Copil de strungar, Lazăr a cunoscut de mic ce înseamnă munca. Înzestrat cu minte iscusită, puștiul îndrăgește de mic cartea, dar lipsa banilor îi pune mari probleme. Face Liceul Sfântul Sava” din București, unde trăiește de pe o zi pe alta din meditații. Absolvă, însă rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, nu se descurajează. Muncește pe brânci, pune bani deoparte, iar peste un an plecă la Berlin, unde studiază chimia. De numele său se leagă 212 brevete de invenții, dar apogeul activității sale a fost descoperirea ”procedeului Edeleanu”.

 

Dormea într-un subsol și trăia de pe o zi pe alta

Viața a fost ca un mountain rousse pentru micul Lazăr. Vine pe lume la București, în data de 1 septembrie 1862, într-o familie numeroasă. Tatăl, Șaie Edeleanu, simplu strungar. Traiul în Capitală nu-i ieftin deloc, așa că familia decid să se mute la Focșani. Puștiul crește frumos, minte-i brici și asimilează ca un burete toate cunoștințele științifice. Ar fi păcat să se risipească, astfel, părinții depun mari eforturi, iar la 12 ani îl retrimit la Capitală pentru a-și continua studiile. Liceul îl face la “Sfântul Sava”, însă condițiile în care se scaldă nu sunt deloc bune. Își câștigă pâinea din meditații și doarme într-un subsol insalubru. În ciuda acestor greutăți, absolvă, dar rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, tânărul nu este descurajat. Se organizează, face calcule, muncește din greu și agonisește suma necesară.

 

1

 

Decide să studieze chimia la Universitatea Humboldt din Berlin. Acolo, Lazăr parcurge toate etapele necesare obținând în 1887, titlul de doctor cu teza  “Asupra unor derivaţi ai acizilor fenilmetacrilici şi fenilizobutirici.” În cadrul cercetării întreprinse a sintetizat substanţa cu efect stimulator-excitant fenilizopropilamina devenită ulterior cunoscută drept amfetamină. Următorii ani îl găsesc la Londra unde este șef de lucrări la Royal Artilery College. În paralel face cercetări alături de Ch.F. Cross și E.J. Bevan în vederea obținerii unui tip de mătase artificială neinflamabilă.

 

Cu pași mărunți către culmile științei

Londra îi putea oferi o perspectivă mult mai bogată în cercetare, dar Lazăr Edeleanu hotărăște să se întoarcă în țară. Câștigă pe loc aprecierea chimistului Constantin I. Istrati, care îl face asistent, apoi șef de lucrări la catedra de chimie organică a Facultății de Științe din București. Nu abandonează cercetarea. Începe să studieze amănunțit industria petrolieră și să activeze în acest domeniu. În 1897 este numit director al Laboratorului de Chimie din Serviciul Minelor, iar în 1906, șeful Laboratorului de Chimie al Institutului Geologic. Între timp îi încape pe mână și rafinăria Vega, aflată în proprietatea companiei germane Diskont. Activitatea de cercetare merge cum nu se poate mai bine. Alături de Ion Tănăsescu, realizează o monografie a petrolului românesc intitulată “Studiul petrolului român – proprietăţi fizice şi tehnice.”

 

”Procedeul Edeleanu recunoscut la nivel mondial

Apogeul avea să fie atins în 1908, odată cu inventarea procedeului Edeleanu. Acesta consta în rafinarea produselor petrolifere cu dioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv, care asigura extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice. Pentru început a fost testat în România, la rafinăria Vega, apoi în Franța la Rouen. Procedeul s-a dovedit un real succes și a atras atenția întregii lumi. Iată ce spunea chimistul Costin D. Nenițescu despre noua descoperire: “Procedeul Edeleanu, a devenit și este astăzi încă, sub forma multiplelor sale variante, procedeul de bază al fabricării uleiurilor de calitate superioară.

 

2

 

În 1910 pleacă în Germania, unde se dedică industrializării procesului de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Nemții rămân cu gura căscată și îl pun director la Allgemeine Gesellschaft für Chemiche Industrie, care, în onoarea lui își schimbă numele în Edeleanu Gesellschaft.

Muncește fără să cunoască tihna. În dreptul numelui său ajung să figureze nu mai puțin de 212 brevete de invenții, recunoscute în România, SUA, Germania, Franța, Austria, Olanda, etc. Pentru întreaga activitate este distins cu ordinal Regele Leopold al Belgiei, în grad de ofițer.  A fost membru al Societății de Științe Naturale din Moscova și membru onorific la Institute of Petroleum Technologists din Londra.

Renumitul chimist părăsește această viață în data de 7 aprilie 1941, la București. În anul 1960, erau 80 de instalații în întrega lume realizate prin metoda sa. Acest fapt dovedește că moștenirea Edeleanu a schimbat din temelii industria petrolieră din zilele noastre.

 

 

Vine pe lume într-o familie de negustori din Ploiești. Isteț din cale afară, pleacă peste hotare unde studiază la Facultatea de Drept din Paris. Revine grabnic în țară și începe să practice avocatura. Pledează exemplar, iar la puțină vreme decide să intre în politică de partea liberalilor. Este ales deputat, ține cuvântări în ședințele Camerei Deputaților și la diferite întruniri. Le zice bine, publicul îl ovaționează îndelung căpătându-și porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. Astăzi se împlinesc 98 de ani fără Take Ionescu, însă discursurile lui străbat negura istoriei.

 

Avocat școlit la Paris și politician de primă mână

În 1858, urbea ploieșteană primește în mijlocul ei un nou locuitor. Părinții, Gheorghe și Eufrosina Ioan, îl trec în registrul de nașteri cu numele Dumitru. Puștiul e destoinic, îi merge mintea, iar când crește este admis prin concurs de bursier la Liceul Sfântul Sava din București. Absolvă fără mari probleme și este trimis să studieze dreptul la Paris. Acolo, locuiește vreme de șase ani. În 1879, își ia licența, ca doi ani mai târziu să obțină și doctoratul cu mențiunea, magna cum laude.

 

1

 

Cu o asemenea pregătire putea oricând să rămână la Paris și să ocupe un post de avocat. Este decis să profeseze în țară, astfel se înscrie în Baroul de Ilfov. Simte că poate mai mult, iar în 1883 intră în politică de partea liberalilor și își ia numele de Take Ionescu. Propulsat către deputăție, părăsește tabăra și devine membrul grupării “Dizidența” alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara și alții. Treburile nu merg cum trebuie și migrează pentru o scurtă vreme în tabăra Partidului Conservator. În 1908 ia frâiele în mână și fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la plecarea din această lume.

 

Moartea are gust de stridii

Totul începe în vara lui 1922. Concediu, soare, mare, pescăruși, toate prin Italia. Este împreună cu cea de-a doua soție, Adina Cordescu. Ajung la o terasă din Napoli, unde decid să servească ceva. Take înfulecă cu nesaț o porție de stridii. Mamma mia che buono! Pleacă sătui, iar pe drum i se face rău. Inițial se crede că făcuse o indigestie urâtă, dar brusc apare febra. Zace la pat vreme de o săptămână, iar Adina solicită  de urgență un medic din partea legației noastre. După un consult, se hotărăște transferul la un sanatoriu din Roma, nu-i a bună. Bolește câteva luni, iar în final febra tifoidă iese învingătoare în lupta cu viața.

 

2

 

Când urca la tribună auditoriul încremenea

Cariera politică a lui Take Ionescu a fost încununată cu diferite poziții ministeriale și a culminat cu funcția de prim-ministru al României între 1921 și 1922. Superioritatea pe care o avea în fața adversarilor politici era dată de o inteligență fină și o serie de calități oratorice nemaipomenite. Înainte de a urca la tribună era ca un leu în cușcă. Își pregătea atent discursurile, iar când ajungea în fața mulțimii smulgea ropote de aplauze. Cuvânta peste tot, la Camera Deputaților, la întrunirile Acțiunei Naționale, la reuniunile Clubului conservator-democrat, etc. Oamenii se îmbulzeau să-l asculte. E recunoscut drept un mare orator al vremii și primește porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. În final, dăm spre citire, una din sublimele cuvântări ale marelui Take Ionescu.

 

 Cuvântare rostită la Craiova, la întrunirea “Acțiunei Naționale”, Miercuri, 25 martie 1915

 

Iubiți Cetățeni,

   Aveți înaintea dumneavoastră un factor răspunzător. Dar factori răspunzători sânteți toți cei din generația de azi cari aveți fericitul prilej de a trăi clipe supreme.

   Glasul națiunei vorbește din morminte; este glasul conștiinței naționale. Românii din regat nu au nevoie să se gândească; lucrurile aceastea nu se explică prin silogisme. În ceasul când ceri jertfe de la toți, trebuie să fii tu însu’ți conștient (…) Trăim niște timpuri cari n’au mai fost până acum. Trei mari puteri se luptă pentru apărarea celor mici. Pe steagul acestor armate mari stă scris: “Dreptate pentru cei mici, și libertate pentru cei oprimați“. Cine mai stă astăzi pe loc și așteaptă, e un ticălos. Fricoșii și nemernicii nu obțin nimic.

   Noi nu voim numai țară întinsă, ci și o națiune mare. Să amestecăm săbiile cu acelea care vor învinge, pentru a putea intra pe ușa mare și nu pe din dos. Niciodată nu mi-a părut rău ca acum, că n’am avut 12 copii și pe toți să-i pot trimite în luptă pentru patrie (…) Prin necinste nu se poate obține nimic. Ca factor răspunzător, îmi permit să zic: acum a sosit ceasul pentru intrarea în acțiune.

   La 1913, poporul a zis să trecem Dunărea ca să ajungem în Transilvania! Poporul a fost conștient, mai conștient decât oamenii politici, căci vorba d-lui Filipescu: guvernanții s’au cam încurcat. Întradevăr, poporul a avut dreptate, și noi a trebuit să onorăm mobilizarea. Mulți dintre dumneavoastră veți ajunge timpurile să vedeți și a cincea putere în stat: opinia publică (…)La 1913 n’am voit să intrăm în Sofia, ca să nu umilim un vecin cu care trebuie să trăim de aci înainte în prietenie. Am însă o ambiție, aceea de a intra și eu în Pesta, când va fi deasupra capitalei Ungariei tricolorul românesc și atunci să zic: liberează, Doamne, pe robul rău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului!

 

 

Surse: Take Ionescu, “Pentru România-Mare

 

Banii i-au adus notorietatea în perioada interbelică, dar un testament putea să-l înscrie pe veci în istorie. Ioan C. Mihail, supranumit Jean, a fost unul din cei mai bogați români care au existat vreodată. În timpul Marii Crize Economic izbucnite în 1929, face un gest uriaș și devine garantul țării pentru un împrumut extern. S-a stins pe 23 februarie 1936, singur, într-o cămăruță neîncălzită.

 

Genealogia spiței Mihăileștilor, o loterie a norocului

 La 1837, avea să se nască Constantin Dinu Mihail, ctitorul dinastiei. Învățat de mic să prețuiască pământul la justa lui valoare, își ia inima în dinți și pleacă la Şcoala de Agricultură din Hohenheim. Acolo, tânărului îi cade cu tronc o macedoneancă pe nume  Mathilda Spiro, pe care o ia de soție cam prin 1869. Iubirea lor aduce pe lume patru copii, dintre care doar doi vor trăi, Nicolae și Ioan.

 

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

 

Moștenirile s-au ținut lanț de familia Mihail. Șirul e deschis de Constantin, care primește la moartea tatălui său 100 de mii de pogoane de pământ. În 1899, decide să investească o parte din avere într-un palat după modelul celor occidentale. Cu toate acestea, Dinu Mihail nu a mai apucat să-și vadă opera pentru că se stinge în 1908, lucrările cad pe umerii feciorilor. Un an mai târziu are loc inaugurarea palatului, iar Nicolae apucă drumul străinătății și se stabilește în Franța, unde moare la 1918.

 

Familia “bântuită“ de moșteniri

Averea colosală rămâne în mâinile lui Jean, după cum îl denumiseră contemporanii. Face studiile la Facultatea de Drept din Paris, ca mai apoi să obțină doctoratul. În 1909, își sporește averea printr-o moștenire primită de la mătușa sa, Elena Dumba. În plină ascensiune financiară, decide să se înscrie în Partidul Conservator, care îl propulsează spre deputăție. Partidul intră într-o criză de identitate, iar Ioan C. Mihail părăsește tabăra și trece de partea liberalilor.

 

Poza nr 2

 

Șiragul moștenirilor continuă în 1923, când o soră de-a Elenei Dumba, îi lasă cinci milioane de lei numerar, un conac la Deveselu și alte moșii. Nimic nu părea să-i amenințe tașca cu bani. Nici Marea Criză Financiară (1929-1933), nu a putut stăvili elanul afaceristului. La acea vreme, România se confrunta cu mari probleme financiare. Carol al II-lea avea nevoie urgentă de bani pentru a redresa țara. Dar lucrurile nu era atât de simple, pentru că cineva trebuia să garanteze împrumutul. Când debutase criza, Ioan era cel mai bogat om din țară, numai el putea salva patria. Fără să stea pe gânduri, Jean își pune în joc averea și garantează împrumutul cu propria avere.

 

Testamentul lui Ioan C. Mihail putea schimba România

Nimeni nu știe de ce Jean nu și-a întemeiat o familie. La 14 februarie 1933, decide să-și facă testamentul, publicat ulterior în Monitorul Oficial, nr. 300. Neavând moștenitori, Ioan lasă întreaga avere, mobilă și imobilă, statului român. Toate acestea cu o condiție: înființare unei fundații culturale care să îi poate numele. Așezământul urma să fie administrat de un consiliu compus din: Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice. Iată câteva din dispozițiile cuprinse în testament:

  • Moșiile sale să fie împărţite în loturi, iar ţăranii să primească loturi mici, de trei hectare, la preţuri accesibile.
  • Sumele obţinute din vânzarea loturilor, urmau să formeze ”Fondul Ioan C. Michail” din care statul să finanţeze acţiuni de utilitate publică (modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar).
  • Alocarea sumei de 500.000 lei pentru Fondul ”Nicolae şi Victoria Michail” pentru a fi ajutaţi săracii şi bolnavii din orașul Craiova. Orașul Turnu Severin, din judeţul Mehedinţi, să primească 500.000 lei pentru înfiinţarea ”Fondului Constantin N. Michail” din care să fie ajutaţi săracii, infirmii şi bătrânii.
  • Casa Bisericilor să primească 200.000 lei pentru reparaţia şi pictarea Bisericii Ortodoxe din localitatea Drăgăneşti, judeţul Tecuci, aflate pe moşia lui Ioan C. Mihail.
  • Înfiinţarea Institutului Maternităţii din Bucureşti, ce urma a fi organizat, dotat şi administrat în conformitate cu ultimele standarde existente atunci la Paris. În plus se dorea înfiinţarea unei secţii de puericultură. Suma alocată pentru ridicarea institutului, dotare, mentenanță și plata salariilor, se ridica la 10 milioane lei.
  • Dacă, între data redactării acestui testament şi data morţii , se vor adăuga alte bunuri mobile sau imobile, acestea să urmeze linia generală a testamentului.

 

: Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

 

Un milionar dat uitării

Medicii au pus moartea lui Jean Mihail pe seama unei bronhopneumonii virale. Conform testamentului, trupul său a fost înhumat în cavoul familiei din Cimitirul Ungureni, situat în Craiova. Românii l-au jelit amarnic, iar în ziua funeraliilor, școlile și-au suspendat cursurile. Moartea unui singur om alimentase vistieria statului cu o suma uriașă: între patru și șase miliarde lei. Fundația Culturală ”Ion C. Michail” a luat ființă pe 1 septembrie 1936, însă degeaba. Conducerea și personalul fundației și-au fixat salarii enorme și au prăpădit o bună parte din fondurile destinate carității. De la moartea latifundiarului și până în 1948, nu se găsise nimeni care să ducă la bun sfârșit prevederile testamentare.

Averea de-o viață, fusese înstrăinată în câteva luni. După instaurarea regimului comunist, autoritățile sovietice și-au însușit resturile rămase de la masa lui Mihail și au făcut tot posibilul să-i șteargă numele din memoria poporului.

 

 

În 1936, la etajul zece al palatului Bar Association din New York, se găsea un petic de Românie. La baza clădirii de pe 5th Avenue trona o plachetă pe care scria: “Birourile Asociației Prietenii României“. Patronajul era asigurat de celebrul avocat William Nelson Cromwell. Asociația a fost vreme îndelungată un promotor veritabil al culturii românești în rândul poporului american.

 

Un american bogat, admirator al Coroanei României

În 1920, rănile primului Război Mondial începeau să se cicatrizeze. Clădirile bombardate se reclădeau, oamenii își regăseau rudele dispărute, iar amintirea eroilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă era mai vie ca niciodată. În acea vreme, principele coroanei, Carol al II-lea, pleacă împreună cu alaiul regal într-o călătorie în jurul lumii. Una din opriri a fost la New York, unde se bucură de o primire călduroasă. Ușile marilor personalități i se deschid larg, printre care și cea a lui William Nelson Cromwell. După dineul dat în cinstea principelui, se încing reprize de discuții care mai de care. Rodul acestora a fost de-a dreptul spectaculos, iar Cromwell decide să pună bazele asociației Prietenii României.

 

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

 

Comesenii au ridicat paharele în cinstea acestei inițiative și s-au declarat entuziasmați. Frenezia nu a durat mult, ceea ce dovedea că mulțimea paharelor de șampanie prilejuise promisiuni necugetate. Încet dar sigur, în perioada care a urmat societatea a început să fie părăsită de membri. Un singur om a rămas fidel, William Cromwell. Îndrăgostit iremediabil de România, acesta a devenit președintele asociației și a început să investească sume considerabile pentru promovarea ei. Numai pentru tipărirea revistei Roumania ce apărea la New York în limba engleză, cheltuia 30 de milioane de lei. Suma îi era accesibilă, dacă avem în vedere că, dintr-un singur proces în care a reprezentat guvernul american, Cromwell primise un onorariu fabulos, 200 milioane de lei. Dacă socotim în banii de azi, ar fi cam vreo 60 de milioane de dolari.

 

Roumania, revista care s-a vândut ca pâinea caldă în America

William Cromwell a hotărât ca sediul asociației să fie pe al zecelea palier din palatului Bar Association aflat în New York. Acolo, a creat o adevărată oază de românitate, cu o bibliotecă românească, ziare și reviste românești, tablouri ale pictorilor români și multe alte obiecte de artă. Societatea a organizat o serie de prelegeri despre țara noastă, în care au vorbit profesorul Leon Feraru de la Universitatea Columbia și Șerban Durzu, vice-consulul României la New York. Prevederile statutare ale asociației erau “cunoașterea și aprecierea reciprocă în ceea ce privește istoria, literatura, arta, limba, condițiile și realizările poporului American și ale Regatului României.“

 

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

 

La acea vreme, Cromwell era șeful uneia dintre cele mai mari firme de avocatură din New York. Cu toate că avea un program extrem de încărcat, își făcea timp pentru supravegherea revistei. Era un cititor fervent, nu îi scăpa niciun articol și se ocupa personal de tipărire. A investit în calitate, Roumania apărea în condiții de top. Hârtia era cea mai bună, se folosea cel mai scump tipar, iar colaboratorii erau personalități renumite. Să nu uităm un lucru, revista era color, cu fotografii reproduse pe o hârtie specială, lipirea lor era manuală și costa enorm. Puține publicații se bucurau de asemenea condiții. Numerele speciale dedicate Reginei Maria și Regelui Carol al II-lea s-au vândut ca pâinea caldă. Tirajul a fost de ordinul zecilor de mii, dar americanii le-au epuizat în primele zile.

 

Cea mai mare recepție organizată vreodată în New York

Succesul editorial ajunge la urechile Reginei Maria. Între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, suverana se află pe continentul american. Printre autografe, urale și poze, are programată o întâlnire cu William Cromwell. Prieten drag al dinastiei române, acesta a dat o recepție la cel mai luxos hotel din New York, Ritz-Carlton. Au participat cinci mii de persoane, iar acea seară a intrat în istorie ca cea mai mare recepție care s-a dat vreodată în metropola lumii noi. 

 

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

 

Magnatul american nu s-a oprit aici. A înființat la București William Nelson Cromwell Society, prin care sprijină distribuirea literaturii Braille în România. Societatea își propunea să înființeze școli și biblioteci speciale pentru persoanele nevăzătoare. Președinția era asigurată de soția conservatorului Alexandru N. Lahovary, Simona, ajutată de numeroase personalități printre care și Maria Brătianu-Pillat, fiica celebrului I.C. Brătianu.

Românii au simțit nevoia să răspundă filantropului american. Pe 16 ianuarie 1926, s-a constituit Societatea Prietenilor din Statelor Unite ale Americii, unde William Cromwell devine președinte onorific. Carol al II-lea îi oferă numeroase distincții, iar ca o încununare a eforturilor de promovare a culturii românești peste ocean, Biblioteca Populară devine Biblioteca William Nelson Cromwell. Simpla rostire a numelui Cromwell stârnea afirmații de genul: “unul dintre cei mai mari și mai folositori prieteni ai României!“ 

În ciuda acestui trecut plin de evenimente memorabile, după Al Doilea Război Mondial, comunismul de inspirație stalinistă a făcut tot posibilul pentru a-l șterge din memoria poporului pe americanul cu inimă de român.

 

 

Surse: Ion Munteanu, “Realitatea Ilustrată“, nr. 512 din 11 noiembrie 1936.

Pe marginea unui peron din Gara de Nord, maestrul așteaptă trenul pentru a pleca în provincie. Urma o serie de concerte care aștepta de ceva vreme. În mâna dreaptă un geamantan, iar în cealaltă o vioară Stradivarius. Cohen, impresarul lui Enescu, îi face semn să urce, urmează un drum lung. Ne aducem aminte de maestru și de călătoriile lui prin țară astăzi, când se împlinesc 65 de ani de la plecarea sa dintre noi.

 

Pregătiri înainte de turneu

După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea artistică a lui George Enescu se împarte între două țări: Franța și România. În 1936, Enescu se găsea în Capitală, mai exact într-o cameră de clasa a doua din incinta Hotelului Bratu, aflat în proximitatea Gării de Nord. La cei 55 de ani, Jurjac, după numele de alint, era un tip robust, cu o podoabă capilară bogată, de culoare închisă, ce-i aluneca pe frunte, și cu o voce timidă. Stă la clasa a doua nu pentru că nu și-ar permite să închirieze un apartament de lux, ci pentru că “e aproape de gară și trenurile pleacă la noi de dimineață“, lămurește maestrul.

Urmează un turneu lung prin provincie, iar Enescu își pregătește meticulos bagajul: un geamantan cu cele trebuincioase și cel mai important obiect, vioara. Era un Stradivarius pe care dăduse 15.000 de mărci. Jumătate din preț a fost acoperit de ajutorul bănesc primit de la Spiru Haret, care a făcut o colectă în urma căreia 90.000 de elevi din școlile primare au donat pentru achiziționarea viorii. Poate că așa se explică episodul în care Enescu, aflat în Oltenia face o repetiție generală înaintea unui concert la care asistă o sală plină ochi cu elevi ce nu treceau de șaptesprezece ani. Dar să revenim.

 

Prima urbe de pe traseu

În timpul călătoriei cu trenul este însoțit de impresarul său, Cohen, care se îngrijea de agenda maestrului. După un drum lung, scârțâitul frânelor pe roțile de fier anunță prima destinație. Peronul este ticsit cu fel de fel de oameni care fierb: strigăte, agitație, aglomerație! Mirați, călătorii scot capetele pe geam și nu înțeleg ce-i cu această mulțime electrizată. Din compartimentul de clasa a doua apare sfios, George Enescu. Mulțimea ia foc și un potop de urale se dezlănțuie: “Trăiască maestrul Enescu!“.

La coborâre, un tânăr cu un buchet de flori în mână îi urează bun venit în mijlocul urbei. După micul speech, cei de pe peron îl saltă pe renumitul violonist și-l așează într-o trăsură ca vai de ea și îl conduc până la hotel. Pe la orele prânzului, servește masa la restaurant. Într-o ținută exemplară, încearcă să facă abstracție de personalul care își dă coate și șușotește pe sub mustăți. Ospătarul vine și întreabă dacă poate lua comanda. Enescu ridică privirea și comandă: “două ochiuri, un șnițel și un compot“. După masă, clar odihnă, iar diseară concertul.

 

Enescu_2

 

Enescu, încoronat neoficial ca bulibașă

Recitalul, un succes! După fiecare bucată muzicală, publicul cere insistent repetarea ei, maestrul se conformează. La final, scena este asaltată de admiratori care solicită autografe. Prima destinație era bifată, așa că urmează alta. Maestrul și impresarul se trezesc cu noaptea în cap pentru a prinde trenul. Nici acum nu scapă de presingul fanilor care îi solicită autografe. De această dată are de-a face cu un grup de domnișoare melomane înarmate cu stilouri și hârtie. Nu-i cale de scăpare, iar Enescu semnează fără oprire. La plecare, zeci de batiste flutură în vânt, se aud suspine, urări de drum bun, nu-i exclus să fi curs și lacrimi.

Sunt multe întâmplările care însoțesc turneele marelui Enescu. Muzica lui avea puterea de a înălța și de a topi inimile reci. Rămâne celebru episodul de la Craiova când la final de concert, membrii unui taraf cad înlăcrimați la picioarele lui și îi spun: “După ce te-am ascultat pe tine, noi ne lăsăm de meserie. Nu ești mata bulibașa al nostru?

 

 

Surse: Ioan Massoff, “Realitatea Ilustrată” nr. 479 din 25 martie 1936 și nr. 514 din 25 noiembrie 1936.

 

 

Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz și Mărășești, Fotin Enescu, ministrul de finanțe al României, Prințul Erik al Suediei și Norvegiei, sunt doar câteva răsunătoare nume din șirul elitelor răpuse de gripa spaniolă. Pomelnicul putea fi întregit de Regina Maria a României: suverana a fost țintuită la pat, dar în cazul ei firul vieții a fost mai robust.

 

Un război se încheie, iar altul abia începe

Pe 11 noiembrie 1918, armele erau date la o parte, supraviețuitorii ieșeau de sub dărâmături și eroilor naționali li se promitea recunoaștere veșnică. Într-o astfel de cheie se sfârșea prima deflagrație mondială care a retezat 20 de milioane de vieți. Mediul insalubru generat de război a înlesnit apariția multor tipuri de virusuri, purtătorii erau soldații din tranșee. Reîntoarcerea în sânul familiei fără un consult în prealabil a fost primul pas către pandemie.

România, încheie războiul cu un bagaj de victorii tactice, dar insuficiente. Tabloul era de-a dreptul dezolant: clădiri distruse, copii rămași orfani, cadavre neidentificate, un dezastru! Poate doar momentul Marii Uniri să mai fi dat un strop de speranță, căci în rest situația nu era prea bună: virusul gripei spaniole decretase stare de asalt asupra omenirii. Bogați, săraci, tineri ori bătrâni, toți mureau pe capete.

 

Regina Maria a României

Regina Maria a României

 

Agonia unei regine în carantină 

Ediția din decembrie 1918 a Monitorului Bucovinei se deschide cu următoarea știre:

În seara de Miercuri în 11 Decemvrie M. S. Regele Ferdinand, încunjurat de comandanții trupelor franceze și române, a luat masa de seară împreună cu soldații francezi și români ai trupelor din capitală, cari au fost răniți pe front și decorați pentru acte de bravură. M. S. Regina, bolnavă fiind de gripă, nu a putut lua parte la această masă“.

Infectată, regina stă în carantină zile bune și nu vede pe nimeni din cei dragi. În izolare nu face altceva decât să se odihnească, boala nu ține cont dacă ești rege sau bufon. Când stările de greață dispar, iar arșița febrei se domolește, Maria ia pana, o înmoaie în călimară și scrie:

Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc și pe neașteptate, pe la spate, cum s-ar spune, și am fost țintuită la pat – tocmai când lumea voia să se bucure alături de mine. Boala m-a luat de sâmbătă, m-am trezit cu capul greu și dureros, am îndurat cu greu câteva audiențe… Dar am fost bolnavă – o boală oribilă, dureroasă, cum n-am avut în viața mea. Zile întregi de febră chinuitoare și greață, slăbiciune, halucinații crunte și insomnia neîntreruptă, până am crezut că voi înnebuni. Deci aceasta e celebra gripă spaniolă – ei bine, de acum știu că nu e de glumă cu ea”- 26 decembrie 1918

După trei săptămâni de la debutul bolii, starea de sănătate a reginei se îmbunătățește semnificativ.

Mă târăsc de colo-colo, dar în fiecare zi sunt tot mai puternică. Nu îmi accept invaliditatea, detest din tot sufletul viața aceasta în care sunt obligată să-mi menajez sănătatea și nu pot face un pas fără să se agite în spatele meu cineva după un șal, o fereastră deschisă sau altceva”, nota Maria de parcă ar fi fost o leoaică în cușcă.

Pe 4 ianuarie 1919, organismul reginei iese biruitor în lupta cu virusul gripei spaniole, exact la timp pentru a fi prezentă la aniversarea celor zece anișori ai principesei Ileana.

 

Spital pentru tratarea gripei spaniole. Credit foto: Wikimedia

Spital pentru tratarea gripei spaniole. Credit foto: Wikipedia

 

Cuvântul reginei către poporul român

Suverana nu avea cum să rămână indiferentă față de tragedia în care poporul se scălda. Ar fi vrut să facă ceva, dar neputința era cheia dominantă. Gripa a mărșăluit după bunul plac până prin luna decembrie 1920. Statisticile erau sumbre și incerte: între 50 și 100 de milioane de morți. Cei mai afectați au fost tinerii. Maria hotărăște ca peste câteva luni să adreseze un mesaj de încurajare întregii națiuni. Direcțiune gazetei Cultura Poporului anunța pe prima pagină: “M.S Regina Maria în dragostea sa pentru poporul Românesc (…) a binevoit să scrie un articol special ”.

Oamenii așteptau cu sufletul la gură mesajul regal apărut în mai 1921. Iată aici doar câteva fraze din amplul discurs de încurajare către poporul greu încercat:

Trăim în grele vremuri, în vremuri de primeneală, în vremuri de luptă și de prefaceri. Întreaga lume civilizată pare a sta cu ochii țintuiți în viitor și cu puternice bătăi de inimă este în așteptarea unei mari fericiri, care într-o zi va sosi negreșit. Dar fericirea nu vine deodată ca nenorocirea (…) Țara noastră a tecut prin foc și pârjol, dar s-a oțelit prin flacăra jertfei și acum este gata să-i aștepte pe cei care vor lega rănile, a tuturor celor care vor întări trupul ei, care o vor ajuta să aibă o viață mai lungă, mai bună, mai strălucitoare (…) În război am fost cu toții frați, n-am putea oare să fim frați și în vreme de pace? După sfârșitul luptei sângeroase, n-am putea să punem umăr la umăr, precum am făcut atunci, pentru a clădi, în loc de a dărâma? Ce muncă minunată s-ar  face pe această lume dacă omul ar iubi, în loc de a urî, dacă ar ajuta în loc de a pune piedici, dacă ar binecuvânta, în loc de a blestema, dacă, în loc de îndoială, el ar fi stăpânit de sfânta credință!

 

 

Surse: 1) Jurnal de Razboi 1917 – 1918 Vol II – Maria, Regina României; 2) Gazeta Societății Cultura Poporului”, Nr. 2, anul 1921. 

 

 

Spre deosebire de foarte multe alte popoare, evreii din antichitate aplicau o serie de norme necesare curățirii sufletești și trupești. Moise în calitate de autor al Pentateuhului le pune pe hârtie și le răspândește în popor. Se pune accent pe igiena personală, se dau sfaturi pentru autoizolare și apare prima rețetă pentru fabricarea săpunului.

 

Articolul pe scurt:
  • Autoizolarea, un concept biblic: Legile referitoare la autoizolarea leproșilor sunt modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri
  • Biblia și prima rețetă de săpun: Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul, deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral și antiseptic
  • Poporul ales a fost învățat să se spele în mod meticulos: “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“

 

Cu mâinile și vasele curate

Preocupările unei comunități aflate în plin exod sunt diferite decât cele ale unei populații stabile. Devine mult mai important ce vei mânca sau unde vei dormi decât igiena zilnică. Atenția divină vede acest lucru și prescrie prin Moise o spălare meticuloasă a mâinilor, urmată de schimbarea hainelor după contactul cu diferite focare infecțioase. Preoții și poporul trebuiau să se supună unei spălări ori de câte ori terminau treburile de peste zi.

Să-și spele preotul hainele sale, să-și spele trupul cu apă, apoi să intre în tabără (…) Cel ce a ars-o (junica) de asemenea să-și spele hainele sale, să-și spele trupul cu apă” (Numeri 17,7-8)

Obiceiul spălării a fost păstrat și după dărâmarea templului din Ierusalim. Prevederile din Pentateuh au fost reluate și comentate în literatura talmudică. Acolo spălarea mâinilor înainte de masă este foarte importantă. “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“. Scrierile rabinice vorbesc de o igienizare a vaselor destinate mâncării. “Clătiți paharul înainte de a bea și după ce ați băut. Omul nu trebuie să bea dintr-un pahar și să-l întindă altuia, căci aceasta este primejdie de moarte“.

 

Torah_2

 

Rețeta biblică pentru săpun

Mulți cercetători sunt de părere că Biblia conține una din primele rețete pentru fabricarea săpunului. Acesta se obținea din cenușa de cedru sau de animal amestecată cu apă și isop.

“Pentru cel necurat să se ia din cenușa jertfei arse pentru curățire și să se toarne peste ea într-un vas apă de izvor. Apoi un om curat să ia isop, să-l înmoaie în apa aceea și să stropească din ea casa, lucrurile și oamenii câți sunt acolo“ (Numeri 19,17)

Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral, antiseptic și bactericid. În literatura biblică, isopul este corelat cu purificarea: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi“ (Psalmul 50,8).

 

Distanțarea socială prescrisă de Biblie

Una din maladiile cel mai des pomenite în Biblie este lepra. Un om lepros înceta să mai existe pentru comunitate. Era alungat din sânul familiei, trebuia să poarte însemne distinctive pentru ca oamenii să evite contaminarea. Infectatul trebuia să se autoizoleze pentru binele comunității.

Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: Necurat! Necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară din tabără să fie locuinţa lui“ (Levitic 13, 45-46)

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:”Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii (…) De la bărbat până la femeie să-i scoateţi şi să-i trimiteţi afară din tabără, ca să nu pângărească taberele lor (Numeri 5,1-4)

Legile referitoare la autoizolarea celor infectați reprezintă modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri. În cazul unei persoane vindecate miraculos, integrarea în comunitate se făcea tot în urma unei perioade de autoizolare care dura șapte zile. Așa a fost în cazul lui Miram, sora lui Moise care fusese vindecată miraculos, la mijlocirea fratelui său (Numeri 12, 10-15).

 

 

Chiar dacă geto-dacii și-au câștigat pe bună dreptate faima de războinici neînfricați, ei ar fi rămas o simplă anexă a istoriei lumii antice, asemenea altor triburi care nu au atins o formă superioară de organizare politică, dacă din rândurile lor nu s-ar fi ridicat, în decursul secolului I î.Hr., o personalitate remarcabilă: regele Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

 

Cum a ajuns Burebista cel mai mare rege trac?

Despre cel care a făcut din Dacia cea mai mare putere din Europa antică aflată în afara stăpânirii Romei, există puține informații precise. Anii domniei sale ne-au fost transmiși de către istoricul Iordanes, care credea că geții au fost strămoșii goților.

În ceea ce privește centrul puterii sale, istoricii au emis mai multe ipoteze: fie Argedava, în Muntenia, fie Arcidava, în Banat, sau – cel mai probabil – cetatea de la Costești, în Munții Orăștiei.

Indiferent dacă a fost conducătorul unei formațiuni tribale din Câmpia Munteniei ori din Transilvania, un lucru este însă sigur: Burebista a reușit să supună, în decursul a două decenii, toate celelalte triburi geto-dace, prin forța armelor sau prin tratative. Preluase domnia în jurul vârstei de 30 de ani, iar la apogeul puterii sale, conducea o armată evaluată de geograful Strabon la 200.000 de luptători.

 

Cele trei metode prin care s-a impus Burebista

Tot Strabon este cel care descrie metodele prin care Burebista a reușit, cel dintâi, să-și impună autoritatea în fața celor de un neam cu el.

„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare de porunci, încât în câțiva ani a făurit o mare putere și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani”, scrie despre regele trac savantul grec.

 

Care era contextul intern când Burebista a ajuns rege

Cauzele care au stat la originea puterii lui Burebista pot fi împărțite în două categorii: interne și externe.

Din punct de vedere al situației interne, secolele II-I î. Hr. înregistrează o creștere a populației geto-dace, cât și a producției și activității economice a acesteia. Acestea sunt dovedite de descoperirile arheologice, prin obiectele și tezaurele monetare descoperite pe întreg teritoriul țării, de numeroasele cetăți care datează din această perioadă, cât și de afirmațiile unor cronicari.

De exemplu, istoricul roman Pompeius Trogus vorbește despre o „creștere a puterii dacilor în timpul regelui Rubobostes”. Potrivit opiniei mai multor cercetători, acest nume este în fapt o formă coruptă a numelui Burebista.

 

Geto-dacii erau prinși între două mari forțe militare externe

În ceea ce privește cauzele externe ale unificării triburilor geto-dace sub conducerea unui singur rege, acestea sunt reprezentate de amenințările venite din partea vecinilor. Triburile celtice ale boiilor și tauriscilor exercitau presiune în nord-vest, iar Republica Romană înainta inexorabil în Peninsula Balcanică, după ce anexase, în anul 146 î. Hr., Regatul Macedoniei.

70 de ani mai târziu, trupele Romei atinseseră pentru prima oară linia Dunării, pe care însă s-au temut să o treacă din cauza întunecimii pădurilor de pe malul dacic.

De asemenea, în războiul pe care l-au purtat împotriva regelui Pontului, Mithridate al VI-lea Eupator, romanii au înaintat și în Dobrogea, supunând treptat cetățile grecești, care au fost nevoite să încheie tratate de alianță cu învingătorii.

 

Trupele lui Burebista înaintează până în Europa Centrală de azi

Burebista era conștient de aceste amenințări și a reacționat în consecință, odată ce autoritatea sa pe plan intern era definitiv consolidată. Astfel, în jurul anului 60 î. Hr., el a pornit o amplă campanie împotriva boiilor, aflați sub conducerea lui Critarisos, și a aliaților acestora, tauriscii, pe care i-a învins și i-a silit să migreze înapoi spre Apus, întinzându-și autoritatea până în regiunea actualei Boemii.

Rămânea însă problema mult mai spinoasă a amenințării romane, care nu putea fi înlăturată la fel de ușor. Față de aceasta, Burebista a recurs atât la forța armelor, cât și la arma diplomației.

Prin arme a căutat să împiedice încercuirea Daciei, intervenind în Dobrogea și în regiunea Pontului. Aici a supus, începând cu anul 55 î. Hr., toate cetățile grecești de la Olbia, situată la gura de vărsare a Bugului, până la Apollonia, aflată pe teritoriul Bulgariei actuale.

De asemenea, trupele sale au întreprins mai multe expediții de pradă în provinciile romane de la sud de Dunăre, căutând să destabilizeze organizarea acestora.

 

A fost ucis în același an și în același fel ca Iulius Cezar

Pentru a evita o coalizare a forțelor Romei împotriva sa, marele rege geto-dac a profitat de războiul civil ce izbucnise aici, la anul 48 î. Hr., între forțele lui Iulius Caesar și cele ale lui Pompei, oferindu-i acestuia din urmă, prin intermediul solului Acornion din Dionysopolis, sprijinul său.

Însă situația de la Roma s-a întors în scurt timp împotriva sa. Înfrângerea suferită de Pompei în fața lui Caesar a pus capăt acestei alianței cu locuitorii de la nord de Dunăre. Mai mult, noul conducător al statului roman a trecut la pregătiri pentru o campanie împotriva geto-dacilor. Burebista a luat la rândul său măsuri, instruindu-și armata și consolidând sistemul de fortificații din Munții Orăștiei.

Însă cele două mari personalități ale lumii antice nu se vor întâlni niciodată pe câmpul de luptă. Ei au fost amândoi uciși de către conspiratori în anul 44 î. Hr. Iulius Caesar a intrat în istorie ca unul dintre cei mai mari cuceritori ai lumii antice, în timp ce despre rivalul său, Burebista, o inscripție păstrată în orașul Dionysopolis (actualul Balcic) arată că acesta a fost „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”.

 

 

Kogălniceanu era o personalitate uimitor de complexă. Dar dacă a avut o trăsătură dominantă, aceea a fost talentul său diplomatic, căruia cu greu i se poate găsi un corespondent în istoria românilor.

 

Guvernul Kogălniceanu era numit ”fabrica de legi”

Era adept al evoluționismului social și al reformelor „blânde și graduale”. Afirmarea sa deplină a început în timpul domniei principelui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), la a cărui alegere în ambele Principate a contribuit major și căruia i-a ținut discursul de primire la București.

În decursul primilor cinci ani de după Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu s-a aflat aproape permanent în cercul puterii, deținând demnitățile de membru al Comisiei Centrale de la Focșani, președinte al Consiliului de miniștri de la Iași și, între 1863-1865, de prim-ministru al țării. Aceasta din urmă a fost probabil cea mai fecundă perioadă a activității sale în sprijinul statului român, guvernul său fiind numit de către Titu Maiorescu, cu umor, dar și cu apreciere, „fabrica de legi”.

 

El a avut inițiativa desemnării Bucureștiului drept capitală

Între primele inițiative ale sale din această perioadă se numără alegerea Bucureștiului drept capitală a țării, decizie motivată, în viziunea sa, de poziția geografică și comercială a orașului, de prezența legațiilor străine și de existența unei clase de mijloc în afirmare, ce reprezenta principalul motor al modernizării țării.

De altfel, Mihail Kogălniceanu a căutat permanent să îmbunătăţească situaţia burgheziei în formare printr-o politică economică protecţionistă, conştient fiind că această clasă de mijloc va avea principala contribuţie la susţinerea finanţelor ţării. Totodată, el s-a arătat foarte lucid în privinţa metodelor prin care economia românească urma să prospere, după cum se arată într-un comunicat oficial al guvernului din această perioadă: „România, fiind înainte de toate agricolă şi comercială, cea mai de seamă înlesnire ce se poate face  acestor ramuri ale activităţii naţionale este crearea căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de utilitate generală şi locală”. Drept urmare, în timpul guvernării sale Mihail Kogălniceanu a dezvoltat puternic infrastructura ţării, sprijinind construirea de drumuri şi poduri, iniţiind primele proiecte feroviare, înfiinţând o şcoală de ingineri în acest domeniu şi, în domeniul comunicaţiilor, operând fuziunea dintre serviciul poştal şi cel telegrafic.

 

Principiu de bază: proprietatea naște civilizație

Însă cele mai importante reforme promovate în timpul ministeriatului său de către Kogălniceanu au fost reprezentate, în mod neîndoielnic, de legea electorală și de cea agrară. În privința celei dintâi, principalul ei scop era sporirea numărului de alegători, pentru a oferi o voce politică şi claselor sociale dezavantajate până atunci, prin scăderea censului. Astfel s-a asigurat, practic, votul universal masculin și s-au luat în calcul și dorințele reprezentaților țărănimii, Kogălniceanu fiind, potrivit afirmației unuia dintre biografii săi, „cel care a dat pentru prima dată în istoria României o reprezentare politică ţărănimii”.

Tot în sprijinul acestei clase sociale, care alcătuia majoritatea populației Principatelor, a fost înfăptuită și reforma agrară. Aceasta a necesitat eforturi substanțiale din partea domnitorului, cât și a primului ministru, mai ales din cauza opoziției marilor moșieri conservatori, care începuseră să se bucure de avantajele economiei capitaliste și doreau să mențină aservirea țăranilor. Kogălniceanu a dat însă dovadă de o determinare implacabilă, fiind conștient de faptul că „proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara trebuie să avem cât mai mulţi proprietari”.

 

De unde s-a luat pământul necesar pentru împroprietărirea țăranilor

Un prim pas pentru înfăptuirea acestei reforme a fost reprezentat de promulgarea, la anul 1863, a legii secularizării averilor mănăstirești. Principalul scop al acestei inițiative a fost reprezentat de oprirea exploatării terenurilor deținute de către mănăstirile închinate Bisericilor Ortodoxe din cuprinsul Imperiului Otoman dar, pentru a atenua protestele acestora, ea s-a extins și asupra posesiunilor mănăstirilor pământene. Astfel, în urma aplicării acestei legi, aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării a reintrat în posesia statului, devenind disponibilă pentru viitoarele împroprietăriri.

Rămânea însă problema convingerii opoziției conservatoare a marilor proprietari de pământuri de a vota legea agrară. Prin aceasta, țăranii urmau să primească loturi de pământ pe baza statutului lor, urmând să le achite în decurs de 14 ani. Deoarece majoritatea boierilor nu au putut fi convinși de necesitatea acestei măsuri, ba chiar au înaintat o moțiune de cenzură împotriva guvernului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat hotărârea de a dizolva Adunarea parlamentară a țării, la 2 mai 1864, și să promulge o nouă Constituție, numită Statutul desvoltător al Convenției de la Paris, cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu. Aceasta îi conferea puteri sporite principelui și a permis, în cele din urmă, împroprietărirea a mai bine de jumătate de milion de familii țărănești.

 

Cuza l-a destituit din fruntea Guvernului

Deși Alexandru Ioan Cuza a fost cel dintâi căruia i s-a asociat popularitatea pentru această realizare istorică, Mihail Kogălniceanu are un merit cel puțin egal. Inclusiv sprijinirea politicii autoritare a domnitorului Unirii de către primul ministru a avut, în cele din urmă, rezultate benefice, așa cum nota istoricul Alexandru D. Xenopol: „Doar după 2 Mai vor fi cu putinţă chemarea dinastiei străine şi Constituţia din 1866”, acesta fiind momentul obţinerii deplinei autonomii interne a României.

Ulterior, relațiile dintre Cuza și Kogălniceanu s-au răcit, primul ministru fiind demis de către domnitor la începutul anului 1865. Cu toate acestea, el a refuzat să se opună deschis acestuia și nu a luat parte la „monstruoasa coaliție” care l-a înlăturat de la domnie, în data de 11 februarie 1866. De altfel, după acest moment activitatea lui Mihail Kogălniceanu a intrat într-un relativ con de umbră, fapt motivat astfel de către unul dintre biografii săi: „activitatea politică de înfăptuitor a lui Mihail Kogălniceanu a luat sfârşit pe măsură ce s-a creat noul stat, din etapă în etapă, aşa cum el îl visase în Dorinţele din 1848”.

 

Kogălniceanu este cel care a anunțat independența României

O ultimă şi grăitoare contribuţie a lui Mihail Kogălniceanu la consolidarea poziţiei internaţionale a României este reprezentată de activitatea sa ca ministru de Externe, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), purtat de ţara sa, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, suzeranul ei de facto până atunci. În răstimpul acestui conflict, Kogălniceanu a fost acela care a anunţat cel dintâi independenţa naţională, în celebrul său discurs din 9 mai 1876: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. De asemenea, tot el va fi cel care, împreună cu Ion C. Brătianu, a reprezentat interesele române în cadrul Congresului de la Berlin, la anul 1878, obţinând oficial recunoaşterea independenţei ţării sale din partea puterilor europene, iar ulterior, din 1880, fiind primul ministru plenipotențiar al statului român la Paris.

Mihail Kogălniceanu are fericirea de a fi putut contempla, înaintea morţii sale, survenită la 1 iulie 1891, înfăptuirea majorităţii dezideratelor pe care el le ilustrase mai întâi în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, la anul 1848, după cum el însuşi afirma: „am avut fericirea să ajung să văd că din acele 35 de articole, 31 sunt realizate, şi la realizarea lor am luat şi eu parte”. Înalta postură de care se va bucura permanent Mihail Kogălniceanu în istoriografia românească se datorează în mare parte faptului că el s-a făcut expresia naţională a unor realităţi create de istorie, fiind un om care a corespuns nevoilor, sufletului şi aspiraţiilor vremii sale.

 

 

În cursul anului care tocmai s-a încheiat s-au împlinit o sută de ani de la moartea unei excepții. A unei excepții pentru societatea românească de la începutul secolului trecut și cea de astăzi. Este vorba despre Petre P. Carp (1837-1919), unul dintre cei mai importanți și originali oameni de stat din istoria țării noastre.

 

Polemist aprig, comentator acid

Ce l-a făcut pe acest descendent al unei vechi familii boierești, menționată de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, să fie așa aparte, și de ce numele său este atât de puțin cunoscut astăzi?

Petre P. Carp fusese parcă proiectat să fie politician. Dar nu se asorta deloc cu lumea politică românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atât trăsăturile moștenite, cât și educația primită în Germania, îl făceau să fie mereu sobru, rațional, aparent lipsit de empatie – sau „nemilostiv”, cum se exprima un contemporan. Spre deosebire de alți politicieni ai timpului, detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică, căci, potrivit lui I.G. Duca, era „unul dintre puținii oameni politici de pe la noi care citeau”.

 

Detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică

 

Și mai era ceva: un talent cu totul neobișnuit de polemist, o aciditate a replicilor și o claritate care i-au făcut pe mulți dintre cei care s-au încumetat să dezbată cu el ori să-l acuze, să creadă că au în față un „bloc de marmură”. Carp era dominator și, atunci când se convingea de o idee, „murea sau învingea cu ea”. Desigur, aceste însușiri nu i-au adus prea mulți prieteni.

 

Membru al Junimii și traducător din Shakespeare

Nici chiar în rândurile Partidului Conservator, din care a făcut parte, nu erau mulți care să-l simpatizeze; dar toți se temeau de el. Aceasta poate fi explicația faptului că, deși era cu siguranță cel mai recomandat om pentru aceasta, a ajuns președinte al conservatorilor abia după ce trecuse de 60 de ani, dintre care aproape 40 îi petrecuse în politică.

Desigur, în politica românească existau și oameni care îi împărtășeau vederile. Aceștia erau junimiștii, reprezentați de membrii generației ce urmase celei de la 1848, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi. Aceștia se reuniseră, după terminarea studiilor în străinătate, într-o societate literară organizată la Iași, ce urmărea să dea o nouă orientare culturii române. Petre Carp era membru fondator al acesteia și prezentase, la prima întrunire a Junimii, o traducere în limba română a tragediei Macbeth de William Shakespeare. Dar adevărata sa chemare era politica, și a urmat-o, începând cu anul 1865. Ceilalți junimiști l-au urmat abia în anul 1871, constituindu-se, cu timpul, într-un grup separat din cadrul Partidului Conservator, denumit Partidul Constituțional. Acesta a fost însă un grup elitist, cu puțin sprijin electoral, chiar dacă valoarea membrilor săi – inclusiv a lui Carp – era un fapt recunoscut.

 

Cum trebuie să se producă schimbările în stat ca să fie durabile?

Ca principal ideolog al acestui curent, Petre Carp a sintetizat, într-un program numit „Era Nouă”, principalele direcții de dezvoltare ale tânărului Regat al României. Acesta este marcat de concepția sa generală asupra politicii, pe care o considera o suită de acte singulare, ce nu puteau fi aplicate în cadre generale și după unele formule universale, ci trebuiau să țină cont atât de specificul național, cât și de context: „Eu cred că reforma adevărată trebuie să ia lucrurile existente și să caute a le îmbunătăți. În toate legile pe care am avut ocazia a le prezenta în viața mea, am ținut cont de aceasta: am căutat numai să îmbunătățesc o stare de lucruri existentă în această țară”. Aceasta dovedește că era, în fapt, un om rigid în convingeri, nu în concepții.

 

Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente

 

De asemenea, consecvent viziunii conservatoare, programul presupunea ca lucrurile în țară „să meargă înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sădite vreme de a prinde rădăcini”. Adversar neîmpăcat al oricărei revoluții, Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente, urmărind ridicarea societății românești în ansamblul ei, prin respectarea proprietății private, dezvoltarea industriilor și a comerțului autohton și protejarea acestora în fața concurenței străine, simplificarea administrației publice, obligativitatea învățământului primar ș.a.

 

A pledat o cauză sau a apărat o convingere?

Dar pentru realizarea acestor deziderate erau necesare două lucruri: timp și mai mulți oameni consecvenți care să le înfăptuiască. Timp a fost, dar nu destul. Iar în privința oamenilor, Petre Carp a avut parte de numeroase deziluzii, atitudinea sa fiind aproape singulară între politicienii epocii. Dar nu a renunțat niciodată la convingerile sale, așa cum reiese din ultimul discurs pe care l-a rostit în Parlament, la anul 1915, în urma unei polemici cu Take Ionescu, un alt mare om de stat, dar mult mai flexibil: „Când a avut dreptate dl. Take Ionescu? A avut dreptate atunci, ori a avut dreptate astăzi? După cum ne punem, a avut dreptate atunci, a avut dreptate și astăzi, și n-a avut dreptate nici atunci, n-a avut dreptate nici astăzi. A avut dreptate atunci, pentru că atunci, ca și astăzi, pleda o cauză. N-a avut dreptate nici atunci, nici astăzi, pentru că nici atunci, nici astăzi nu apăra o convingere… Dar să-mi permiteți să amintesc că talentul nu justifică toate incarnațiunile, precum frumusețea nu justifică toate prostituțiile”.

Dar când a avut dreptate Petre Carp?

 

 

O viață de om nu se poate povesti, nici scrie. Cu atât mai mult o viață de om care a iubit lumea și a străbătut-o. Dar când omul acesta a fost un pătimaș, când a cunoscut toate măsurile fericirii, toate treptele mizeriei și ale ticăloșiei sale, rătăcind prin lumea asta toată, e-aproape o îndrăzneală să încerci să dai o imagine cât de cât vie despre ceea ce a fost viața lui. În primul rând e cu neputință pentru el, ș-apoi pentru cei ce-l ascultă”.

 

Salahor în portul Brăilei

Aceste cuvinte, atribuite personajului Dragomir-Stavru din prima sa scriere publicată, Chira Chiralina, i se potrivesc perfect și autorului acesteia, Panait Istrati  (1884-1935), cel care a fost numit o „haimana internațională” ori un „vagabond intercontinental”. Cu toate acestea, cel care și-a început viața ca salahor în portul Brăilei, orașul său natal, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai remarcabili povestitori ai literaturii române.

Panait Istrati contrazice orice șablon. Nu are nimic din formarea clasică a unui literat, așa cum au constatat unii dintre contemporani, și aceasta a fost cel mai probabil un avantaj, deoarece din operele sale viața răzbate nemascată, nealterată, în deplinătatea frumuseții și cu toate mizeriile sale. Iar lui nu i-au fost străine niciunele.

 

”Cugetul e tare ca moartea. N-o poate înlătura, dar o poate sâcâi”

 

I-a plăcut să fie aproape de dezmoșteniții sorții, să le împărtășească trăirile, să caute în ei calitățile pe care adesea mediul neprielnic le-a împiedicat să se manifeste, și să se zbată pentru îmbunătățirea situației lor. A fost numit un „gladiator al mizeriei”, deoarece pentru el viața nu a fost inspirație pentru artă, ci arena în care a luptat. Toate operele sale redau o tensiune a voinței, o încordare permanentă a acesteia în fața fatalității și chiar înaintea morții, așa cum reiese din cuvintele unuia dintre personajele sale, Moș Anghel: „Cugetul e tare ca moartea. N-o poate înlătura, dar o poate sâcâi … Când se apropie sfârșitul, un creier puternic se împotrivește, luptă, se ia de piept cu moartea și, în anumite împrejurări, se întâmplă să înlăture o vreme sfârșitul, să-l întârzie”.

 

Salvat de la moarte și trimis către literatură

Nu i-a plăcut, în schimb, să stea locului. Haimana târzie, a colindat, adesea clandestin și în condiții mizere, numeroase porturi ale Orientului și marile orașe ale Occidentului. A primit orice muncă găsea și nu a încetat vreodată, ca un veritabil idealist, să caute dreptatea și fericirea. În cele din urmă, acestea l-au aflat pe el în cea mai neagră clipă a vieții sale: sosit, în anul 1920, la Nisa, suferind de tuberculoză, boală ce îl va răpune în cele din urmă, nu a mai găsit de lucru și, copleșit de mizerie, a căutat să-și pună capăt zilelor tăindu-și gâtul cu un brici. A fost salvat, iar poliția a descoperit în buzunarele sale o scrisoare adresată marelui scriitor francez Romain Rolland, pe care Istrati nu o mai trimisese. I-au expediat-o autoritățile și, în răstimpul convalescenței, acesta a primit răspunsul pe care nu îl mai aștepta. Rolland a simțit, în cuvintele sale, „tumultul geniului”, și l-a îndemnat insistent să-și scrie opera.

Găsindu-și, la 36 de ani, adevărata menire, Panait Istrati a trecut la lucru, în subsolul casei pariziene a cizmarului Gheorghe Ionescu, prietenul și protectorul său. A scris majoritar în limba franceză, pe care o învățase singur, cu ajutorul dicționarului. Dar din toate filele operei sale reiese o simțire profund românească. El este cel dintâi care prezintă și face cunoscute în Occident peisajele exotice, dar europene, ale Bărăganului și Brăilei, cu oamenii ce și-au dus viața în acest mediu totodată ostil și propice formării caracterelor tari, impetuoase, ce știu că fericirea poate fi câștigată doar prin efortul personal. Dar nu doar atât: Istrati este, așa cum a afirmat Camil Petrescu, „cel dintâi scriitor cu instinctul limbii românești”. În cărțile sale se regăsesc cuvinte și expresii specific românești, pe care acesta a refuzat să le traducă, preferând ca lumea occidentală „să învețe românește”.

 

A fost scriitor român sau francez?

După ce primele sale scrieri au fost publicate, brăileanul stabilit vremelnic la Paris a stârnit un veritabil tumult, ridicându-se, cum spunea Perpessicius, „de pe patul de spital, de-a dreptul pe scutul gloriei europene”. A cunoscut numeroase aprecieri, dar a născut la fel de multe controverse. Stilul său era inclasificabil, și de aceea literaturile franceză și română nu au știut să-l încadreze: Călinescu nu l-a inclus în Istoria literaturii române, iar istoriile literare franceze i-au acordat meschin de puține cuvinte. Cititorii, în schimb, i-au dăruit aproape unanim admirația lor, și aceștia nu au fost doar oameni de rând. Mihail Sadoveanu, care i-a înțeles dorința de a fi considerat scriitor român, l-a revendicat, de la înălțimea prestigiului de care se bucura în epocă, drept „frate al meu și fiu al acestui pământ … unul dintre umiliții și dezmoșteniții acestui pământ”.

 

”E frumos pământul? O, nu, minciună și iar minciună…”

 

Sadoveanu nu a fost singurul care și-a manifestat admirația sinceră față de acest personaj unic, asemenea eroilor său. Marele prozator grec Nikos Kazantzakis, care a călătorit alături de Istrati prin URSS, de unde amândoi s-au întors profund dezamăgiți de fața reală a socialismului, i-a păstrat o prietenie trainică și l-a amintit în cea mai cunoscută dintre operele sale, Alexis Zorba, asemuindu-l personajului principal: „O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”. Impresia este una cât se poate de veridică, căci niciodată acest prieten al învinșilor nu și-a aflat liniștea. Dar a știut, în decursul unei vieți destul de scurte, să-și răscumpere vremea și să găsească fața ascunsă a lumii: „E frumos pământul? O, nu, minciună și iar minciună. Toată frumusețea vine din inima noastră, cât timp e plină de bucurie. Când bucuria ne părăsește pământul tot e un cimitir”.

 

 

Puține personalități ale istoriei române sunt atât de complexe și dificil de interpretat precum cea a lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Născut la Iaşi, el provenea dintr-o familie boierească relativ nouă, ce îşi primise numele de la moşia sa de baştină, situată în apropierea râului Cogălnic, astăzi pe teritoriul Republicii Moldova – era fiul marelui vornic Ilie, boier ridicat la demnităţi înalte odată cu instituirea Regulamentului Organic, şi al Catincăi Stavilă, protejata doamnei Maria Sturdza, mama domnitorului Mihail Sturdza. Această principesă îl va boteza de altfel pe fiul Catincăi şi îl va încredinţa grijii fiului său. Prima parte a copilăriei lui Mihail Kogălniceanu va fi marcată și de prietenia cu Vasile Alecsandri, care era cu doi ani mai mic decât el.

Împreună cu viitorul mare poet, tânărul fiu de boier a urmat primele studii, primite acasă de la monahul maramureşean Gherman Vida. Ulterior, din anul 1828, el a fost dus de către tatăl său la un pension franţuzesc din Iaşi, unde a învățat, printre altele, atât limba greacă, cât şi franceza şi germana.

 

Spiritul de revoluționar s-a format la Berlin

Asemenea multor alți membri ai generației sale, Mihail Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, fiind trimis de către domnitorul Mihail Sturdza la Berlin. În oraşul denumit de către contemporani Atena Germaniei, tânărul fiu de boier a fost luat sub protecția eruditului principe Alexandru Sturdza, vărul domnitorului moldovean, considerat de către contemporani un veritabil Bossuet român, și a urmat cursurile Universităţii berlineze, unde a cunoscut mai multe somități culturale ale veacului al XIX-lea, printre care juristul Savigny ori istoricii Alexander von Humboldt şi Leopold von Ranke, care i-au modelat personalitatea, făcându-l adept al tradiţionalismului critic, şi i-au cultivat gustul pentru istorie, considerată de el ca „legându-ne cu vecia, punând în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi şi pre noi cu seminţiile viitoare, cărora are să le redea povestirea faptelor noastre”. Totodată, Kogălniceanu a luat contact cu tendinţele de unificare ale Germaniei, cu fenomenul emancipării burgheziei şi cu reforma împroprietăririi ţăranilor, idei pe care le va purta cu sine înapoi în Moldova, unde revine, dornic de fapte mari, la anul 1838.

 

Tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit

 

Numit în funcția de aghiotant șef al domnitorului, tânărul demnitar a căutat să pună în practică ideile de reformă pe care şi le formase în timpul studiilor. Programul liberal al lui Kogălniceanu se rezuma în ansamblu la trei puncte, anume desfiinţarea robiei ţiganilor, egalitatea de clasă – prin care tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit – şi împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, a primit să predea cursul de istorie la nou-înființata Academie Mihăileană, dorind ca prin prelegerile sale „să prefacă năravurile, să introducă o nouă viaţă în patria sa şi noi principii”.

 

Reforma este mai greu de aplicat decât s-ar fi crezut

Ideile sale reformatoare nu au fost bine primite nici măcar de către cei din aceeaşi generaţie care, deşi la rându-le educaţi în străinătate, nu agreau dispariţia clasei boierimii ori sărăcirea ei prin desfiinţarea marilor moşii. Aşadar, în ciuda unor mici mişcări de reformă, Mihail Kogălniceanu a fost, până la Revoluţia de la 1848, singurul democrat din Moldova.

Însă starea de umilinţă naţională în care se aflau Principatele Române, ce afecta toate clasele sociale, a făcut ca izbucnirea revoluţiei să nu fie decât o chestiune de timp. Conştient de acest lucru, Kogălniceanu a continuat să lucreze la înfăptuirea reformelor, contribuind la eliberarea ţiganilor de pe moşiile statului şi ale Bisericii, înfăptuită la anul 1844. Însă atitudinea sa deschis reformatoare i-a atras antipatia principelui Mihail Sturdza, care l-a trimis în exil. Ajuns din nou în străinătate, Kogălniceanu a devenit membru al Asociaţiei Studenţilor Români, o organizaţie revoluţionară secretă din care mai făceau parte Ion Ghica, Nicolae Bălcescu ori C. A. Rosetti, și care a jucat un rol major în cadrul Revoluției de la 1848.

Revenit în țară cu un an mai înainte, tânărul reformator a făcut parte, la 27 martie 1848, din delegația protestatarilor ce i-a prezentat domnitorului Mihail Sturdza o petiţie-proclamaţie în 35 de puncte, în care, în afara înfierării unor abuzuri, dintre care unele chiar ale stăpânirii, nu era prevăzut nimic radical, semnatarii fiind de acord cu menţinerea prevederilor Regulamentului Organic. Cu toate acestea, principele a reacţionat extrem de dur, arestându-i pe mai mulţi dintre protestatari, în timp ce alţii, precum Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza ori chiar Mihail Kogălniceanu au fost nevoiţi să se refugieze în Bucovina, aflată la acea dată sub ocupaţia Imperiului Austriac, fiind găzduiţi pe moşia Cernauca a familiei Hurmuzaki.

 

Unirea Principatelor a fost cerută la Revoluție

Sosit mai apoi la Cernăuţi, Kogălniceanu a preluat conducerea Comitetului Revoluţionar Central Moldovenesc, din care mai făceau parte Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, redactând împreună cu aceştia documentul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, tipărit în luna august. Acest manifest este posibil cel mai reuşit din cadrul Revoluţiei paşoptiste, Kogălniceanu cunoscând deja la data redactării Proclamaţiile de la Blaj şi Islaz, ale revoluţionarilor transilvăneni şi munteni, dar promovând, în acord cu firea sa tradiționalist-critică, reforme moderate. Astfel, în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova erau prevăzute: autonomia internă a statului, conferirea de libertăţi civile şi politice, abolirea definitivă a robiei şi a privilegiilor de clasă cât şi – foarte important – unirea Moldovei cu Ţara Românească. Totodată, Kogălniceanu arăta şi cum aceste doleanţe pot fi realizate practic, elaborând în acelaşi an şi un proiect de Constituţie.

 

Boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili: era proprietarul unei fabrici de postav

 

Prilejul de a pune în practică aceste reforme s-a ivit curând, în urma înlocuirii lui Mihail Sturdza pe tronul Moldovei cu principele Grigore al V-lea Ghica. Noul domn i-a rechemat în țară pe revoluționari, oferindu-le funcţii importante în administraţie. Începea astfel munca asiduă pentru realizarea statului român modern şi unit, ideal la înfăptuirea căruia Mihail Kogălniceanu şi-a dat deplina măsură a personalităţii sale.

După ce a deținut, pentru scurtă vreme, conducerea Departamentului Lucrărilor Publice, fiind de asemenea membru al comisiei pentru reforma codului civil, Kogălniceanu a fost însărcinat la anul 1851 de către domnitor cu reprezentarea „industriilor născânde” ale Moldovei în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Londra. Alegerea sa nu fusese aleatorie, deoarece boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili, fiind proprietarul unei fabrici de postav.

 

Kogălniceanu a fost creierul Unirii Principatelor

Cu toate că activitatea lui Mihail Kogălniceanu în sprijinul modernizării ţării sale a fost una permanentă începând cu anul 1849, el nu se va putea desfăşura complet atâta timp cât Principatele Române se găseau încă sub protectoratul Imperiului Rus, ce părea ca va dura încă mult timp. Neaşteptata răsturnare de situaţie produsă de Războiul Crimeii şi de hotărârile Tratatului de la Paris din anul 1856, ce plasau Principatele Române sub garanţia colectivă a şapte mari puteri europene şi dădeau totodată posibilitatea cetăţenilor acestora de a-şi exprima opinia în privinţa statutului şi a organizării Principatelor, a oferit în cele din urmă libertate de mişcare partidei unioniste, al cărei lider în Moldova era Kogălniceanu.

Constanta susţinere a ideii Unirii, pe care marele om de stat o exprimase încă de la redactarea Dorinţelor Partidei Naţionale din Moldova, şi pe care o susţinuse atât intern, prin înfiinţarea ziarului unionist Steaua Dunării, cât şi extern, luând legătura cu unioniştii din Muntenia şi promovând această idee pe lângă marile puteri europene, prin colaborarea cu mai multe publicaţii străine, l-a determinat pe istoricul Nicolae Iorga să afirme că „hotărârea de unire dată de Divanul ad-hoc din Moldova la anul 1857 a fost opera personală a lui Mihail Kogălniceanu”. Chiar dacă în cadrul Conferinţei de la Paris din anul 1858 aceste dorinţe ale poporului român au fost respectate doar în parte, Principatele urmând a rămâne două entităţi politice separate, având doar anumite organisme administrative comune, oamenii politici români ai timpului au săvârșit un act de mare abilitate politică, alegându-l drept domn în ambele ţări pe Alexandru Ioan Cuza şi punând astfel Occidentul în faţa unui fapt împlinit.

 

 

Ce ne spune Biblia despre autoizolare, săpun și spălatul pe mâini. Care este rețeta biblică a săpunului și ce spune cartea sfântă despre distanța de doi metri dintre oamenii suspecți de infectare

13 Aprilie 2020 |
Spre deosebire de foarte multe alte popoare, evreii din antichitate aplicau o serie de norme necesare curățirii sufletești și trupești. Moise în calitate de autor al Pentateuhului le pune pe hârtie și le răspândește în popor. Se pune accent pe igiena...