În 14 decembrie 2024, la 74 de ani, actorul Mircea Diaconu s-a stins din viață. Acesta a fost un simbol al teatrului și filmului românesc, cu o carieră ce s-a întins pe mai bine de cinci decenii.

Mircea Diaconu s-a născut în 24 decembrie 1949, în Vlădești, județul Argeș. Încă din copilărie, acesta a fost atras de artă și literatură, ceea ce l-a determinat să urmeze cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie din București. Talentul său a fost remarcat încă de la primele roluri interpretate, urmând să debuteze în cinematografie în 1971, odată cu filmul “Nunta de piatră”.

Ascensiunea artistică

Mircea Diaconu a fost un actor constant pe scena Teatrului Bulandra din București, unde a interpretat roluri variante, de la comedie la dramă. Printre piesele celebre în care a jucat se numără “Visul unei nopți de vară” și “Furtuna” de William Shakespeare, dar și opere clasice ale dramaturgiei românești și universale.

În cinematografie, Diaconu a jucat în peste 60 de filme, remarcându-se prin naturalețea cu care a reușit să transforme personaje obișnuite în simboluri ale umanității. Printre cele mai cunoscute filme în care acesta a jucat, se numără: “Felix și Otilia” (1972), “Actorul și sălbaticii” (1975), film în care a interpretat un rol magistral alături de Toma Caragiu, “Buletin de București” (1983), “Filantropica” (2002), o comedie regizată de Nae Caranfil, în care Mircea Diaconu a avut un rol secundar memorabil și “Tache” (2008), o comedie neagră regizată de Igor Cobileanski.

Mircea Diaconu este cunoscut pentru stilul său extrem de autentic, în care combină subtilitatea expresiilor cu o profunzime emoțională aparte. Publicul l-a apreciat pentru simplitatea și sinceritatea sa, trăsături care l-au transformat într-un actor cu o popularitate imensă. Personajele sale reflectă adesea complexitatea sufletului românesc, fiind oameni obișnuiți prinși în situații extraordinare. Abilitatea sa de a oscila între umor și melancolie i-a adus numeroase premii și recunoaștere națională.

Actorul a fost căsătorit cu actrița Diana Lupescu, alături de care a format un cuplu solid și respectat în lumea artistică. Cei doi au fost considerați o pereche model în teatru și cinematografie, Diaconu vorbind deseori despre rolul familiei în viața sa și despre echilibrul pe care acesta i-l oferă.

De-a lungul carierei sale, actorul a primit numeroase premii și distincții, printre care Premiul pentru cel mai bun actor în cadrul diverselor festiluri de teatru și film și Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, pentru contribuția sa la cultura românească. În plus, Diaconu a fost distins cu recunoaștere internațională la festivaluri de film precum cele de la Karlovy Vary și Cannes, unde unele dintre filmele sale au fost proiectate.

În afara scenei, Mircea Diaconu a fost activ și în viața publică. Începând cu anii 2000, Mircea Diaconu și-a extins activitatea și în sfera politică. A fost ales în Parlamentul României, reprezentând valorile culturale și interesele comunității artistice. În 2014, a fost ales europarlamentar, promovând în Uniunea Europeană proiecte legate de cultură și patrimoniu. Deși cariera sa politică a fost uneori controversată, Diaconu a continuat să fie perceput ca un reprezentant al culturii și al valorilor artistice.

Din punct de vedere al particularităților aristice, Diaconu este cunoscut pentru naturalețea sa, evitând teatralitatea excesivă sau stilizarea artificială. El a fost deseori descris ca fiind un actor care joacă cu sufletul, creând personaje care ajung direct la inima publicului. Carisma și abilitatea de a reda complexitatea umană l-au făcut unul dintrei cei mai îndrăgiți  actori români.

Mircea Diaconu rămâne unul dintre cei mai mari artiști ai României. Carisma sa, versatilitatea și didecarea față de arta actoriei l-au transformat într-un model pentru generații întregi de actori și într-un nume de referință în cultura românească.

Sursă foto: newsmaker.md, stiripescurt.ro, spotmedia.ro, playtech.ro

Alexandru Arșinel a fost unul dintre cei mai iubiți actori de comedie din România, cunoscut pentru cariera sa lungă, de aproape șase decenii. Este cunoscut nu doar pentru munca sa de pe scenă și din televiziune, ci și pentru implicarea sa profundă în viața artistică românească, în calitate de actor, director de teatru și om de cultură.

Născut în satul Dolhasca, județul Suceava pe 4 iunie 1939, Alexandru Arșinel a studiat actoria la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale” din București. În 1962 a absolvit și s-a alăturat Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” din București, unde a continuat să joace până la finalul carierei sale. Aici și-a construit stilul unic de comedie și și-a perfecționat talentul de actor de revistă, gen care îmbină teatrul, muzica și umorul într-un spectacol complex.

Colaborarea cu Stela Popescu

Colaborarea sa cu iubita actriță Stela Popescu l-a ajutat să se remarce, alături de aceasta formând un cuplu comic timp de aproape patru decenii. Relația profesională dintre Stela și Arșinel a fost una dintre cele mai succes și durabile din teatrul românesc. Aceștia au început să joace împreună la finalul anilor ’70, chimia lor pe scenă devenind un element distinctiv pentru teatrul de revistă românesc. Publicul i-a îndrăgit pentru stilul lor plin de umor, bazat pe replici spontane și dialoguri acide, dar și pentru capacitatea lor de a transforma subiecte cotidiene în momente amuzante și ușor de înțeles de către toată lumea. După moartea Stelei Popescu, în 2017, Arșinel a mărturisit că a pierdut nu doar o colegă, ci și o prietenă dragă, cu care împărtășea o legătură profundă și specială.

Carieră

Stilul lui Arșinel era caracterizat de naturalețe, umor direct și o capacitate aparte de a improviza, elemente ce l-au ajutat să devina unul dintre cei mai îndrăgiți comedianți români. În scheciurile sale, Arșinel aborda diverse teme, de la viața cotidiană la probleme sociale, având un umor accesibil tuturor, precum și o notă de umanitate și bună dispoziție care atrăgea publicul.

Alexandru Arșinel a fost nu doar un actor al Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, ci și directorul acestuia timp de mulți ani. Din această poziție, a avut un rol semnificativ în promovarea teatrului de revistă și în revitalizarea spectacolelor de comedie și divertisment românești. Sub conducerea sa, teatrul a trecut prin multe perioade de modernizare, iar Arșinel a susținut adesea că menținerea teatrului de revistă era o misiune personală pentru el, dorindu-și să păstreze tradiția românească a umorului de calitate.

De-a lungul carierei, Arșinel a jucat în numeroase spectacole de revistă, piese de teatru, filme și emisiuni TV. Pe lângă cariera sa vastă în teatru, Arșinel a jucat și în filme – comedii și drame. Printre producțiile notabile se numără “Miss Litoral”, “A doua cădere a Constantinopolului”, dar și “Grăbește-te încet”, un film în care a jucat alături de alte nume mari ale șcenei românești, precum Marin Moraru și Tamara Buciuceanu. A contribuit, de asemenea, la realizarea unor programe de televiziune foarte populare în anii ‘90, cum ar fi emisiunea „Atenție, se râde!”.

Atât publicul, cât și criticii l-au apreciat, în decursul carierei sale primind numeroase distincții și premii. Printre cele mai importante se numără Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, acordat în 2004, și Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, acordat în 2017. Aceste recunoașteri reprezintă o confirmare a impactului său asupra culturii române și a contribuției sale remarcabile la arta spectacolului din România.

Timp de peste 50 de ani a fost căsătorit cu soția sa, Marilena, și a avut doi fii. În ciuda carierei sale solicitante, Arșinel a vorbit adesea despre echilibrul pe care l-a găsit în familie și despre sprijinul pe care l-a primit din partea celor dragi.

În 2013, Arșinel a făcut un transplant de rinichi – un episod destul de controversat, ce a generat numeroase dezbateri publice. Cu toate acestea, Arșinel a continuat să fie activ în cariera sa, chiar dacă starea sa de sănătate a fost marcată de complicații ulterioare. Dincolo de problemele medicale, Arșinel a rămas dedicat meseriei și a continuat să joace și să apară în spectacole până în ultimii ani de viață. El a declarat frecvent că scena este locul unde se simțea cel mai bine și unde putea să își exprime adevărata pasiune pentru artă.

La data de 29 septembrie 2022, Alexandru Arșinel s-a stins din viață, lăsând în urmă o moștenire importantă în lumea teatrului de revistă și în cultura românească. În pofida controverselor și a stării de sănătate sensibile, Arșinel a rămas unul dintre cei mai iubiți actori de comedie din România. Talentul său, abilitatea sa de a aduce bucurie și zâmbete pe fețele românilor și numeroasele sale contribuții în spectacolele de revistă și televiziune îl clasează drept un nume de referință în istoria umorului românesc.

Sursă foto: www.teatrultanase.ro

Cu o carieră care s-a întins pe mai bine de șase decenii, Stela Popescu a fost o figură emblematică a scenei românești, una dintre cele mai iubite actrițe de comedie și teatru din România. De-a lungul vieții a avut o activitate foarte intensă în teatru, televiziune și film, având colaborări cu mari artiști români. Stela Popescu, prin talentul său comic excepțional și prin personalitatea plină de farmec, a încântat generații întregi de spectatori, lăsând o moștenire culturală deosebită în istoria divertismentului din România.

Începuturi – chemarea către artă

S-a născut la data de 21 decembrie 1935, în comuna Slobozia-Hodorogea din Basarabia, o perioadă dificilă din punct de vedere politic. Familia sa a fost nevoită să fugă din Basarabia în 1940, în urma ocupației sovietice, stabilindu-se la Brașov, unde Stela și-a petrecut copilăria și a urmat primele studii. Încă de mică, Stela a fost pasionată de artă și de scenă, urmând ca această pasiune să-i modeleze întreaga viață.

După absolvirea Liceului de Fete din Brașov, Stela a decis să-și urmeze chemarea și s-a îndreptat spre o carieră artistică. A fost admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde a studiat actoria. În acea perioadă și-a dezvoltat abilitățile de interpretare și a început să atragă atenția profesorilor și colegilor pentru talentul tău.

După absolvirea facultății, Stela a debutat pe scena Teatrului Giulești (actualul Teatru Odeon), unde a început să-și construiască reputație de actriță. De-a lungul carierei a jucat în numeroase piese de teatru, remarcându-se prin roluri memorabile în comedii și adaptări ale unor texte clasice și moderne.

În aceeași perioadă a debutat și în televiziune, fiind una dintre primele actrițe care au contribuit la dezvoltarea divertismentului televizat din România. Nu a durat mult până când a devenit un nume cunoscut, datorită prezenței sale fermecătoare și a capacității de a interpreta cu naturalețe personaje comice, aducând astfel bucurie în casele românilor în anii dificili ai comunismului. Televiziunea a fost un element important din cariera sa, fiind cea care a făcut-o cunoscută unui public larg, astfel că figura sa a devenit îndrăgită în întreaga țară.

Un duo de senzație

Un moment esențial în carierea Stelei a fost colaborarea cu actorul Alexandru Arșinel, alături de care a format unul dintre cele mai iubite cupluri de comedie din România. Colaborarea lor a început în anii ’70 și au continuat să facă echipă timp de decenii.

Spectacolele lor erau adesea caracterizate de umor inteligent și de replici ironice la adresa realităților sociale și politice ale vremii. Printre cele mai cunoscute momente din colaborarea lor se numără “Hoinărind printre amintiri” și diversele programe de televiziune dedicate Revelionului, care au devenit evenimente tradiționale pentru multe familii românești. Stela și Arșinel au jucat împreună și pe scena Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” din București, unde au devenit adevărate embleme ale teatrului de comedie românesc.

În afara carierei de teatru și televiziune, Stela Popescu a avut o activitate semnificativă și în cinematografie. A jucat în numeroase filme și seriale românești, consolidându-și statutul de actriță versatilă și iubită. Unul dintre filmele de referință în care a apărut este “Nea Mărin Miliardar” (1979), unde a jucat alături de Amza Pellea.

Prezența sa în cinematografie a fost caracterizată de același stil charismatic și de energia debordantă care îi definea și aparițiile în teatru. În ultimele decenii ale carierei, a participat și în proiecte de televiziune, precum emisiuni sau seriale, în care a interpretat, de asemenea, personaje populare și iubite de public.

O viață dedicată comediei

De-a lungul vieții, Stela a primit numeroase premii și distincții pentru contribuția sa la cultura românească. A fost decorate cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, iar în 2016 a primit Premiul pentru Întreaga Activitate la Gala Premiilor Gopo. Înainte, în 2002, fusese declarată Artistă a Poporului, iar în 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Artă “George Enescu” din Iași.

Stela Popescu s-a stins din viață la data de 23 noiembrie 2017, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă o carieră de neegalat. Moarte ei a fost regretată de întreaga țară, iar omagiile aduse de colegi, fani și instituții culturale au demonstrat cât de iubită a fost.

A lăsat în urmă amintiri prețioase pentru întregi generații, dar și o lecție despre dăruirea pentru artă și importanța umorului ca formă de rezistență și supraviețuire. Stilul său inconfundabil și profesionalismul de care a dat mereu dovadă au transformat-o într-o legendă a scenei românești, spectacolele sale fiind și în prezent vizionate și apreciate.

Sursă foto: teatrultanase.ro

România este o țară în care pare că tinerii și-au pierdut busola, tot mai mulți dintre aceștia aplecâdu-se, în secolul XXI, spre zone superficiale de profesii sau spre job-uri online ce ridică mai multe semne de întrebare, cum ar fi cele de “influencer” sau de “content creator” pe platforme precum TikTok, YouTube sau Instagram.

În realitate, deși mulți tineri încă își caută inspirația, pasiunea sau talentul, modelele și valorile, identitatea sau atitudinea sub vraja noilor pseudo-ocupații și tehnologii, într-un număr considerabil există și tineri care și-au descoperit cu seriozitate vocațiile și modelele de la vârste fragede, ajungând să atingă performanțe înalte în adolescență, acum reprezentând nu doar viitorul țării, ci și surse vitale de inspirație și mândrie națională.

În (re)cunoaștere unor tineri de 10, cu care România defilează la începutul acestui secol, plecăm și îi amintim în cele ce urmează, aceștia contribuind la imaginea țării prin talentul și dăruirea lor în domeniile artistice sau sportive în care excelează și în care scriu istorie.

Prin munca, pasiunea, creativitatea și seriozitatea lor, au reușit să demonstreze că România poate oferi lumii, neîntrerupt, valori și modele care să lase amprente și să inspire. Ei joacă un rol important la schimbarea mentalităților interne, arătând că România poate concura la cel mai înalt nivel global. Aceștia influențează pozitiv generațiile următoare, dovedind că visele pot deveni realitate, chiar și într-un context mai dificil.

David Popovici

Cu 23 de medalii de aur câștigate, și-a rezervat un loc de vârf în istoria mondială a sportului. David Popovici, cu care presa internațională a considerat că se deschide o nouă eră, este cel mai celebru sportiv român al momentului. Specializat în stilul liber de natație, este campion mondial și european în 2022 (la 100 de metri și la 200 de metri).

Popovici, până la 22 de ani, a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m (liber, masculin) și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istoria înotului. Deține recordul mondial de juniori la proba de 100 m liber, precum și recordul mondial la juniori, la 200 m liber.

La Jocurile Olimpice de vară de la Paris, din anul 2024, a cucerit medalia de aur (la 200 de metri în stil liber) și medalia de bronz (la 100 de metri în stil liber). Pentru ceea ce Popovici reprezintă pentru România, dar și pentru întreaga lume sportivă, Președintele României l-a decorat cu cel mai înalt ordin de stat – Ordinul Național „Steaua României”, în grad de cavaler. Legenda subțire, așa cum a fost numit de americani prin prisma performanțelor și fizicului, David a primit zeci de oferte de la peste 50 de universități din Statele Unite ale Americii, notează Forbes.ro, dar împreună cu familia sa a decis să își continue studiile în România.

Modest, dar ambițios, David Popovici, inclus în lista Forbes 30 sub 30, nu încetează să se antreneze pentru a se menține pe podiumul global. Acționând și în campanii caritabile la nivel național și internațional, a devenit o figură sportivă influentă pentru fani și pentru publicul larg.

Francesca Velicu

Cucerind scenele internaționale, Francesa Velicu este considerată una dintre cele mai talentate balerine ale tuturor timpurilor. Pentru rolul din „Le Sacre de Printemps”, un spectacol de răsunet mondial în anii 2017-2018, în care românca a fost apreciată în mod desosebit de presa internațională și de criticii renumiți, a câștigat, la doar 20 de ani, prestigiosul premiu Laurence Olivier 2018 pentru realizări remarcabile în dans, premiu care i-a fost conferit de renumitul balerin ucrainean Sergei Polunin.

Despre prestaţia elevei Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti, The Guardian a scris că performanța ei are forța și măiestria scenică a unui adult, dar teroarea plângătoare a unui copil, iar The Times a notat că dansul ritualic al morţii a lăsat-o pe ea, dar şi pe noi, fără respiraţie.

A câștigat mai multe competiții la New York și obținut o bursă de studii în orașul american. Remarcată de specialiștii ruși, a fost invitată să se perfecționeze apoi la Bolshoi Ballet Academy din Moscova, una dintre cele mai importante școli de balet din lume.

Selectată în lista Stars of the Corps a revistei Pointe și în lista Forbes 30 sub 30, Francesca este vedeta principală a mai multor spectacole din Marea Britanie, printre care celebrul „Spărgătorul de nuci”, în care are rolul principal, și „Giselle”, unde, de asemenea, are rolul principal – unul dintre cele mai râvnite în lumea baletului.

Cu mişcări în care se pot observa atât modernismul New York-ului, cât şi clasicismul rus, Francesca este prim-balerină a Baletului Naţional din Anglia, unde își trăiește visul alături de Alina Cojocaru, o altă faimoasă belerină din România.

București, Moscova, New York și Londra sunt doar câteva dintre orașele în care balerina Francesca Velicu a cucerit, până acum, spectatorii cu talentul său, arătând că munca și talentul sunt valori care pot naște legende, dar și valori ce sunt încă proprii tinerilor români.

Claudiu Dumitrache

Artist care leagă artele între ele și care s-a remarcat prin dedicare, sensibilitate și talent în domeniile literturii, muzicii și jurnalismului cultural, Mihai-Claudiu Dumitrache este considerat o personalitate unică în peisajul românesc și o adevărată stea a culturii europene de mari artiști și publicații din Statele Unite ale Americii. A susținut aproape trei mii de spectacole, fiindu-i conferit, încă din anul 2013, la Tinerimea Română, premiul pentru tehnică și expresivitate vocală de excepție de către marele dirijor Voicu Enăchescu. A a publicat opt cărți până la vârstă de 25 de ani, devenind cel mai prolific tânăr scriitor român, cel mai tânăr autor de autobiografie și, în istoria presei românești, cel mai tânăr laureat al Premiilor Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Realizările și recordurile sale ieșite din comun i-au adus titlul de Ambasador al Culturii la Euro Education Federation și aprecierea unor personalități precum Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care-l consacră drept simbol pentru viitorul creației intelectuale și un intelectual care poate coagula suflete. Ultima recenzie a scriitorului Nicolae Dabija a fost atribuită poeziei lui Dumitrache, academicianul referindu-se la originilaitatea și unicitatea autorului în literatură, iar Christian W. Schenk il aseamănă pe Claudiu Dumitrache cu Mihai Eminescu, idem altor intelectuali, scriind că tânărul artist este mesajul poetului național al românilor în vălmășagul realităților contemporane.

În Republica Moldova, ziarul Literatura și Arta l-a desemnat, în anul 2021, printre personalitățile notorii ale culturii și vieții publice, ca laureat pentru poezie al publicației, iar în Statele Unite, în august 2024, Beverly Hills Magazine l-a numit artistul european al lunii. Este singurul român căruia i-a fost publicată o poezie în Hollywood Progressive, jurnalistul american William P. Barrett, de la Forbes și ChReporter.com, considerând, într-un articol intitulat „Eyes on România”, că românul pare să se ridice ca o speranță într-o țară care încă se confruntă cu corupția.

Activitatea sa muzicală și literară, turneele și călătoriile din Europa, Statele Unite și Asia, au făcut ca multiplele sale talente și abilități să fie recunoscute cu nenumărate premii și cu titlul de Cetățean de Onoare în localitatea sa dâmbovițeană, cu inlcluderea în dicționare, mongrafii, enciclopedii și antologii, dar și cu aprecieri deosebite venite din întreaga lume, de la membri ai comisiei Premiilor Grammy și ai consiliului Forbes, până la Kaven Girouard, chitaristul lui Celine Dion, Michaela Rose, Andrei Zincă, Jonathan Jackson, Miley Cyrus și alți renumiți artiști, oameni de cultură și de afaceri.

EB Davis, unul dintre cei mai mari cântăreți și compozitori de blues și R&B din lume, a scris că românul are o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenica, iar actorul american Michael Airington, pe când Claudiu era nominalizat pentru un premiu în Las Vegas, îl prezenta ca pe un interpret incredibil și ca pe un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes, americanul considerându-l pe român un pariu grozav. De asemenea, soprana Diana Pap, profesor la Facultatea de Jazz Richard Oschanitzky, a consemnat că Dumitrache este un tânăr cu un talent deosebit, care i-a atras atenţia datorită complexităţii sale artistice. Soprana a remarcat că Dumitrache scrie versuri, compune muzică, cântă cu multă pasiune şi are firul din barba lui Dumnezeu, acel ceva care te face să simţi lumina ce izvorăşte neîncetat din inima lui, lumină în care ne scăldăm toţi cei ce ajungem în contact cu el.

Un maratonist în cultură și un promotor al spiritualității și culturii românești, Claudiu Dumitrache a scris, în ultimii ani, mai multe articole și cărți care inspiră tinerii și îi stimulează la aprofundarea tradițiilor sau la urmarea valorilor autentice. Potrivit Wall-Street.ro, el a fondat trustul cultural de presă Myosotis Media Group, prin care a organizat unele dintre cele mai prestigioase evenimente culturale și educaționale din România, printre care Gala „Valori Contemporane”, sub patronajul Ministerului Culturii, și – alături de profesorul Răzvan Vișan – conferințele „Citește și Dăruiește” – organizate în mai multe ediții, care au oferit ocazia elevilor și studenților din București, Dâmbovița și Argeș să afle răspunsuri la întrebări care-i frământă în zilele nostre.

Considerat o revelație din Valahia în publicațiile de la Hollywood și din Chicago, creațiile lui au servit ca teme pentru studenți de la Universitatea din București, subliniidu-se, în lucrarea Identitatea Literaturii Române în Cultura Universală, că cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc.

Alexandru Costea

Peisajul românesc de muzică cultă este îmbogățit de contratenorul Alexandru Ioan Costea, în vârstă de 23 de ani, care reprezintă România în spectacole din întreaga lume, susținând până acum turnee importante în Europa și Asia.

Potrivit Forbes.ro, cariera sa a început la 13 ani, în corul de copii de la Opera Națională Bucureşti. Această colaborare l-a ajutat să-și valorifice talentul în rolul „II Pastore” (Păstorul) din opera „Tosca”, de Giacomo Puccini. Colaborator al Operelor Naționale din București și Cluj-Napoca, al mai multor filarmonici și al Teatro Sociale Rovigo, Italia, s-a remarcat cu succes răsunător, în anul 2022 la Opera Națională din Cluj-Napoca, în premiera europeană a spectacolului „Traiano in Dacia”, de Giuseppe Nicolini, în rolul lui Decebalo.

În același an, primește o bursă de studiu în Italia, la Conservatorul Arrigo Boito din Parma, studiind cu mari maeștri ai genului baroc. Tot la Opera Națională din Cluj-Napoca, a excelat în rolul Prințului Orlofsky (în „Liliacul” de J. Strauss), iar alte spectacole de prestigiu în care vocea sa inedită a atras aprecierile publicului și ale marilor critici sunt „La prova di un opera seria” de Francesco Gnecco, în rolul II Falsettista, la Teatrul Sociale Rovigo, și „Nunta lui Figaro”, de W.A. Mozart, în rolul lui Cherubino, la Opera Națională din Cluj-Napoca.

Apreciat în presa italiană ca o prezență extraterestră în scenă și plin de talent, Alexandru Costea este câștigătorul Marelui Premiu al Festivalului The „Emil Rotundu” Canto & Piano International (din 2020) și al Concursului Internațional „Remember Enescu” din 2019. Cu premii nenumărate, obținute încă din anii de liceu, în marea superficilialităților artistice, este considerat astăzi un simbol al rafinamentului muzical.

Radu Drăgușin

Unul dintre cei mai celebri sportivi români, fotbalistul Radu Drăgușin, reprezintă o emblemă a fotbalului datorită abilităților sale și performanțelor obținute până la vârsta de doar 22 de ani. Munca sa și prestigiul de care se bucură l-au făcut să devină cel mai scump fotbalist român transferat vreodată, notează Forbes.ro, care l-a inclus pe lista Forbes 30 sub 30.

Cunoscut și sub pseudonimul de „Dragonul”, a avut o ascensiune rapidă în fotbalul european, impresionând ca fundaș central și inspirând tinerele generații. Drăgușin joacă la unul dintre cele mai mari cluburi din Premier League (Tottenham Hotspur Football Club), dar este și un membru de bază al echipei naționale a României. Prin prisma evoluțiilor sale la Euro 2024, presa de specialitate a scris că Drăgușin este stâlpul defensivei României.

Nicu Covaci, figură emblematică a muzicii rock din România, s-a stins din viață la vârsta de 77 de ani la începutul lunii august. Muzician, compozitor și pictor român, Nicu Covaci a fost fondator și lider al trupei Phoenix, una dintre cele mai mari trupe rock din România. S-a remarcat de-a lungul vieții prin combinarea muzicii tradiționale românești cu rockul occidental, luând astfel naștere un stil unic, recunoscut și iubit pe plan local și internațional.

Începuturi

S-a născut la data de 19 aprilie 1947 în Timișoara, fiind de mic copil pasionat de artă. A învățat să cânte la pian, acordeon, iar după ce a învățat singur să cânte la muzicuța, a luat lecții și de chitară. În paralel a studiat limbile străine, printre care franceza, germana și engleza.

La începutul anilor ’60, când încă era un adolescent, alături de Kamocsa Camo Bela, Nicu Covaci a fondat trupa „Sfinții”, fiind inspirați de ce se întâmpla peste hotare. Ulterior, trupa a devenit Phoenix, pentru ca, potrivit Rador Radio România, activiștii culturali comuniști să îi permită accesul la festivalurile organizate de Uniunea Tinerilor Comuniști, întrucât „Sfinții” era un nume care avea legătură cu religia, fapt respins de regimul comunist.

Nu a durat mult până când Phoenix a devenit una dintre cele mai inovatoare trupe din România, la începutul anilor ’70, ieșind în evidență prin modul în care îmbinau muzica rock cu folclorul românesc. Se bucurau de un succes imens, însă, trupa ajunsese să fie un fenomen underground, fiindu-i interzise, pe rând, accesul la concerte, televiziune și radio, din cauza cenzurii comuniste.

Albumele din acea perioadă, precum Cei ce ne-au dat nume (1972) și Mugur de fluier (1974) sunt și în prezent repere esențiale în muzica românească, piesele de pe acestea fiind considerate  de fani adevărate imnuri ale rockului românesc.

Evadarea din România

Cum libertatea artistică era sever restricționată în timpul regimului comunist din România, trupa Phoenix s-a confruntat cu cenzură. Astfel, în 1977, Nicu Covaci a reușit să fugă din țară, revenind ulterior să își ia și colegii de trupă, ascunzându-se în boxele echipamentelor muzicale dintr-un camion. Evadarea le-a permis să-și continue cariera în străinătate. S-au stabilit mai întâi în Olanda, apoi în Germania și, în cele din urmă, în Spania. Deși au continuat să creeze muzică în străinătate, trupa nu a avut niciodată succesul pe care l-a avut pe plan local. În ceea ce privește fanii români, trupa a păstrat legătura cu aceștia, revenind periodic în țară pentru concerte și turnee.

Revenirea în România

Odată cu căderea comunismului, în 1989 Nicu Covaci a revenit în țară, reluând astfel activitatea trupei Phoenix. Moștenirea lăsată este una deosebită, nu doar prin prisma contribuțiilor sale muzicale, dar și prin influența pe care artistul a avut-o asupra multor generații de artiști și fani.

Pe lângă pasiunea pentru muzică, Nicu Covaci a fost pasionat și de pictură, având expoziții atât în România, cât și în străinătate. Picturile sale reflectă o îmbinare a tradiției și modernității, a vechiului și a noului, exact ca și muzica sa.

Probleme de sănătate

La începutul acestui an, în luna martie, Nicu Covaci a început să simtă că îi amorțește fața, iar ulterior au urmat probleme cu vederea. Rezultatul unui RMN a indicat prezența unei tumori pe creier. În urma unei intervenții care a durat șase ore, tumora de pe creier a fost extirpată chirurgical. La finalul lunii iulie, colegii din trupa Phoenix au anunțat publicul că tratamentul postoperatoriu nu s-a putut finaliza, din cauza unor complicații apărute.

În seara de 2 august 2024, Nicu Covaci s-a stins din viață la vârsta de 77 de ani, lăsând în urmă o moștenire semnificativă pentru peisajul muzical rock românesc.

Surse foto: Adrian Coleașă, Facebook Phoenix Transsylvania

Unul dintre cei mai iubiți lăutari români, Zavaidoc a cucerit prin voce sa inimile elitelor din perioada interbelică din București până în Paris. Opera Română i-a propus, datorită registrului înalt de invidiat, să devină cântăreț de operă, însă acesta a refuzat, alegând marea sa dragoste, lăutăria. Prin stilul său muzical inconfundabil, Zavaidoc a cucerit publicul cântând romanțe și muzică populară – în anii 30 umplea până la refuz restaurantele bucureștene, același lucru întâmplându-se și în localuri distinse din Paris. Povestea unui lăutar care a rămas în istorie în rândurile ce urmează.

Marin Teodorescu s-a născut la Pitești în 8 martie 1869, fiind cel mai mic dintre cei patru frați. Fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constanței, Zavaidoc a moștenit talentul de la părinții săi. Deși era cel mai mic dintre cei patru, când avea doar 14-15 ani a devenit responsabil de întreținerea familiei, în urma decesului tatălui său.

Cântece lăutărești cu care ridica moralului soldaților alături de George Enescu

În 1916 a plecat în armată, iar doi ani mai târziu s-a oferit voluntar în Primul Război Mondial, făcând parte din Regimentul 44 Infanterie. Ajuns la Iași împreună cu fratele său, Zavaidoc a întâlnit două grupuri de artiști veniți de la București să ridice moralul soldaților: unul de muzicieni, condus de George Enescu și unul de actori, ce îl avea în frunte pe Constantin Tănase. Zavaidoc s-a alăturat grupului de muzicieni, cântând răniților, soldaților și sărmanilor, pe front și în spitalele de campanie. În acea perioadă și-a căpătat porecla – Zavaidoc. Comandatul Traian Moșoiu, al cărui iubire pentru cântecele populare românești era cunoscută, este cel care, atunci când l-a auzit cântând, l-a numit Zavaidoc – inspirat din vechiul cuvânt zavaidoacă care însemna năbădăioasă.

Micul Paris după război – lăutarii bucureșteni erau cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile

Întors de pe front, Zavaidoc a găsit un București vesel, în care petreceri erau organizate zilnic, în toate grădinile de vară dichisite și cârciumile de mahala. Cât vedeai cu ochii, lăutarii cuceriseră toate scenele, fiind cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile. Revenit din război, Zavaidoc ia în serios, începând să ia lecții de canto cu tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu Toscani și profesorul Dimitrie Cutavas. Astfel, abilitățile artistului au ajuns să fie cunoscute de muzicieni școliți, fiindu-i recomandat să devină tenor. În 1921, când s-a înființat Opera Română de stat, Zavaidoc a primit propunerea de a deveni cântăreț de operă, datorită registrului înalt de invidiat și forței vocii, aspecte cu care acesta s-a evidențiat rapid, ținând cont de faptul că în acea perioadă nu se cânta la amplificatoare și nici nu era cunoscut microfonul pentru a cânta la el în aer liber.

Zavaidoc a ales marea lui dragoste – lăutăria. Alegerea sa a fost influențată de două aspecte importante pentru acesta. În primul rând, l-a atras viața de lăutar, cu toate aspectele acesteia. În al doilea rând, banii au cântărit greu în alegerea făcută – Zavaidoc explicând că banii pe care i-ar fi obținut într-o lună de la Operă îi făcea într-o noapte la o petrecere.

Unul dintre cei mai bogați lăutari în perioada interbelică

A fost unul dintre cei mai bogați lăutari din acea perioadă, devenind chiar milionar, conform spuselor soției acestuia. În ciuda a ceea ce oamenii ar tinde să creadă, banii nu proveneau din cântările pe care acesta le făcea în restaurantele pe care le umplea până la refuz, ci din înregistrările pe care le-a realizat cu mai multe case de discuri în perioada 1930-1939.

VIDEO

Familia – principala sa bucurie

Deși cunoscut pentru abilitățile sale muzicale, Zavaidoc s-a remarcat și prin șarmul său deosebit. Inimile admiratoarelor erau topite de zâmbetul și privirea acestuia. Deși iubit de multe doamne, Zavaioc s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanța, mai mică decât el cu 15 ani. Avea o legătură aparte cu acest nume, Constanța – astfel se numea mama sa și astfel a decis să-și numească și primul copil, o fetiță născută în 1940. Ulterior, acesta a mai avut alți doi copii: o fetiță, Niculina, născută în noiembrie 1944, dar care s-a strins din viață două luni mai târziu, în ziua în care a murit tatăl său și un băiat care a murit în 1950 de meningită.

Constanța, primul copil al lui Zavaidoc, a declarat pentru site-ul lautarie.com:

„Am aflat de la mama că venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: Taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!”

 

Două zile și două nopți de cântec pentru mareșalul Antonescu

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost chemat la unitate și trimis la Tighina și Odesa. Mareșalul Ion Antonescu a auzit despre două melodii devenite hituri pe front – „Soldățelul lui tăticu” și „Aș muri, dar nu acuma”, astfel că, Zavaidoc a fost chemat să cânte pentru acesta și trupele sale, ceea ce se spune că s-a și întâmplat, timp de două zile și două nopți fără oprire. În acea perioadă, deși prin muzica sa alina durerea soldaților români, Zavaidoc a fost ținut departe de familie, și-a pierdut întreaga avere (banca la care își ținea economiile a dat faliment), dar și pe sora sa, aceasta fiind omorâtă în timpul bombardamentelor.

Astfel, după ce s-a întors din război, împreună cu familia și cei cinci copii rămași în grija sa după moarte surorii, Zavaidoc s-a mutat la Caracal, unde a cântat noapte de noapte prin toate localurile, pentru a-și întreține familia. Acest efort i-a afectat major sănătatea, ajungând ca pe 31 decembrie 1944 să fie internat de urgență la Spitalul Filantropica din București. În următoarele săptămâni starea de sănătate a acestuia s-a înrăutăți, ajungând să aibă tensiune 28, ceea ce i-a provocat orbirea. Ulterior, o boală care determina inflamarea rinichilor i-a adus sfârșitul, în 13 ianuarie 1945.

Cel mai iubit dintre lăutari

Zavaidoc a fost un star în epoca de aur a muzicii românești autentice, fiind contemporan cu Maria Tănase, Jean Moscopol, Mia Braia sau Cristian Vasile. Cu toate că avea o asemenea concurență, nimeni nu reușea să-l întreacă pe Zavaidoc – toate cârciumile, restaurantele și grădinile de vară se băteau pe acesta dintr-un motiv simplu: când acesta cânta, nimeni nu părăsea locația, atât de captivant era.

Printre cârciumile de suflet ale acestuia se numără cele din zona Cișmigiu – se spune că schimba câte patru cămăși pe noapte și chiuitul său se auzea de la un kilometru depărtare.

Zavaidoc a străbătut toată țara, încântând oamenii cu muzica sa, aducând bucurie și voie bună. În plus, a avut concerte în Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia, cântând chiar și sub Turnul Eiffel – făcând parte din ansamblul lui Grigoraș Dinicu, parte din delegația oficială a României care a participat la Expoziția Universală de la Paris din 1937.

An de an, în Pitești, are loc Festivalul Național de Muzică Lăutărească Veche ZAVAIDOC, cu scopul de a revigora muzica lăutărească autentică și de a descoperi și promova noi talente ale genului. În plus, cu ocazia festivalului se dorește omagierea lui Zavaidoc, prestigiosul lăutar din perioada interbelică.

VIDEO

Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din București are cu ce se mândri – datorită studiului serios al elevelor Clasei a XII-a „Prof. Emil Alexandrescu”, instituția de învățământ a înregistrat cea mai mare medie pe țară la examenul de Bacalaureat – 9.67, ocupând astfel primul loc în topul celor mai bune licee din București.

”Acum aproape 30 de ani am pornit cu Grădinițele Arc-en-Ciel, reușita în acest domeniu și dorința părinților de a avea o continuitate în același duh ne-a determinat să facem și nivelul primar, gimnazial. Valorile trebuie cultivate constant, reușita se vede în timp. De curând avem și Liceu. Și acum avem bucuria de a vă anunța oficial că avem cea mai mare medie la nivel național, pe clasă, la Bac. 9,67. Credem că așa se construiește valid, cu oameni care împărtășesc valori bune, în timp. Pentru noi această medie mare e doar o confirmare, binevenită ce-i drept, dar o confirmare, nu o mirare. Când privești fiecare copil cu toate puterile sufletești, pentru a-l ajuta, așa cum facem noi, profesori și părinți deopotrivă, succesul nu te mai poate mira, doar bucura! Bucurați-vă alături de noi!” – prof. Ivona Boitan

Examenul maturității, din perspectiva Andreiei Ciobanu, absolventă a clasei a XII-a, care a obținut nota 10, nu doar la examenul de matematică, ci și la cel de psihologie.

„Bacalaureatul, un examen extrem de important în viața fiecărei persoane, în cadrul căruia, la absolvirea liceului, se susțin probe la mai multe discipline, marcând încheierea unui ciclu de învățământ, și a cărui promovare permite înscrierea într-o instituție de învățământ superior. Perspectiva acestei confruntări aduce cu sine și o responsabilitate foarte mare ce constă în pregătirea perseverentă și temeinică de-a lungul celor patru ani de liceu, singura soluție care poate asigura succesul. Acum, după ce am susținut acest examen, pot să fiu total de acord cu această teorie. Totodată, un îndemn pentru viitoarele generații ar fi să învețe constant, să își lase timp pentru ei în program, timp pentru dezvoltare personală și pentru odihnă, să își planifice din vreme ce, cât și cum învață și să aleagă cu grijă a treia materie la care vor da examen, pentru ca să se regăsească în ea și ca aceasta să îi reprezinte.”

Cu prilejul acestui moment de bucurie, doamna prof. dr. Monica Șerbănescu, Președinte Fondator și Director General al Gradiniței „Arc-en-Ciel”, Școlii „Anastasia Popescu” și Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, a transmis un mesaj celor două absolvente:

„Un copil frumos și jucăuș. O fetiță reflexivă și inteligentă. O adolescentă ambițioasă și responsabilă. Am avut privilegiul de a o fi urmărit (și îndrăgit) pe Daria încă din anii petrecuți la Grădi „Arc-en-Ciel” a noastră! Am văzut-o crescând, m-am bucurat de reușitele ei, am încercat să îi fiu alături. Nu deseori are un dascăl acest privilegiu, de a crește odată cu elevii săi. Îți mulțumim, Daria, că am fost împreună în toți acești ani! Să aduni, și în timpul ce vine, bucurii și succes, oameni care te apreciază și te iubesc în jurul tău, împlinire! ”

„Andreia – cea care a muncit în patru ani cât pentru doisprezece – a promis că ne va fi colegă. O așteptăm cu brațele deschise!”

Înființate de către Fundația Preasfânta Fecioară Maria, Grădinița „Arc-en-Ciel”, apoi, Școala „Anastasia Popescu” și mai apoi Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, și-au pornit activitatea în anul 1994, respectiv, 1996. Datorită metodelor inovative în educație şi rezultatelor deosebit de bune obținute de  Fundația Preasfânta Fecioară Maria, în anul școlar 2004-2005,  aceasta a primit certificatul de instituție asociată  UNESCO. Nivelul preprimar al școlii obține acreditarea prin OMEC 5648/14.11.2006, iar nivelurile primar și gimnazial, se acreditează prin OMEN 3618/19.06.2014.

Pentru nivelul de învățământ „liceal”, profilul „pedagogic”, calificarea profesională „învățător – educatoare”, s-a obținut autorizarea de funcționare provizorie, prin OMENCS Nr. 3490/28.03.2016.

Noul proiect a obținut ÎNALTA BINECUVÂNTARE A PREAFERICITULUI PĂRINTE PATRIARH DANIEL în anul 2016.

Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

Bibliografie:

Radio România Cultural

Sursă foto: mnlr.ro

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
4. Totul ia timp și timpul ia tot.
5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

A îmbrățișat viața călugărească de timpuriu, ajungând pe rând frate, monah, arhimandrit și stareț. Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, se alătură de bunăvoie Regimentului 21 Infanterie “Ilfov” și pleacă la luptă. Pe front, oferă povețe, ține predici prin care ridică moralul soldaților și oficiază slujbe. Înconjurat de zgomotul armelor, este rănit și cade prizonier. Cu toate acestea a condus cu vitejie Regimentul “Feldioara”, reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Pentru toate acestea, părintele Justin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român, fiind singurul cleric care a primit acest ordin.

Confesor al soldaților români  

Se naște la 26 octombrie 1867, în comuna Obilești Noi, județul Ilfov. Crescut în duhul dragostei față de cele sfinte, junele prinde drag de biserică, iar la vârsta cuvenită intră ca frate la Mănăstirea Cernica. După o bună bucată de vreme este tuns în monahism, fiind avansat până la treapta de stareț. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913, părintele Șerbănescu va îndeplini funcția de confesor onorific în cadrul Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. Drept răsplată pentru devotamentul și curajul de care a dat dovadă, va fi decorat cu medaliile “Răsplata muncii pentru Biserică” şi “Avântul Ţării”.

Din momentul intrării României în focurile primei conflagrații mondiale la 14/27 august 1916, părintele Justin Șerbănescu s-a alăturat Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. În calitate de confesor, a participat la luptele din Transilvania oferind povețe și îmbărbătând pe soldați. Curajul l-a costat scump, iar în ziua de 17/30 septembrie 1916, părintele este rănit.

Călugărul din linia întâi

După câteva zile petrecute la infirmerie, pe 16/29 octombrie revine în mijlocul ostașilor din Brigada 8 Infanterie care lupta pe Valea Azugăi. Când trupele inamice ocupaseră Predealul, părintele se alătură ostașilor din Regimentul “Feldioara”, lupta finală dându-se la Clăbucet. A curs mult sânge, comandantul și ofițerii erau grav răniți, iar regimentul era în totală dezordine. Văzând cele întâmplate, părintele Șerbănescu a luat frâiele în mână și a început să comande. Mai întâi a mobilizat gorniștii să vestească înaintarea, după care a dirijat contraatacul reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Trupele române au luptat până la epuizare. La 16/29 noiembrie 1916, soldații nu au mai putut rezista și au căzut în mâinile inamicului. Părintele Șebrănescu a fost luat prizonier, dar a reușit să evadeze în iulie 1917. A rătăcit prin munți, iar al sfârștitul lunii februarie 1918, a ajuns la Galați, loc în care se afla Regimentul 21 Infanterie “Ilfov”.

Vitejia clericului ajunsese până la urechile conducătorilor. În urma acțiunilor sale, autoritățile au decis să-i ofere Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român. “Pentru vitejia, destoinicia şi iubirea de Patrie, ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă că şi-a îndeplinit cu un mare devotament îndatoririle ce avea ca confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul „Feldioara” a pierdut în lupte aproape pe toţi ofiţerii şi că comandantul căzuse rănit pe Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispersaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului”, se motiva prin Înaltul Decret.

Dar șirul distincțiilor nu s-a oprit aici. Prin Înaltul Decret nr. 1264 din 15 iunie 1917, locotenentul preot Justin Șerbănescu a fost avansat la gradul de căpitan. Pe 15 august 1918, va primi din partea atașatului militar al ambasadei Franței din România “Crucea de război cu lauri.”

Ultimele campanii

Ajuns la 51 de ani, părintele nu s-a dat în lături de la noi provocări. Odată cu reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918 cere să fie mobilizat și îndeplinește funcția de confesor militar la Divizia 2 Vânători. Le va fi alături militarilor la marile lupte din Transilvania și Ungaria, urmând ca la 4 august 1919, să figureze printre militarii care intră în Budapesta. A fost ultima campanie majoră la care participase. În urma vârstei înaintate și a condițiilor de pe front, o lasă mai moale. Vreme de un an de zile va sluji la Spitalul Militar “Regina Elisabeta”, unde avea funcția de confesor. După această perioadă va reveni la Mănăstirea Cernica în calitate de arhimandrit. Chiar dacă nu mai participa la lupte, conducerea Armatei Române a decis să-l avanseze la gradul de maior în baza Înaltului Decret nr. 1951 din 1 octombrie 1927. Între 1932 și 1940, este uns confesor de divizie în Garnizoana București, grad din care va cunoaște retragerea.

Surse:  Drd. Gabriel-George Pătrașcu, Protosinghelul Justin Șerbănescu-Singurul preot militar cavaler al ordinului militar de razboi ,,Mihai Viteazul”, în Misiunea, 2014.

Inteligența, râvna și devotamentul de care dădea dovadă, i-au atras simpatia episcopului Melchisedec Ștefănescu, care îl ia sub aripa lui protectoare. După cinci ani petrecuți pe băncile Academiei din Kiev, tânărul revine în țară și este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. Odată intrat în cler se va muta la București, unde i s-au deschis noi oportunități. Prin încredințarea Sfântului Sinod, preotul Constantin Nazarie este numit organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Din anul 1915 și până în 1922, s-a ocupat de buna funcționare a Serviciului Religios al Armatei și a redactat lucrări dedicate preoților din lina întâi. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

Sub aripa unui mare ierarh

Vine pe lume la 16 martie 1865, în satul Grădiștea, județul Tecuci, într-o familie de țărani răzeși. Tatăl, Gheorghe Nazarie, era un apropiat al bisericii din sat îndeplinind funcția de cantor. Junele a fost crescut în duhul dragostei de cele sfinte, iar la vremea cuvenită a studiat la școala primară din Bacău, urmând ca din anul 1881, capul familiei să-l dea la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Absolvă prin 1885, după care se îndreptă către o altă instituție cu profil teologic, Seminarul ,,Veniamin Costachi” din Iași. Aici, se face ușor remarcat prin ambiție, rezultate excepționale și purtare exemplară. După cei patru ani petrecuți la Roman și alți trei la Iași, tânărul Constantin, care ajunsese la vârsta de 23 de ani, își face bagajele și o apucă spre Academia Teologică din Kiev. Având în vedere posibilitățile reduse ale familie, tânărul intră sub aripa protectoare a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, cel care îi trimite bani pentru haine și acoperă alte costuri necesare studenției. Grija marelui ierarh pentru Constantin începuse încă din timpul petrecut la Iași, când a beneficiat de salariu în urma funcției de copist pe care o îndeplinea în cadrul Episcopiei Romanului.

A petrecut cinci ani pe băncile Academiei din Kiev. Nimic nu anunța moartea protectorului său la 16/29 mai 1892. Prin testament, episcopul cere înființarea unei fundații menite să acorde burse de studiu la Academia din Kiev, iar biblioteca impresionată pe care o deținea a fost lăsată în grija Academiei Române. Între timp, Constantin devine un bun cunoscător al limbii ruse. Îl citește pe Dostoievski, unul dintre cei mai grei autori ruși după părerea sa, și începe să-l studieze pe Tolstoi. Tot acum face mai multe traduceri de texte bisericești, urmând ca la întoarcerea în țară să intensifice activitatea.

Strămutarea la București

Timpul trecuse fără băgare de seamă. Constantin adunase 28 de ani și s-a reîntors în țară. Își tipărește lucrarea de licență, pe care o închină părintelui său spiritual. Tot acum face stagiul militar amânat până la terminarea studiilor. Pe 1 septembrie 1894 este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. În paralel avea în atribuție și funcția de director la Cancelaria Episcopiei Romanului. Se cunoaște cu Maria Stupcanu, fiica preotului Vasile Stupcanu, se plac, iar la scurtă vreme se căsătoresc. Destinul avea să-i lase împreună doar zece ani, asta pentru că soția a decedat în anul 1904.

La nici 31 de ani, teologul Constantin Nazarie a fost uns preot în Catedrala din Roman de către Episcopul Ieronim, urmând ca la finalul lui 1896 să fie numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. Ulterior, a fost transferat la Seminarul Central din București, îndeplinind aceleași atribuții ca la Roman. Odată cu mutarea la București i s-au deschis noi oportunități didactice, cea mai importantă fiind promovarea în funcția de profesor la Facultatea de Teologie, la Catedra de Morală. Ascensiunea academică a continuat cu numirea în funcția de profesor titular la 20 decembrie 1904, iar din 1 februarie 1906, director al Internatului Teologic.

Când ești chemat în linia întâi

De-a lungul timpului, nu a refuzat nicio provocare. A organizat și prezidat primul Congres al profesorilor de religie ținut la București în 2-5 octombrie 1912. Evenimentul a fost  un real succes, motiv pentru care i-a fost încredințat și primul Congres al clerului ortodox din România Mare. Dar cea mai dificilă misiune la care Dumnezeu l-a chemat a fost aceea de organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Și-a început misiunea în anul 1915, prin încredințarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Pentru a deveni preot militar, candidații aveau de îndeplinit următoarele cerințe: să fie titrați în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară și să nu aibă vârsta mai mare de 45 de ani, și nici mai mică de 30.  Numirea se făcea de către Ministerul de Război la recomandarea episcopului și mitropolitului dintr-o anumită dieceză. Preoții care erau selectați intrau sub regimul legilor militare, iar misiunea lor era: să însoțească trupele unde vor merge în timpul mobilizării; să dea povețe ce se impun de împrejurări; să facă servicii religioase fără ezitare.

Părintele Nazarie nu s-a lăsat intimidat de misiunea care îi atârna pe umeri. Chiar în anul numirii, a redactat două lucrări capitale pentru preoții ce urmau să se alăture trupelor: Instrucțiuni asupra atribuțiilor preoților de armată și Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Rege, Oaste și Popor în vreme de război. După campania din 1916, a redactat în colaborare cu Iconom Vasile Pocitan, subprotoiereul preoților de armată, broșura Înarmarea sufletească a ostașului român. Însă greul era abia la început. Serviciul Religios al Armatei necesita multă migală și dialog, asta pentru că biserica și armata trebuiau să ajungă la un limbaj comun. De la numire și până la mobilizarea din august 1916, protopopul Constantin Nazarie a pus pe picioare Serviciul Religios al Armatei.

Jertfa nu rămâne niciodată nerăsplătită

Misiunea abia începuse. La 8 iulie 1916, a prezentat șefului Marelui Stat Major un document în zece puncte intitulat Dispozițiuni relative la îmbrăcămintea preoților în vreme de mobilizare și de război. Însă lucrurile nu mergeau în direcția potrivită. “Am constatat că foarte puţini dintre domnii comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor preoţilor de armată, care cer ca ei (preoţii) să fie poftiţi la diferite solemnităţi ale unităţilor de trupă; ba unii dintre domnii comandanţi consideră numitele Instrucţiuni ca necesare de ştiut numai de către preot.  Am rămas cu impresia că preotul nu e încă încetăţenit, nu e încă bine fixat în rândurile armatei (…)  Răul acesta se poate măcar în parte remedia şi de aceea vă rog a da ordin celor în drept să poftească pe preoţi la solemnităţi şi să dea cuvenita atenţie Instrucţiunilor pentru preoţii de armată, ca astfel să se facă legătura necesară între preot, comandant, ofiţeri şi trupă ”, sublinia părintele Nazarie.

Cu toate acestea, în campania din 1916-1918, au fost mobilizați 252 de preoți. În urma eforturilor sale, generalul Alevra spune despre protopopul Nazarie următoarele: “Înainte încă de a intra în campanie dezinteresat şi fără nici o plată, s-a ocupat de reglementarea activităţii preoţeşti, pe timp de război, făcând Marelui Stat Major, în acest scop, diferite propuneri. În timpul campaniei P.C. Sa, verbal şi prin diferite circulări, a dat Preoţilor toate îndrumările trebuincioase pentru îndeplinirea înaltei şi delicatei lor misiuni.”

Devotamentul și munca părintelui au fost răsplătite prin acordarea ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

Surse: Comandor (r) prof. dr. Aurel Pentelescu, Ionuţ-Constantin Petcu,  Preotul Iconom Stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), șeful Serviciului Religios al Armatei Române în Războiul pentru Întregirea Neamului, în revista Misiunea, 2015.

Școlit de dascăli greci și nobili francezi, Constantin Năsturel-Herescu, a cunoscut viața pe front, a fost vistierul domnitorului Bibescu Vodă și a fraternizat cu idealurile revoluției din 1848. Simțindu-și sfârșitul aproape, își întocmește testamentul și hotărăște înființarea unei comisii care să ofere o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești. Din păcate, intenția se soldează cu un eșec, dar Alexandru Odobescu îl sfătuiește să pună acești bani sub administrarea Societății Academice Române. Din 1874 și până azi, Academia Română acordă anual premii pentru trei categorii, iar de-a lungul timpului, printre laureați s-au numărat George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și mulți alții.  

Viața boierilor români de secol XVIII

Spița familiei Năsturel, își are obârșia în satul Fierăști, cunoscut astăzi sub denumire de Herăști, judeţul Giurgiu. De-a lungul veacurilor, din rândul descendenților s-au ridicat mari personalități precum Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, logofătul Udriște Năsturel, unul din cei mai buni prozatori români ai secolului al XVII-lea, și nu în ultimul rând generalul Constantin Năsturel-Herescu. Tatăl lui Constantin era fiul Marelui Ban Radu Năsturel, unul din marii boieri ai secolului al XVIII-lea, care înzestrase Bucureștii cu spitale, mănăstiri și biserici. Feciorul Banului Radu a dus o viață retrasă, departe de presiunea funcțiilor de conducere, dedicându-se total celor doi copii: Constantin și sora sa măritată mai târziu cu logofătul Alexandru Scarlat Ghica.

Născut în inima Bucureștilor, pe la 1796, singurul băiat al familiei, a fost crescut în puf și nu a dus lipsă de nimic. Educația sa era considerată net superioară pentru acele vremuri. Pe lângă dascălii greci, în Țările Române și Moldova, se găseau nobili francezi care părăsiseră Parisul din pricina revoluției celei mari. Bucureștiul și Iașul, fuseseră luate cu asalt de marchizi și baroni care se ocupau îndeaproape de educația tinerilor de neam ales. La nouăsprezece ani, după ce ieși din mână dăscălimii franceze, tatăl său îl însurase cu Elena Băleanu în vârstă de doar treisprezece ani.

Experiența frontului și întoarcerea acasă

Tânărul Herescu făcea partea dintr-o galerie selectă alături de Văcărești, Filipeșci, Corneșci, Băleni, Crețuleșci și Bălăceni. Dornici după o schimbare în peisajul politic subjugat Porții Otomane, aceștia își puseseră în gând să scape țara de jugul turcesc. În timpul Eteriei, doisprezece boieri, în frunte cu Constantin Năsturel-Herescu, semnară un act prin care se legau cu jurământ, că de va pieri unul dintre aceștia, familia răposatului să fie susținută financiar de cei rămași în viață. În anul 1821, Herescu se refugiase la Brașov, ca mai toată boierimea țării. Doi ani mari târziu, nemaisuportând situația tensionată, decide să plece în Rusia, după modelul generalului Costake Scarlat Ghica. Ajuns în țara cu pricina, Constantin s-a înrolat în armată și a servit într-un regiment de Ulani. De acum, viața plină de strălucire din București, mâncărurile alese, hainele scumpe, lăsaseră locul unui trai aspru, presărat cu multe neajunsuri și nedreptăți din partea Țarului Nicolae. Pe la 1827 revine în țară, total transformat. În locul boierului risipitor, care nu se uita la galbeni când avea vreo dorință, a răsărit un econom, grijuliu și cu măsură în toate. Dar, și în aceste condiții, casa, mâncărurile și hainele sale, rămâneau peste media locuitorilor din Țara Românească.     

A rămas în istorie datorită unui testament

Sub domnia lui Bibescu Vodă, fusese numit în funcția de vistier. Camaraderia cu C.A. Rosetti, l-a făcut să devină unul din primii boieri care au adoptat ideile revoluției de la 1848. În timpul domniei lui Știrbei Vodă, Herescu reintră în armată și este numit Mare Ban și Spătar al oștirii. Din mariajul cu Elena Năsturel, nu se născuse nici un copil. La 1855,  problemele de sănătate îl pun pe gânduri, astfel, decide să-și întocmească din timp testamentul, prin care lăsa o bună parte din avere Bisericii Sfânta Vineri. Acesta a dorit să înființeze o comisie compusă din Mitropolitul Țării, Președintele Corpurilor legiuitoare, un membru al Comisiei centrale de la Focșani, o mână de miniștrii, judecători și profesori, care trebuiau să strângă și să dea din averea sa câte o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești.

Din nefericire, intenția se soldează cu un eșec. În acest context, la 1871, testamentul suferise unele modificări. Doi ani mai târziu, Alexandru Odobescu, îi propusese ca în locul acelei comisii, să lase o parte din avere pe seama Societății Academice Române. “Betrânul general îmbrățișa această ideiă. Numai avu pace, pene când advocatul seu, împreună cu mine, nu’i făcurăm testamentul așa cum îi spusesem eu în scrisoarea mea”, nota la acea vreme Odobescu. Din donația generalului, Academia Română oferă anual premii pentru următoarele trei categorii: 1) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 5.000 lei, ce se acordă celei mai bune lucrări în limba română pe marginea unui subiect propus de Academie, din domeniile istorie, arheologie, lingvistică, literatură, științele morale și politice; 2) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 4.000 lei, care se acordă unei lucrări din domeniul  literaturii, al istoriei, filosofiei și artei, publicate în timpul anului respectiv; 3) Marele Premiu Năsturel-Herescu, în valoare de 12.000 de lei, este acordat odată la patru ani celor mai bune lucrări apărute în acest interval.

De-a lungul timpului, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Pr. Dr. Ioan Sârbu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță, și mulți alții, s-au numărat printre câștigătorii unui premiu Năsturel-Herescu. Generalul mai trăii doar un an după instituirea distincțiilor. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1847, își dădu ultima suflare, iar odată cu el se stinse ultimul reprezentant al Năstureilor.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.

Și-a afierosit întreaga viață școlii și școlarilor. Sub bagheta lui, educația din județul Mehedinți cunoaște o înflorire semnificativă: 260 de noi unități de învățământ, frecventate de cinci mii de elevi. Domnitorul Alexandru Ghica, nu-l vede cu ochi buni și-l aruncă în închisoare. Era prima zală dintr-un nesfârșit lanț al nedreptăților. Cu toate acestea, profesionalismul și pasiunea sa, aveau să-i aducă noi sarcini în ogorul educației. După ce izbutește organizarea școlii de candidați din Câmpulung, Brezoianu câștigă admirația domnitorului Gheorghe Bibescu, care îl urcă la rangul de pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar în paralel traduce, prelucrează și publică o serie de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele vremuri.

Instruiește viitorii dascăli și ridică noi unități școlare

Pe ulițele prăfuite ale Bucureștiului de odinioară, se naște pe la 1817, Ioan Brezoianu. Iubitor de carte și sârguincios din fire, acesta urmează cursurile de la Sfântul Sava, unde îl va avea coleg pe viitorul președinte al Consiliului de Miniștri, I. Em. Florescu. Dar, poate că cea mai însemnată întâlnire din acea perioadă, a fost cu profesorul de științe matematice, Petrache Poenaru. Absolvă pe la 1837, apoi este repartizat profesor la școala superioară din Cerneți, reședința județului Mehedinți din acele timpuri. Sosirea lui Brezoianu se face rapid simțită. Actul educațional se îmbunătățește considerabil, iar Eforia școalelor transformă vechea instituție în școală normală de învățători. Atunci, dascălului Brezoianu i se oferă o nouă misiune. Mai întâi, trebuia să se îngrijească de formarea viitorilor învățători, apoi să cutreiere districtul Mehedinți din comună în comună, și să identifice locurile unde vor fi ridicate noi unități școlare. “Era măreț și înduioșător lucru, să ne fi văzut pe elevii mei și pe mine plecând din Cerneți cu traiestele la spinare. În vacanțele Pascilor și’n vacanțele cele mari începeam mesuratorile din sat în sat. Țeranii ne primeau cu bucurie, căci vedeau pe dată că nu semenam nici a greci, nici a catane, nici a zapcii; ghiceau ei că bine mare va eși din munca noastră” nota Ioan în anul 1881.

Un dascăl mazilit renaște din propria cenușă

În anul 1839, după o strașnică muncă de teren, în județul Mehedinți se deschiseseră nu mai puțin de 260 de școli, iar ponderea celor care frecventau cursurile urcase la 5.000 de elevi. După o asemenea izbândă, Ioan este chemat de urgență la București. Nu era vorba de o nouă misiune în ogorul educației, ci de o pedeapsă nedreapată. Domnitorul Alexandru Ghica bănuia că aceasta ar fi luat parte la complotul urzit de Mitică Gr. Filipescu pentru detronarea sa, prin urmare Brezoinanu este închis în incinta Școlii Sf. Sava. Ispășește șase luni de închisoare, dar în cele din urmă este eliberat și lăsat să revină la Mehedinți, însă nu pentru continua lucrarea, ci pentru a-și lua la revedere de la colectivul de acolo. Amicul să de la Craiova, Chiriță Vrăbiescu organizează un banchet în cinstea “mazilitului dascăl”, la care participaseră foști elevi, acum învățători pe la Motru, Dumbrava, Bahnița și Baia.  

Rămas fără slujbă, Ioan Brezoianu se întoarce la București. Norocul său s-a numit Ion Heliade Rădulescu, care l-a ajutat să ocupe un post de traducător la Curierul Românesc. Căderea lui Alexandru Ghica, a fost momentul care i-a permis să revină la matcă. Eforia școalelor îi încredințează o nouă misiune: organizarea școlii de candidați din Câmpulung. Face o treabă exemplară și câștigă pe loc simpatia muscelenilor. În 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu, se găsea în vizită prin părțile județului Muscel. Fără să anunțe, acesta asistă la o oră de-a lui Brezoianu și rămâne uimit de pregătirea elevilor, motiv pentru care îl numește pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni.

Trup și suflet pentru învățământul românesc

În București, la începutul anului 1848, acțiunile revoluționarilor erau în plină desfășurare. La auzul veștilor, Brezoianu apucă drumul Capitalei pentru a da o mână de ajutor capilor revoluției. După un an, se întoarce la Câmpulung, unde are parte de o nouă arestare. Trimis în fața comisiei ruso-română, care îi judeca pe revoluționari, este condamnat la câteva luni de închisoare. Din porunca lui Știrbei Vodă, școlile din Țara Românească își redeschid porțile. Se apelează din nou la serviciile sale și este trimis să înființeze o școală de candidați la Ploiești și să organizeze școlile rurale din Prahova.

Ducându-și misiunea la bun sfârșit, dascălul revine în București unde este numit cap de cancelarie la Obșteasca epitropie a orfanilor. Când izbucni forfota secularizării averilor mănăstirești, Brezoianu este numit în comisia documentară alături de Bogdan Petriceicu Hașdeu și Ștefan Grecianu. Profită de această ocazie și studiază chestiunea călugărilor greci din țară, muncă din care va lua naștere lucrarea “Monastirile dise închinate și călugării greci”. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar din 1868, vreme de patru ani, a fost membru în comitatul general al Teatrelor. Dar, în ciuda acestui cumul de funcții, inima lui a rămas în clasele înțesate cu elevi. Traduce, prelucrează și publică o seamă de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele timpuri: Învățătorul primar; Rudimentul agricol universal; Despre educațiunea numelor; Medicina și farmacia domestică; Elemente de istorie sântă, etc.

Prigonit de mișei pentru că forma generații de învățători, hulit de hapsâni pentru că se încăpățâna să creadă într-o națiune liberă și educată, Ioan Brezoianu a rămas în istorie drept ctitorul neobosit al învățământului autohton. Pleacă din această lume la 66 de ani, obosit după atâta alergătură printre școli și școlari.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.

Motto: „Viața mea începe cu ridicarea cortinei și se sfârșește cu cădere ei” – Costache Caragiale

Neajunsurile familiei Caragiale

Vede lumina zilei în Bucureștii anului 1815, într-o familie numeroasă ce se confrunta cu mari lipsuri. Părinții au făcut tot posibilul pentru a le asigura cele trebuincioase odraslelor. Anastasia și Ecaterina, nu au fost date la școală, în schimb, Costache, Luca și Gheorghe, s-au putut bucura de emoțiile prin care trec majoritatea elevilor. Dintre cei trei, Kosty, după cum era alintat, a dovedit reale calități artistice. “Aveam o mare plăcere de a imita tot ce vedeam”, spunea acesta în paginile autobiografiei sale. La vârsta de șaisprezece ani, neajunsurile sufocă de-a binelea familia Caragiale, astfel, tânărul va trebui să-și câștige singur pâinea. Tatăl își puse odrasla sub ascultarea unui boier, convins că așa va căpăta o slujbă bună. Văzându-l pe Costache, jupânul îl măsură din cap până în picioare gândindu-se cum să-l folosească. “N’are să asculte pe cinece altul decât pe vătaful ogrăzii. Slujba ăi va fi prea ușoară: îmi va da ciubuc. Va îngriji de straiele mele, va veni după trăsura mea câte odată, și alta nimic“, conchise autoritar stăpânul. La auzul acestor cuvinte, tatăl nu a mai stat la discuții și plecă indignat spre casă.

Nu știm exact cu ce s-a ocupat până la înființarea trupei aflată sub patronajul Filarmonicei lui I. Eliade și Ion Câmpineanu. Cert este că odată văzut anunțul pentru preselecție, tânărul nu mai stă o clipă pe gânduri. Talentul nativ dublat de călăuzirea maestrului C. Aristia, l-au propulsat rapid către debut. S-a întâmplat în noiembrie 1835. I. Curie nu putea juca în acea seară, astfel, Costache a intrat în locul lui. A primit aplauze la scenă deschisă, iar criticii s-au întrecut în cuvinte de laudă la adresa debutantului.

Sforțări la Iași, aplauze la Botoșani

Din nefericire, trupa a ființat doar două stagiuni, iar gândul de a face teatru devenea iarăși ceva imposibil. Câmpineanu, asemeni unui părinte grijuliu, le asigurase foștilor membri câte o slujbă. Costache nu primise postul de funcționar cu care era ademenit și visa în continuare că va juca pe marile scene. Zilnic, se perinda în jurul fostului teatru asemeni unei stafii. “Sărutam culisele, îmi vedeam parcă desenate pe dânsele triumfurile mele, mă visam în rolul lui Zeid, lui Zamor. Aveam aplauze, strigături, premii. Dar vai, doamna mea! Realitatea pierise, și eu mă înturnam acasă foarte slăbit”, scria printre lacrimi Costache. Disperarea ajunsese la un grad atât de ridicat, încât se hotărâ să plece în Grecia pentru a-și continua cariera.

Într-o zi, își odihni ochii asupra unui articol din gazeta “Albina românească”. Din cuprinsul ei, Costache luă cunoștință de spectacolele din capitala Moldovei, și abandonă pe loc gândul de a părăsi țara. La acea vreme, spectacolele de teatru românesc erau o raritate, ieșenii se mulțumeau să asiste la reprezentațiile trupei străine condusă de doamna Frisch. Caragiale ajunge la Iași pe 19 martie 1838. Vreme de șase luni, a bătut la toate ușile pentru a pentru a înjgheba o trupă de actori, dar fără sorți de izbândă. Ajunsese atât de sărac, încât iarna nu avea pe el decât o cămașă. Părăsește urbea la 15 octombrie și se îndreptă spre Botoșani. Publicul de acolo era tare dornic să vadă teatru românesc. Strânge o trupă de diletanți și începe să dea spectacole. Succesul era de-a dreptul fulminant, botoșănenii gustau teatrul lui Costache, iar reprezentațiile veneau în cascadă.

Tras pe sfoară de guvern

Dar, cu toate acestea, tot nu era mulțumit, își dorea mai mult. Activitatea de la Botoșani era doar o părticică din ceea ce și-ar fi imaginat, visul său era să joace pe o scenă mai mare, prin urmare revine la Iași. În 1839 reclădește trupa, și găsește un protector în persoana lui  T. Stamati, profesor de fizică la Academia Mihăileană. Pe 16 septembrie 1839, are loc premiera spectacolului “Saul” de V. Aljieri, unde Costache juca rolul principal. Prin acest spectacol, se inaugura prima stagiune de teatru moldovenesc permanent.

Trupa românească câștigă aprecierea publicului ieșean. Stagiunea se încheie în 1840, iar guvernul fondează un comitet teatral care să se îngrijească de toate trupele. Un lucru îmbucurător la prima vedere, dar trist dacă vedem cum a evoluat treaba. Pentru început, trupa doamnei Frisch primise din partea guvernului o subvenție de 600 de galbeni, în timp ce trupei românești îi revenise doar 200 de galbeni. Mai mult, străinii putea da trei spectacole pe săptămână, în timp ce românii nu avea dreptul decât la unul singur. Lovitura de grație urmează abia acum. Pentru că trupele împărțeau același spațiu, doamna Frisch a fost numită la conducerea ambelor efective, astfel Costache devenea un simplu actor.

Trece prin Oltenia, apoi revine la București

Cu toate acestea, nu protestează și continuă să slujească teatrul. I se dau mai puține roluri, iar în stagiunea 1841-1842, nu se mai pomenește nimic de el. Faptul că nu mai era dorit la Iași, l-a determinat să se întoarcă definitiv la București. Neavând nicio subvenție, și-a cheltuit toate economiile pentru a deschide prima stagiune pe 21 martie 1845. Publicul bucureștean, însetat de teatru, a epuizat rapid biletele, iar în seara premierei cei care nu mai prinseseră loc cereau să fie primiți în picioare. Vreme de trei stagiuni, trupa lui Costache a jucat cu casa închisă. Tulburările pricinuite de revoluția din 1848, l-au făcut să plece la Craiova, alături de alți actori bucureșteni. Sprijinit financiar de boierii Filișanu și Pera Opran, Caragiale începe o serie de spectacole în sala Oteteleșanu. Erau primele spectacole românești din Oltenia. Aplauzele și chiuiturile publicului la fiecare final de spectacol s-au întins pe o bună bucată de vreme. Dar, în toamna lui 1850, poposește în Craiova, un actor ieșean pe nume Costache Halepliu, care introduce în repertoriu spectacolul “Baba Hârca”. Piesa, destul de controversată pentru acele vremuri, a dus la reacții virulente, culminând cu afurisirea din partea episcopului de Râmnic.

Costache nu se mai identifică cu acest gen de spectacole și se întoarce la București. În 1852, cu ocazia deschiderii “Teatrului celui Mare”, este numit director alături de Ioan Wachmann. Conduce cu dibăcie vreme de trei stagiuni. În 1853, oamenii se plictisiseră de repertoriul grav al naționalului, își doreau niște spectacole care să le descrețească frunțile. A continuat să joace până în 1865, când s-a retras temporar din lumina reflectoarelor dedicându-se avocaturii. După unii, Costache ar fi studiat dreptul la Paris, sprijinit de cumnatul său Gheorghe Coemgiopol, și ar fi fost pe rând avocat, apoi judecător de ocol. Își încheie socotelile cu viața pe 13 februarie 1877, în urma unui atac de cord.

Surse: I. Diacu-Xenofon, “Viața și opera unui nedreptățit: Costache Șt. Caragiale, primul director al Teatrului Național din București”, 1940.

Motto: “Cu noi este Dumnezeu, fraților! În numele Lui răsculați-vă și îngerul răzbunării dumnezeiești va atinge pe tot vrăjmașul și va doborâ și cal și călăreți, carele și armele lui vor fi risipite ca pulberea și planurile lui împrăștiate ca fumul. La arme Români, la armele mântuirii”- Ion Heliade Rădulescu.

Progresiști vs Reacționari, o luptă inegală?

Anul 1848, viața politică din Țara Românească începe să fie tulburată de anumite personalități care plănuiau o schimbare majoră, astfel, apar progresiștii și reacționarii. Primii erau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale: cărturari, intelectuali și oameni simpli. De cealaltă parte, îi avem pe boierii care dețineau pământ, moșierii, dar și o serie de oameni cu carte. Forțele progresiștilor erau îndreptate către schimbarea destinului țării, însă piedicile ce se iviseră în cale îngreunau misia. Pe lângă opoziția reacționarilor, trei mari imperii se ridicaseră împotriva lor: Turcia, putere suzerană, apoi Imperiul Habsburgic, care era reprezentat prin Casa de Austria, și nu în ultimul rând Rusia Țaristă.

Bătălia ce se iscă între cele două grupări scoase la suprafață o serie de personalități: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sturza, C.A. Rosetti, Heliade Rădulescu, Ion Brătianu, etc. În rândul acestei galerii de vază, s-au strecurat și figuri bisericești, fără de care lupta pentru afirmarea conștiinței naționale nu ar fi avut sorți de izbândă. Amintim aici pe ilustrul progresist Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, om de mare cultură și întemeietorul primului seminar organizat. Să nu uităm de arhimandritul Iuliu Scriban, ori de părintele Boldescu din Bârlad, oameni viteji și cu frică de Dumnezeu. Dar, un rol capital avea să-l joace părintele Radu Șapcă, mai pe scut Popa Șapcă, după cum i-a rămas numele în hrisoave.

Eșecul din Moldova și izbânda din Muntenia

În ziua de 27 martie 1848, revoluționarii conduși de Kogălniceanu, Alecsandri și alții, trec peste cuvântul domnului Mihail Sturza, și își dau întâlnire într-o sală publică din Iași. Liderii țin cuvântări, publicul ovaționează îndelung, iar în final se fixează un program care se dorea a fi o constituție. Asemenea manifestări nu puteau fi tolerate. Din porunca domnului, soldații sparg ușile și-i arestează pe conducătorii răscoalei. O parte dintre ei au reușit să se erijeze la timp din sală și se refugiază ba prin Bucovina, ori prin alte regiuni. Dacă în Moldova revoluția căzuse într-o singură zi, ei bine, în Muntenia lucrurile au mers atât de bine, încât au reușit să pună un nou guvern. Muntenii îi aveau drept lideri pe: Heliade Rădulescu, Alexandru Golescu, Constantin Magheru, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, iar în frunte lor stătea Nicolae Bălcescu.

Progresiștii risipiți care încotro, s-au reunit în județul Romanați pentru a pune la cale un nou plan de acțiune. Părintele Radu Șapcă păstorea prin apropiere, mai exact în satul Celei. Documentele pe care le avem sunt foarte sărace când vine vorba de copilăria sfinției sale, ce știm este că și tatăl său a fost preot în același sat. Popa Șapcă era la curent cu tot ce se întâmplă în țară, și făcea parte din societatea revoluționară “Dreptate și Frăție”, înființată de câțiva călugări în primăvara lui 1843.

Proclamația de la Izlaz, scânteia care aprinde focul

În seara zilei de 6-7 iunie, ultimii fugari din București ajung în satul Izlav aflat în vecinătatea Romanațiului. Aici vin și Heliade Rădulesc, Christian Tell, Alexandrescu, Plesoianu și părintele Șapcă. După lungi discuții, revoluționarii s-au decis să pornească atacul. Între timp, sunt trimiși oameni prin satele dimprejur ca să anunțe o mare adunare la Izlaz în dimineața zilei de 9 iunie. Câmpia a fost rapid împânzită de mulțime mare care aștepta să asculte discursurile liderilor. În centru se găsea o masă mare pe care erau așezate crucea, evanghelia și un butoi plin cu apă sfințită. Părintele Radu Șapcă înmoaie busuiocul în apă și aghiesmuiește mulțimea. În jurul mesei stau conducătorii în frunte cu Heliade Rădulescu, care dă citire faimoasei proclamații de la Izlaz:

Cuvântarea continuă cu un aplomb de neînchipuit, iar mulțimile ovaționează îndelung pe Heliade Rădulescu. Odată încheiată citirea proclamației, părintele Radu Șapcă ține o predică plină înflăcărare, apoi îngenunchează și rostește o rugăciune. Mulțimea entuziasmată a mărșăluit spre Caracal cu tricolorul în frunte. Gheorghe Magheru i-a întâmpinat cu flori, în dangătul prelung al clopotelor. Domnitorul Bibescu, înspăimântat de elanul maselor, încearcă să înăbușe revoluția. Magheru primise de ceva vreme o misiune militară din partea lui Bibescu. Cum situația o cerea, domnitorul poruncește exterminarea capilor revoluției. Va trăda Magheru? Nicidecum! Ignoră ordinul și se așează în fruntea celor 200 de dorobanți care mărșăluiau spre Craiova.

“TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!”

De la o zi la alta, revoluționarii câștigă tot mai mulți simpatizanți. Cuceresc Oltenia, și se îndreptă vertiginos către București, unde urmau să se întâlnească cu o mână de tineri în frunte  cu Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, frații Brătianu, Alexandru Golescu și Mitropolitul Nifon. Pe 11 iunie, la ora patru dimineața, clopotele mitropoliei și al celorlalte biserici risipesc liniștea văzduhului. Mulțimile se adună în strada Lipscani, iar unul dintre revoluționarii tineri dădu citire proclamației de la Izlaz. Mulțimea izbucni în urale și porni către palatul domnesc strigând: “TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!”

Când văzu hoardele de revoluționari strânse în fața palatului, domnul Bibescu acceptă să primească o delegație în frunte cu Nicolae Golescu care îi prezentă constituția spre aprobare. Cuprins de spaimă, domnul semnă pe loc și numi un guvern revoluționar. Patru zile mai târziu, 15.000 de oameni se adunară pe Câmpia Filaretului, numită și Câmpia Libertății. Acolo, se sfințesc steagurile tricolore și se numește un comandat al gărzilor cetățenești.

Popa Șapcă, agent al revoluției

Lipsa de experiență a revoluționarilor avea să-i coste scump. Mai întâi, au lăsat la finanțe pe boierul Herescu, fost membru în guvernul Bibescu, apoi la comanda armatei pe coloneii Odobescu și Solomon, simpatizanți ai vechii orânduiri. La două zile după constituirea noului guvern, comandanții armatei îi arestează pe Heliade Rădulescu, președintele guvernului și câțiva membri care erau de față. Poporul aflase de trădarea celor doi și se năpusti în toiul nopții cu furci și topoare pe Dealul Spirei. Trădătorii nu au avut cale de scăpare, astfel, membrii guvernului au fost eliberați.

Când au văzut că figura nu a ținut, reacționarii anunță cu surle și trâmbițe că armatele rusești și turcești sunt pe drum și vor să aresteze guvernul provizoriu. Panica începe să guverneze tabăra progresistă, scapă cine poate. În acest context, reacționarii numesc o căimăcănie, adică un locțiitor de Domn. Ion Brătianu și alți tineri care nu fugiseră, au mobilizat mulțimile și spre seară aduc guvernul înapoi de la Târgoviște. Între timp, Popa Șapcă nu veni la București, ci rămăsese în Romanați. Acolo, a cutreierat prin sate și a propovăduit ideile noului guvern. Era un agent de legătură între săteni și ocârmuirea de la București. Devine atât de popular, încât intră în tradiția orală fără să bage de seamă. Aproape că nu eram om care să nu fi auzit versurile: “Vine, vine, nu-ș ce vine/Popa Șapcă din Celei/Cu Goleștii câte trei!” sau “Să trăiască Popa Șapcă/ Că a scăpat țara de clacă/Și Goleștii câteși trei/ Că au fost cu toții și ei.”

Deznodământul tragic al revoluționarilor

Însă legăturile reacționarilor de la noi cu cei din afară, au înăbușit elanul noului guvern. Pe 13 septembrie, trupele turcești intră furtunos în București. Între mica armată și trupele otomane au loc ciocniri sângeroase, guvernul este silit sa abdice. O parte dintre revoluționari în frunte cu Heliade Rădulescu au fost arestați și duși în surghiun la Brussa. Dar Popa Șapcă? Ei bine, furia autorităților nu l-a ocolit nici pe el. Este acuzat “pentru înclinarea ce a avut-o cu lucrările trecutei revoluții” și închis la Văcărești. După alte surse, ar fi fost dus din arestul Mitropoliei la Văcărești și încarcerat la Brussa, unde a petrecut ani buni.

Surse: Prof. Univ. Constantinescu-Iași, “Popa Radu Șapcă, un conducător de frunte al revoluției din 1848”

S-a născut în România, dar a gustat celebritatea în America, țara tuturor posibilităților. După o reprezentație cu piesa “Le Rackets” pe Broadway, a primit propunerea de a interpreta rolul unui gangster într-un lung metraj. Acceptă pe loc și face un personaj de senzație în urma căruia marile companii de la Hollywood se luptă pentru semnătura lui. În decursul celor 50 de ani de carieră, a jucat în 30 de piese de teatru și în  peste 100 de filme, iar în 1973, jurații i-au acordat un Oscar onorific pentru întreaga activitate. Institutul de Film American l-a inclus pe lista celor mai mari vedete ale cinematografiei clasice americane. Azi aflăm povestea lui Edward G. Robinson, părintele celebrelor filme cu gangsteri americani.

Copilul născut să joace gangsteri

Povestea starului de la Hollywood începe pe strada Cantemir din București. Pe atunci era doar Edy Goldenberg, un puști dintr-o familie de condiție medie, care adora să joace hoții și vardiștii. Părinții visau să-l facă avocat sau comerciant, dar ițele destinului aveau să-l tragă către scenă. Din pricina vremurilor tulburi care amenințau România, familia Goldenberg părăsește țara și se stabilește în America, Edy avea doar zece ani. La 21 februarie 1904 ajunge la New York, unde urmează Liceul Townsend Harris, apoi City College. Printr-un concurs fericit de împrejurări, tânărul obține o bursă de studiu la Academia Americană de Artă Dramatică, unde aprofundează tainele actoriei.

Edward G. Robinson, Humphrey Bogart and George E. Stone în filmul Bullets or Ballots (1936)

Debutul în teatru vine imediat după terminarea războiului, într-o piesă cu tematică patriotică unde juca trei roluri. Se recomandă marelui public ca Edward. G. Robinson, și continuă să facă teatru. Ajuns cu piesa “The Racket” pe Broadway repudiază un succes fulminant, apoi plecă într-un lung turneu prin American. După încă o reprezentație reușită, de această dată la Los Angeles, Robinson este oprit după spectacol și i se propune un rol de gangster într-un film. Acceptă fără să mai stea pe gânduri. Într-un interviu acordat revistei Realitatea Ilustrată, acesta spunea: “Filmele acestea mi-au făcut o oarecare popularitate în lumea adevăraților gangsteri. Am primit numeroase scrisori de la celebrii gangsteri, scrisori de felicitare însă și de amenințare ca să nu exagerez dând-mi oarecari lămuri asupra mentalității lor.“

Vedetă la Hollywood și câștigător de Oscar

Odată ce și-a făcut debutul pe marele ecran, ofertele au început să curgă. În 1931, regizorul Mervyn LeRoy îi oferă rolul principal în filmul „Little Caesar”, unde intră în pielea gangsterului Caesar Enrico Bandello. După acest rol de zile mari, Robinson a semnat un contract pe termen lung cu cei de la Warner Bros. A petrecut o perioadă bună în lumina reflectoarelor în care a filmat pe bandă rulantă avându-i ca parteneri pe James Cagnney, Fred MacMurray, Charlton Heston, Glenda Farrell, și lista poate continua la nesfârșit. Robinson avea capacitatea de a aborda o paletă largă de roluri, dar cu toate acestea, nu a fost niciodată nominalizat la premiile Oscar. În 1973, jurații au hotărât să-i acorde un Oscar onorific, de care însă nu s-a mai putut bucura, pentru că a murit cu două luni înainte de ceremonie.  Statueta a fost ridicată de văduva Jane Robinson, care vizibil emoționată, a citit în fața publicului câteva frânturi din discursul de mulțumirea alcătuit de marele actor.

Interpretându-l pe Caesar Enrico Bandello în Little Caesar (1931)

Omul din spatele măștii

Avea o capacitate fantastică de a-ți face pielea de găină când îl vedeai pe marele ecran, numai că în spatele camerelor de luat vederi, Edward G. Robinson era de o sensibilitate și de o cultură cum rar se mai putea întâlni. Vorbea fluent șapte limbi și era un veritabil colecționar de artă, printre piesele cele mai valoroase erau tablouri semnate de Renoir sau Corot. S-a căsătorit în 1927 cu actrița Gladys Lloyd, însă mariajul nu a rezistat și s-a încheiat în 1956. Idila l-a costat scump, pentru a-și plăti acordul de divorț, a fost nevoit să-și vândă toate obiectele de artă din colecție. Asemeni marilor vedete de la Hollywood, Robinson era un bărbat șarmant, așa se face că după doi ani de la divorț avea să-și refacă viața alături de Jane Bodenheimer.

Robinson și câteva tablouri din colecția sa

Sensibilitatea de care pomeneam, nu a putut rămâne indiferentă în fața marilor orori ale istoriei. În 1930, Robinson a devenit un critic fervent al fascismului și al nazismului. Discursul politic a fost dublat de un gest altruist. Între 1939-1949, a donat peste 250 de mii de dolari unor organizații caritabile de război. Odată ce focurile au încetat, actorul a devenit portavocea grupurilor discriminate și a solicitat aceleași drepturi pentru toți americanii. Pe lângă discursul eminamente democratic, a organizat și o campanie pentru drepturile civile ale afro-americanilor, în urma căreia a câștigat aprecierea liderilor de culoare.

În urma unor probleme de sănătate, Robinson a fost internat de urgență la spitalul Mount Sinai din Los Angeles. Pe 26 ianuarie 1973, inima a încetat să mai bată, spectacolul vieții a luat sfârșit. Colegi, prieteni sau simpli admiratori, l-au condus pe ultimul drum la cimitirul Beth-El din Brooklyn.

Surse: 1) Wikipedia; 2) Realitatea Ilustrată, nr. 517, din 16 decembrie 1936.