Unul dintre cei mai iubiți lăutari români, Zavaidoc a cucerit prin voce sa inimile elitelor din perioada interbelică din București până în Paris. Opera Română i-a propus, datorită registrului înalt de invidiat, să devină cântăreț de operă, însă acesta a refuzat, alegând marea sa dragoste, lăutăria. Prin stilul său muzical inconfundabil, Zavaidoc a cucerit publicul cântând romanțe și muzică populară – în anii 30 umplea până la refuz restaurantele bucureștene, același lucru întâmplându-se și în localuri distinse din Paris. Povestea unui lăutar care a rămas în istorie în rândurile ce urmează.

Marin Teodorescu s-a născut la Pitești în 8 martie 1869, fiind cel mai mic dintre cei patru frați. Fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constanței, Zavaidoc a moștenit talentul de la părinții săi. Deși era cel mai mic dintre cei patru, când avea doar 14-15 ani a devenit responsabil de întreținerea familiei, în urma decesului tatălui său.

Cântece lăutărești cu care ridica moralului soldaților alături de George Enescu

În 1916 a plecat în armată, iar doi ani mai târziu s-a oferit voluntar în Primul Război Mondial, făcând parte din Regimentul 44 Infanterie. Ajuns la Iași împreună cu fratele său, Zavaidoc a întâlnit două grupuri de artiști veniți de la București să ridice moralul soldaților: unul de muzicieni, condus de George Enescu și unul de actori, ce îl avea în frunte pe Constantin Tănase. Zavaidoc s-a alăturat grupului de muzicieni, cântând răniților, soldaților și sărmanilor, pe front și în spitalele de campanie. În acea perioadă și-a căpătat porecla – Zavaidoc. Comandatul Traian Moșoiu, al cărui iubire pentru cântecele populare românești era cunoscută, este cel care, atunci când l-a auzit cântând, l-a numit Zavaidoc – inspirat din vechiul cuvânt zavaidoacă care însemna năbădăioasă.

Micul Paris după război – lăutarii bucureșteni erau cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile

Întors de pe front, Zavaidoc a găsit un București vesel, în care petreceri erau organizate zilnic, în toate grădinile de vară dichisite și cârciumile de mahala. Cât vedeai cu ochii, lăutarii cuceriseră toate scenele, fiind cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile. Revenit din război, Zavaidoc ia în serios, începând să ia lecții de canto cu tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu Toscani și profesorul Dimitrie Cutavas. Astfel, abilitățile artistului au ajuns să fie cunoscute de muzicieni școliți, fiindu-i recomandat să devină tenor. În 1921, când s-a înființat Opera Română de stat, Zavaidoc a primit propunerea de a deveni cântăreț de operă, datorită registrului înalt de invidiat și forței vocii, aspecte cu care acesta s-a evidențiat rapid, ținând cont de faptul că în acea perioadă nu se cânta la amplificatoare și nici nu era cunoscut microfonul pentru a cânta la el în aer liber.

Zavaidoc a ales marea lui dragoste – lăutăria. Alegerea sa a fost influențată de două aspecte importante pentru acesta. În primul rând, l-a atras viața de lăutar, cu toate aspectele acesteia. În al doilea rând, banii au cântărit greu în alegerea făcută – Zavaidoc explicând că banii pe care i-ar fi obținut într-o lună de la Operă îi făcea într-o noapte la o petrecere.

Unul dintre cei mai bogați lăutari în perioada interbelică

A fost unul dintre cei mai bogați lăutari din acea perioadă, devenind chiar milionar, conform spuselor soției acestuia. În ciuda a ceea ce oamenii ar tinde să creadă, banii nu proveneau din cântările pe care acesta le făcea în restaurantele pe care le umplea până la refuz, ci din înregistrările pe care le-a realizat cu mai multe case de discuri în perioada 1930-1939.

VIDEO

Familia – principala sa bucurie

Deși cunoscut pentru abilitățile sale muzicale, Zavaidoc s-a remarcat și prin șarmul său deosebit. Inimile admiratoarelor erau topite de zâmbetul și privirea acestuia. Deși iubit de multe doamne, Zavaioc s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanța, mai mică decât el cu 15 ani. Avea o legătură aparte cu acest nume, Constanța – astfel se numea mama sa și astfel a decis să-și numească și primul copil, o fetiță născută în 1940. Ulterior, acesta a mai avut alți doi copii: o fetiță, Niculina, născută în noiembrie 1944, dar care s-a strins din viață două luni mai târziu, în ziua în care a murit tatăl său și un băiat care a murit în 1950 de meningită.

Constanța, primul copil al lui Zavaidoc, a declarat pentru site-ul lautarie.com:

„Am aflat de la mama că venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: Taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!”

 

Două zile și două nopți de cântec pentru mareșalul Antonescu

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost chemat la unitate și trimis la Tighina și Odesa. Mareșalul Ion Antonescu a auzit despre două melodii devenite hituri pe front – „Soldățelul lui tăticu” și „Aș muri, dar nu acuma”, astfel că, Zavaidoc a fost chemat să cânte pentru acesta și trupele sale, ceea ce se spune că s-a și întâmplat, timp de două zile și două nopți fără oprire. În acea perioadă, deși prin muzica sa alina durerea soldaților români, Zavaidoc a fost ținut departe de familie, și-a pierdut întreaga avere (banca la care își ținea economiile a dat faliment), dar și pe sora sa, aceasta fiind omorâtă în timpul bombardamentelor.

Astfel, după ce s-a întors din război, împreună cu familia și cei cinci copii rămași în grija sa după moarte surorii, Zavaidoc s-a mutat la Caracal, unde a cântat noapte de noapte prin toate localurile, pentru a-și întreține familia. Acest efort i-a afectat major sănătatea, ajungând ca pe 31 decembrie 1944 să fie internat de urgență la Spitalul Filantropica din București. În următoarele săptămâni starea de sănătate a acestuia s-a înrăutăți, ajungând să aibă tensiune 28, ceea ce i-a provocat orbirea. Ulterior, o boală care determina inflamarea rinichilor i-a adus sfârșitul, în 13 ianuarie 1945.

Cel mai iubit dintre lăutari

Zavaidoc a fost un star în epoca de aur a muzicii românești autentice, fiind contemporan cu Maria Tănase, Jean Moscopol, Mia Braia sau Cristian Vasile. Cu toate că avea o asemenea concurență, nimeni nu reușea să-l întreacă pe Zavaidoc – toate cârciumile, restaurantele și grădinile de vară se băteau pe acesta dintr-un motiv simplu: când acesta cânta, nimeni nu părăsea locația, atât de captivant era.

Printre cârciumile de suflet ale acestuia se numără cele din zona Cișmigiu – se spune că schimba câte patru cămăși pe noapte și chiuitul său se auzea de la un kilometru depărtare.

Zavaidoc a străbătut toată țara, încântând oamenii cu muzica sa, aducând bucurie și voie bună. În plus, a avut concerte în Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia, cântând chiar și sub Turnul Eiffel – făcând parte din ansamblul lui Grigoraș Dinicu, parte din delegația oficială a României care a participat la Expoziția Universală de la Paris din 1937.

An de an, în Pitești, are loc Festivalul Național de Muzică Lăutărească Veche ZAVAIDOC, cu scopul de a revigora muzica lăutărească autentică și de a descoperi și promova noi talente ale genului. În plus, cu ocazia festivalului se dorește omagierea lui Zavaidoc, prestigiosul lăutar din perioada interbelică.

VIDEO

Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din București are cu ce se mândri – datorită studiului serios al elevelor Clasei a XII-a „Prof. Emil Alexandrescu”, instituția de învățământ a înregistrat cea mai mare medie pe țară la examenul de Bacalaureat – 9.67, ocupând astfel primul loc în topul celor mai bune licee din București.

”Acum aproape 30 de ani am pornit cu Grădinițele Arc-en-Ciel, reușita în acest domeniu și dorința părinților de a avea o continuitate în același duh ne-a determinat să facem și nivelul primar, gimnazial. Valorile trebuie cultivate constant, reușita se vede în timp. De curând avem și Liceu. Și acum avem bucuria de a vă anunța oficial că avem cea mai mare medie la nivel național, pe clasă, la Bac. 9,67. Credem că așa se construiește valid, cu oameni care împărtășesc valori bune, în timp. Pentru noi această medie mare e doar o confirmare, binevenită ce-i drept, dar o confirmare, nu o mirare. Când privești fiecare copil cu toate puterile sufletești, pentru a-l ajuta, așa cum facem noi, profesori și părinți deopotrivă, succesul nu te mai poate mira, doar bucura! Bucurați-vă alături de noi!” – prof. Ivona Boitan

Examenul maturității, din perspectiva Andreiei Ciobanu, absolventă a clasei a XII-a, care a obținut nota 10, nu doar la examenul de matematică, ci și la cel de psihologie.

„Bacalaureatul, un examen extrem de important în viața fiecărei persoane, în cadrul căruia, la absolvirea liceului, se susțin probe la mai multe discipline, marcând încheierea unui ciclu de învățământ, și a cărui promovare permite înscrierea într-o instituție de învățământ superior. Perspectiva acestei confruntări aduce cu sine și o responsabilitate foarte mare ce constă în pregătirea perseverentă și temeinică de-a lungul celor patru ani de liceu, singura soluție care poate asigura succesul. Acum, după ce am susținut acest examen, pot să fiu total de acord cu această teorie. Totodată, un îndemn pentru viitoarele generații ar fi să învețe constant, să își lase timp pentru ei în program, timp pentru dezvoltare personală și pentru odihnă, să își planifice din vreme ce, cât și cum învață și să aleagă cu grijă a treia materie la care vor da examen, pentru ca să se regăsească în ea și ca aceasta să îi reprezinte.”

Cu prilejul acestui moment de bucurie, doamna prof. dr. Monica Șerbănescu, Președinte Fondator și Director General al Gradiniței „Arc-en-Ciel”, Școlii „Anastasia Popescu” și Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, a transmis un mesaj celor două absolvente:

„Un copil frumos și jucăuș. O fetiță reflexivă și inteligentă. O adolescentă ambițioasă și responsabilă. Am avut privilegiul de a o fi urmărit (și îndrăgit) pe Daria încă din anii petrecuți la Grădi „Arc-en-Ciel” a noastră! Am văzut-o crescând, m-am bucurat de reușitele ei, am încercat să îi fiu alături. Nu deseori are un dascăl acest privilegiu, de a crește odată cu elevii săi. Îți mulțumim, Daria, că am fost împreună în toți acești ani! Să aduni, și în timpul ce vine, bucurii și succes, oameni care te apreciază și te iubesc în jurul tău, împlinire! ”

„Andreia – cea care a muncit în patru ani cât pentru doisprezece – a promis că ne va fi colegă. O așteptăm cu brațele deschise!”

Înființate de către Fundația Preasfânta Fecioară Maria, Grădinița „Arc-en-Ciel”, apoi, Școala „Anastasia Popescu” și mai apoi Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, și-au pornit activitatea în anul 1994, respectiv, 1996. Datorită metodelor inovative în educație şi rezultatelor deosebit de bune obținute de  Fundația Preasfânta Fecioară Maria, în anul școlar 2004-2005,  aceasta a primit certificatul de instituție asociată  UNESCO. Nivelul preprimar al școlii obține acreditarea prin OMEC 5648/14.11.2006, iar nivelurile primar și gimnazial, se acreditează prin OMEN 3618/19.06.2014.

Pentru nivelul de învățământ „liceal”, profilul „pedagogic”, calificarea profesională „învățător – educatoare”, s-a obținut autorizarea de funcționare provizorie, prin OMENCS Nr. 3490/28.03.2016.

Noul proiect a obținut ÎNALTA BINECUVÂNTARE A PREAFERICITULUI PĂRINTE PATRIARH DANIEL în anul 2016.

Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

Bibliografie:

Radio România Cultural

Sursă foto: mnlr.ro

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
4. Totul ia timp și timpul ia tot.
5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

A îmbrățișat viața călugărească de timpuriu, ajungând pe rând frate, monah, arhimandrit și stareț. Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, se alătură de bunăvoie Regimentului 21 Infanterie “Ilfov” și pleacă la luptă. Pe front, oferă povețe, ține predici prin care ridică moralul soldaților și oficiază slujbe. Înconjurat de zgomotul armelor, este rănit și cade prizonier. Cu toate acestea a condus cu vitejie Regimentul “Feldioara”, reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Pentru toate acestea, părintele Justin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român, fiind singurul cleric care a primit acest ordin.

Confesor al soldaților români  

Se naște la 26 octombrie 1867, în comuna Obilești Noi, județul Ilfov. Crescut în duhul dragostei față de cele sfinte, junele prinde drag de biserică, iar la vârsta cuvenită intră ca frate la Mănăstirea Cernica. După o bună bucată de vreme este tuns în monahism, fiind avansat până la treapta de stareț. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913, părintele Șerbănescu va îndeplini funcția de confesor onorific în cadrul Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. Drept răsplată pentru devotamentul și curajul de care a dat dovadă, va fi decorat cu medaliile “Răsplata muncii pentru Biserică” şi “Avântul Ţării”.

Din momentul intrării României în focurile primei conflagrații mondiale la 14/27 august 1916, părintele Justin Șerbănescu s-a alăturat Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. În calitate de confesor, a participat la luptele din Transilvania oferind povețe și îmbărbătând pe soldați. Curajul l-a costat scump, iar în ziua de 17/30 septembrie 1916, părintele este rănit.

Călugărul din linia întâi

După câteva zile petrecute la infirmerie, pe 16/29 octombrie revine în mijlocul ostașilor din Brigada 8 Infanterie care lupta pe Valea Azugăi. Când trupele inamice ocupaseră Predealul, părintele se alătură ostașilor din Regimentul “Feldioara”, lupta finală dându-se la Clăbucet. A curs mult sânge, comandantul și ofițerii erau grav răniți, iar regimentul era în totală dezordine. Văzând cele întâmplate, părintele Șerbănescu a luat frâiele în mână și a început să comande. Mai întâi a mobilizat gorniștii să vestească înaintarea, după care a dirijat contraatacul reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Trupele române au luptat până la epuizare. La 16/29 noiembrie 1916, soldații nu au mai putut rezista și au căzut în mâinile inamicului. Părintele Șebrănescu a fost luat prizonier, dar a reușit să evadeze în iulie 1917. A rătăcit prin munți, iar al sfârștitul lunii februarie 1918, a ajuns la Galați, loc în care se afla Regimentul 21 Infanterie “Ilfov”.

Vitejia clericului ajunsese până la urechile conducătorilor. În urma acțiunilor sale, autoritățile au decis să-i ofere Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român. “Pentru vitejia, destoinicia şi iubirea de Patrie, ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă că şi-a îndeplinit cu un mare devotament îndatoririle ce avea ca confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul „Feldioara” a pierdut în lupte aproape pe toţi ofiţerii şi că comandantul căzuse rănit pe Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispersaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului”, se motiva prin Înaltul Decret.

Dar șirul distincțiilor nu s-a oprit aici. Prin Înaltul Decret nr. 1264 din 15 iunie 1917, locotenentul preot Justin Șerbănescu a fost avansat la gradul de căpitan. Pe 15 august 1918, va primi din partea atașatului militar al ambasadei Franței din România “Crucea de război cu lauri.”

Ultimele campanii

Ajuns la 51 de ani, părintele nu s-a dat în lături de la noi provocări. Odată cu reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918 cere să fie mobilizat și îndeplinește funcția de confesor militar la Divizia 2 Vânători. Le va fi alături militarilor la marile lupte din Transilvania și Ungaria, urmând ca la 4 august 1919, să figureze printre militarii care intră în Budapesta. A fost ultima campanie majoră la care participase. În urma vârstei înaintate și a condițiilor de pe front, o lasă mai moale. Vreme de un an de zile va sluji la Spitalul Militar “Regina Elisabeta”, unde avea funcția de confesor. După această perioadă va reveni la Mănăstirea Cernica în calitate de arhimandrit. Chiar dacă nu mai participa la lupte, conducerea Armatei Române a decis să-l avanseze la gradul de maior în baza Înaltului Decret nr. 1951 din 1 octombrie 1927. Între 1932 și 1940, este uns confesor de divizie în Garnizoana București, grad din care va cunoaște retragerea.

Surse:  Drd. Gabriel-George Pătrașcu, Protosinghelul Justin Șerbănescu-Singurul preot militar cavaler al ordinului militar de razboi ,,Mihai Viteazul”, în Misiunea, 2014.

Inteligența, râvna și devotamentul de care dădea dovadă, i-au atras simpatia episcopului Melchisedec Ștefănescu, care îl ia sub aripa lui protectoare. După cinci ani petrecuți pe băncile Academiei din Kiev, tânărul revine în țară și este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. Odată intrat în cler se va muta la București, unde i s-au deschis noi oportunități. Prin încredințarea Sfântului Sinod, preotul Constantin Nazarie este numit organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Din anul 1915 și până în 1922, s-a ocupat de buna funcționare a Serviciului Religios al Armatei și a redactat lucrări dedicate preoților din lina întâi. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

Sub aripa unui mare ierarh

Vine pe lume la 16 martie 1865, în satul Grădiștea, județul Tecuci, într-o familie de țărani răzeși. Tatăl, Gheorghe Nazarie, era un apropiat al bisericii din sat îndeplinind funcția de cantor. Junele a fost crescut în duhul dragostei de cele sfinte, iar la vremea cuvenită a studiat la școala primară din Bacău, urmând ca din anul 1881, capul familiei să-l dea la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Absolvă prin 1885, după care se îndreptă către o altă instituție cu profil teologic, Seminarul ,,Veniamin Costachi” din Iași. Aici, se face ușor remarcat prin ambiție, rezultate excepționale și purtare exemplară. După cei patru ani petrecuți la Roman și alți trei la Iași, tânărul Constantin, care ajunsese la vârsta de 23 de ani, își face bagajele și o apucă spre Academia Teologică din Kiev. Având în vedere posibilitățile reduse ale familie, tânărul intră sub aripa protectoare a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, cel care îi trimite bani pentru haine și acoperă alte costuri necesare studenției. Grija marelui ierarh pentru Constantin începuse încă din timpul petrecut la Iași, când a beneficiat de salariu în urma funcției de copist pe care o îndeplinea în cadrul Episcopiei Romanului.

A petrecut cinci ani pe băncile Academiei din Kiev. Nimic nu anunța moartea protectorului său la 16/29 mai 1892. Prin testament, episcopul cere înființarea unei fundații menite să acorde burse de studiu la Academia din Kiev, iar biblioteca impresionată pe care o deținea a fost lăsată în grija Academiei Române. Între timp, Constantin devine un bun cunoscător al limbii ruse. Îl citește pe Dostoievski, unul dintre cei mai grei autori ruși după părerea sa, și începe să-l studieze pe Tolstoi. Tot acum face mai multe traduceri de texte bisericești, urmând ca la întoarcerea în țară să intensifice activitatea.

Strămutarea la București

Timpul trecuse fără băgare de seamă. Constantin adunase 28 de ani și s-a reîntors în țară. Își tipărește lucrarea de licență, pe care o închină părintelui său spiritual. Tot acum face stagiul militar amânat până la terminarea studiilor. Pe 1 septembrie 1894 este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. În paralel avea în atribuție și funcția de director la Cancelaria Episcopiei Romanului. Se cunoaște cu Maria Stupcanu, fiica preotului Vasile Stupcanu, se plac, iar la scurtă vreme se căsătoresc. Destinul avea să-i lase împreună doar zece ani, asta pentru că soția a decedat în anul 1904.

La nici 31 de ani, teologul Constantin Nazarie a fost uns preot în Catedrala din Roman de către Episcopul Ieronim, urmând ca la finalul lui 1896 să fie numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. Ulterior, a fost transferat la Seminarul Central din București, îndeplinind aceleași atribuții ca la Roman. Odată cu mutarea la București i s-au deschis noi oportunități didactice, cea mai importantă fiind promovarea în funcția de profesor la Facultatea de Teologie, la Catedra de Morală. Ascensiunea academică a continuat cu numirea în funcția de profesor titular la 20 decembrie 1904, iar din 1 februarie 1906, director al Internatului Teologic.

Când ești chemat în linia întâi

De-a lungul timpului, nu a refuzat nicio provocare. A organizat și prezidat primul Congres al profesorilor de religie ținut la București în 2-5 octombrie 1912. Evenimentul a fost  un real succes, motiv pentru care i-a fost încredințat și primul Congres al clerului ortodox din România Mare. Dar cea mai dificilă misiune la care Dumnezeu l-a chemat a fost aceea de organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Și-a început misiunea în anul 1915, prin încredințarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Pentru a deveni preot militar, candidații aveau de îndeplinit următoarele cerințe: să fie titrați în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară și să nu aibă vârsta mai mare de 45 de ani, și nici mai mică de 30.  Numirea se făcea de către Ministerul de Război la recomandarea episcopului și mitropolitului dintr-o anumită dieceză. Preoții care erau selectați intrau sub regimul legilor militare, iar misiunea lor era: să însoțească trupele unde vor merge în timpul mobilizării; să dea povețe ce se impun de împrejurări; să facă servicii religioase fără ezitare.

Părintele Nazarie nu s-a lăsat intimidat de misiunea care îi atârna pe umeri. Chiar în anul numirii, a redactat două lucrări capitale pentru preoții ce urmau să se alăture trupelor: Instrucțiuni asupra atribuțiilor preoților de armată și Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Rege, Oaste și Popor în vreme de război. După campania din 1916, a redactat în colaborare cu Iconom Vasile Pocitan, subprotoiereul preoților de armată, broșura Înarmarea sufletească a ostașului român. Însă greul era abia la început. Serviciul Religios al Armatei necesita multă migală și dialog, asta pentru că biserica și armata trebuiau să ajungă la un limbaj comun. De la numire și până la mobilizarea din august 1916, protopopul Constantin Nazarie a pus pe picioare Serviciul Religios al Armatei.

Jertfa nu rămâne niciodată nerăsplătită

Misiunea abia începuse. La 8 iulie 1916, a prezentat șefului Marelui Stat Major un document în zece puncte intitulat Dispozițiuni relative la îmbrăcămintea preoților în vreme de mobilizare și de război. Însă lucrurile nu mergeau în direcția potrivită. “Am constatat că foarte puţini dintre domnii comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor preoţilor de armată, care cer ca ei (preoţii) să fie poftiţi la diferite solemnităţi ale unităţilor de trupă; ba unii dintre domnii comandanţi consideră numitele Instrucţiuni ca necesare de ştiut numai de către preot.  Am rămas cu impresia că preotul nu e încă încetăţenit, nu e încă bine fixat în rândurile armatei (…)  Răul acesta se poate măcar în parte remedia şi de aceea vă rog a da ordin celor în drept să poftească pe preoţi la solemnităţi şi să dea cuvenita atenţie Instrucţiunilor pentru preoţii de armată, ca astfel să se facă legătura necesară între preot, comandant, ofiţeri şi trupă ”, sublinia părintele Nazarie.

Cu toate acestea, în campania din 1916-1918, au fost mobilizați 252 de preoți. În urma eforturilor sale, generalul Alevra spune despre protopopul Nazarie următoarele: “Înainte încă de a intra în campanie dezinteresat şi fără nici o plată, s-a ocupat de reglementarea activităţii preoţeşti, pe timp de război, făcând Marelui Stat Major, în acest scop, diferite propuneri. În timpul campaniei P.C. Sa, verbal şi prin diferite circulări, a dat Preoţilor toate îndrumările trebuincioase pentru îndeplinirea înaltei şi delicatei lor misiuni.”

Devotamentul și munca părintelui au fost răsplătite prin acordarea ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

Surse: Comandor (r) prof. dr. Aurel Pentelescu, Ionuţ-Constantin Petcu,  Preotul Iconom Stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), șeful Serviciului Religios al Armatei Române în Războiul pentru Întregirea Neamului, în revista Misiunea, 2015.

Școlit de dascăli greci și nobili francezi, Constantin Năsturel-Herescu, a cunoscut viața pe front, a fost vistierul domnitorului Bibescu Vodă și a fraternizat cu idealurile revoluției din 1848. Simțindu-și sfârșitul aproape, își întocmește testamentul și hotărăște înființarea unei comisii care să ofere o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești. Din păcate, intenția se soldează cu un eșec, dar Alexandru Odobescu îl sfătuiește să pună acești bani sub administrarea Societății Academice Române. Din 1874 și până azi, Academia Română acordă anual premii pentru trei categorii, iar de-a lungul timpului, printre laureați s-au numărat George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și mulți alții.  

Viața boierilor români de secol XVIII

Spița familiei Năsturel, își are obârșia în satul Fierăști, cunoscut astăzi sub denumire de Herăști, judeţul Giurgiu. De-a lungul veacurilor, din rândul descendenților s-au ridicat mari personalități precum Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, logofătul Udriște Năsturel, unul din cei mai buni prozatori români ai secolului al XVII-lea, și nu în ultimul rând generalul Constantin Năsturel-Herescu. Tatăl lui Constantin era fiul Marelui Ban Radu Năsturel, unul din marii boieri ai secolului al XVIII-lea, care înzestrase Bucureștii cu spitale, mănăstiri și biserici. Feciorul Banului Radu a dus o viață retrasă, departe de presiunea funcțiilor de conducere, dedicându-se total celor doi copii: Constantin și sora sa măritată mai târziu cu logofătul Alexandru Scarlat Ghica.

Născut în inima Bucureștilor, pe la 1796, singurul băiat al familiei, a fost crescut în puf și nu a dus lipsă de nimic. Educația sa era considerată net superioară pentru acele vremuri. Pe lângă dascălii greci, în Țările Române și Moldova, se găseau nobili francezi care părăsiseră Parisul din pricina revoluției celei mari. Bucureștiul și Iașul, fuseseră luate cu asalt de marchizi și baroni care se ocupau îndeaproape de educația tinerilor de neam ales. La nouăsprezece ani, după ce ieși din mână dăscălimii franceze, tatăl său îl însurase cu Elena Băleanu în vârstă de doar treisprezece ani.

Experiența frontului și întoarcerea acasă

Tânărul Herescu făcea partea dintr-o galerie selectă alături de Văcărești, Filipeșci, Corneșci, Băleni, Crețuleșci și Bălăceni. Dornici după o schimbare în peisajul politic subjugat Porții Otomane, aceștia își puseseră în gând să scape țara de jugul turcesc. În timpul Eteriei, doisprezece boieri, în frunte cu Constantin Năsturel-Herescu, semnară un act prin care se legau cu jurământ, că de va pieri unul dintre aceștia, familia răposatului să fie susținută financiar de cei rămași în viață. În anul 1821, Herescu se refugiase la Brașov, ca mai toată boierimea țării. Doi ani mari târziu, nemaisuportând situația tensionată, decide să plece în Rusia, după modelul generalului Costake Scarlat Ghica. Ajuns în țara cu pricina, Constantin s-a înrolat în armată și a servit într-un regiment de Ulani. De acum, viața plină de strălucire din București, mâncărurile alese, hainele scumpe, lăsaseră locul unui trai aspru, presărat cu multe neajunsuri și nedreptăți din partea Țarului Nicolae. Pe la 1827 revine în țară, total transformat. În locul boierului risipitor, care nu se uita la galbeni când avea vreo dorință, a răsărit un econom, grijuliu și cu măsură în toate. Dar, și în aceste condiții, casa, mâncărurile și hainele sale, rămâneau peste media locuitorilor din Țara Românească.     

A rămas în istorie datorită unui testament

Sub domnia lui Bibescu Vodă, fusese numit în funcția de vistier. Camaraderia cu C.A. Rosetti, l-a făcut să devină unul din primii boieri care au adoptat ideile revoluției de la 1848. În timpul domniei lui Știrbei Vodă, Herescu reintră în armată și este numit Mare Ban și Spătar al oștirii. Din mariajul cu Elena Năsturel, nu se născuse nici un copil. La 1855,  problemele de sănătate îl pun pe gânduri, astfel, decide să-și întocmească din timp testamentul, prin care lăsa o bună parte din avere Bisericii Sfânta Vineri. Acesta a dorit să înființeze o comisie compusă din Mitropolitul Țării, Președintele Corpurilor legiuitoare, un membru al Comisiei centrale de la Focșani, o mână de miniștrii, judecători și profesori, care trebuiau să strângă și să dea din averea sa câte o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești.

Din nefericire, intenția se soldează cu un eșec. În acest context, la 1871, testamentul suferise unele modificări. Doi ani mai târziu, Alexandru Odobescu, îi propusese ca în locul acelei comisii, să lase o parte din avere pe seama Societății Academice Române. “Betrânul general îmbrățișa această ideiă. Numai avu pace, pene când advocatul seu, împreună cu mine, nu’i făcurăm testamentul așa cum îi spusesem eu în scrisoarea mea”, nota la acea vreme Odobescu. Din donația generalului, Academia Română oferă anual premii pentru următoarele trei categorii: 1) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 5.000 lei, ce se acordă celei mai bune lucrări în limba română pe marginea unui subiect propus de Academie, din domeniile istorie, arheologie, lingvistică, literatură, științele morale și politice; 2) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 4.000 lei, care se acordă unei lucrări din domeniul  literaturii, al istoriei, filosofiei și artei, publicate în timpul anului respectiv; 3) Marele Premiu Năsturel-Herescu, în valoare de 12.000 de lei, este acordat odată la patru ani celor mai bune lucrări apărute în acest interval.

De-a lungul timpului, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Pr. Dr. Ioan Sârbu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță, și mulți alții, s-au numărat printre câștigătorii unui premiu Năsturel-Herescu. Generalul mai trăii doar un an după instituirea distincțiilor. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1847, își dădu ultima suflare, iar odată cu el se stinse ultimul reprezentant al Năstureilor.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.

Și-a afierosit întreaga viață școlii și școlarilor. Sub bagheta lui, educația din județul Mehedinți cunoaște o înflorire semnificativă: 260 de noi unități de învățământ, frecventate de cinci mii de elevi. Domnitorul Alexandru Ghica, nu-l vede cu ochi buni și-l aruncă în închisoare. Era prima zală dintr-un nesfârșit lanț al nedreptăților. Cu toate acestea, profesionalismul și pasiunea sa, aveau să-i aducă noi sarcini în ogorul educației. După ce izbutește organizarea școlii de candidați din Câmpulung, Brezoianu câștigă admirația domnitorului Gheorghe Bibescu, care îl urcă la rangul de pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar în paralel traduce, prelucrează și publică o serie de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele vremuri.

Instruiește viitorii dascăli și ridică noi unități școlare

Pe ulițele prăfuite ale Bucureștiului de odinioară, se naște pe la 1817, Ioan Brezoianu. Iubitor de carte și sârguincios din fire, acesta urmează cursurile de la Sfântul Sava, unde îl va avea coleg pe viitorul președinte al Consiliului de Miniștri, I. Em. Florescu. Dar, poate că cea mai însemnată întâlnire din acea perioadă, a fost cu profesorul de științe matematice, Petrache Poenaru. Absolvă pe la 1837, apoi este repartizat profesor la școala superioară din Cerneți, reședința județului Mehedinți din acele timpuri. Sosirea lui Brezoianu se face rapid simțită. Actul educațional se îmbunătățește considerabil, iar Eforia școalelor transformă vechea instituție în școală normală de învățători. Atunci, dascălului Brezoianu i se oferă o nouă misiune. Mai întâi, trebuia să se îngrijească de formarea viitorilor învățători, apoi să cutreiere districtul Mehedinți din comună în comună, și să identifice locurile unde vor fi ridicate noi unități școlare. “Era măreț și înduioșător lucru, să ne fi văzut pe elevii mei și pe mine plecând din Cerneți cu traiestele la spinare. În vacanțele Pascilor și’n vacanțele cele mari începeam mesuratorile din sat în sat. Țeranii ne primeau cu bucurie, căci vedeau pe dată că nu semenam nici a greci, nici a catane, nici a zapcii; ghiceau ei că bine mare va eși din munca noastră” nota Ioan în anul 1881.

Un dascăl mazilit renaște din propria cenușă

În anul 1839, după o strașnică muncă de teren, în județul Mehedinți se deschiseseră nu mai puțin de 260 de școli, iar ponderea celor care frecventau cursurile urcase la 5.000 de elevi. După o asemenea izbândă, Ioan este chemat de urgență la București. Nu era vorba de o nouă misiune în ogorul educației, ci de o pedeapsă nedreapată. Domnitorul Alexandru Ghica bănuia că aceasta ar fi luat parte la complotul urzit de Mitică Gr. Filipescu pentru detronarea sa, prin urmare Brezoinanu este închis în incinta Școlii Sf. Sava. Ispășește șase luni de închisoare, dar în cele din urmă este eliberat și lăsat să revină la Mehedinți, însă nu pentru continua lucrarea, ci pentru a-și lua la revedere de la colectivul de acolo. Amicul să de la Craiova, Chiriță Vrăbiescu organizează un banchet în cinstea “mazilitului dascăl”, la care participaseră foști elevi, acum învățători pe la Motru, Dumbrava, Bahnița și Baia.  

Rămas fără slujbă, Ioan Brezoianu se întoarce la București. Norocul său s-a numit Ion Heliade Rădulescu, care l-a ajutat să ocupe un post de traducător la Curierul Românesc. Căderea lui Alexandru Ghica, a fost momentul care i-a permis să revină la matcă. Eforia școalelor îi încredințează o nouă misiune: organizarea școlii de candidați din Câmpulung. Face o treabă exemplară și câștigă pe loc simpatia muscelenilor. În 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu, se găsea în vizită prin părțile județului Muscel. Fără să anunțe, acesta asistă la o oră de-a lui Brezoianu și rămâne uimit de pregătirea elevilor, motiv pentru care îl numește pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni.

Trup și suflet pentru învățământul românesc

În București, la începutul anului 1848, acțiunile revoluționarilor erau în plină desfășurare. La auzul veștilor, Brezoianu apucă drumul Capitalei pentru a da o mână de ajutor capilor revoluției. După un an, se întoarce la Câmpulung, unde are parte de o nouă arestare. Trimis în fața comisiei ruso-română, care îi judeca pe revoluționari, este condamnat la câteva luni de închisoare. Din porunca lui Știrbei Vodă, școlile din Țara Românească își redeschid porțile. Se apelează din nou la serviciile sale și este trimis să înființeze o școală de candidați la Ploiești și să organizeze școlile rurale din Prahova.

Ducându-și misiunea la bun sfârșit, dascălul revine în București unde este numit cap de cancelarie la Obșteasca epitropie a orfanilor. Când izbucni forfota secularizării averilor mănăstirești, Brezoianu este numit în comisia documentară alături de Bogdan Petriceicu Hașdeu și Ștefan Grecianu. Profită de această ocazie și studiază chestiunea călugărilor greci din țară, muncă din care va lua naștere lucrarea “Monastirile dise închinate și călugării greci”. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar din 1868, vreme de patru ani, a fost membru în comitatul general al Teatrelor. Dar, în ciuda acestui cumul de funcții, inima lui a rămas în clasele înțesate cu elevi. Traduce, prelucrează și publică o seamă de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele timpuri: Învățătorul primar; Rudimentul agricol universal; Despre educațiunea numelor; Medicina și farmacia domestică; Elemente de istorie sântă, etc.

Prigonit de mișei pentru că forma generații de învățători, hulit de hapsâni pentru că se încăpățâna să creadă într-o națiune liberă și educată, Ioan Brezoianu a rămas în istorie drept ctitorul neobosit al învățământului autohton. Pleacă din această lume la 66 de ani, obosit după atâta alergătură printre școli și școlari.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.

Motto: “Viața mea începe cu ridicarea cortinei și se sfârșește cu cădere ei” – Costache Caragiale

Neajunsurile familiei Caragiale

Vede lumina zilei în Bucureștii anului 1815, într-o familie numeroasă ce se confrunta cu mari lipsuri. Părinții au făcut tot posibilul pentru a le asigura cele trebuincioase odraslelor. Anastasia și Ecaterina, nu au fost date la școală, în schimb, Costache, Luca și Gheorghe, s-au putut bucura de emoțiile prin care trec majoritatea elevilor. Dintre cei trei, Kosty, după cum era alintat, a dovedit reale calități artistice. “Aveam o mare plăcere de a imita tot ce vedeam”, spunea acesta în paginile autobiografiei sale. La vârsta de șaisprezece ani, neajunsurile sufocă de-a binelea familia Caragiale, astfel, tânărul va trebui să-și câștige singur pâinea. Tatăl își puse odrasla sub ascultarea unui boier, convins că așa va căpăta o slujbă bună. Văzându-l pe Costache, jupânul îl măsură din cap până în picioare gândindu-se cum să-l folosească. “N’are să asculte pe cinece altul decât pe vătaful ogrăzii. Slujba ăi va fi prea ușoară: îmi va da ciubuc. Va îngriji de straiele mele, va veni după trăsura mea câte odată, și alta nimic“, conchise autoritar stăpânul. La auzul acestor cuvinte, tatăl nu a mai stat la discuții și plecă indignat spre casă.

Nu știm exact cu ce s-a ocupat până la înființarea trupei aflată sub patronajul Filarmonicei lui I. Eliade și Ion Câmpineanu. Cert este că odată văzut anunțul pentru preselecție, tânărul nu mai stă o clipă pe gânduri. Talentul nativ dublat de călăuzirea maestrului C. Aristia, l-au propulsat rapid către debut. S-a întâmplat în noiembrie 1835. I. Curie nu putea juca în acea seară, astfel, Costache a intrat în locul lui. A primit aplauze la scenă deschisă, iar criticii s-au întrecut în cuvinte de laudă la adresa debutantului.

Sforțări la Iași, aplauze la Botoșani

Din nefericire, trupa a ființat doar două stagiuni, iar gândul de a face teatru devenea iarăși ceva imposibil. Câmpineanu, asemeni unui părinte grijuliu, le asigurase foștilor membri câte o slujbă. Costache nu primise postul de funcționar cu care era ademenit și visa în continuare că va juca pe marile scene. Zilnic, se perinda în jurul fostului teatru asemeni unei stafii. “Sărutam culisele, îmi vedeam parcă desenate pe dânsele triumfurile mele, mă visam în rolul lui Zeid, lui Zamor. Aveam aplauze, strigături, premii. Dar vai, doamna mea! Realitatea pierise, și eu mă înturnam acasă foarte slăbit”, scria printre lacrimi Costache. Disperarea ajunsese la un grad atât de ridicat, încât se hotărâ să plece în Grecia pentru a-și continua cariera.

Într-o zi, își odihni ochii asupra unui articol din gazeta “Albina românească”. Din cuprinsul ei, Costache luă cunoștință de spectacolele din capitala Moldovei, și abandonă pe loc gândul de a părăsi țara. La acea vreme, spectacolele de teatru românesc erau o raritate, ieșenii se mulțumeau să asiste la reprezentațiile trupei străine condusă de doamna Frisch. Caragiale ajunge la Iași pe 19 martie 1838. Vreme de șase luni, a bătut la toate ușile pentru a pentru a înjgheba o trupă de actori, dar fără sorți de izbândă. Ajunsese atât de sărac, încât iarna nu avea pe el decât o cămașă. Părăsește urbea la 15 octombrie și se îndreptă spre Botoșani. Publicul de acolo era tare dornic să vadă teatru românesc. Strânge o trupă de diletanți și începe să dea spectacole. Succesul era de-a dreptul fulminant, botoșănenii gustau teatrul lui Costache, iar reprezentațiile veneau în cascadă.

Tras pe sfoară de guvern

Dar, cu toate acestea, tot nu era mulțumit, își dorea mai mult. Activitatea de la Botoșani era doar o părticică din ceea ce și-ar fi imaginat, visul său era să joace pe o scenă mai mare, prin urmare revine la Iași. În 1839 reclădește trupa, și găsește un protector în persoana lui  T. Stamati, profesor de fizică la Academia Mihăileană. Pe 16 septembrie 1839, are loc premiera spectacolului “Saul” de V. Aljieri, unde Costache juca rolul principal. Prin acest spectacol, se inaugura prima stagiune de teatru moldovenesc permanent.

Trupa românească câștigă aprecierea publicului ieșean. Stagiunea se încheie în 1840, iar guvernul fondează un comitet teatral care să se îngrijească de toate trupele. Un lucru îmbucurător la prima vedere, dar trist dacă vedem cum a evoluat treaba. Pentru început, trupa doamnei Frisch primise din partea guvernului o subvenție de 600 de galbeni, în timp ce trupei românești îi revenise doar 200 de galbeni. Mai mult, străinii putea da trei spectacole pe săptămână, în timp ce românii nu avea dreptul decât la unul singur. Lovitura de grație urmează abia acum. Pentru că trupele împărțeau același spațiu, doamna Frisch a fost numită la conducerea ambelor efective, astfel Costache devenea un simplu actor.

Trece prin Oltenia, apoi revine la București

Cu toate acestea, nu protestează și continuă să slujească teatrul. I se dau mai puține roluri, iar în stagiunea 1841-1842, nu se mai pomenește nimic de el. Faptul că nu mai era dorit la Iași, l-a determinat să se întoarcă definitiv la București. Neavând nicio subvenție, și-a cheltuit toate economiile pentru a deschide prima stagiune pe 21 martie 1845. Publicul bucureștean, însetat de teatru, a epuizat rapid biletele, iar în seara premierei cei care nu mai prinseseră loc cereau să fie primiți în picioare. Vreme de trei stagiuni, trupa lui Costache a jucat cu casa închisă. Tulburările pricinuite de revoluția din 1848, l-au făcut să plece la Craiova, alături de alți actori bucureșteni. Sprijinit financiar de boierii Filișanu și Pera Opran, Caragiale începe o serie de spectacole în sala Oteteleșanu. Erau primele spectacole românești din Oltenia. Aplauzele și chiuiturile publicului la fiecare final de spectacol s-au întins pe o bună bucată de vreme. Dar, în toamna lui 1850, poposește în Craiova, un actor ieșean pe nume Costache Halepliu, care introduce în repertoriu spectacolul “Baba Hârca”. Piesa, destul de controversată pentru acele vremuri, a dus la reacții virulente, culminând cu afurisirea din partea episcopului de Râmnic.

Costache nu se mai identifică cu acest gen de spectacole și se întoarce la București. În 1852, cu ocazia deschiderii “Teatrului celui Mare”, este numit director alături de Ioan Wachmann. Conduce cu dibăcie vreme de trei stagiuni. În 1853, oamenii se plictisiseră de repertoriul grav al naționalului, își doreau niște spectacole care să le descrețească frunțile. A continuat să joace până în 1865, când s-a retras temporar din lumina reflectoarelor dedicându-se avocaturii. După unii, Costache ar fi studiat dreptul la Paris, sprijinit de cumnatul său Gheorghe Coemgiopol, și ar fi fost pe rând avocat, apoi judecător de ocol. Își încheie socotelile cu viața pe 13 februarie 1877, în urma unui atac de cord.

Surse: I. Diacu-Xenofon, “Viața și opera unui nedreptățit: Costache Șt. Caragiale, primul director al Teatrului Național din București”, 1940.

Motto: “Cu noi este Dumnezeu, fraților! În numele Lui răsculați-vă și îngerul răzbunării dumnezeiești va atinge pe tot vrăjmașul și va doborâ și cal și călăreți, carele și armele lui vor fi risipite ca pulberea și planurile lui împrăștiate ca fumul. La arme Români, la armele mântuirii”- Ion Heliade Rădulescu.

Progresiști vs Reacționari, o luptă inegală?

Anul 1848, viața politică din Țara Românească începe să fie tulburată de anumite personalități care plănuiau o schimbare majoră, astfel, apar progresiștii și reacționarii. Primii erau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale: cărturari, intelectuali și oameni simpli. De cealaltă parte, îi avem pe boierii care dețineau pământ, moșierii, dar și o serie de oameni cu carte. Forțele progresiștilor erau îndreptate către schimbarea destinului țării, însă piedicile ce se iviseră în cale îngreunau misia. Pe lângă opoziția reacționarilor, trei mari imperii se ridicaseră împotriva lor: Turcia, putere suzerană, apoi Imperiul Habsburgic, care era reprezentat prin Casa de Austria, și nu în ultimul rând Rusia Țaristă.

Bătălia ce se iscă între cele două grupări scoase la suprafață o serie de personalități: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sturza, C.A. Rosetti, Heliade Rădulescu, Ion Brătianu, etc. În rândul acestei galerii de vază, s-au strecurat și figuri bisericești, fără de care lupta pentru afirmarea conștiinței naționale nu ar fi avut sorți de izbândă. Amintim aici pe ilustrul progresist Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, om de mare cultură și întemeietorul primului seminar organizat. Să nu uităm de arhimandritul Iuliu Scriban, ori de părintele Boldescu din Bârlad, oameni viteji și cu frică de Dumnezeu. Dar, un rol capital avea să-l joace părintele Radu Șapcă, mai pe scut Popa Șapcă, după cum i-a rămas numele în hrisoave.

Eșecul din Moldova și izbânda din Muntenia

În ziua de 27 martie 1848, revoluționarii conduși de Kogălniceanu, Alecsandri și alții, trec peste cuvântul domnului Mihail Sturza, și își dau întâlnire într-o sală publică din Iași. Liderii țin cuvântări, publicul ovaționează îndelung, iar în final se fixează un program care se dorea a fi o constituție. Asemenea manifestări nu puteau fi tolerate. Din porunca domnului, soldații sparg ușile și-i arestează pe conducătorii răscoalei. O parte dintre ei au reușit să se erijeze la timp din sală și se refugiază ba prin Bucovina, ori prin alte regiuni. Dacă în Moldova revoluția căzuse într-o singură zi, ei bine, în Muntenia lucrurile au mers atât de bine, încât au reușit să pună un nou guvern. Muntenii îi aveau drept lideri pe: Heliade Rădulescu, Alexandru Golescu, Constantin Magheru, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, iar în frunte lor stătea Nicolae Bălcescu.

Progresiștii risipiți care încotro, s-au reunit în județul Romanați pentru a pune la cale un nou plan de acțiune. Părintele Radu Șapcă păstorea prin apropiere, mai exact în satul Celei. Documentele pe care le avem sunt foarte sărace când vine vorba de copilăria sfinției sale, ce știm este că și tatăl său a fost preot în același sat. Popa Șapcă era la curent cu tot ce se întâmplă în țară, și făcea parte din societatea revoluționară “Dreptate și Frăție”, înființată de câțiva călugări în primăvara lui 1843.

Proclamația de la Izlaz, scânteia care aprinde focul

În seara zilei de 6-7 iunie, ultimii fugari din București ajung în satul Izlav aflat în vecinătatea Romanațiului. Aici vin și Heliade Rădulesc, Christian Tell, Alexandrescu, Plesoianu și părintele Șapcă. După lungi discuții, revoluționarii s-au decis să pornească atacul. Între timp, sunt trimiși oameni prin satele dimprejur ca să anunțe o mare adunare la Izlaz în dimineața zilei de 9 iunie. Câmpia a fost rapid împânzită de mulțime mare care aștepta să asculte discursurile liderilor. În centru se găsea o masă mare pe care erau așezate crucea, evanghelia și un butoi plin cu apă sfințită. Părintele Radu Șapcă înmoaie busuiocul în apă și aghiesmuiește mulțimea. În jurul mesei stau conducătorii în frunte cu Heliade Rădulescu, care dă citire faimoasei proclamații de la Izlaz:

Cuvântarea continuă cu un aplomb de neînchipuit, iar mulțimile ovaționează îndelung pe Heliade Rădulescu. Odată încheiată citirea proclamației, părintele Radu Șapcă ține o predică plină înflăcărare, apoi îngenunchează și rostește o rugăciune. Mulțimea entuziasmată a mărșăluit spre Caracal cu tricolorul în frunte. Gheorghe Magheru i-a întâmpinat cu flori, în dangătul prelung al clopotelor. Domnitorul Bibescu, înspăimântat de elanul maselor, încearcă să înăbușe revoluția. Magheru primise de ceva vreme o misiune militară din partea lui Bibescu. Cum situația o cerea, domnitorul poruncește exterminarea capilor revoluției. Va trăda Magheru? Nicidecum! Ignoră ordinul și se așează în fruntea celor 200 de dorobanți care mărșăluiau spre Craiova.

“TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!”

De la o zi la alta, revoluționarii câștigă tot mai mulți simpatizanți. Cuceresc Oltenia, și se îndreptă vertiginos către București, unde urmau să se întâlnească cu o mână de tineri în frunte  cu Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, frații Brătianu, Alexandru Golescu și Mitropolitul Nifon. Pe 11 iunie, la ora patru dimineața, clopotele mitropoliei și al celorlalte biserici risipesc liniștea văzduhului. Mulțimile se adună în strada Lipscani, iar unul dintre revoluționarii tineri dădu citire proclamației de la Izlaz. Mulțimea izbucni în urale și porni către palatul domnesc strigând: “TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!”

Când văzu hoardele de revoluționari strânse în fața palatului, domnul Bibescu acceptă să primească o delegație în frunte cu Nicolae Golescu care îi prezentă constituția spre aprobare. Cuprins de spaimă, domnul semnă pe loc și numi un guvern revoluționar. Patru zile mai târziu, 15.000 de oameni se adunară pe Câmpia Filaretului, numită și Câmpia Libertății. Acolo, se sfințesc steagurile tricolore și se numește un comandat al gărzilor cetățenești.

Popa Șapcă, agent al revoluției

Lipsa de experiență a revoluționarilor avea să-i coste scump. Mai întâi, au lăsat la finanțe pe boierul Herescu, fost membru în guvernul Bibescu, apoi la comanda armatei pe coloneii Odobescu și Solomon, simpatizanți ai vechii orânduiri. La două zile după constituirea noului guvern, comandanții armatei îi arestează pe Heliade Rădulescu, președintele guvernului și câțiva membri care erau de față. Poporul aflase de trădarea celor doi și se năpusti în toiul nopții cu furci și topoare pe Dealul Spirei. Trădătorii nu au avut cale de scăpare, astfel, membrii guvernului au fost eliberați.

Când au văzut că figura nu a ținut, reacționarii anunță cu surle și trâmbițe că armatele rusești și turcești sunt pe drum și vor să aresteze guvernul provizoriu. Panica începe să guverneze tabăra progresistă, scapă cine poate. În acest context, reacționarii numesc o căimăcănie, adică un locțiitor de Domn. Ion Brătianu și alți tineri care nu fugiseră, au mobilizat mulțimile și spre seară aduc guvernul înapoi de la Târgoviște. Între timp, Popa Șapcă nu veni la București, ci rămăsese în Romanați. Acolo, a cutreierat prin sate și a propovăduit ideile noului guvern. Era un agent de legătură între săteni și ocârmuirea de la București. Devine atât de popular, încât intră în tradiția orală fără să bage de seamă. Aproape că nu eram om care să nu fi auzit versurile: “Vine, vine, nu-ș ce vine/Popa Șapcă din Celei/Cu Goleștii câte trei!” sau “Să trăiască Popa Șapcă/ Că a scăpat țara de clacă/Și Goleștii câteși trei/ Că au fost cu toții și ei.”

Deznodământul tragic al revoluționarilor

Însă legăturile reacționarilor de la noi cu cei din afară, au înăbușit elanul noului guvern. Pe 13 septembrie, trupele turcești intră furtunos în București. Între mica armată și trupele otomane au loc ciocniri sângeroase, guvernul este silit sa abdice. O parte dintre revoluționari în frunte cu Heliade Rădulescu au fost arestați și duși în surghiun la Brussa. Dar Popa Șapcă? Ei bine, furia autorităților nu l-a ocolit nici pe el. Este acuzat “pentru înclinarea ce a avut-o cu lucrările trecutei revoluții” și închis la Văcărești. După alte surse, ar fi fost dus din arestul Mitropoliei la Văcărești și încarcerat la Brussa, unde a petrecut ani buni.

Surse: Prof. Univ. Constantinescu-Iași, “Popa Radu Șapcă, un conducător de frunte al revoluției din 1848”

S-a născut în România, dar a gustat celebritatea în America, țara tuturor posibilităților. După o reprezentație cu piesa “Le Rackets” pe Broadway, a primit propunerea de a interpreta rolul unui gangster într-un lung metraj. Acceptă pe loc și face un personaj de senzație în urma căruia marile companii de la Hollywood se luptă pentru semnătura lui. În decursul celor 50 de ani de carieră, a jucat în 30 de piese de teatru și în  peste 100 de filme, iar în 1973, jurații i-au acordat un Oscar onorific pentru întreaga activitate. Institutul de Film American l-a inclus pe lista celor mai mari vedete ale cinematografiei clasice americane. Azi aflăm povestea lui Edward G. Robinson, părintele celebrelor filme cu gangsteri americani.

Copilul născut să joace gangsteri

Povestea starului de la Hollywood începe pe strada Cantemir din București. Pe atunci era doar Edy Goldenberg, un puști dintr-o familie de condiție medie, care adora să joace hoții și vardiștii. Părinții visau să-l facă avocat sau comerciant, dar ițele destinului aveau să-l tragă către scenă. Din pricina vremurilor tulburi care amenințau România, familia Goldenberg părăsește țara și se stabilește în America, Edy avea doar zece ani. La 21 februarie 1904 ajunge la New York, unde urmează Liceul Townsend Harris, apoi City College. Printr-un concurs fericit de împrejurări, tânărul obține o bursă de studiu la Academia Americană de Artă Dramatică, unde aprofundează tainele actoriei.

Edward G. Robinson, Humphrey Bogart and George E. Stone în filmul Bullets or Ballots (1936)

Debutul în teatru vine imediat după terminarea războiului, într-o piesă cu tematică patriotică unde juca trei roluri. Se recomandă marelui public ca Edward. G. Robinson, și continuă să facă teatru. Ajuns cu piesa “The Racket” pe Broadway repudiază un succes fulminant, apoi plecă într-un lung turneu prin American. După încă o reprezentație reușită, de această dată la Los Angeles, Robinson este oprit după spectacol și i se propune un rol de gangster într-un film. Acceptă fără să mai stea pe gânduri. Într-un interviu acordat revistei Realitatea Ilustrată, acesta spunea: “Filmele acestea mi-au făcut o oarecare popularitate în lumea adevăraților gangsteri. Am primit numeroase scrisori de la celebrii gangsteri, scrisori de felicitare însă și de amenințare ca să nu exagerez dând-mi oarecari lămuri asupra mentalității lor.“

Vedetă la Hollywood și câștigător de Oscar

Odată ce și-a făcut debutul pe marele ecran, ofertele au început să curgă. În 1931, regizorul Mervyn LeRoy îi oferă rolul principal în filmul “Little Caesar”, unde intră în pielea gangsterului Caesar Enrico Bandello. După acest rol de zile mari, Robinson a semnat un contract pe termen lung cu cei de la Warner Bros. A petrecut o perioadă bună în lumina reflectoarelor în care a filmat pe bandă rulantă avându-i ca parteneri pe James Cagnney, Fred MacMurray, Charlton Heston, Glenda Farrell, și lista poate continua la nesfârșit. Robinson avea capacitatea de a aborda o paletă largă de roluri, dar cu toate acestea, nu a fost niciodată nominalizat la premiile Oscar. În 1973, jurații au hotărât să-i acorde un Oscar onorific, de care însă nu s-a mai putut bucura, pentru că a murit cu două luni înainte de ceremonie.  Statueta a fost ridicată de văduva Jane Robinson, care vizibil emoționată, a citit în fața publicului câteva frânturi din discursul de mulțumirea alcătuit de marele actor.

Interpretându-l pe Caesar Enrico Bandello în Little Caesar (1931)

Omul din spatele măștii

Avea o capacitate fantastică de a-ți face pielea de găină când îl vedeai pe marele ecran, numai că în spatele camerelor de luat vederi, Edward G. Robinson era de o sensibilitate și de o cultură cum rar se mai putea întâlni. Vorbea fluent șapte limbi și era un veritabil colecționar de artă, printre piesele cele mai valoroase erau tablouri semnate de Renoir sau Corot. S-a căsătorit în 1927 cu actrița Gladys Lloyd, însă mariajul nu a rezistat și s-a încheiat în 1956. Idila l-a costat scump, pentru a-și plăti acordul de divorț, a fost nevoit să-și vândă toate obiectele de artă din colecție. Asemeni marilor vedete de la Hollywood, Robinson era un bărbat șarmant, așa se face că după doi ani de la divorț avea să-și refacă viața alături de Jane Bodenheimer.

Robinson și câteva tablouri din colecția sa

Sensibilitatea de care pomeneam, nu a putut rămâne indiferentă în fața marilor orori ale istoriei. În 1930, Robinson a devenit un critic fervent al fascismului și al nazismului. Discursul politic a fost dublat de un gest altruist. Între 1939-1949, a donat peste 250 de mii de dolari unor organizații caritabile de război. Odată ce focurile au încetat, actorul a devenit portavocea grupurilor discriminate și a solicitat aceleași drepturi pentru toți americanii. Pe lângă discursul eminamente democratic, a organizat și o campanie pentru drepturile civile ale afro-americanilor, în urma căreia a câștigat aprecierea liderilor de culoare.

În urma unor probleme de sănătate, Robinson a fost internat de urgență la spitalul Mount Sinai din Los Angeles. Pe 26 ianuarie 1973, inima a încetat să mai bată, spectacolul vieții a luat sfârșit. Colegi, prieteni sau simpli admiratori, l-au condus pe ultimul drum la cimitirul Beth-El din Brooklyn.

Surse: 1) Wikipedia; 2) Realitatea Ilustrată, nr. 517, din 16 decembrie 1936.

Caius vine pe lume ca al doilea prunc al familiei Brediceanu. La insistențele tatălui său, avocatul Coriolan Brediceanu, tânărul se pune cu burta pe carte și învață mai multe limbi străine. În toamna lui 1896, urmează cursurile Facultății de Medicină la Viena, dar după un răstimp simte că locul lui nu este acolo și abandonează. Nu se depărtează de atmosfera academică și hotărăște să se înscrie la Facultatea de Drept. Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl va trimite pe front, unde se va ocupa de organizarea Gărzii Naționale a României de la Pola. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar după 1921 intră în corpul diplomatic al României. În această calitate îndeplinește funcția de ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Ultimii ani din viață îl găsesc la Sibiu, confruntându-se cu mari greutăți financiare și cu o boală necruțătoare. Comuniștii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor, iar lui Caius i-a fost suprimat dreptul la pensie.

Așchia nu sare departe de trunchi  

Pe 25 aprilie 1879, familia avocatului Coriolan Brediceanu primește un nou membru. Puștiul Caius, intrat de mic sub ghidaj patern, are parte de o educație aleasă. Începe studiile în orașul de baștină, apoi se transferă la Gimnaziul German din Sebeș și la Liceul German din Sibiu. Ultimele două clase liceale, se desfășoară la Liceul Sf. Sava din Capitală și la Liceul-internat din Iași. În toată această perioadă, tatăl său insistă ca tânărul să învețe mai multe limbi străine, care îi vor folosi pe viitor. Perioada studiilor superioare se consumă la Viena. Mai întâi, se înscrie la Facultatea de Medicină, însă nu se învârte prea mult printre halate albe și capitulează. Noua destinație va fi Facultatea de Drept, pe care o duce la bun sfârșit. În 1902, obține doctoratul în drept internațional și științe politice, iar în paralel frecventează cursurile de filosofie la Paris.

În calitate de diplomat   Credit foto: colecția MNB

Odată reîntors pe meleagurile bănățene, Caius se implică în organizarea campaniei electorale a tatălui său. Nu se descurcă rău, iar Coriolan ajunge deputat în circumscripțiile Oravița și Bocșa. Entuziasmat de succesul patern, juniorul, se avântă și el în politică. Era primăvara lui 1910, Caius ia startul în campania electorală și candidează din partea circumscripției Moravița. Rezultatul însă nu a fost cel așteptat. Numele Brediceanu nu se regăsea pe lista celor care obținuseră un mandatul de deputat.

Un bănățean la Conferința de Pace de la Paris

Înfrânt în lupta electorală, Caius mai primește o lovitură odată cu mobilizarea la bateria sedentară din Lugoj. Și cum lucrurile păreau că nu pot merge mai rău de atât, în februarie 1918, este trimis pe front. Nu se sperie cu una cu două. Luptă cu arma în mână, doarme în tranșee, iar în toamna aceluiași an pune osul la organizarea Gărzii Naționale Române din localitatea Pola. Vitejia de care a dat dovadă stârnește aprecierile camarazilor, și totodată îi aduce medalia Signum Laudis.

Caius Brediceanu (al treilea din dreapta) participând la dineul dat în cinstea celor 10 ani de existență a României reîntregite  Credit foto: colecția MNB

În noiembrie 1918, Caius revine la Lugoj, prilej cu care participă  ca delegat al județului Caraș-Severin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales notarul ședinței. Odată înfăptuită mult așteptata Unire, Caius Brediceanu este ales membru în Marele Sfat Național. Pe 3 decembrie, este însărcinat cu pregătirea locațiilor unde urma să se instaleze Consiliul Dirigent. În perioada 1919-1920, a reprezentat interesele Banatului în calitate de membru al delegației române la Conferința de la Pace de la Paris. Acolo, s-a reîntâlnit cu un vechi camarad din perioada liceului, inventatorul Traian Vuia. Caius avea mare încredere în sclipirea lui Vuia, așa că l-a numit în funcția de consilier tehnic al delegației. Înainte de a ajunge la Paris, pionierul aviației mondiale lucrase vreme de doi ani la biroul de avocatură al lui Coriolan Brediceanu. Caius se descurcă magistral, motiv pentru care este numit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine.

În misiune diplomatică la Rio de Janeiro, Vatican și Helsinki

Revenit în țară, Brediceanu se dă de partea guvernului conservator condus de ilustrul Take Ionescu. Devine rapid ministru și marchează o premieră: primul bănățean din România reîntregită care ocupă o asemenea funcție. În iarna anului 1927, la cererea prietenului Nicolae Titulescu, Brediceanu intră în corpul diplomatic al României ca ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Pe 25 aprilie 1928 ateriza la Rio de Janeiro, sediul central al misiunii diplomatice. Clima și problemele de sănătate din trecut nu-i dau pace, astfel, în iunie 1929 se transferă la Vatican, unde timp de șase ani, a îndeplinit funcția de ministru plenipotențiar al României. De aici, va pleca în ultima misiune diplomatică la Helsinki, de unde s-a întors pe 1 mai 1939.

Imagine din Rio de Janeiro   Credit foto: colecția MNB

Umilit până în clipa morții

Cel de-al Doilea Război Mondial îl găsește în casa familiei de la Sibiu. Finalul conflagrației aduce cu sine o perioadă neagră în viața familiei. Odată ajunși la putere, bolșevicii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor și i-au anulat lui Caius dreptul la pensie. Ultimii ani din viață au fost presărați cu mari dificultăți financiare și cu o boală greu de dus. În ziua de 19 iunie 1953, trupul fragil al lui Caius nu mai poate continua lupta, iar sufletul său ia calea cerului. Cu mult efort, autoritățile vremii s-au îngrijit ca numele său să fie dat uitării și au șters orice urmă care amintea de neamul Bredicenilor.

Surse: Nicoleta Demian, “Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger“, în Banatica, Ed. Mega, 2019.      

Alexandru vine pe lume în Chișinău, la finele anului 1890. Primește botezul ortodox în prima zi de Crăciun și este crescut în duhul blândeții și al temerii de Dumnezeu. Se face remarcat prin calitățile vocale, astfel, se înscrie la Școala de muzică din Chișinău, unde absolvă ”Magna cum Laude”. Tânărul predă cântul bisericesc la mai multe școli din Basarabia, iar ulterior la Școala eparhială de fete. Conduce corul acestei instituții pe cele mai înalte culmi și câștigă prețuirea Regelui Carol al II-lea. Compune melodia pentru poezia “Limba noastră“, care din 1995, este imnul de stat al Republicii Moldova. Ultimii ani din viață îl găsesc în plină activitate. Praznicul intrării Maicii Domnului în Biserică era aproape. Părintele Cristea își neglijează problemele de sănătate și depune o muncă istovitoare pentru ca totul să iasă exemplar. Avea să fie ultima apariție în fața publicului.

O viață sub semnul muzicii bisericești

Ștefan și Elena așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Alexandru. Primul scâncet se aude pe 13 decembrie 1890, în Chișinău. Botezat în prima zi de Crăciun, pruncul este crescut într-o familie în care dimensiunea spirituală nu era deloc neglijată. Primele studii le face la școala de aplicație de pe lângă seminarul teologic. În toamna lui 1900, patruzeci de candidați se luptau pentru cele câteva locuri din cadrul Școlii Spirituale. Pe listele aspiranților îl găsim și pe Alexandru Cristea, care avea în față probele de religie și limbă rusă. Se prezintă bine, iar când listele se afișează, flăcăul este printre cei admiși. În timpul studiilor, se face remarcat prin calități vocale fără cusur. La disciplina cânt bisericesc, elevul Cristea avea nota maximă. Darul psalmodierii venea pe filieră paternă, Ștefan Cristea era un iscusit cantor la biserica Sfântul Gheorghe din Chișinău. În 1907, are loc examenul de absolvire, la care participă treizeci de elevi. La disciplina cânt bisericesc, doar Cristea și Iona Macovei reușesc să obțină nota maximă.

Își continuă studiile la clasa I, din secția a doua paralelă a seminarului teologic. Tulburările ivite în viața instituției, exmatricularea unui număr de aproximativ 88 de elevi și neputința autorităților bisericești de a îmbunătăți situația, l-au făcut să abandoneze. În data de 19 ianuarie 1909, Alexandru înaintează o cerere Direcției Școlii Spirituale pentru a susține examenul de învățător. Obține certificatul mult râvnit și predă disciplina, cânt bisericesc.

Traseul unui pedagog debutant

Mânat de setea perfecțiunii, se înscrie la Școala de Muzică din Chișinău. Intră cu nota zece, iar la vârsta de 38 de ani, Cristea absolvă cu mențiunea ”Magna cum Laude”. După, se înscrie la cursurile Conservatorului particular “Unirea”, unde obține cele mari mari note la canto, solfegiu, armonie, și inevitabil primește certificatul cu mențiunea “Laude”.

Debutează ca pedagog la 21 octombrie 1909, în cadrul școlii primare bisericești din comuna Otaci, județul Soroca. Prin hotărârile Consiliului Școlar Eparhial din 12 octombrie și 3 noiembrie 1911, este strămutat în comuna Tatarbunar. Aici, este numit maestru titular provizoriu la catedra de muzică a școlii primare bisericești. Nu prinde rădăcini, iar în toamna lui 1915, suferă al doilea transfer. De această dată, în orașul Ismail, unde a predat la trei instituții de învățământ. După unsprezece ani, dorul de casă îl mână la Chișinău. Profesorul Alexandru Cristea dorea să fie transferat la Liceul de băieți ”Hașdeu”. Cererea nu a fost aprobată, astfel, este repartizat la catedra de muzică vocală a Liceului Eparhial de fete din Chișinău.

Corul care a stârnit invidia concurenței

Înființată în 1864, Școala Eparhială de fete din Chișinău, era una din instituțiile de referință din acele vremuri. Corpul profesorul, un adevărat panteon al celor mai buni dascăli, a stârnit curiozitatea Reginei Maria și a Principesei Elisabeta, care în 1920 vizitează școala. Prin muncă și devotament, Alexandru Cristea a ridicat corul școlii pe culmi nebănuite. Cu peste o sută de concerte în cadrul serbărilor școlare și culturale, corala a câștigat aprecierea unor personalități precum Regele Carol al II-lea, Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Instrucțiunii Publice domnul Anghelescu, și mulți alții. Repertoriul erau unul foarte bogat, de la cântări religioase, cum ar fi Îngerul a strigat de A Sequens, axioane și torpare grecești, până la melodii populare românești.

Poetul Sergiu Matei Nica, îl descria pe Cristea astfel: “Ca dirijor, Alexandru Cristea aprindea glasurile pe care le conducea. A fost cel mai impetuos și mai duios conducător de cor, care a zăpăcit invidia multora. Fără să-și arunce mâinile în toate părțile, ca pe niște vâsle fără cumpănă, fără să-și clocotească părul, ca într-o tremurare epileptică, Alexandru Cristea știa, în afară de zguduitoarea strângere a glasurilor într-o deplină armonie, să-și păstreze frumusețea ținutei și să sondeze respirația ascultătorilor săi.“

Când muzica e mai puternică decât moartea

Este uns preot în data de 23 august 1942, și repartizat la capela Școlii Eparhiale din Chișinău. De geniul muzical al părintelui Cristea se leagă actualul imn al Republicii Moldova. Poezia “Limba noastră”, pe versurile altui cleric de seamă, Alexe Mateevici. În 1939, melodia este interpretată cu ocazia manifestărilor jubiliare ale “Tinerimii române“, iar de acolo se răspândește în toată țara. Din mărturiile muzicologului Gheorghe C. Ionescu aflăm că “Limba noastră” figura în tematica pentru examenul de admitere la seminariile teologice din România.

În 1940, odată cu cedarea Basarabiei, părintele Cristea însoțit de familie, se refugiază în România. Întâmpină mari dificultăți financiare, dar nu se oprește din muzică. Între 1940-1941, ocupă catedra de religie-muzică a Gimnaziului “Ion Heliade Rădulescu” din București. Va reveni pe pământ basarabean, însă vremurile tulburi îl fac să poposească din nou în Capitală, unde este detașat la Liceul de băieți “Titu Maiorescu“ din București.

Din pricina bolii de cord, medicii i-au spus să nu se mai consume, însă părintele nu se menaja când venea vorba de muncă și muzică. La 21 noiembrie, Școala Eparhială de fete prăznuia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Cu această ocazie, părintele Cristea a fost solicitat să pregătească un program. Repetițiile istovitoare, atenția la detalii, nopțile nedormite, i-au fost fatale. Face o treabă excepțională, dar asta îl costă viața. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1942, după o suferință de-un ceas, sufletul părintelui Alexandru Cristea se înalță la cer. Este prohodit la cimitirul central ortodox din Chișinău, de profesori, preoți și elevi.

Surse: Maria Vieru-Iașaev, “Alexandru Cristea. Viața și activitatea reflectate în timp”, Ed. Civitas, 2001.

Aprilie 1917, în frunte cu Vasile Stoica, delegația guvernului Brătianu pleacă în SUA, pentru a prezenta opiniei publice motivele pentru care România a intrat în războiul mondial. Între timp, Vasile devine colaborator la cotidianele The New York Times, The Washington Post, The New Republic, etc. Misiunea diplomatică culminează pe 20 septembrie 1918, când președintele Woodrow Wilson îl primește alături de membrii delegației române la Casa Albă. Un an mai târziu este convocat ca membru al delegației României la Versailles. Și-a desfășurat activitatea până în noiembrie 1947, când bolșevicii au înlocuit peste noapte tot corpul diplomatic cu unul supus URSS-ului. De atunci nu l-au mai trimis în nicio misiune și l-au aruncat în pușcărie unde și-a găsit sfârșitul.

În plin război părăsește armata austro-ungară și luptă pentru România

Ardeleanul Vasile Stoica vede lumina zilei la 1 ianuarie 1889, în Sibiu. Școala elementară o termină în Avrig, apoi continuă studiile liceale la  Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. Între 1909-1913 studiază la Facultatea de Litere a Universității din Budapesta, apoi urmează specializări la Paris și București. Obține licența și devine profesor vreme de un an, apoi redactor la cotidianul Românul din Arad. În ciuda vârstei fragede, Vasile Stoica dovedește o vastă cultură încununată de vorbirea fluentă a nu mai puțin de paisprezece limbi străine. În august 1916, odată cu intrarea României în Războiul Unității Naționale, Vasile redactează proclamațiile către Țară și Armată emise de regele Ferdinand I.

Foto: Arhivele Naționale ale României

Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl găsește de partea armatei austro-ungare, dar nu pentru mult timp. Trece de partea României și devine militant în campania filo-antantistă, avându-i alături pe Take Ionescu și Nicolae Filipescu. Luptă neobosit în tranșee, înfruntă vitejește gloanțele inamice, însă inevitabilul se întâmplă și este rănit. În semn de prețuire pentru obolul de curaj, autoritățile îi acordă Virtutea Militară.

În fruntea delegației române la Casa Albă

Guvernul condus de Ionel I.C. Brătianu și Marele Cartier General Român decid ca în 5/8 aprilie 1917, să-i trimită pe Vasile Stoica, Vasile Lucaciu, președintele Ligii Culturale, și pe clericul Ioan Moța, în SUA. Misiunea diplomatică avea drept scop prezentarea motivelor pentru care România a intrat în războiul mondial, dar se dorea și o acțiune de propagandă în folosul cauzei naționale. Acolo, pe tărâm american, Vasile Stoica devine colaborator la cotidiane de prestigiu precum The New York Times, The Washington Post, The New Republic, etc. La finalul anului 1917, în urma unei conferințe, diplomatul Vasile Stoica se întâlnește cu președintele Theodor Roosevelt.

Vasile Stoica (stânga) la vânătoare în Avrig, anul 1939

În urma eforturilor sale ia ființă Liga Națională a Românilor din America, iar la 13 septembrie 1918, Liga fuzionează cu Comitetul Național Român din Transilvania și Bucovina, sub președinția lui Traian Vuia. La mai puțin de zece zile după această ispravă, delegația română este primită de președintele Woodrow Wilson, la Casa Albă. O mare izbândă! Cu timp și fără timp, delegația română organizează conferințe în mai multe orașe din America. Tezaurul cultural al poporului român este primit cu reverențe în cercurile politice și culturale americane, iar presa publică pe bandă rulantă articole în favoarea națiunii române. Fostul președinte Theodor Roosvelt, ministrul de externe Robert Lansing, ministrul de interne Franklin Lane și mulți alții devin susținători ai cauzei României.

Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter

După succesul repudiat peste ocean, Vasile Stoica este convocat în februarie 1919, ca membru al delegației României la Versailles. Și de această dată premierul I.C. Brătianu a ținut morțiș să-l aibă alături numindu-l ofițerul său de legătură cu delegația britanică și americană. Vasile a mai fost ambasador al României în Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia și Lituania. Activitatea diplomatică a continuat fără probleme până în noiembrie 1947. Atunci, Ministerul Afacerilor Străine se găsea în mâinile autorităților comuniste care alungă vechea gardă și pun în funcții “noi cadre diplomatice” menite să slujească URSS-ul. Refuză categoric să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, iar asta îl face și mai disprețuit. Autoritățile nu-l mai trimit în nicio misiune, în schimb, îl trimit la închisoare.

Iată cum își autoevalua Vasile Stoica traseul profesional: “Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă.”

Între 1948-1954, diplomatul român pătimește în pușcăriile comuniste. Este eliberat trei ani, dar autoritățile decid să nu-i dea pace, așa că îl condamnă la zece ani de temniță grea. Bolnav, epuizat fizic și spiritual, Vasile Stoica se stinge într-o celulă a penitenciarului Jilava, la 27 iulie 1959.

Surse: 1) Vasile Stoica, ”Suferințele din Ardeal”

Tatăl, Theodor, fost diplomat și un admirabil violonist. Mama, Anna, pianistă de excepție. Naș de botez, nimeni altul decât ilustrul George Enescu. Dintre toți pe care i-am pomenit, Anna a fost cea care și-a lăsat cel mai mult amprenta asupra lui Dinu Lipatti. La vârsta de șapte ani, puștiul debutează în viața de școlar, acasă. În 1934, este însoțit de mamă și fratele mai mic la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Între timp, își începe cariera de pianist concertist. Pe 25 iulie 1949, Dinu cade la pat, e grav bolnav. Cu ultimele forțe îi scrie mamei și îi cere să vină cât mai repede în Elveția. Securitatea intră pe fir interceptează epistola și începe urmărirea Annei Lipatti.

Dinu și muzica, dragoste la primele acorduri

Dinu vine pe lume la 19 martie 1917, în București. Abia împlinise șapte ani, iar pianul îi ocupa mai tot timpul. Exersa atât de mult, încât a avut nevoie de exerciții fizice suplimentare pentru a-și fortifica spatele. Doctorul Ghiulamila i-a prescris un program de gimnastică medicală menit să-l mențină în formă pe micul muzician. Sosește vremea debutului școlar, iar Anna se întreabă: “Oare era obligatoriu să-l dau la școală?“ Decide ca Dinu să-și înceapă viața de școlar, acasă, sub ghidaj matern. Să vedem cum se desfășurau cursurile în familia Lipatti: “Iată-ne, așadar, în septembrie 1924, începând clasa întâi primară: eu- profesoară, el- elev (…) Se întâmpla însă și ca, în mijlocul unei lecții de scris sau de citit, să se ridice deodată de pe scaun, să-și petreacă brațele în jurul gâtului meu și, surâzându-mi dulce, să mă implore să-l las să se ducă «doar câteva minute» la pian!“

Dinu (dreapta) împreună cu mama și fratele Valentin;  Foto: dinulipatti.org

La doisprezece ani ispărvește clasele primare. După tei ani de studii în compania profesorului Mihail Jora, Dinu ajunsese la nivelul cerut de Conservatorul din București. Dă examen și este admis în clasa profesoarei Florica Musicescu. Absolvă fără mari bătăi de cap, iar la vârsta de șaisprezece ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena unde obține premiul al doilea. Alfred Cortot, membru al juriului, simte geniul lui Lipatti și-l invită în Franța pentru a-și desăvârși studiile. În 1934, îl regăsim la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Alături îi sunt două persoane dragi: mama și fratele mai mic.

Epistola care a declanșat furtuna

Anul 1936 coincide cu debutul în calitate de pianist concertist. Cântă și încântă, reputația îi crește cu fiecare apariție în luminile rampei. Destinul avea să o scoată în cale pe Madeleine Cantacuzino, fostă elevă de-a Floricăi Musicescu, cu care se căsătorește, apoi se stabilesc în Elveția. Continuă să susțină concerte și devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva, tot acum realizează primele imprimări pe discuri. Muncește fără oprire, nu se menajează, iar asta se răsfrânge asupra sănătății. Se simte din ce în ce mai rău, face crize, ganglionii i se inflamează, brațul stâng devine mai gros și încep durerile. Rezultatul analizelor aduce un diagnostic sever: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin). Șansele de vindecare sunt mici, însă nu deznădăjduiește și zâmbește bolii. Când nu poate cânta la pian, Dinu compune în pat, studiază partituri și uită de suferință.

Anna Lipatti la Paris în anul 1956;   Foto: dinulipatti.org

Pe 25 iulie 1949, maladia câștigă teren. Este internat într-un sanatoriu la Crans-Montana unde urmează un tratament cu cortizon. De pe patul de spital, Lipatti îi scrie degrab Annei și o roagă să vină în Elveția. Mesajul este redactat într-o cheie criptică, probabil se temea de cenzura comunistă care răstălmăcea sensurile. Epistola nu a mai ajuns la destinatar. Securitatea o interceptează și declanșează urmărirea Annei Lipatii. Cu toate acestea, inima de mamă nu-i dă pace. Nu dă pic de importanță tovarășilor, își face bagajul cu destinația Elveția. Ajunge la frontiera de la Curtici, cu pașaport și viză obținute absolut legal. La un control, vameșii găsesc în valiză mai multe bijuterii și o arestează pe loc. Motivul? ”Încercare de evaziune frauduloasă a metalelor prețioase”. Este condamnată în primă instanță la plata unei amenzi corecționale de 30.000 lei, 2.000 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii. Procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Arad face recurs și cere înăsprirea pedepsei. În august 1950, securitatea solicită organelor județene ca inculpata să nu fie lăsată să părăsească orașul.

Ultimul concert, o jertfă adusă pe altarul artei

De cealaltă parte, Dinu era măcinat de boală și de grija mamei. La 16 septembrie 1950, la Besançon, susține ultimul recital. Vizibil slăbit, Lipatti trage aer în piept și începe. În partea a doua, îl lasă puterile, asudă și respiră tot mai greu. Intră în culise, publicul stă neclintit. După un răstimp reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul ”Isus rămâne bucuria mea” din cantata Herz und Mund und Tat und Leben de Bach. O rugăciune însoțește jertfa lui Dinu Lipatti pe altarul artei.

Anna la căpătâiul fiului ei;  Foto: dinulipatti.org

La 24 septembrie, Anna scapă din strânsoarea securității și ajunge la Geneva, fix la o săptămână după recital. Este neclintită de la căpătâiul fiului ei, pe care nu-l slăbește cu mângâieri calde și priviri înlăcrimate. Pe 2 decembrie 1950, sufletul lui Dinu Lipatti se înalță la cer. Atunci, o parte din inima Annei s-a stins pentru totdeauna.

Surse: 1) Anna Lipatti, “Amintirile unei mame îndurerate”; 2) dinulipatti.org

Copil de strungar, Lazăr a cunoscut de mic ce înseamnă munca. Înzestrat cu minte iscusită, puștiul îndrăgește de mic cartea, dar lipsa banilor îi pune mari probleme. Face Liceul “Sfântul Sava” din București, unde trăiește de pe o zi pe alta din meditații. Absolvă, însă rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, nu se descurajează. Muncește pe brânci, pune bani deoparte, iar peste un an plecă la Berlin, unde studiază chimia. De numele său se leagă 212 brevete de invenții, dar apogeul activității sale a fost descoperirea ”procedeului Edeleanu”.

Dormea într-un subsol și trăia de pe o zi pe alta

Viața a fost ca un mountain rousse pentru micul Lazăr. Vine pe lume la București, în data de 1 septembrie 1862, într-o familie numeroasă. Tatăl, Șaie Edeleanu, simplu strungar. Traiul în Capitală nu-i ieftin deloc, așa că familia decid să se mute la Focșani. Puștiul crește frumos, minte-i brici și asimilează ca un burete toate cunoștințele științifice. Ar fi păcat să se risipească, astfel, părinții depun mari eforturi, iar la 12 ani îl retrimit la Capitală pentru a-și continua studiile. Liceul îl face la “Sfântul Sava”, însă condițiile în care se scaldă nu sunt deloc bune. Își câștigă pâinea din meditații și doarme într-un subsol insalubru. În ciuda acestor greutăți, absolvă, dar rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, tânărul nu este descurajat. Se organizează, face calcule, muncește din greu și agonisește suma necesară.

Decide să studieze chimia la Universitatea Humboldt din Berlin. Acolo, Lazăr parcurge toate etapele necesare obținând în 1887, titlul de doctor cu teza  “Asupra unor derivaţi ai acizilor fenilmetacrilici şi fenilizobutirici.” În cadrul cercetării întreprinse a sintetizat substanţa cu efect stimulator-excitant fenilizopropilamina devenită ulterior cunoscută drept amfetamină. Următorii ani îl găsesc la Londra unde este șef de lucrări la Royal Artilery College. În paralel face cercetări alături de Ch.F. Cross și E.J. Bevan în vederea obținerii unui tip de mătase artificială neinflamabilă.

Cu pași mărunți către culmile științei

Londra îi putea oferi o perspectivă mult mai bogată în cercetare, dar Lazăr Edeleanu hotărăște să se întoarcă în țară. Câștigă pe loc aprecierea chimistului Constantin I. Istrati, care îl face asistent, apoi șef de lucrări la catedra de chimie organică a Facultății de Științe din București. Nu abandonează cercetarea. Începe să studieze amănunțit industria petrolieră și să activeze în acest domeniu. În 1897 este numit director al Laboratorului de Chimie din Serviciul Minelor, iar în 1906, șeful Laboratorului de Chimie al Institutului Geologic. Între timp îi încape pe mână și rafinăria Vega, aflată în proprietatea companiei germane Diskont. Activitatea de cercetare merge cum nu se poate mai bine. Alături de Ion Tănăsescu, realizează o monografie a petrolului românesc intitulată “Studiul petrolului român – proprietăţi fizice şi tehnice.”

”Procedeul Edeleanu” recunoscut la nivel mondial

Apogeul avea să fie atins în 1908, odată cu inventarea “procedeului Edeleanu“. Acesta consta în rafinarea produselor petrolifere cu dioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv, care asigura extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice. Pentru început a fost testat în România, la rafinăria Vega, apoi în Franța la Rouen. Procedeul s-a dovedit un real succes și a atras atenția întregii lumi. Iată ce spunea chimistul Costin D. Nenițescu despre noua descoperire: “Procedeul Edeleanu, a devenit și este astăzi încă, sub forma multiplelor sale variante, procedeul de bază al fabricării uleiurilor de calitate superioară.”

În 1910 pleacă în Germania, unde se dedică industrializării procesului de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Nemții rămân cu gura căscată și îl pun director la Allgemeine Gesellschaft für Chemiche Industrie, care, în onoarea lui își schimbă numele în Edeleanu Gesellschaft.

Muncește fără să cunoască tihna. În dreptul numelui său ajung să figureze nu mai puțin de 212 brevete de invenții, recunoscute în România, SUA, Germania, Franța, Austria, Olanda, etc. Pentru întreaga activitate este distins cu ordinal Regele Leopold al Belgiei, în grad de ofițer.  A fost membru al Societății de Științe Naturale din Moscova și membru onorific la Institute of Petroleum Technologists din Londra.

Renumitul chimist părăsește această viață în data de 7 aprilie 1941, la București. În anul 1960, erau 80 de instalații în întrega lume realizate prin metoda sa. Acest fapt dovedește că moștenirea Edeleanu a schimbat din temelii industria petrolieră din zilele noastre.