conștiință.

Foto deschidere: libris.ro

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Bucureştiul a pierdut vineri – alături de Cluj şi de Baia Mare – cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România – după Sibiu în 2007 – se va bucura de această onoare, cu expunerea mediatică şi explozia turistică asociate. Vestea proastă – pentru bucureşteni şi pentru ceilalţi – este, evident, aceea că oraşul lor a fost trecut cu vederea, ceea ce riscă să trimită în derizoriu un efort – administrativ, financiar, uman – conjugat de mai multe luni, dacă nu de peste un an.

Dincolo însă de victoria creuzetului cultural numit Timişoara – care e cert că a punctat superior la multiculturalism faţă de Bucureşti, aflat în coada Intercultural City Index din noiembrie 2015, un top al diversităţii culturale în 74 de oraşe europene – rămân câteva certitudini.

Prima dintre ele este că beneficiile candidaturii la titlul de Capitală Culturală merg dincolo de câştigarea distincţiei. Campania în sine, care presupune investiţii în infrastructură, crearea de produse culturale altfel inaccesibile şi operarea de “finisaje” mai mult sau mai puţin evidente, poate îmbunătăţi atât calitatea vieţii locuitorilor, cât şi percepţia acestora relativ la fenomenul cultural, ca şi implicarea lor în comunitate, sporindu-le mândria şi sentimentul apartenenţei. Am observat acest lucru în vară, la Craiova, oraş care ieşise anterior din cursa pentru 2021, însă care şi-a păstrat “cuceririle” dobândite cu prilejul candidaturii – spre satisfacţia localnicilor.

Oraşul Timişoara a fost desemnat Capitală Culturală Europeană în 2021

Timişoara (2021) este al doilea oraş românesc care va fi Capitală Culturală Europeană, după Sibiu în 2007

A doua certitudine este că – aşa cum Clujul ne-o demonstrează de câţiva ani – viaţa culturală a României nu se reduce la Capitală, iar competiţia culturală între oraşele noastre va fi, la fel ca cea economică, unul dintre motoarele renaşterii societăţii româneşti. Chiar dacă recursul la centru este o tentaţie facilă şi poate întipărită în ADN-ul românesc, nu trebuie să uităm că există viaţă în afara Bucureştiului privilegiat de însăşi importanţa sa administrativă. O cultură românească dinamică înseamnă o cultură la care tot mai multe comunităţi ale ţării contribuie şi asupra căreia îşi pun amprenta specifică.

Nu în ultimul rând, o a treia certitudine este că exemplul Timişoarei va constitui un imbold – nu doar pentru edili, ci şi pentru oamenii noştri de cultură – pentru repunerea domeniului în drepturile sale, uşor-uşor recâştigate în ultimii ani.

Da, Timişoara a câştigat pentru 2021 şi trebuie felicitată, respectiv susţinută. Însă cultura nu se opreşte aici. În fapt, cultura, acest perpetuum mobile al spiritului uman, nu se opreşte niciodată. Ea merge mereu mai departe, ca mod peren de a face lucrurile (spre) mai bine.

Foto deschidere şi interior: guessforfree, Deviantart

Realitatea dureroasă a monumentelor istorice din țara noastră este aceea că multe dintre ele “plâng” din cauza nepăsării celor care le ignoră și care nu înțeleg că acestea nu vor fi întotdeauna acolo, pentru că timpul le macină încet dar sigur, ca o termită nemiloasă. Ei bine, un grup de artiști a încercat să își exprime nemulțumirea față de acest fenomen și a demarat un proiect mai mult decât inedit: aceştia și-au pus originalitatea în slujba unui scop nobil și au «colorat» clădirile bucureștene, pe cele triste, aflate în ruină.

Arina Bianca Rusu, cea care a dezvoltat proiectul, a efectuat o radiografie a clădirilor vechi din Capitală și a selectat un număr de 35 de imobile cu potenţial de “muză” a artiștilor, în urma unei documentații puse la dispoziție de către Asociația Rhabillage, prin arhitectul Loredana Brumă. Cele mai multe dintre clădiri „strigă în tăcere” după ajutor.

Artistul Laurențiu Dimișcă a fost cel care a avut inițiativa proiectului și cel care a stat față-n față cu noile sale surse de inspirație și a așternut pe pânză reacția sa la starea în care se află arhitectura bucureșteană. Dimișcă a pictat 30 de lucrări de mari dimensiuni, iar pentru realizarea celorlalte 5 picturi, au fost cooptați în urma unui proces de selecție tot atâția artiști debutanți: Aida Radu, Alma Benedek, Konrad Mihat, Marius Milea și Mihaela Cristina Șolga. Acești pictori nu au făcut doar să îi dea frâu liber penelului să le exprime starea vizavi de monumentele istorice, ci au redat și poveștile inedite ale fiecărei bijuterii arhitecturale în parte, care pot fi aflate și din albumul „Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine”.

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale Foto: Mihai Vladu

„Arta poate să fie un manifest. Întotdeauna, ea a arătat, mai mult sau mai puțin, latura la care populația ar trebui să aibă grijă. Eu privesc toată provocarea artei mele, vizavi de grija arhitecturii de patrimoniu, ca pe un manifest – realizat timp de șase luni, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național – creionat de Arina.

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, să facem oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, suntem sensibili la fenomenul acesta și putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, face oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate. Dacă dispare chestiunea aceasta, dispărem noi, ca originalitate a unui popor. Eu sunt doar executantul, dar rămân generațiile viitoare să analizeze ceea ce am gândit eu vizavi de ce are Bucureștiul, ca patrimoniu”, a explicat Laurențiu Dimișcă, pentru Matricea Românească.

Câte clădiri, atâtea povești

Este de prisos să menţionăm faptul că în spatele acestor picturi, care au putut fi admirate în cadrul unei expoziții încheiate recent la Galeria Contrast, se află o cercetare aproape titanică despre fiecare imobil în parte, aspect care a ajutat artiștii să aibă o viziune și mai clară înainte de a le reda culoare prin picturile lor.

„A fost interesantă interacțiunea, pentru că acesta este un proiect multidisciplinar. A fost o interacțiune între arhitectură – cercetare – și artă. Am lucrat la cum să găsim echilibrul, cât de mult să mergem în zona de arhitectură și cât în zona de artă. Am realizat o documentare, pentru a afla ce a fost în spatele clădirilor respective, cine a stat acolo, ce evenimente au fost”, a mai punctat Arina.

Arina Rusu

Arina Rusu

În privința întregului efort de a da viață proiectului Fundației Outsider Art (ai cărei membri sunt cei doi interlocutori), Laurențiu Dimișcă a fost mai mult decât mundan, acesta subliniind că totul „a fost o întreagă bătaie de cap”, dar care a meritat, mai ales pentru că pictorul a avut șansa de a trage un semnal de alarmă într-un limbaj aproape universal – prin artă.

Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează»

„Când citești toate poveștile și analizezi istoria clădirilor, rămâi cu un gust amar și cu o inimă tristă. Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează. Sau extratereștrii». Trebuie să învățăm de la alte țări cum să ne îngrijim patrimoniul. Practic, sunt niște legi simple care trebuie respectate. Dar, după cum suntem martori, vedem că peste noapte se dărâmă o clădire și se construiește un zgârie-nori. (…) Au fost mai multe abordări pe care am reușit să le «creionez» în pânze”.

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine, autor Florin Mitrea

Atunci când pictura devine semnal de alarmă

Laurențiu Dimișcă și Arina Rusu au realizat un proiect inedit, demn de toată admirația, și ne-au demonstrat totodată că – din fericire – încă mai există oameni care privesc în jurul lor și care conștientizează faptul că suntem amenințați de pericolul de a ne pierde istoria (unele lucrări ilustrează și case deja demolate). Dar pentru că, așa cum spune un vechi proverb, în nefericire, omul se salvează prin speranță, pictorul este încrezător că lucrările sale îşi vor îndeplini menirea.

„Eu am finalizat o operă de artă pe care o să o vadă milioane de ochi și poate că o generație o să se trezească și să aibă grijă de propria casă. Dacă noi «dăm din gură» prin culoare, şi o mai fac și fotografii, și muzicienii, vor fi «omuleți» care vor ști să le protejeze, pentru că aceste clădiri sunt comune, sunt ale tuturor. Vom face manifeste, până ce povestea noastră va fi auzită. Dacă am merge pe ideea că totul e efemer, nu ne-am mai ocupa de nimic”, a spus artistul, subliniind că picturile sunt dedicate fiecărui oraș din țară, pentru că povestea imobilelor aflate în ruină este una fără sfârșit.

O clădire de care s-a ținut cu dinții, astăzi ruină

Deși toate casele pe care le-au adăugat cei doi în portofoliu au povești cel puțin interesante, clădirea care i-a impresionat cel mai mult a fost Casa Miclescu, situată pe şoseaua Kiseleff din Capitală.

Construită la începutul secolului XX pe baza planului arhitectului Ion Mincu, cel care ne-a lăsat şi Şcoala Centrală, casa a fost cumpărată de urmașul unei familii de boieri, Jean Miclescu, care a dat-o moștenire fiului său. Noul proprietar, colonelul Radu Miclescu, a locuit acolo cu Elsa, soția sa, o talentată sculptoriță. Din păcate, anul 1948 a însemnat pentru cei doi anul în care regimul comunist a decis să le confiște căminul, dar dârzenia colonelului, cel care a fost apropiat de generalul Charles de Gaulle, le-a pus bețe în roate ocupanţilor abuzivi.

Refuzând să plece, Radu Miclescu a petrecut trei zile în închisoare. Odată eliberat, i s-a interzis să locuiască în zona luxoasă a casei, acesta fiind nevoit să-și petreacă ultimii 40 de ani într-o baie aflată la subsolul imobilului. Chiar și după ce casa a fost avariată de un cutremur, colonelul a rămas în clădire, până în 1990, când s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani. Frumusețea casei Miclescu nu a trecut neobservată, iar dovadă stă producția cinematografică „Felix și Otilia” (1972), regizată de Iulian Mihu, după romanul „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu: în film, imobilul era căminul familiei Giurgiuveanu.

Casa Miclescu, astăzi

Casa Miclescu, astăzi Foto: bucharestheritage.files.wordpress.com

Casa Miclescu - o reinterpretare plastică

Casa Miclescu – o reinterpretare plastică

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

"La început a fost Cuvântul": Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul "Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi"

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

România, în viziunea artistului

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Atelierul soţilor Zidaru

Atelierul Zidarilor este un loc al reflecţiei şi al simbolismului

Marian Zidaru, pictând

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”:

De la ilegalitate, la apoteoză: cum s-a născut mitul haiducilor români

20 Septembrie 2016 |
Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate...

Ia românească, haina pe care se cos suflete

20 Septembrie 2016 |
Unul dintre atributele definitorii pentru spiritul poporului român este sinceritatea. Din vremuri imemoriale până azi, conaţionalii noştri nu s-au sfiit să-și exprime gândurile prin orice mijloc aflat la dispoziţia lor: cântec, artă, vestimentație,...

Cultura nu se opreşte aici

19 Septembrie 2016 |
Bucureştiul a pierdut vineri - alături de Cluj şi de Baia Mare - cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România - după Sibiu în 2007 - se va bucura de această onoare, cu...

Cum a reînviat tradiţia “Udătoriului” în Maramureş

13 Septembrie 2016 |
Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca...