Articolul pe scurt:

• Este o criză un semn al predestinării? Atunci când viața ți se schimbă brusc, fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, definind destinul implacabil ca fiind potrivnic.
• Există destin? Și de câte feluri este el: individual, colectiv, național, planetar?
• Convingerile noastre intime ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor făcute. Doar că, de la John Nash și Vilfredo Pareto încoace se știe că oamenii își fac alegerile încercând să-și promoveze interesele proprii.
• Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci traversăm deșertul iraționalului înscriindu-ne într-un cerc vicios perfect.

Suntem în criză sau nu?

Să convenim că suntem în criză, pentru că toată lumea din jurul nostru – de la momentul în care directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a făcut anunțul că “SARS CoV 2” este o pandemie – vorbește numai despre acest lucru, înșiruind diversele elemente care descriu dezastrul: tot mai multe victime umane, afaceri oprite, libertățile cetățenești puse în paranteze, pierderi economice fără precedent etc.

Ce este o criză, de fapt? Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarele definiții ale crizei: (i) manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; (ii) moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice; (iii) tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.

Ce poate fi explicat?

Nu puțini sunt aceia care leagă manifestarea unei crize de un semn al destinului, individual sau colectiv, ba chiar al destinului unei națiuni sau al întregii planete. Viziuni catastrofice sau apocaliptice irump în perioadele de criză, găsind că toate semnele pe care le cred prefiguratoare se actualizează și se manifestă cu putere.

Atunci când, brusc, viața ți se schimbă fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, traversând fără să zăbovești etapa reflecției raționale. Acest recurs la irațional oferă o ancoră îndepărtată, cu cât mai îndepărtată cu atât mai sigură (pare), pentru că toate explicațiile pe care le cauți îți imaginezi că pot fi găsite numai acolo, pe tărâmul destinului implacabil.

Pedagogia destinului

Dacă există destin, atunci el este în primul rând o forță asupra căreia nu ai niciun control. Dacă este destin tu nu poți fi responsabil de manifestările sale, ești sub vremuri. Dacă este destin se cheamă că este implacabil și, cel mult, poți obține o îndurare, o dispensă, rugându-te celui ce-ți ține destinul în mână să aibă milă de tine.

Destinul poate fi și unul colectiv, național, planetar, caz în care, dacă soarta ne este hotărâtă după o lege a numerelor mari, chiar nu mai avem nicio putere de a schimba ceva. Ne mai rămân doar două căi: (i) acceptăm și ne supunem, solidari cu toți ceilalți care suferă împreună cu noi sau (ii) ne revoltăm, ne luăm soarta în mâini și, înlăturând orice piedică ne stă în cale, chiar cu prețul și mai multor suferințe, căutăm calea imposibilă (dar printr-o minune totuși tangibilă) de salvare.

Dacă nu ne grăbim să survolăm raționalul predându-ne prea din vreme în brațele iraționalului, poate că ar mai fi totuși câte ceva de gândit, dezbătut și reflectat: (i) există destin, fie el individual, colectiv sau național ori, chiar mai mult, planetar? (ii) dacă există, este el imuabil, sau avem la dispoziție căi prin care să-l influențăm? și, în fine, (iii) criza este un semn al destinului și, dacă da, este ea o pedagogie, sau pur și simplu o piatră de hotar a căii spre implacabilul nemilos?

Eliade, Shakespeare, Siddhartha și Apostolul Pavel

Ce este destinul? “Destinul este acea parte din timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră” ne spune Mircea Eliade. William Shakespeare crede, mai mult, că: “Voința noastră și destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.” Siddhartha Gautama, cel cunoscut ca Buddha, postulează: “Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acționa. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acționează.” În schimb Iosif Vissarionovici Stalin, sângerosul dictator sovietic, este ferm în convingerile sale: “Destin? Această noțiune este mistică, este nonsens!”

“Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația“, ne explică arhimandritul Mihail Daniliuc, “existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. (…) Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promițându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.”

Cum anume lucrează Dumnezeu pentru a ne sprijini pe calea mântuirii, care este de fapt destinul nostru, al oamenilor, ne-o spune și Apostolul Pavel în Epistola către Romani (cap. VIII): “Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui. Căci cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie Întâi născut între mulți frați. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit.”

Libertate și destin în creștinism, islam, budism

Cu alte cuvinte, potrivit doctrinei creștine, lucrurile care ni se întâmplă sunt consecințele alegerilor noastre (rele sau bune) dar și manifestarea dragostei lui Dumnezeu față de noi. Regăsim aici nuanța de destin, dar nu noțiunea de destin implacabil.

Coranul afirmă într-un mod clar și explicit că Allah este Atotputernic (Qadir). Allah i-a cerut omului să-și folosească voința și a încorporat alegerea liberă a omului în voința sa absolută. Astfel, a stabilit o relație între acțiunile omului și acțiunile sale, înălțând statutul omului. Din această perspectivă, omul din obiect al timpului a devenit subiectul acestuia. În consecință, omul a fost onorat cu contribuția la facerea istoriei, împreună cu Allah.

Atunci când omul își folosește voința, înseamnă că acționează conform predestinării lui Allah. Din această perspectivă omul își alege destinul în ceea ce privește fiecare aspect care se încadrează în aria voinței lui. Ar fi inutil și fără sens să gândim că Allah l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, care semnifică capacitatea de a alege, pentru ca, mai apoi, considerând voința omului nefuncțională, să credem că Allah a ales. Islamul vede, iată, destinul credinciosului în termeni apropiați de cei ai creștinismului.

Școlile budiste acreditează credința conform căreia fiecare persoană renaște de câteva ori și trece prin diferite tipuri de existență. Calitatea vieții sale curente este o reflectare a Karmei prezente și trecute. În consecință, o viață confortabilă este rezultatul unor fapte bune făcute în viețile anterioare, sau din contră, o viață mizeră este datorată unor fapte rele comise în viețile anterioare. Omul este răspunzător pentru calitatea vieții pe care o duce și nu alte zeități, demoni sau vreun destin imuabil.

Destinul unui popor

Cât privește destinul colectiv sau al unei națiuni, aceste reprezentări sunt extensii mitice ale ideii de destin individual, o însumare nu tocmai aritmetică de consecințe și predestinări care ar forma destinul comun al unor oameni nevoiți sau dornici să evolueze împreună. Mitul destinului comun a fost foarte bine exploatat de doctrina naționalistă, care vedea o predeterminare istorică ca un popor să-și ia propriul destin în mâini și să se afirme în raport cu alte popoare.

Observăm aici unul dintre motivele pentru care religiile transcend ideea de națiune, deși doctrinele creștine nu neagă ideea mântuirii “națiunii” creștine, așa cum nici islamul (termen tradus prin supunere față de voința lui Allah) nu neagă mântuirea “națiunii” supușilor ce se conduc după învățătura Coranului. Asemeni și credința poporului evreu că destinul său a fost legat, prin legămintele făcute de Noe, Avraam și Moise, de Dumnezeu.

Criza este arbitrară?

Întorcându-ne la vremurile de criză, ca indivizi căutăm să înțelegem care este locul nostru în raport cu evenimentele ce se derulează cu repeziciune și ne plasează în afara zonei de confort și a reperelor cu care am fost obișnuiți, atunci când luam deciziile importante pentru noi și pentru cei apropiați nouă. Mai mult de atât, privind în jurul nostru, constatăm că întreaga colectivitate din care facem parte se află în aceeași situație.

Convingerile noastre intime, universul credințelor noastre, ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor noastre și că depinde tot de noi ca, trăgând din evenimentele pe care le trăim învățămintele potrivite și acționând solidar să restaurăm binele comun, evident pe o nouă treaptă, cea dezirabilă.

Libertatea înseamnă soluții personale

Dar, de la John Nash (Teoria jocurilor) și Vilfredo Pareto (Optimalitatea Pareto) încoace, se știe că oamenii își fac alegerile promovând interesele proprii, care pot fi formate în mod rațional ori irațional, și că pun la bătaie diverse strategii (iarăși bazate pe rațional ori irațional) pentru a impune aceste interese celorlalți. Recursul la predestinare poate fi, astfel, o strategie de optimizare pe care individul o pune în joc în raport cu ceilalți, pentru a-și atinge interesul așa cum și-l reprezintă la un moment dat.

Cine poate să scape acestei forme, absolut umană, de manifestare, este greu de spus. Privim în jurul nostru și ne mirăm de opțiunile și comportamentul unor semeni ai noștri în vremuri de criză, pentru ca, la rândul nostru, să fim obiectul mirărilor altora. Ne închipuim că nu o putem scoate la capăt decât dacă toți vor urma strategia de rezolvare a crizei pe care noi o admirăm și o susținem și ne impacientăm să constatăm că alții gândesc diferit și recurg la alte alegeri.

Egocentrismul: durere, frică și frustrare

Am să închei scurtul meu excurs printre ideile legate de destin și crize, cu câteva gânduri ale monahiei Vassa Larin, doctor în teologie și autoarea “Cafelei de dimineață”[1], care spune așa: “Autosuficiența și egocentrismul duc la diverse forme de durere, frică și frustrare – cu privire la mine însumi, la ceilalți și la viață în general. (…) Smerenia, pe de altă parte, mă scoate cu blândețe din mine însumi și mă deschide spre o relație adevărată cu Dumnezeu, cu mine însumi și ceilalți.”

Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci ne agățăm de orice pai, ne punem ochelari de cal, traversăm deșertul iraționalului, devenim subiecți ce se înscriu deliberat într-un cerc vicios perfect.

[1] Editura Doxologia, 2018

Pentru toți cei care se bat cu pumnul în piept că știu ei mai bine, pentru toți cei care confundă credința cu tupeul;

Pentru toți cei care cred că nu se atinge de tine virusul dacă știi Crezul pe de rost, pentru toți cei care cred că vaccinul (orice vaccin) e serul diavolului, iar medicii care-l recomandă sunt niște apostați vicleni;

Pentru toți cei care cred, în genere, că a fi bun creștin înseamnă să ai duhul aspru al lui Ilie și spiritul neîndurător al lui Ioan Botezătorul;

Pentru toți aceștia, un scurt text din Nicolae Steinhardt, ”Dăruind vei dobândi”.

”Nu aștept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumești, a căror înțeleaptă chivernisire ne revine nouă, ca ființe înzestrate de El cu minte rațională și o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumești mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le disprețuiesc, deoarece țin de creația divină. Iar viața, defăimându-i deșertăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa și printr-însa ni se joacă soarta de veci.”

Credința și instrumentele științei

Înțeleapta chivernisire a treburilor lumești ne revine, deci, nouă, pentru că ne-a dat Creatorul minte ca să ne facem instrumente de cunoaștere și de intervenție. Da, e adevărat că uneori sacerdoții științei uită că au un Creator, dar asta nu face mai puțin legitimă folosirea instrumentarului lor.

A pune sub semnul îndoielii recomandările științei medicale nu e semn de credință, ci de neghiobie. A spune că nu te atinge virusul pentru că ești credincios este o dovadă de lipsă de înțelegere a adevăratului spirit al credinței.

Se face la (lângă) biserică Liturghie, iar cei care vor, au voie să meargă, în limita numărului de 100 de oameni într-o curte.

Sunt însă mulți care nu se mulțumesc cu atât, care fac mobilizări pe facebook și îndeamnă la răscoală împotriva ”dușmanilor credinței”, a celor care ”ne-au alungat din biserici” și ”le-au zăvorât” în urma noastră.

Să-l pui sau să nu-l pui pe Dumnezeu la teste

Tuturor acestora le spun, în duhul Rohiei: nu e semn de evlavie să crezi că Dumnezeu n-are încotro și va face cu tine o minune, protejându-te atunci când tu nu te protejezi. Ba aș zice că e chiar nerespectuos față de Dumnezeu: el îți dă instrumente să te protejezi, dar tu te îmbățoșezi să zici că ”va porunci îngerilor săi pentru tine ca să te păzească”. Pe tine personal! – pentru că, nu-i așa, n-a mai rămas nimeni altcineva pe pământ dreptcredincios decât tine!

Nu, nu-i așa. Și lui Ilie cel drept îi cere Dumnezeu, la un moment dat, să ia repaus. Și lui Iona îi spune Dumnezeu, la un moment dat, că s-a răzgândit și că își abandonează planul apocaliptic. Dumnezeu n-are obiceiul să confirme aroganța, ci o combate prin inteligență și bunătate.

E semn de înțelepciune, în aceste vremi, să faci așa cum ne-au spus deja câțiva ierarhi și duhovnici buni: dacă ești credincios, fă din casa ta Biserică și din întreaga lume Altar! Ambiția nu e în nicio listă a virtuților creștine.

Mergi deci la biserică dacă vrei. La Liturghia care se săvârșește, smerit, în curtea bisericii. Dar nu protesta împotriva celor care ne-au cerut să nu facem slujba înăuntru, pentru că aceeași slujbă este și înăuntru, și afară. Nu e complotul cuiva împotriva celor credincioși, ci este lupta tuturor împotriva unui dușman biologic care e nemilos mai ales cu cei slabi.

Și mai e ceva: dacă ești credincios, nu înseamnă că le știi tu pe toate. Nu înseamnă că ai numai și numai certitudini – nici măcar în credință. ”Cred, Doamne!”. Dar: ”Ajută necredinței mele!”

Sau, așa cum zice Steinhardt despre clipa marii despărțiri de lumea aceasta: ”Aștept, mort de spaimă și plin de nădejde.”

Omenirea, așa cum o cunoaștem astăzi, cum se legitimează ea prin trecutul istoric, este în fapt o lungă succesiune de crize, unele provocate de diverse calamități naturale, altele având la origine în întregime factorul antropic.

Cea mai veche criză cunoscută s-a sfârșit cu un cataclism

În Vechiul Testament, în Cartea Genezei/Facerea, în capitolele 6 la 9, ne este descrisă o primă criză la nivel global, civilizațional, adică Potopul; așa cum bine știm, această criză a afectat în întregime umanitatea cunoscută biblic și nu numai, pentru că “…a zis Domnul: <Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut>“.

Nu mi-am propus o analiză a acestui eveniment biblic de ordin cataclismic, vreau doar să remarc împrejurările în care Dumnezeu a început să se îndoiască de proiectul populării pământului cu ființe vii. Mai întâi, “Fiii lui Dumnezeu” și-au ales soții dintre fiicele pământenilor, apoi din această unire au apărut pe pământ uriași și, în fine, răutățile au început a se înmulți foarte mult pe pământ, iar “pământul s-a stricat înaintea feței lui Dumnezeu“.

Potopul nu a fost o soluție: nu a eradicat răul

Cert este însă că, la acel moment, Dumnezeu nu a mai întrevăzut nicio altă soluție decât un reset aproape total, printr-un cataclism global, din care a ales să păstreze dintre oameni doar neamul biblicului Noe, pe atunci de 500 de ani și tată al lui Sem, Ham și Iafet, iar dintre celelalte ființe câte o singură pereche prin care să se perpetueze speciile și subspeciile existente.

Din păcate, nici Noe nu s-a dovedit infailibil. După ce a încheiat legământul cu Dumnezeu, la sfârșitul potopului, s-a reîntors la cultivarea pământului, doar că, pentru prima dată, a cultivat viță de vie și a făcut vin. Și a băut vin, dar licoarea l-a îmbătat și și-a pierdut controlul asupra simțurilor sale. Apoi, văzând consecințele, a ales irațional să-și verse furia pe fiul său Ham și l-a blestemat împreună succesorii săi, neamul canaaniților.

Apocalipsa după Mel Gibson

Vreme trece, vreme vine, multe alte cataclisme și nenorociri, molime, războaie, felurite alte crize regionale și globale au încercat de-a lungul timpului omenirea, în fel și chip.

În pelicula Apocalypto, Mel Gibson descrie o societate relativ primitivă din zona amerindiană, extrem de violentă, unde triburile se măcelăreau între ele pentru controlul resurselor de vânătoare, dar mai presus de toate se aflau la bunul plac al seniorilor locali, care-i puteau sacrifica oricând, în numele zeilor.

Imagine din filmul lui Mel Gibson, ”Apocalypto” (2006)

Și, în timp ce seniorul local făcea sacrificii pentru a îmbuna zeul soarelui, măcelărind sute de prizonieri aduși de războinicii săi din triburile junglei ce înconjurau piramidele și orașul regal, în încercarea de a îndepărta amenințarea profeției privind sfârșitul lumii, apele oceanului tocmai aduceau cu ele corăbiile unei civilizații necunoscute, dar la fel de violentă, care cu puterea armelor și răspândind molime cumplite, prefigura extincția.

Apocalipsa financiară a secolului 21

Mult mai aproape de noi, în anul 2007, lumea globalizată cunoaște începutul unei crize financiare care a remodelat tensiunile la nivel mondial, oricum tot mai încordate după un final al Războiului Rece din care marile puteri economice și militare au înțeles (previzibil, nu-i așa) că cel mai bine ar fi să reintre în competiție: întrebarea era când.

Totul a început cu piața creditelor ipotecare subprime din SUA, industria care a acordat împrumuturi debitorilor cu istorii de credit slabe, adesea cu mijloace mici pentru a-și achita datoriile. Aceste ipoteci subprime au fost apoi ambalate și reambalate împreună cu creditele ipotecare tradiționale și vândute investitorilor. Convinși cu toții că riscul a fost diversificat, aproape nimeni nu s-a mai gândit la risc decât în plaja de “acceptabil“.

Pe termen scurt a funcționat, contribuind la menținerea unui boom al prețurilor la locuințe. Pe termen lung, a început să crească, lent la început, numărul de debitori care au intrat în incapacitate de plată. Piața imobiliară a început să scadă, iar investițiile ipotecare care au fost reambalate au devenit toxice. Doar că nimeni nu mai știa cine păstra datoriile rele în portofoliu.

Urmările crizei au fost drastice: unele instituții bancare au devenit victime definitive

Băncile au făcut ce știu mai bine și au devenit brusc reticente la împrumuturi reciproce. Și a fost și o zi pe care, convențional, o putem nota cu t0: 9 august 2007, când banca franceză BNP Paribas a suspendat trei fonduri expuse pieței ipotecare din SUA și a apărut pericolul riscului sistemic. Nimeni nu are amintiri plăcute despre ce a urmat, nicăieri în lume.

Criza nu a iertat pe nimeni

Pentru o clipă, lumea și-a ținut respirația: una câte una, ca un joc de domino, băncile de investiții, apoi comerciale, apoi chiar și finanțele unor state, cu băncile naționale în frunte, au început să simtă fiorii reci ai falimentului. Criza nu a iertat pe nimeni; cine poate pretinde astăzi că a profitat sustenabil de pe urma crizei, atât timp cât prăpastia dintre bogați și săraci s-a adâncit și mai mult?

Criza a potențat Primăvara Arabă, a pus în mișcare fluxuri nesfârșite de migranți din Africa, Orientul Mijlociu și Asia în căutare de un loc mai sigur în care să poată trăi în Europa, SUA sau Australia. Un raport recent al Institute of International Finance estimează că, la finele lunii martie 2020, datoria globală se va ridica la 257.000 de miliarde de dolari SUA, depășind cu 322% valoarea produsului global brut (adică suma PIB-urilor cumulate la nivel global) – un nivel fără precedent.

Câte nivele de incertitudine putem suporta?

Peste toate acestea, trebuie să suprapunem alte câteva secvențe de incertitudine, și anume: (i) competiția globală dintre marile puteri care a luat un îngrijorător avânt și (ii) criza pandemică adusă de un nou coronavirus (de origine animală), ce a suferit o mutație care i-a permis să infecteze omul, generând așa-numitul sindrom SARS-nCoV 2; și care a debutat, să nu uităm, cu un episod epidemic în China, în noiembrie 2019.

Vine sfârșitul lumii? se întreabă oamenii pretutindeni. Nu este o întrebare nouă. În secolul XIX, de exemplu, evenimentul celui de-Al Doilea Advent, sau Parusia, avea adepți puternici atât în lumea protestantismului creștin (Imperiul Britanic, Prusia, SUA), cât și în Imperiul Țarist. Și unii și ceilalți declanșaseră competiția pentru Ierusalim, încercând să refacă condițiile celei de-a doua veniri a lui Iisus prin popularea orașului sfânt cu evrei (pe cât se poate convertiți la creștinism) și refacerea Templului.

Mai aproape de zilele noastre, Nassim Nicholas Thaleb, un libanez născut într-o familie de creștini ortodocși cu cetățenie franceză, beneficiar al unei educații de tip european atât în Beirut cât și ulterior, astăzi cetățean american, a depășit temerile milenariste  formulând o teorie rațională, a catastrofei neașteptate, denumită lebădă neagră, care poate fi, într-un fel, anticipată și preîntâmpinată.

Iraționalul și anxietatea

De fapt despre ce vorbim? Despre deschiderea perspectivei, desigur. Așa cum ne-a arătat Mel Gibson în Apocalypto, omenirea nu poate evolua decât din criză în criză, doar că nu știm să vedem exact de unde anume vine pericolul și atunci dezvoltăm anxietăți iraționale și ne consumăm în mod irațional și nefolositor energiile. Acesta este de fapt și avertismentul lui Nicholas Thaleb, pe lângă lecția pe care o oferă economiștilor iresponsabili (tocmai în anul de debut al crizei economice globale, 2007), dar tot mai puțini sunt cei care vor să gândească outside the box.

Iisus era, ca om, un evreu crescut și educat în spiritul Tradiției și adept al curentului apocaliptic, asemeni partidei fariseilor, pe care-i considera însă nevrednici, pentru că pierduseră învățătura de credință și prețuiau formalismul. Iisus vedea cum mesajul evanghelic întâlnește pământ pietros, sterp, pentru că se răcise credința și oamenii se transformaseră într-o mulțime angoasată, ce trăia cu speranțe false și cu temeri copleșitoare.

Și atunci ca și acum, oamenii așteptau un Mesia care să le facă viața ușoară și atât; nu aveau de gând să trudească sau să re-dobândească vreo învățătură, voiau pur și simplu o ușurare miraculoasă și imediată. Dar Dumnezeu nu vede lucrurile la fel, pedagogia sa înaltă ne vrea vrednici și nu simpli cerșetori cu mâna întinsă pentru a dobândi condițiile unei vieți ușoare și superficiale.

Cine are urechi de auzit…

În Evanghelia după Matei, Iisus încearcă să le explice discipolilor săi că lucrurile trebuie să se schimbe, dar că schimbarea trebuie înțeleasă și asumată: “Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate (…) Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”

Puțini au înțeles atunci, la fel de puțini înțeleg acum. Ne lipsește și acum răbdarea (smerenia) și înțelegerea (empatia), ne lipsește dragostea față de aproapele, de fapt; dragostea, așa cum o definește Apostolul Pavel, în prima sa epistolă către Corinteni: care îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Suntem la debutul unei complicate crize mondiale, iar vârful aisbergului este reprezentat de pandemia generată de un coronavirus cu dimensiunea de aproximativ 0,3 microni care testează soliditatea construcțiilor politice, diplomatice și sociale globale, deja șubrezite de competiția dintre SUA, China și Federația Rusă și de lipsa de solidaritate dintre oameni.

Această criză va remodela lumea, cu siguranță, va desăvârși, probabil, ceea ce rămăsese încă suspendat în necunoscut la finele Războiului Rece și al crizei economice din perioada 2007 -2010. Nu știm cât va dura, nu știm unde ne va duce. Dar știm cu siguranță, întăriți prin mesajul evanghelic al lui Iisus, că cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției

Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una singură. Știm că așa a fost.

Dar România cea rotundă, alcătuită din trei părți mari, alcătuite la rândul lor din alte părți mai mici, unită în unele ceasuri magistrale ale istoriei, sfâșiată în clipele de groază ale destinului nostru, s-a rupt în zeci de mii, sute de mii, milioane de bucăți. Fiecare român plecat din țara lui este o mică Românie dezunită de România mare.

N-a plecat nimeni (mă rog, aproape nimeni) pentru că așa a vrut. Îmi amintesc de cuvintele unui prieten pe care nu l-am mai văzut de vreo 10-12 ani, de când a plecat în Scoția. A scris pe blog cu o tristețe dureroasă: N-am plecat de foame, ne era destul de bine. Dar am plecat pentru că nu se mai putea, am plecat cu gândul la copiii noștri, cu disperarea că schimbarea în bine a României a întârziat mult prea mult.

În anii aceștia, despre care se poate spune fără cea mai mică urmă de îndoială că sunt cei mai buni ani în care să trăiești, din toată istoria noastră, în acești ani sărbătorim la 1 Decembrie ceea ce nu mai avem de mult. Și anume, unitatea noastră de neam. Doar fanfaronii mai pot spune azi sloganul că românul e român oriunde s-ar duce, că ne iubim țara și că inima românilor de peste tot bate românește, că Miorița e în sângele nostru și că tresăltăm oriunde-am fi atunci când vedem cele trei culori una lângă alta. În ultimii 20 de ani, România a pierdut probabil un sfert din populația ei. Iar dacă te gândești la vârsta celor plecați, vei găsi că România a pierdut, de fapt, mult mai mult, poate chiar mai mult de o treime din populația activă, care putea produce valoare și putea aduce schimbare. Teritoriul național a rămas intact. Dar viața României s-a diminuat cu o treime.

Neproductiv, poate chiar inutil ar fi să căutăm vinovați. Ce rost are? Lista neputințelor sau a nevredniciilor e nesfârșită.

Dar putem și trebuie să facem ceva: să nu rămânem încremeniți în uimirea că așa ceva a fost cu putință. Pentru că, în timp ce o mulțime de români trăiesc în afara granițelor, cei care au rămas înăuntru fac lucruri care merită văzute și cunoscute. România este un loc în care lucrurile se schimbă greu, dar se schimbă. Au trecut 30 de ani de la recâștigarea libertății, iar mulți dintre vecinii noștri de stradă, de  cartier sau de oraș au călcat cu tălpile groase ale bocancilor lor în bălțile de sânge ale eroilor din 1989. Dar mulți dintre ceilalți vecini ai noștri de stradă, de cartier sau de oraș și-au suflecat mânecile și s-au apucat de treabă. Au făcut studii, au plecat în Occident și au venit și înapoi, au deschis afaceri, au renovat case, au construit locuri și lucruri. Au creat valoare. România de azi nu mai e aceeași cu România de ieri, iar asta li se datorează lor.

Matricea Românească este, de câteva luni, pe urmele acestor români care nu fac zgomot, dar fac să mergă lucrurile. Programul nostru editorial Elite și Proiecte tocmai asta are în intenție, să arate cât de multe s-au schimbat în bine în această țară pe care au slujit-o în ultimii 30 de ani o mulțime de oameni fără vrednicie. Pentru că, de fapt, schimbarea României vine odată cu schimbarea românilor. Vom avea o țară care să arate splendid atunci când va exista o masă critică a oamenilor care gândesc splendid. Și, spre disperarea multora, această masă critică este în plină formare, iar coagularea ei nu mai e doar o speranță, ci este o realitate.

România credinței vii, România valorii apreciate, România solidarității în hărnicie, România perseverenței. Câte Românii avem?

”Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi.” (Calistrat Hogaș, ”Amintiri dintr-o călătorie”, din volumul ”Pe drumuri de munte”).

Reflectez de câteva zile asupra unui titlu: Avatarurile conștiinței de sine. Ar fi vorba de un titlu pentru o serie de articole, care mi-a venit în minte după ce am rememorat, împreună cu și pentru cititorii Matricea, istoria ajunsă minoră a grevelor minerești din Valea Jiului. Avataruri ar avea aici sensul de transformări succesive prin evenimente care au marcat România și pe români începând cu fondarea Regatului și care, într-un fel sau altul, au contribuit la ceea ce suntem noi astăzi și, cel mai probabil, vor continua să ne modeleze construind implicit România de mâine.

Mă gândeam la aceste lucruri în timp ce peroanele Gării de Nord fremătau de mulțimea călătorilor în care grupul nostru se integrase organic, revendicându-și dreptul la propria-i călătorie și începând să scrie o istorie împreună, pe care mai apoi am decis (eu, fără să mă sfătuiesc cu ceilalți membri ai grupului) să o pun sub un semn inițiatic: călătoria ultimei zile către cea dintâi. Cum adică, de ce așa și nu altminteri, am să dezvălui la sfârșit.

Nu am fost un grup alcătuit la întâmplare, ci emanația unei comunități care ne include și de la care ne revendicăm de fiecare dată când avem ocazia, așa că formăm un tot de multe ori fără să ne dăm seama, acționăm sinergic și pentru mine acesta este un excelent motiv să consemnez în însemnările pe care le fac că tocmai privesc spre unul din avatarurile conștiinței noastre de sine, atât individuală, cât și colectivă.

Trenul ne-a purtat repede de la câmpie la munte, dintre armăturile de metal și pereții de beton și sticlă ai marelui oraș către crestele munților și ne-a depus bucuroși și plini de energie pe peronul gării din Bușteni. N-am avut timp să luăm aminte la fața tristă a clădirilor gării, abandonate de mâna de gospodar ce ar trebui să le mențină cu mândrie strălucirea conferită odinioară de îndrăznețul proiect al modernizării României sub patronajul coroanei regale.

”Totdeauna lucrul tău/ Să-l începi cu Dumnezeu./ Unde-i El cu darul Său,/ Nici un lucru nu e greu”; așa cum am învățat de mici, așa se cheamă că trebuie să ne comportăm în tot ce ne propunem. Prin urmare primul popas al grupului nostru a fost Mânăstirea Caraiman. Edificiu ale cărui baze au fost puse în anul 1998 prin efortul inspirațional al părintelui Gherontie Puiu, cel iluminat de Maica Domnului, pentru a crea la poalele Bucegilor o poartă către Cer pentru cei care cred.

Adulți și copii ne-am recules în apropierea mânăstirii, ne-am bucurat și pregătit să accesăm verticala cu un efort terestru prin care ascensiunea pantelor muntelui în Parcul Natural Bucegi să aducă aminte că orice ascensiune înseamnă efort, dar îți deschide ochii, sufletul și inima către minuni pe care altminteri nu ai cum să le vezi, simți, acomodezi cu conștiința de sine și integrezi în suflet.

Unde, unde mergem? întrebau nerăbdători cei mici și așteptau răspunsuri la fel de curioși și mulți dintre cei acum maturi. La cascada de pe Valea Spumoasă, vine răspunsul și se răspândește prin tot grupul. Cei care au mai vizitat locul dau din cap a aprobare, ceilalți se avântă curioși la drum. Și ascensiunea începe, sub cetină care cerne lumină solară și pe cărare bătută, în aer cu mireasmă vegetală și însoțiți de sunetele blânde al pădurii, susurând în șoapte de pâraie.

Cărarea ne poartă pe lângă vechea captare de apă Caraiman a fabricii de hârtie ”1 Septembrie” din Bucegi, construită în 1885 și extinsă, apoi modernizată în 1912 și 1935. Pentru cei mai puțin tineri, așa cum sunt și eu, emblema fabricii de hârtie de la Bușteni, cu ursul ce împinge o rolă mare de hârtie, mai stăruie încă în amintire; face parte din istoria noastră, a elevilor care am fost și care purtam în ghiozdan caiete fabricate la Bușteni.

Apoi cărarea se desparte de cea care o pornește pieptiș către Babele și se așază molcom la drum către refugiul de la Valea Spumoasă, o cărare ce numai în ultima sa parte îți propune o ascensiune pe-o pantă ceva mai abruptă; dar urcușul se sfârșește repede și te recompensează aproape imediat cu imaginea poienilor de vis și a perdelei de apă a cascadei.

În Valea Spumoasă timpul nu curge, pentru că nu are loc de curgerea de apă. Așa că stă încremenit. Acolo timpul, dacă poți crede cu adevărat, chiar se oprește pentru oricine și nu trebuie decât să asculți șoaptele apei, să vorbești cu muntele și să ții în palmă razele de soare. Cât timp petreci acolo, nimeni nu știe, când te hotărăști să pleci este ca și cum abia ai fi venit și o stare de pace și mulțumire te învăluie cu totul.

Dacă îți culci urechea la pământ, pe stâncă, auzi fără cel mai mic efort istorii vechi și povești despre ceea ce va fi să vină și toate acestea fără să îți dai seama cine anume ți le povestește – un spiriduș poznaș sau un sfânt al locurilor -, când au fost toate posibile și cum tu, dintr-o dată, te-ai transformat deși ai rămas același, ai dormit un somn bun fără să închizi ochii, ți-ai odihnit inima și nu te mai doare pentru că greutățile ce-o apăsau au dispărut.

Om sau viețuitoare a pădurii, la Valea Spumoasă deopotrivă își pot găsi alinare și putere. Side by side, cum ar spune englezul, mereu alături au parte de dulce mângâiere bunici și nepoți, oameni singuri și însingurați, soți și soții, copii și animalele lor de companie, străini care trec unii pe lângă ceilalți salutându-se simplu cu bună ziua!

Am făcut și refăcut ziua din buclele sale, am spart moleculele timpului în fracțiuni de secunde, dar pentru oricine ne-ar fi privit, n-am făcut de fapt altceva decât să ne așezăm cu bucurie la un picnic, să desfacem din șervete și cutii mese îmbelșugate, să împărțim unii cu alții și să ne bucurăm împreună.

Ca la un semn, ne-am ridicat cu toții și am pornit-o apoi pe sub poala muntelui de cremene, cu telecabina urcând tăcută peste capetele noastre pe cărările sale îmbinate din fir de oțel, către cel de-al treilea popas al zilei, cascada de la Urlătoarea Mare.

Din nou calea noastră era bătută înainte și pretutindeni am întâlnit oameni ca și noi, mânați la fel ca noi de o necesitate a reînfrățirii de care nici nu am fi conștienți dacă nu am putea înțelege, chiar și mai târziu, după întoarcerea în lumea noastră mărginită cu pereți, oglinzi și ferestre de realitate virtuală că avem un loc din care am plecat și către care încercăm mereu să ne întoarcem, doar că nu  mai găsim portalul, ne e greu să redibuim intrarea și să ne (re)aflăm calea spre casă.

Om și natură, un alt avatar al conștiinței de sine, o altă transformare (re)modelatoare, un nou mod de a ne regăsi matricea din care coborâm și mai apoi, poate o viață întreagă încercăm fără să mai reușim să urcăm din nou.

În Cântarea Cântărilor, despre care Mircea Eliade credea că încifrează miriade de căi din cele ale mitului eternei reîntoarceri, omul e parte a naturii și natura se exprimă prin om și trăirile sale, prin sentimentele sale care irump și apoi (re)umplu lumea întorcându-i tot bogăție:

”Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei!”

În căldura ultimei zile de gustar, pașii ne-au purtat cu repeziciune pe cărările muntelui cu inimile sus și voie bună până la Urlătoarea Mare, noul loc de popas, nou prilej de desfătare al simțurilor și de redescoperire a armoniilor lumii. Ziua a început să se aplece spre seară, răcoarea apelor ce cădeau cu tumult să atingă cu o strângere și un fior întreaga asistență, fără ca toate acestea să ne oprească din marșul nostru triumfal de întoarcere către noi înșine și către matricea din care provenim.

Nu am dat niciun pas înapoi, niciun semn nu a arătat șovăire, niciun mușchi nu a tresărit, nimeni nu a vrut să meargă decât înainte, să întâmpine seara ultimei zile care pe-un început de drum către noua zi de mâine. Și ce zi glorioasă stătea să vină! O simțeam înfiorați, o așteptam, deși nimeni nu ar fi putut, nici măcar cu un potop de cuvinte să o descrie!

Peronul gării, a altei gări, gara de munte de unde trenul urma să ne ducă spre București, ne aștepta larg și poleit în lumina asfințitului și, mai apoi, a lămpilor electrice care s-au aprins ca la un semn, îngânând lumina astrală cu cea artificială. După o zi plină, pretutindeni în jurul meu întâlneam doar fețe fericite, pline de bucurie și lumină interioară și, aninat undeva într-un colț al privirilor, un mic semn de întrebare, aproape de nebăgat în seamă: și mâine, mâine ce va fi?

De unde să știu eu ce va fi? îmi venea să strig răspunsul, nici eu nu sunt decât un om. Și eu aș vrea să știu ce va fi mâine, dacă voi mai putea să țin calea, dacă fericirea și mulțumirea de astăzi nu trebuie să le plătim, cumva. Țignalul locomotivei care își făcea intrarea în gară mi-a alungat gândurile și a amânat frământările. Pentru că o zi glorioasă nu se cade să se încheie altfel decât într-un marș impetuos, fie el și marșul roților de tren.

Pe geamuri lumini alergau cu repeziciune și ne apropiam de București, de Gara de Nord. Mâine e prima zi a noului an bisericesc, e întâi septembrie, îmi spune Victoria și spatele meu se îndreaptă, privirea mea se adună, mintea lucrează, certitudinile se îngrămădesc: așa este! Mâine este întâia zi a unui an nou! Ziua în care un om născut în Betleem, din Nazaretul Galileii, pe numele său Iisus, a început să predice Evangheliile și a schimbat pentru totdeauna istoria lumii! Trenul a intrat în gară și părintele diacon, ghidul nostru, ne-a spus tuturor: am ajuns mai repede cu câteva minute, sper că nimeni nu se supără!

Adevărata bucurie, a celui care găsește brusc o semnificație, un sens, m-a cotropit și mi-a ostoit neliniștile. Iată, deci, am dibuit povestea noastră, a grupului de drumeți prin munții Bucegilor, pe pietrele Caraimanului: a fost drumul inițiatic al ultimei zile către cea dintâi! La mulți ani tuturor!

Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea insistând ne-am oprit: ”Vă rog, vă rog, mă ajutați și pe mine? Vă rog să mă ajutați, merg foarte greu, am și ceva dureri acum și vreau și eu să urc până sus.”

V-o spun cinstit: am avut o reținere să-i răspund. Cel mai ușor și chiar foarte obișnuit pentru un oraș mare, este să te întorci pe călcâie și să pleci, ba chiar, după fire, să arunci și câteva cuvinte: grele, disprețuitoare ori scuze ininteligibile însoțite de gestul mă grăbesc, ori a lehamite. Dar după primul impuls ceva m-a îndemnat să mă opresc, apoi ușor, ca în reluare, să pornesc spre el și, când privirile ni s-au întâlnit cu adevărat să nu mai am nicio reținere.

După cum vedeți nu doar că am o neputință și merg greu, dar de azi dimineață mai am și-un junghi în spate care aproape că-mi ia aerul când merg. Am mare nevoie să mă sprijin pe cineva ca să pot să urc și nu e chiar simplu să și găsesc; chiar vă mulțumesc mult că v-ați oprit! Așa, vă iau de braț și o luați înainte și eu vin pe urmă, dar ușor vă rog, nu vă grăbiți că mi se taie respirația.

Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix

Am înțeles cum trebuie să-l ajut și dintr-o dată m-am simțit foarte bine că pot să fac acest lucru. Am parcurs încet, încet drumul până la lifturi și am urcat la etajul patru, unde sunt restaurantele din Unirea. Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi.

Cu toții avem câte-o plăcere. Și mie-mi plac pastele, chiar foarte mult. Sau o prăjiturică la cafea. Dintr-o dată l-am înțeles perfect. Cu toate durerile și neputințele corpului, plăcerea nevinovată care-ți dă conștiința demnității de om este un puternic motor pentru înfrângerea condiției și surmontarea oricărei inerții. Să-mi spuneți cum vă numiți, să mă rog pentru voi! Că acum de la biserică vin!

Nu, nu, te poți ruga pentru noi pur și simplu și gata! Nu e nevoie neapărat să ne știi numele, i-am spus. Ba eu cred că da, a replicat el simplu. Când am ajuns la restaurantul unde urma să-și savureze pastele, l-am rugat să accepte să-i oferim noi masa de seară. Nu! Dar am să accept numai dacă îmi spuneți numele, ca să mă pot ruga pentru voi așa cum trebuie. Și ne-am spus numele. Vedeți ce ușor a fost? Dar a trebuit să vă șantajez puțin!

Am râs. Da, așa a fost, noi am vrut să facem pomana întreagă, cum se spune, iar el voia să știe cui să mulțumească pentru gestul de bunătate. Ne simțeam atât de bine, de parcă navigam într-o altă dimensiune a zilei și după alte legi ale existenței. Dar acest mic episod, pe care-l închei aici, are un prolog desfășurat în alte ore ale aceleiași zile, la spovedanie.

Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede

Postul Paștelui este o perioadă astrală în anul creștinului, nu este nevoie să insist eu asupra acestui lucru, atât de bine știut. Modul în care trăim acest interval ce prefațează Învierea și celebrează debutul Împărăției este absolut personal și de asemenea intraductibil în cuvintele noastre profane.

Taina Spovedaniei implică în legătura creștinului cu duhovnicul său, creată și sudată în timp, o sublimare care adaugă cuvintelor profane sărace un principiu inefabil prin care comunicarea este ridicată la un alt nivel: atunci experiența personală poate fi dezvăluită, dacă este sinceră și totodată percepută de duhovnic mai aproape de trăirile reale și implicit subiective.

Nedumerirea mea, exprimată în fața duhovnicului meu în spovedania acelei zile, a fost că poate am ajuns prea dependent de traiul bun, de anumite tabieturi despre care cred că-mi înfrumusețează viața și fără de care, în mod necuvenit, aș putea ajunge să consider că trăiesc sărac și nedrept. Și poate tot din acest motiv, roadele vieții mele ce încă stă să urmeze vor fi puține sau nu vor mai fi deloc.

Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot. Iar apoi vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița

Altă sămânță a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbușit-o și rod n-a dat. (…) Nu pricepeți pilda aceasta? Dar cum veți înțelege toate pildele? (…) Cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.

În Confesiunile sale cu Dumnezeu, Sfântul Augustin, către amurgul vieții, sesiza pericolul pe care viitorul locuitor al Împărăției îl întâmpină prin viața bună, care-l leagă prea strâns de lume. Preocuparea sa vine pe urma atenționărilor Sfântului Pavel, dar mai ales a cuvintelor lui Iisus, care ne cere să ne lepădăm de sinele nostru, să ne luăm crucea și să-I urmăm.

Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

”Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în ′Cred, Doamne, ajută necredinței mele′, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.” – Bartolomeu Anania.

Ce imagine tonică a construit regretatul Bartolomeu Anania, folosindu-se și de imaginile inspirate desenate prin cuvintele unui alt mare și de asemenea regretat intelectual al neamului, Nicolae Steinhardt, pentru viața omului care-și vine în fire și se întoarce acasă, în patria lui Dumnezeu, de prin locurile rătăcirilor sale!

Duhovnicul meu nu a fost întrutotul de acord cu dubiile mele. Micile plăceri nu ne leagă de lume așa cum se leagă adevăratul păcătos prin patimile grele și niciodată conștientizate, ce trebuiesc denunțate prin smerenie și penitență. Probabil că micile plăceri vor fi fiind ele consemnate acolo contabilicește de îngerii căzuți care ne îmboldesc mereu, dar, așa cum ne îmbărbătează părintele Steinhardt, Dumnezeu le șterge într-o clipă văzând licărul inimii noastre care tinde spre mai mult decât este lumea.

Nu este oare acesta rolul exercițiului de lepădare de sine pe care-l face creștinul în postul Paștelui? Ba întocmai așa stau lucrurile. Grija că am putea fi defecți doar pentru că suntem în lume așa cum este orice om cumpătat și cu frică de Dumnezeu este doar o grijă de multe. O simplă rătăcire. Și care nu trebuie să ne îndepărteze de năzuințele și exercițiul nostru curent de a fi oameni buni.

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?

Marcu, în Evanghelia sa, explică: Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Două mii de ani după acele întrebări, oamenii încă au nevoie de pilde în viața lor ca să înțeleagă Cuvântul, ca să aibă perspectiva Împărăției. Nu există printre noi, probabil, niciun creștin care să fie desăvârșit în înțelegerea și practicarea verticalei către Dumnezeu. Îndoielile sunt multe și calea ușor de rătăcit.

Și cine poate să fugă din lume ca să-i fie mai ușor? Și cum adică i-ar fi mai ușor ieșind din lume, dacă rădăcinile sale sunt în lume și aici rămân? Nu este tot acțiune creștină smerită să practici zilnic o atitudine civică, morala, cinstea, dărnicia sau adevărul? Nu astfel salvăm lumea? Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi…

Acest om și exemplul său mi-au tradus foarte clar cuvintele duhovnicului meu. Sunt onorat și fericit să știu că se va ruga pentru sufletul meu. Căci pe cale să rătăcesc am fost, dar cu ajutorul său mi-am revenit în sine. Și mi s-a întărit bucuria faptelor din postul Paștelui. Bucurie pe care v-o doresc tuturor, din toată inima!

Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!

În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să treacă, privește partea bună, așa a trebuit să fie, mergi mai departe, ești puternică! Sau și mai rău: eh, asta nu e nimic, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie, sau zi mersi că nu a fost mai rău, sau…, sau… Și mai este și tipul de persoană care încearcă orice să te scoată din starea aia, spune glume, îți dă de băut, de fumat, îti cumpără prăjituri, orice doar să nu te mai vadă trist. La toate aceste tipologii, cel care ascultă, de fapt nu ascultă. Și persoana este atât de deconectată de la propriile sentimente, își neagă orice suferință de parcă ar fi ceva rău, încât face același lucru și cu cei din jur. Interacțiunile cu aceste tipologii mi-au produs de fapt mai multă suferință, pentru că, fără să își dorească asta, persoanele respective mă făceau să simt că e ceva în neregulă cu mine, că sunt defectă. Câteva exemple îmi vin acum în minte.

Experiența 1: emigrarea

Cea mai recentă experiență dureroasă este cea a plecării din țară. Proces extrem, dar extrem de dureros interior. Și am vrut să nu îmi neg durerea, am vrut să o trăiesc și să o accept. 99% din reacțiile celor din jur au fost: hai lasă că o să fie bine, ești puternică, nu e chiar asa nasol, trebuie să vezi partea bună… bla bla blaaaaa. Una din persoanele care m-a ajutat să accept ce se întamplă, a fost… o necunoscută. O tipă la care am stat în Londra câteva zile cu Airbnb, și vorbeam cu ea de tot procesul ăsta. Ea era de 12 ani în Londra, și mi-a zis că în primul an plângea zilnic. În momentul ăla eu am început să plâng, eram în Londra de o lună, plângeam de câteva ori pe zi, iar gândul că mai am 11 luni de plâns m-a speriat teribil. Și ea mi-a zis: plângi, plângi cât de mult poți. Doamne, cât îi mulțumesc, m-am simțit înteleasă și acceptată. Plus că acum, după 5 luni, plâng cam o dată pe săptămână, ceea ce e un progres :).

Experiența 2: prietenia

Eram cu un băiat, simpatic de altfel. Dar care mă placea în mare pentru că eram un fel de bufon. Și când am avut zile proaste, mă cam evita și făcea tot felul de comentarii aiurea. Iar când mi-am revenit, replica lui a fost ”Asta e Irina pe care o iubesc!”. Oh, well… a fost ultima oară când am mai ieșit cu el, pentru că Irina era și este un întreg, un om care se bucură și suferă, un om care râde și plânge și toate celelalte.

Experiența 3: moartea

Cristina, prietena mea cea mai bună, murise. Și eu eram la pământ. A fost o experiență din care mi-a luat cam trei ani să îmi revin, asta așa ca idee – toate pierderile se vindecă în timp). La birou mă duceam plânsă, nu mă interesa cum mă îmbrăcam, mă și îngrășasem destul de mult. Și într-o zi a venit la birou o colegă care mi-a zis ”auzi fată, gata, e cazul să îți revii. Uite și tu cât te-ai îngrășat, nu mai ai grijă de tine, nu te ajută cu nimic să suferi așa”. Am rămas mută de uimire, nu am putut să zic decât ”da, așa e”. Dar așa era pentru ea, pentru mine era normal să sufăr, era măsura a cât de mare îmi era pierderea. Inutil sau nu, asta era fix experiența mea. Judecata și reacția colegei, care de altfel voia să mă ajute să mă ridic, nu au facut decât să îmi fie mai rău: nu eram acceptată așa cum eram.

Câinele lui Tarkovski

Îmi răsună acum în minte vocea Elenei Francisc, cea de la care am învățat să îmi iubesc durerea. Stătea cu mâna pe pieptul meu și îmi spunea : ”Dă-ți voie, dă-ți voie să suferi. Dă-ți voie”. Și lacrimile curgeau ducând cu ele tot ce adunasem. Dă-ți voie, dă-ți voie dragă prieten să simți ceea ce simți. A durat ceva ani până să înțeleg asta despre mine, până să accept asta.

Ani de terapie, ani de vindecare. Și pentru că tot procesul asta nu l-am făcut de una singură, le sunt profund recunoscătoare celor care au fost cu mine pe cale, duhovnici, psihologi, coach, prieteni, soț. Suferința e inițiatică, transformatoare. Pentru asta e nevoie de cineva alături. Dacă facem procesul de unul singur, riscăm să ne rătăcim sau să o luam razna. Avem nevoie de “câinele” lui Tarkovski 🙂 (vezi Călăuza).

Nu mă interesează să analizez de ce suferim și cât merită sau nu să o facem, ci procesul în care putem fi autentici noi cu noi, și în care putem fi împreună unul cu celalalt. După dizolvarea suferinței, urmează altă etapă, cea în care vedem lucrurile altfel și ne eliberăm. Dar până la pasul acela, suferința se cere onorată (și nu omorâtă).

Sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce trăiesc, sunt recunoscătoare pentru cei care au încredere și își deschid sufletul în fața mea. Vulnerabilitatea e cel mai prețios dar.

Seria de articole care vorbește despre Împărăție ajunge la concluzie. Cunoașterea este infinită în instrumentarul ei, plecând de la cunoașterea în Duh și până la hipersfera lui Riemann. Dar oricât de diferite ar fi uneltele, destinația acestui drum nu poate fi decât una. Ea se revelează la finalul acestui articol.

Rațiunea, unealtă a slujitorului Împărăției

Teologul britanic Nicholas Thomas Wright, preot anglican, fost episcop de Durham și profesor de Noul Testament, acordă rațiunii locul său în parcurgerea și înțelegerea Sfintei Scripturi, scopul fiind, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Romani, 12:2,3):

Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit. Căci prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete fiecare spre a fi înțelept precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței.

Ajutați de cuvintele apostolului, la îndemnul lui Nicholas Thomas Wright[1] reținem cu ce ne poate rațiunea fi de ajutor în înțelegerea rostului nostru lumesc în raport cu neîmpăcata nevoie de căutare a căii Împărăției:

(i) controlul lecturilor imaginare nestăvilite ale textelor și care trebuie să aibă o logică. Discuții și dezbateri publice mai degrabă decât simple schimburi de strigăte;

(ii) atenția acordată multor descoperiri masive din biologie, arheologie, fizică, astronomie ș.a.m.d., care aruncă mari lumini asupra lumii lui Dumnezeu și conștiinței umane;

(iii) rațiunea nu va constitui o sursă alternativă sau independentă față de Scriptură și Tradiție. E auxiliarul necesar, instrumentul vital, de a ne asigura că ascultăm cu adevărat Scriptura și Tradiția mai degrabă decât ecourile propriilor noastre glasuri;

(iv) un discurs rațional face parte din modul alternativ de viețuire al lui Dumnezeu, în fața celui al violenței și haosului.

De ce chemăm în ajutor rațiunea? Pentru că în alcătuirea carteziană a lumii în care trăim, autoritatea rațiunii este înaltă. Ori, așa cum observă Nicholas Thomas Wright, dacă pornim de la premisele corecte (ce pot fi inclusiv revelate nouă), rațiunea este de bună seamă un instrument deosebit de folositor pentru a înțelege corect.

Rațiunea nu ajută dacă nu ești învățat să gândești, adică să raționezi. Marii duhovnici au deosebita calitate de a raționa cu o subtilitate ce pe mulți dintre noi îi depășește. Și astfel ne surprind nu doar cu marea lor intimitate cu Împărăția, dar și cu darul de a pătrunde cu rațiunea cele aflate acolo, pentru a le împărtăși cu noi ceilalți.

Când fiul risipitor își vine în sine

Inspirat (mărturisesc) de patosul din retorica lui Theodor Paleologu, așa cum se înfățișează aceasta în conținutul uneia dintre scrisorile către tatăl său[2], Alexandru Paleologu, cred că un adevărat test pentru utilizarea rațiunii ca instrument pentru lectura Scripturii poate fi acela al înțelegerii sensului parabolei fiului risipitor.

”Aproape toate predicile pe care le-am auzit de zeci de ani îl ridică în slăvi pe fiul risipitor, îl laudă pentru căința, revenirea și iubirea lui, îl preamăresc în mod evident pe tatăl celor doi și-l beștelesc în fel și chip pe bietul frate mai mare, pentru presupusa lui meschinărie, împietrire, ipocrizie, mîndrie, pentru pretinsa lui lipsă de fantezie, dragoste și generozitate. Prea se așarnează toată lumea împotriva fiului mai mare. Dar el a stat alături de tatăl lui, a muncit din greu pentru familie, s-a dovedit în mod constant un fiu fidel, loial, devotat. Ia puneți-vă și dvs. în locul lui și spuneți-mi sincer dacă nu ați fi reacționat la fel. Eu unul, categoric, nu mă încumet să mărturisesc, aș fi reacționat exact la fel, poate că m-aș fi înfuriat chiar mai tare.”

Așa cum arată Theodor Paleologu în susținerea argumentației sale, rațiunea comună se întreabă pe bună dreptate cum se face că tatăl fiului risipitor mai întâi acceptă să-i dea fiului său cel mai mic, la cererea sa nesăbuită, partea de avere, consimțind astfel ca el să plece în lume, lipsit de experiență cum se afla. Nu se cheamă că, în loc să-l pună la punct cu niscaiva ciomege pe spinare, tatăl devine cumva complice la eșecul fiului său atât de tânăr în lume?

Dar și mai strigător la cer pare să fie modul în care tatăl se comportă la întoarcerea fiului său falit și oropsit de realitățile lumii în care a trăit și risipit zestrea (Luca 15: 22-24):

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând să ne veselim, Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se înveselească.

Poate că tatăl se simțea vinovat că l-a lăsat să plece în lume, deși erau șanse mici ca fiind atât de neexperimentat într-ale vieții să poată face față ispitelor, și acum, fericit că i se dă a doua șansă prin întoarcerea fiului său, este entuziasmat și dornic să repare lucrurile.

Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale

Ba mai mult, în entuziasmul său, a omis că prin această atitudine, într-un fel egoistă, îi face o nedreptate fiului său mai mare, care i-a rămas mereu alături și care pe bună dreptate îi reproșează (Luca 15: 29, 30):

Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl face însă la rândul său apel la rațiune atunci când oferă propriile sale argumente în susținerea comportamentului pe care l-a adoptat și care se bazează pe reperele iubirii sale față de ambii copii: (i) în cazul fiului mai mare – fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt; (ii) în cazul fiului risipitor – fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Întorcându-mă la logosul lui Theodor Paleologu, iată cum raționează domnia sa în privința paradoxului comportamentului tatălui:

”E vorba de regăsirea sinelui, de aducerea aminte a ceea ce este în adîncul său: fiu și ființă spirituală. Toți sîntem fii și fiice, ne naștem într-o relație de filiație, iar natura acestei filiații e de natură spirituală, nu doar biologică. De ce-și făcuse fiul risipitor de cap în halul în care o făcuse? Pentru că uitase cine era, al cui fiu era și de unde venea. Primul moment al convertirii lui este aducerea aminte. Fiul își aduce aminte de tatăl lui, de casa lui, de familia lui. El conștientizează totodată – cu realism, cu luciditate, fără nici o complezență față de sine însuși- în ce hal a ajuns. Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale. Al doilea moment îl reprezintă determinarea: fiul este hotărît să-și ia soarta în mîini și să-și bage mințile în cap. Mai exact el este hotărît să muncească, să muncească, spune el, precum un argat. Iar al treilea aspect fundamental îl reprezintă smerenia: fiul nu vine cu pretenții, cu nasul pe sus, cu gîndul că i se cuvine să fie primit cu brațele deschise, covorul roșu desfășurat și masa pusă pentru ospăț. El știe că nu i se cuvine nimic, că tatăl lui nu-i datorează nimic și că cel mai firesc ar fi să fie primit cu șuturi în fund și palme după ceafă. Memorie, luciditate, determinare, hărnicie, smerenie: iată atributele unei adevărate reveniri către sine. Scoateți un element dintre acestea cinci și se duce de rîpă tot demersul. Fiecare aspect este esențial. Nimic nu trebuie omis și abia atunci putem nădăjdui în împăcarea cu tatăl și revenirea acasă.”

Aducerea aminte că suntem moștenitorii primilor locuitori ai raiului, că suntem făpturile lui Dumnezeu, ne conduce apoi (și) rațional la următorul pas: locuirea Împărăției, acesta este destinul nostru. Dar numai dacă ne revenim în sine mereu, chiar și după cel mai mic derapaj, firesc pentru o ființă al cărei trup este materie.

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Ce ar mai fi de spus?

Și eu, Ioan, sunt cel ce am văzut și am auzit acestea. Iar când am auzit și am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Și el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, proorocii, și cu cei care păstrează cuvintele cărții acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apocalipsa, 22:8,9)

Scopul suitei de articole cu tema Împărăția, din punctul meu de vedere, era acela de a trezi o întrebare în mintea și inima celor care le vor citi: oare nu cumva și eu simt că trăiesc în Împărăție? Că simt nevoia de a fi bun, de a vorbi frumos, de a avea compasiune? Că mă surprind a fi empatic și că rezonez la suferințele și bucuria celor din jurul meu și că îmi doresc mai degrabă să aduc bucurie decât să-i fac pe alții să sufere?

Simt cumva că-mi repugnă nedreptatea, indiferent de forma sub care o întâlnesc, refuz să fiu dogmatic, sunt în mod natural rațional și totuși mă simt atât de bine în mijlocul comunității la liturghie sau orice fel de rugăciune comună? Probabil că sunt unul din locuitorii Împărăției și nu un simplu cetățean al unui stat pământesc.

Biserica nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul

Acesta e așadar modul în care Iisus pune în lucrare proiectul Împărăției: prin oamenii pe care i-a salvat. De aceea încă de la începutul activității Sale publice a chemat asociați care să ia parte la lucrarea Lui și să o continue după ce i-a pus temeliile mai cu seamă în moartea Sa mântuitoare.

Ar fi fost mult mai ușor pentru noi să credem că, dacă era într-adevăr Împăratul lumii, Iisus urma să facă toate lucrurile prin El însuși. Niciodată însă modul Său n-a fost acesta, pentru că n-a fost niciodată modul Lui Dumnezeu.

Nu era modul în care trebuia să funcționeze creația însăși. Iar pentru Iisus proiectul Împărăției nu e decât salvarea și înnoirea proiectului lui Dumnezeu cu Creația.[3]

În cuvintele teologului Nicholas Thomas Wright, Împărăția lui Iisus Mesia a început cu Pruncul Iisus, pentru că Dumnezeu Tatăl L-a instalat pe Iisus la putere să acționeze în numele Său, iar acum trăim în epoca domniei lui Iisus Mesia care se va desăvârși cu a doua venire și nu va avea sfârșit.

Conducătorii acestei lumi se pot considera stăpâni și pot acționa arbitrar. Foarte bine, au dreptul la liber arbitru, cineva trebuie să decidă pentru cei mulți, să conducă în lumea sublunară. Dar Iisus le-a arătat, în Templu, că vor trebui să dea socoteală pe măsura misiunii ce le-a fost încredințată, și nu ca orice alt simplu muritor.

Iar Biserica, pe de altă parte, nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul, în fiecare clipă. Ceea ce face Biserica în puterea Duhului – ne spune Nicholas Thomas Wright – se înrădăcinează în fapta lui Iisus și privește înainte spre încheierea finală a lucrării Lui. Acesta este modul în care conduce în prezent Iisus lumea.

Să luăm aminte așadar, pentru că totul are o rațiune și încă una înaltă. Rațiunea de a trăi în fiecare clipă ca locuitori ai Împărăției, cetățeni ai raiului încă din viața noastră de pe pământ. Nimic mai ușor și, totodată, nimic mai complicat. Dar perfect posibil!

[1] Nicholas Thomas Wright – Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu. Cum să citim Biblia astăzi, Ed. Deisis, Sibiu, 2016

[2] https://paleologu.com/ro/100-de-ani/scrisori/2019-02-10

[3] N. T. Wright – Iisus pur și simplu, Ed. Deisis, Sibiu 2015

”Dacă este vreun ținut al vieții în care merită să trăiești, acesta este: ținutul în care ne aflăm în fața Frumuseții înseși.”

Banchetul: Socrate despre învățăturile Diotimei

Frumusețea divină este un țel anistoric

Năzuința spre nemurire este, indiferent ce s-ar spune, o alegere rațională atât timp cât suntem capabili să conștientizăm că aparținem unui destin superior și că limitele lumii materiale, așa cum o cunoaștem (cunoaștere pe care umanitatea o lărgește cu fiecare zi ce trece), ar putea să nu fie ultima frontieră a aspirațiilor noastre.

În urmă cu foarte, foarte mult timp, în casa atenianului Agaton a avut loc un symposion, adică o adunare a unor respectabili cetățeni care, după parcurgerea cuvenitului ritual religios, la propunerea unuia dintre invitați și anume a medicului Eriximah decid să benchetuiască cumpătat și să filozofeze, tema abordată fiind sugerată de Phaidros (unul din onorabilii participanți), acceptată de participați și  presupunând ca fiecare să aducă un elogiu lui Eros.

Când se ajunge la Socrate, acesta își declină orice competență în privința temei propuse și preferă să invoce un terț personaj și anume o preoteasă din Mantineea (cetate din Arcadia), pe numele său Diotima, care putea să aibă pretenția că are cunoștințe solide în privința lui Eros. Apoi rostește în fața alesei adunări un celebru discurs filozofic, bazat pe învățăturile Diotimei.

Desigur, Diotima și autoritatea sa în materie de erotică sunt pretexte socratice pentru un pasionant raționament inductiv ce pornește de la definirea lui Eros pentru a ajunge la ultima frontieră a Frumuseții Divine și a Iubirii ca nevoie de Frumusețe: iubirea este căutarea frumosului, dar iubirea deplină, nemuritoare, este căutarea frumuseții divine!

Încearcă acum să mă asculți cu cea mai mare luare-aminte, îi cere Diotima lui Socrate. Acel care a fost îndrumat până la această treaptă în cunoașterea iubirii și care a privit una câte una și în urmarea lor firească toate câte sunt frumoase, cu ochii la țelul din urmă al învățăturii despre iubire, acum, dintr-o dată, zărește ceva prin natura lui de o frumusețe minunată. Da, Socrate, tocmai de acea Frumusețe de dragul căreia a fost nevoie de toate strădaniile de până acum.

Înainte de toate această Frumusețe este veșnică, nu e supusă nașterii și pieirii, nu sporește și nu se împuținează.

Așadar, aceasta este calea cea dreaptă care duce în înaltul iubirii, fie că o străbatem cu singurele noastre puteri, fie că suntem călăuziți de un altul. Pornind de la frumusețile din lumea noastră pieritoare și vrând să ajungem la Frumusețe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă (…), până când de la acestea din urmă ajungem în sfârșit la acea învățătură care este nimic altceva decât tocmai învățătura despre Frumusețe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumusețea cu adevărat.

Dar atunci ce să ne închipuim că ar simți cineva căruia i-ar fi cu putință să vadă însăși Frumusețea absolută, în toată curățenia ei (…). Divina Frumusețe în sine, care nu are chipuri mai multe.

Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobândește nemurirea.

De ce poetul? Prin ochii Beatricei

Este rațională alegerea unui destin nemuritor sau este rațional să ne asumăm destinul finit al unei vieți sublunare căreia nimic nu-i mai urmează? Variantele de răspuns își au, fiecare, susținători convinși și raționali, doar că pornesc de la premise diferite.

Eu am să citez în cele ce urmează un martor credibil, verificat prin curgerea timpului chiar de ceea ce numim istorie, și anume pe florentinul Dante Alighieri, poet care ne-a înfățișat într-o mărturie cum alta nu-i lumea de dincolo de timpul sublunar și de spațiul universului așa cum îl cunoaștem.

Am să vorbesc puțin mai încolo cum se face că viziunea sa este la acest moment confirmată atât matematic, cât și experimental, deocamdată mă opresc la rațiunea alegerii: de ce un poet este credibil ca martor? Poate aduce un poet dovada rațională a Împărăției, sau poetul este doar un creator de ficțiune în versuri, ce nu poate fi demn de nicio crezare, ci doar admirat pentru arta sa și atât?

Theodoru Ghiondea¹, în Studiu Introductiv la operele lui Omar Khayyam (Omar Khayyam, Caravana vieții, Ed. Herald 2017), în timp ce ne avertizează că nu poți citi opera acestui erudit al islamului ca pe-o succesiune de simple versuri, face o pledoarie pentru poet și arta sa care i se potrivește fără rest și lui Dante precum și operei sale, pe care o aduc spre mărturie, anume Divina Comedie.

”…actul poetic este întemeietor de sens, ne explică Theodoru Ghiondea. ′Vălul lui Isis′ nu poate fi ridicat fără consecințe grave; nu poate rămâne nepedepsit cel care a îndrăznit să dezvăluie Taina, dar urmările sunt diferite în funcție de calitățile spirituale dobândite prin inițiere și practica spirituală de cel care o face – în cazul nostru poetul; profunzimea, delicatețea, smerenia, limpezimea, toate sub semnul Cunoașterii, desăvârșită prin Iubire, fac din pedeapsa zeiței o binecuvântare. Ceea ce rămâne de îndurat este o stare sufletească și chiar trupească extremă, căci suferința, înstrăinarea simțită față de orizontalitatea lumii dau ființei umane o dimensiune interioară specială, pe care puțini o pot suporta, și asta datorită acelei unice priviri a ′ochiului Inimii′ concentrată pe Polul esențial; este o ′durere a intelectului′ (…) ca un ecou al așa-zisei sublimări față de Substanță, al detașării de ea, al eliberării din prizonieratul funciar al condițiilor limitative.”

Poetul este prin urmare inițiatul, cel care, sensibil fiind la Frumos, nu se oprește (nici nu poate altfel) până când nu găsește Frumosul Divin; el este capabil să parcurgă drumul inițiatic pe care acest scop îl implică, iar parcurgerea procesului de inițiere îl transformă și mai mult, astfel încât devine capabil să se ridice deasupra orizontalității lumii.

Iată cum se arată rațional să ai încredere în mărturia poetului și, mai mult decât atât această alegere devine de fapt unica posibilă atunci când resimți chiar tu acea tensiune despre care vorbea Socrate, prin învățăturile Diotimei, ce te îndeamnă mereu să cauți altceva decât poți percepe prin simțurile limitate în scurtul răgaz al unei vieți sublunare.

Călătoriile lui Dante din Divina Comedie încep în Pădurea întunecată unde poetul pe nepusă masă, în amiaza vieții, se rătăcește. Norocul său, căci începuse să fie încolțit de animale sălbatice (un leu, o panteră, o lupoaică) avea să se dovedească a fi poetul Vergiliu, care îl îndeamnă spre scăpare, dar pe o cale prin care începea marea sa călătorie inițiatică:

Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, / alungă-ți pașii și la drum pornește, / iar eu te-oi duce către loc de veci.

Însoțit de Vergiliu, după cum se știe, Dante pătrunde în Infern, îl străbate și, după ce se întâlnește cu Lucifer, unde se află și centrul pământului, își continuă călătoria care-l poartă spre cealaltă emisferă unde iese la suprafață întâlnind Muntele Purgatoriu.

După străbaterea celor șapte brâuri ale Muntelui Purgatoriu, în vârful său îl așteaptă Paradisul Terestru. Aici se desparte de Virgiliu și face trecerea către călăuza ce-l va purta prin Paradis, până spre Empireu, Beatrice.

Părăsit de Vergiliu, Dante speră să fie mai departe călăuzit de Beatrice, dar deși îi aude vocea, el nu este ca om obișnuit capabil să o și vadă, să se ridice altfel spus la nivelul la care poate să aspire la pătrunderea în Paradis:

”Privește-mă! Sunt eu, sunt Beatrice! / Cum îndrăznit-ai să te urci pe munte? / Au nu știai că-i omu-aici ferice?”

Pentru ca Beatrice să i se dezvăluie, Dante trebuie mai întâi să se purifice în apele râului Lete și, în fine, pentru a fi capabil să intre în Paradis, se purifică și în apele râului Eunoe. Abia atunci are loc prima sa transformare:

M-am ridicat din unda sclipitoare / mai proaspăt în adâncul ființei mele / decât un mugur de-a-nfrunzit sub soare, / curat și dornic de-a urca la stele.

Nu este și ultima transformare, pentru că, ajuns la limita în care Paradisul terestru face trecerea către Empireu, Dante are nevoie din nou să fie transformat, iar transformarea o face privind cerurile lui Dumnezeu prin ochii Beatricei.

Puterea ce prin ochi mi-o dărui / făcu din cuibul Ledei a mă scoate / și-n cerul cel mai iute m-azvârli. (Paradisul, Cântul XXVII)

”…așa și eu când, înfruntându-i vraja, / privit-am drept în ochii ei prin care / mă prinse-aoare dragostea cu mreaja. (Paradisul, Cântul XXVIII)

Ar fi putut oare altcineva decât un poet să vadă Paradisul celest, fără a fi atât de minunat echipat² să aprecieze adevărata Iubire și Frumusețea Divină? Mi-e teamă că nu!

Boticelli, ilustrație la Divina Comedie a lui Dante

Mărturia lui Dante

Horia-Roman Patapievici, în Ochii Beatricei³, pledează pentru un alt element important pe care aș vrea să-l invoc aici, și anume pentru veridicitatea mărturiei lui Dante, muritorul poet care a văzut structura intimă a Împărăției, cu Paradisul său terestru și totodată cu Paradisul celest formând împreună o unică lume a lui Dumnezeu:

”…vreau să aduc un omagiu acelora care sunt și inteligenți, și onești, Dante nu era numai inteligent sau genial – era și extraordinar de onest. El nu ′fenta′ lucrurile ca să le ′scoată′ cumva. Chiar dacă nu le înțelegea, ținea seama de constrângerile în a căror certitudine credea în mod rațional.”

Însoțit în Empireu de Sfântul Bernard, Dante vede Roza Divină:

Astfel, în chip ce-a roză dalbă-aduce / Mi se vădi oștirea pururi sfântă / Cu care Crist se cunună pe cruce.

Trei matematicieni – Mark Peterson (1979), Robert Osserman (1995) și William Eggington (1999) s-au întrebat cum a reușit Dante, fără să dispună de un aparat matematic avansat, să vadă efectiv forma universului – hipersfera? Adică Roza Divină, cel mai apropiat model intuitiv și poetic exprimat care face trimitere peste veacuri la cel al geometriei neeuclidiene a lui Georg Friedrich Bernhard Riemann.

Răspunsul este atât de simplu! Dante ne-a adus o mărturie onestă despre Împărăție pentru că a văzut cu ochii lui ceea ce matematicienii au descoperit mai târziu și au întărit cu modelele lor raționale.

Versurile sunt preluate din Divina Comedie, ediția a III-a, Editura Paralela 45, 2004; traducere de Eta Boeriu.

¹ Filozof, discipol al lui Vasile Lovinescu, coordonatorul colecției „Philosophia perennis” a Editurii Herald din București

² Pentru că: poetul cunoaște un adevăr fundamental care constituie unul dintre principiile metafizice ale Gnozei: veșnicia, eternitatea nu înseamnă timp nelimitat, ci absența timpului – Theodor Ghiondea

³ Ochii Beatricei – cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Ed. Humanitas, 2006

”Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea violenței, a nedreptății și tragediei pe care El și oamenii pe care îi întâlnea o cunoșteau atât de bine.”

N.T. Wright (Creștin pur și simplu – de ce are sens creștinismul, Deisis, 2016)

Timpul vieții în expresie geometrică

Viața este o petrecere în timp, așa cum ne apare ea în lumea în care trăim. Dar cum arată viața de la sfârșitul timpului? Întrebarea este, să recunoaștem, deconcertantă, atât pentru cei care vor să cunoască lumea rațional, cât și pentru cei care preferă cunoașterea dogmatică, metafizică sau speră în cunoașterea revelată.

Ca raționalist, dar în același timp conștient de sărăcia mijloacelor mele de cunoaștere, încerc să fac o analogie sprijinită pe imagini geometrice care să contureze un punct de plecare din care să se plăsmuiască răspunsul la o întrebare atât de dificilă. Vreau să fac încă de la început o precizare: prin analogia mea pornesc discuția, dar în continuare mă voi baza pe cuvintele Sfântului Pavel pentru a contura posibila schiță de răspuns.

Privind figura de mai sus, ce reprezintă o figură geometrică simplă, adică o sferă, intersectată de un plan orizontal, să ne imaginăm că am fi o ființă bidimensională ce locuim pe respectivul plan orizontal și de acolo asistăm la un eveniment de tipul următor: sfera cu trei dimensiuni care se mișcă în plan vertical pătrunde prin planul cu două dimensiuni al vieții noastre.

Să presupunem (pe axa verticală a timpului) că viața noastră ca ființă bidimensională martor începe odată cu prima pătrundere a sferei tridimensionale în planul existenței noastre. La început, în prima zi, prima oră, prima secundă evenimentul va avea dimensiunea unui punct. Apoi, cu fiecare clipă, cu fiecare zi evenimentul își va schimba forma devenind, de la depărtare o linie ce crește și tot crește.

Toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții

 

Dacă ne apropiem, vom observa de fapt că evenimentul este unul bidimensional și nu o simplă linie, căruia îi putem da ocol. Constatăm că este un cerc tot mai mare; la apogeu cercul va avea dimensiunea sa maximă, care din perspectivă aduce cu o linie egală cu diametrul sferei. Pe măsură ce timpul trece și noi îmbătrânim, evenimentul pare că regresează în dimensiuni și, în ultima clipă a vieții noastre se va reduce la… un punct.

Să presupunem acum că după moarte, eliberat de constrângerea materială, sufletul nostru virtuos la sfârșitul tipului petrecut împreună cu trupul bidimensional se va muta liber în ceea ce înainte nu putea să perceapă, adică în spațiul tridimensional superior. Atunci evenimentul pe care l-a trăit prin fragmente în timpul vieții poate să-i apară în integralitatea sa, ne-feliat de constrângerea spațiului bidimensional ori mai bine zis recompus din toate secvențele temporale bidimensionale trăite într-o viață pe axa (verticală a) timpului și va vedea… sfera!

Atunci toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții: perfecțiunea sferei în fața căreia nimic nu va mai conta.

După excursul geometric, nici el tocmai facil, mă întorc să explic de ce mai departe avem nevoie de cuvintele Sfântului Pavel, mai precis ale martorului Saul din Tars: om ca și noi, deloc perfect, într-o zi pe drumul Damascului este scos din dimensiunea noastră lumească prin voia lui Dumnezeu și, de la capătul timpului vieții lumești, vede sfera perfectă a existenței noastre (hipersfera. Vezi primul articol din această serie, Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist).

Saule, Saule, de ce mă prigonești?

Saul din Tars este introdus în Noul Testament prin Faptele Apostolilor, unde evanghelistul Luca (8:1) ne spune că Saul s-a făcut părtaș la uciderea lui, adică a Sfântului Ștefan cel ucis cu pietre în Ierusalim.

Aflăm mai apoi (9:1, 2) că Saul suflând încă amenințare și ucidere împotriva celor ce se converteau la Evanghelia lui Iisus Mesia a găsit cu cale să solicite mai marilor religioși ai vremii, aceiași care-l judecaseră și pe Iisus, scrisori către sinagogile din Damasc prin care să fie împuternicit cu represiunea în acel oraș.

Saul din Tars era un evreu grecizat (educat în cultura greacă, vorbitor de limbă greacă), dar și un fariseu apocaliptic, care ar fi studiat, în tinerețea sa, cu Gamaliel, unul din marii învățați ai curentului fariseic. Prin prisma educației sale, nu este de mirare că Saul era mai mult decât sceptic în privința credinței noi, care acredita că Iisus din Nazaret este fiul lui Dumnezeu și Mesia, în condițiile în care nici vorbă să se fi pus în fruntea poporului pentru a-i conduce la o victorie asupra dușmanilor, instaurând astfel pe pământ regatul promis evreilor.

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

Dimpotrivă, Saul constata că acel Iisus fusese judecat, găsit vinovat și ucis cu moartea rezervată de romani tâlharilor de joasă speță, anume prin răstignire, deci nu putea logic să pretindă rolul de Mesia, chiar dacă adepții săi insistau că ar fi înviat în a treia zi, așa cum profețise – toate acestea i se păreau nu doar neverosimile, ci condamnabile pentru că sminteau poporul.

Nu doar în Faptele Apostolilor găsim imaginea unui Saul atât de uman, ci și în propriile mărturii ale Sfântului Pavel, care își recunoaște ulterior slăbiciunea firească a omului (Saul) ce aparținea acestei lumi: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni, 15:9).

Saul nu l-a cunoscut pe Dumnezeu folosind rațiunea, ci cunoașterea i-a fost revelată, trăind o veritabilă experiență mistică. Ar merita aici să zăbovim puțin asupra acestor momente ale vieții sale, chiar dacă între propria sa mărturie (Galateni) și mărturia evanghelistului Luca există anumite diferențe; și tocmai pentru că aceste diferențe ne ajută ulterior să înțelegem cum, după revelație, absolut tot ce a gândit Sfântul Pavel a fost logic, complet rațional – cel puțin după părerea mea.

Lumina orbește sau revelează?

În Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca descrie episodul întâlnirii dintre Saul și Iisus pe drumul Damascului ca pe un eveniment pe care absolut nimic nu-l anunța: o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată (9:3). Iisus l-a întâmpinat atunci cu întrebarea Saule, de ce mă prigonești?, pe care o putem la fel de bine traduce prin de ce îți vine atât de greu să crezi în jertfa Mea pentru voi și începutul Împărăției?

În fața acestei întrebări Saul era asemeni oricăruia dintre noi. Și era orb. Cu ochii fără vedere Iisus la trimis în Damasc la Anania, care, cu puterea Duhului Sfânt, i-a deschis ochii. Mai departe, evanghelistul Luca istorisește despre Saul, de acum devenit Sfântul Pavel, că, împreună cu Barnaba, au luat calea Ierusalimului, unde s-a întâlnit cu ceilalți apostoli convenind împreună asupra misiunii apostolice.

Revelația i-a adus lui Saul, omul obișnuit dar acum schimbat, și o schimbare de nume: și-a luat numele de Paulus (pe filieră greacă Pavlos și în slavonă Pavel), adică cel mic, cel smerit. Pe cât de smerit, pe atât de vrednic în misiunea sa.

Galatenilor (1:13-20) Sfântul Pavel le oferă însă o altă imagine asupra  modului în care a devenit din om simplu unul din apostolii lui Iisus, ceva mai potrivită educației sale de fariseu și credinței sale apocaliptice: în fapt ar fi fost menit încă din pântecele mamei la misiunea evanghelică și când a venit momentul ochii, până atunci închiși, i s-au deschis.

Revelația a constat, așa cum o spune indirect în II Corinteni (12:2,4), într-o răpire în cer și în rai, unde a auzit cuvinte de nespus. Așa se face că apostolatul său nu a început cu o învățătură primită de la trup și de la sânge (Galateni; 1:16) ci nemijlocit de la Iisus; abia după trei ani petrecuți în deșertul Arabiei, în meditație, Sfântul Pavel a reușit să-i cunoască pe doi dintre apostoli, adică pe Petru, zis Chefa și pe Iacob, fratele lui Iisus.

Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba!

Neîndoielnic, Sfântul Pavel, apostolul lui Iisus Mesia, într-un fel sau în altul a devenit din om obișnuit, cu ochii ținuți închiși și trăitor în lumea aceasta, în urma revelației întâlnirii cu Iisus, de la care a primit evanghelia asemeni celorlalți apostoli, un om nou, un om al Împărăției. Cunoașterea sa, așa cum este expusă în epistole, nu este una dogmatică, motiv pentru care Sfântul Pavel insistă pe ideea că viziunea sa nu concordă cu aceea a apostolilor Petru și Iacob, mai degrabă inflexibilă, ci curge într-o logică la care însuși Iisus l-a făcut părtaș.

Ce ne spune de fapt Sfântul Pavel este că evanghelia sa are o temelie – revelația primită direct de la Iisus Mesia, și o rațiune – transformarea omului obișnuit în locuitor al Împărăției (nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, I Corinteni, 15:51). Iar credința sa este posibilă pentru că în momentul revelației, din locurile celui de-al treilea cer și din câmpia raiului, a văzut viața oamenilor și Împărăția dincolo de timpul lumesc (sublunar), adică în menirea lor divină și nu în puținătatea lor lumească.

Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. (I Corinteni, 15:10)

Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui,

După aceea sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere. (I Corinteni, 15:23,24)

Sfântul Pavel ne oferă, prin epistolele sale, imaginea atotcuprinzătoare a Împărăției și dă, totodată, dovadă de o minunată forță de împletire între puterea revelației și valențele gândirii raționale. Pentru că, dacă Iisus a înviat din morți și este temelia, el este și Mesia a cărui misiune s-a împlinit pentru că Împărăția a început de acum să fie durată pe pământ, în lumea noastră.

Dar Împărăția nu este încă desăvârșită, ea se durează în fiecare zi și va fi desăvârșită la sfârșitul vremurilor, atunci când Iisus, după a doua Sa venire, va purta la sfârșitul timpului lumesc (sublunar) victoria finală – va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale (I Corinteni, 15:25) – și va preda Tatălui Împărăția.

Venirea Împărăției, sfârșitul cunoașterii imperfecte

În mod logic, observă Sfântul Pavel în sprijinul nostru, până la a doua venire – care se poate petrece oricând, pentru că ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea (I Tesaloniceni 5:2) – și desăvârșirea Împărăției, va exista un provizorat, răstimp pe care omul trebuie să-l folosească, la fel de logic și totodată înțelept, pentru beneficiul salvării sufletului său. Omul, dacă este înțelept, trebuie să se poarte, prin urmare, în fiecare zi ca și când ar trăi deja în Împărăția desăvârșită a lui Dumnezeu!

De ce este rațional să ne comportăm astfel, dacă nu putem totuși percepe cu simțurile Împărăția? Ei bine, Sfântul Pavel are un cuvânt de spus și despre acest lucru. Cheia prin care putem percepe existența Împărăției chiar acum, imediat, este Dragostea, Iubirea! Închinându-i un întreg capitol în I Corinteni (13), Sfântul Pavel nu teoretizează pur și simplu asupra bunurilor Dragostei, ci ne explică o rațiune, o cheie a înțelegerii, a rostului.

Acum putem fi înșelați, pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar la desăvârșirea Împărăției, tot ceea ce este în parte se va desființa. Și noi oamenii, nedesăvârșiți, în continuă devenire pe axa timpului vedem acum ca prin oglindă, dar la sfârșitul vremurilor celor virtuoși, care au înțeles cheia în care să își conducă existența lumească, li se va arăta sfera: vom vedea față către față, vom cunoaște pe deplin, așa cum însuși Sfântul Pavel dă mărturie că a fost cunoscut de Iisus.

Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.

Sfântul Apostol Pavel – 2 Corinteni 12: 3,4

Poți fi în același timp un raționalist, cartezian și totodată un bun creștin? Poți să înțelegi temeiul argumentării lui Thomas Paine, să-i admiri rigoarea cu care-și expune ideile, chiar dacă nu ești de acord cu el și, mai mult, să înveți de la o astfel de personalitate cum poți fi mai bun, deci și un mai bun creștin? Este eronat să mărturisești că imaginea Empireului lui Dante, cerul nevăzutelor lui Dumnezeu și început al Universului nostru cunoscut (de la Big Bang încoace) l-ai înțeles mult mai ușor printr-o noțiune geometrică, și anume aceea a hipersferei¹, a sferei în patru dimensiuni?

Hipersfera lui Riemann. Sursa: Wikipedia

Ce este până la urmă creștinismul, dincolo de asumarea învățăturii lui Iisus Hristos – Iisus Mesia, Dacă nu și acceptarea rațională a prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume? Iisus, fiul născut din smerita fecioară Maria și crescut de tatăl său pământesc Iosif îndată ce a fost născut în lume, întâmpinat de păstori și venerat de Regii Magi, a început încă din iesle să pună (în lumea noastră) bazele Împărăției Tatălui Său și Dumnezeul nostru al tuturor. De atunci, chiar dacă multora dintre noi li se pare exact contrariul, această Împărăție crește mereu și se întărește, pregătind a doua venire pe norii cerului a împăratului său ceresc, Mesia/Hristosul Iisus.

Despre Împărăția pe care Iisus o clădește în lume au vorbit mulți alții înaintea mea, teologi și învățați, filozofi de calibru ori martiri, oameni simpli sau călugări, dar tot a mai rămas loc și pentru mica mea mărturie. Iar mărturia mea, pe care încerc să o înfățișez într-o suită de câteva articole, este aceea a omului modern, obișnuit să gândească mai degrabă rațional decât dogmatic, să se bazeze pe deducție și silogism și mai puțin pe revelație. Raționalistul poate fi creștin și-L poate iubi pe Iisus Mesia și poate simți aproape palpabilă prezența Împărăției Sale în lume, pentru că mărturiile existenței acesteia sunt la tot pasul!

De ce ne punem întrebări legate de transcedental?

Fotografierea integrala a cerurilor. Imaginea a fost realizata de telescopul spațial european Plank, în prima misiune de fotografiere integrală a universului și a fost integrată timp de șase luni

Existența noastră rațională nu poate fi separată de transcedental. Nu ne putem explica coincidențele, nu putem înțelege amintirile unor pacienți care își revin din moarte clinică, habar nu avem cum să explicăm unele aprehensiuni la fel cum ne este imposibil să înțelegem viețile sfinților etc.

Încercând să explicăm imaginea universului, așa cum știința ne-o oferă acum prin intermediul radiațiilor cosmice captate de telescopul Plank, ajungem într-un punct apropiat (ante sau post Big Bang, nu contează prea mult) de întrebarea întrebărilor: de ce era nevoie de acel eveniment care să determine detenta care a dat naștere Universului și la ce-a folosit el, care-i este scopul? Omul? Mai mult de atât? Altceva, altcineva?

Evenimente personale sau experiențele unor ființe care ne sunt apropiate ne emoționează și ne determină să ne punem întrebări mult mai intim legate de noi înșine, de rostul nostru, de rolul Providenței în viața noastră, de semnificația micilor miracole pe care le-am trăit sau a unor suferințe pe care ne este dat să le purtăm.

Întrebări ne punem cu toții, unii necontrolat și fără speranță – semn al depresiilor adânci, alții superficial și de pe poziții superioare – crezând că puterea și banii pe care le deținem vremelnic ne scutesc de griji și introspecții, în fine profund și aplicat – iar atunci lumea se deschide în fața noastră aproape miraculos: vedem mai mult, înțelegem mai mult, ne deschidem sufletele mai mult și ajungem să iubim fără să mai așteptăm ceva în schimb.

Indiferent la ce scară și cu ce intensitate ne trăim sentimentul de transcedental, perfect conștient sau doar ca pe-o senzație îndepărtată care abia se ghicește, percepem destul de clar că trăim între două lumi. Și nu mă refer aici la credința că ne ducem viața pe pământ și apoi, după ce murim luăm calea de sus, dacă am fost virtuoși, sau de jos, dacă ne-am lăsat stăpâniți de păcat.

Nu, este vorba de permanenta luptă a unor contrarii în trupul și în mintea noastră, organic asumată și dusă fără răgaz, pentru ca apoi din ea să apară, uneori în decursul a doar câteva minute, fie omul iubitor și milos din noi, fie o fiară pătimașă și nestăpânită ce se manifestă violent, fie ființa rece și calculată sau omul temător și slab – toate fațete ambalate în același corp material.

Lumea de pe pământ sau Împărăția? Cum știm?

Pentru că suntem sfâșiați între diversele forme de manifestare ale ființei noastre, rațiunea ne spune că trebuie să existe cel puțin o succesiune de cauze și evenimente ce se succedă cu repeziciune, într-un mod pe care nu-l putem controla, și care ne obligă astfel se reacționăm: uneori reușim să o facem cu ceea ce este mai bun în noi, alteori eșuăm și oferim din păcate ceea ce avem mai rău în noi. Dar cum se face diferența?

În mod rațional putem gândi această multilateralitate dihotomică încercând să favorizăm, după principiul terțului exclus, ipoteza că trăim pe pământ acum în Împărăția lui Dumnezeu. Această ipoteză pleacă de la studii teologice la care am să mă refer mai pe larg într-un articol viitor; dar deocamdată să reținem că avem nevoie să înțelegem cum anume ar fi dacă am trăi cu toții în Împărăția pe care pruncul Iisus a început să o clădească pentru noi și mai apoi, sacrificându-Se pentru noi pe cruce și înviind ca Mesia a întemeiat-o fără putință de tăgadă.

Și cum să știm ce înseamnă Împărăția dacă nu ascultând Cuvântul, așa cum transpare Evanghelia sa pentru lume?

Predica de pe Munte

Un tânăr (ne putem imagina un antreprenor de succes din zilele noastre, de ce nu?) îl întreabă pe Iisus cum poate să procedeze pentru a trăi în Împărăția lui Dumnezeu (să aibă viață veșnică). Iar Iisus îi răspunde (Matei, 19:21): Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer, după aceea vino și urmează-Mi. Tânărul (în plină ascensiune cu afacerea sa, plin de succes) ne spune Evanghelia că a plecat întristat, căci avea multe avuții.

Rațional, nu avea probabil niciun sens pentru un tânăr de succes al acelor vremuri (ca și ale vremurilor contemporane), oricâtă dragoste și râvnă i se părea că are în inima sa, să renunțe la absolut tot, la toată munca depusă și la tot succesul obținut. Nu s-ar fi întors el astfel înapoi? Ba da, întocmai, Iisus a și insistat pe această idee: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 18:1).

Viața omului, desfășurată sub semnul timpului (sublunar) poartă în ea semne ale desfășurării, evoluției sale ca om. Să încerci să înțelegi rațional ideea de a te reîntoarce pentru a fi ca la început, ca un prunc, este aproape imposibil. Un fruntaș al iudeilor, ne spune evanghelistul Ioan (3:1), un anume Nicodim, voia la rândul lui să știe ce trebuie să facă pentru viața lui veșnică.

Rabi, a spus el arătând că înțelege perfect poziția și rolul lui Iisus, știm (adică era deja de notorietate în anumite cercuri, lumea se trezea) că de la Dumnezeu ai venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Nicodim este unul din martorii pe care Evanghelia îi citează în favoarea constatării Împărăției care începea să se întemeieze pe pământ. Doar că modul în care continuă discuția îl descumpănește.

Iisus răspunde întrebărilor lui Nicodim, cele rostite și cele nerostite, spunându-i: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:3). Bine, dar un bătrân ca mine, întreabă Nicodim, cum poate el să se nască a doua oară, pentru că rațional nu ne putem gândi că va intra a doua oară în pântecele mamei sale?

De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5), îi destăinuie taina Iisus lui Nicodim, care este încă prea copleșit ca să înțeleagă că ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3:6). Cheia aici este Duhul Sfânt, care vine de la Dumnezeu și care ajută la schimbarea ființei noastre. Dacă ești un om rațional, poți înțelege perfect acest lucru; mai greu dacă preferi să te mărginești la a fi raționalist².

Dacă Împărăția este aici, o putem vedea?

Schimbarea la Față a lui Iisus

Și pe când se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea lui albă, strălucind (Luca 9:29) în fața ucenicilor săi, Petru, Ioan și Iacob, pe muntele Tabor, prefigurând strălucirea pe care o primesc ființele care pătrund în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă am fi și noi parte a Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să devenim ființe de lumină pe măsură ce ajungem să o locuim pe deplin? Sau totul rămâne așa cum este acum, fără să ne putem da seama cine a pășit deja în Împărăție și cine nu?

Aceste întrebări nu sunt simple deloc și lor le-am dedicat articolele care vor urma. Dar aș anticipa spunând că avem deja mărturii ale unor sfinți care locuiau fără îndoială Împărăția și care, la fel ca Iisus pe muntele Taborului, se umpleau de lumină atunci când se rugau: Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului și mulți, mulți alții.

Cel dintâi care ne-a oferit un ghid practic, însoțit de explicații detaliate și raționale ale modului în care să ne pregătim noi înșine, cu ajutorul Duhului Sfânt, să devenim locuitori ai Împărăției, a fost Sfântul apostol Pavel. Având privilegiul unei inițieri intense direct din partea lui Iisus Hristos cel Înviat și Înălțat la Ceruri, Saul din Tars a devenit asemeni cu ceilalți apostoli și o autoritate de necontestat în teologia Împărăției, chiar dacă în popor cheile raiului le deține Sfântul Petru.

Mult mai aproape de noi, un om obișnuit, asemeni nouă, doar că dăruit de Sus cu un imens talent poetic, și mă refer la florentinul Dante Alighieri (Durante degli Alighieri), a refăcut drumul descris de Sfântul Pavel în ceruri, pentru a cunoaște Împărăția și a reușit acest lucru după ce s-a transformat, fie și pentru o clipă, într-o ființă de lumină.

Trebuie să avem speranță! Dacă persecutorul Saul din Tars a fost chemat, dacă lui Dante i s-a permis, iar mărturiile amândurora vorbesc despre o Împărăție care deja este aici și al cărei ferment lucrează în lume, cu siguranță este loc și pentru noi, un loc ce ne așteaptă. Și despre cum este acest lucru posibil, permiteți-i raționalistului din mine să dea mărturie și în alte câteva articole viitoare.

Note:

1. În matematică, hipersfera lui Riemann este un model extins la sferei cu trei dimensiuni la care i se adaugă un al patrulea punct într-o a patra dimensiune, care poate avea orice valoare, de la zero la infinit.

2. Conf. Dex: (cel) care preconizează sau susține sisteme de gândire, puncte de vedere, judecăți desprinse de realitatea concretă

M-am întrebat adesea: cum mai poți să-ți iubești azi țara? Și în ce termeni este decent să exprimi asta?

Acum, la aproape două luni dupa aniversarea Centenarului, după ce au fost epuizate toate festivismele și oportunismele, acum este un moment bun în care să ne gândim la România. Fără efuziuni neacoperite de realitate, fără entuziasme nesustenabile, fără rușine și fără emfază. Așadar, cum ne iubim țara? Sau: ne mai iubim oare țara?

Iată trei direcții în care ideea de a iubi România prinde contur:

1. Îți iubești țara în momentul în care știi titlul a cel puțin două-trei lucrări ale lui Enescu (în afară de Rapsodii, desigur). În momentul în care știi despre ce sunt și câte sunt celelalte Scrisori ale lui Eminescu, nu doar a treia. În momentul în care știi când să spui care și când pe care. În momentul în care știi care sunt măcar trei oameni de cultură români din secolul 20 care au fost celebri în întreaga lume. Știm sau intuim că, dacă este admirabilă, România este admirabilă prin spiritul ei, că de economie, fotbal, politică, mediu, turism, ce să mai vorbim! Dar unde este spiritul României, în ce concentrări umane și sub ce forme este el de găsit? Și daca nu ne cunoaștem geniile, dacă nu ne vorbim bine și cu eleganță limba, cum vom putea prezenta vreodată cuiva spiritul românesc?

2. Să-ți iubești țara este posibil și de la distanță. Ba chiar e mai ușor. Iubești mai ușor România atunci când nu te scufunzi în ambuteiajele ei, când nu trebuie să-i respiri aerul urban excesiv poluat, când nu tremuri în casă din cauză că administrația nu a schimbat la timp niște conducte. Când nu trebuie să-ți atingi limitele răbdării în ambulatoriul spitalului de urgență în care nu sunt niciodată scaune destule, cu atât mai puțin medici sau antibiotice. E dureros să pleci din țară, dar adesea e insuportabil să stai în țară.    

       Răul este invadator și dominator, iar binele pare a rata mereu startul

3. Să iubești România e mai ușor atunci când ai memorie bună. Atunci când nu uiți că ea a fost motivul pentru care ți-a murit fratele bunicului pe front. Când îți aduci aminte că cineva din sângele tău, din familia ta, a murit neștiut de nimeni pe vreun câmp, în Război. Nu poți, dacă ai mintea întreagă, sa ignori ceva ce s-a plătit cu sânge. Iar sângele scurs sfințește pământul care l-a absorbit. Cum ai mai putea vinde pământul acela vreodată? Cum l-ai mai putea uita?

Să iubești România nu e treabă simplă. Îți cere un pic de efort, te provoacă să te uiți în jur cu atenție și cu respect. La 101 ani, România e un loc cu multe bune și cu multe rele. Deși nu e mai mult ca în alte părți, răul ne copleșește pentru că știe să fie dominator, iar în cursa clipei binele pierde mereu startul, nu dă buzna peste noi în casă. Ca să ajungi să-l cunoști, trebuie să-l cauți, iar pentru că nu te invadează poți avea ispita de a crede că el nu mai există. Dar când îl găsești, binele României este viu și este de-ajuns. De-ajuns ca să mai crezi în țara asta și de-ajuns ca să poți trăi în ea.

Ceva ne reține ființa în fața acelei iubiri pe care nu o mai cauți cu mâna, cu mintea, o știi sigur cu inima că este acolo. Vrei să astupi fiara în colțurile ființei, dar nu reuşești. E ca și cum te-ai ține singur cu capul în apa primordială, cu frică de viață, sperând că vei degusta din nou din paradisul amniotic. Un paradis ce întârzie fericirea nu poate să ne trezească ființa la acele simțiri care ne zdrobesc trăirile pe altarul experiențelor plenare, ce produc rod în noi din preaplin. Fiara se încumetă famelic la autosuficiență și preaplinul nu-i poate fi ideal. Când ne plesnesc lacrimile în acord cu simfonia inimii, nu mai reușim să înfrânăm inevitabilul și fiara ne sfâșie în noapte inocența primului simțământ romantic, oferindu-ne un plan de întregire și împlinire comun. Ce e romantic nu e întotdeauna și liniştitor, însă nu și viceversa. Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru, așa că se pregătește din timp să urle către un surogat pentru a nu fi prinsă, deconspirată în plină zi spirituală.

Lăuntrul nostru nu face zgomot când își caută perechea, doar se încovoaie singur în așteptarea ei. Ființa zgomotoasă în ale dragostei nu are dragoste prea multă nici pentru sine. Acest neastâmpăr, categorisit mai mult adolescentin, ascunde o creatură crescută pe jumătate cu o plămădeală pe repede înainte, care așază fragil fiara în jocul dragostei. Fragil pentru om, gimnastică pentru fiară. Un urlat pur către lună într-o noapte lăptoasă, ce ascunde umbra întregului. Acesta este cântecul de lebădă al fiarei ce scobeşte în noi.

Fiara cunoaște cuvintele pe de rost

Din acel moment, inima nu mai caută să inducă tăcere rațiunii, ea devine calmă ca o mare fără pirați, pulverizând rațiunea în franjuri de alge plutitoare și ocrotitoare ecosistemului în ansamblul său.

Când inima tace în liniște, rațiunea respiră ocrotitor, căpătând și ea, poate, o liniște în stare să o cuprindă firesc. De ce are nevoie dragostea de proză? Poate pentru că proza este și ea ocrotitoare pentru oameni, un medicament în fața zgomotului ce nu produce nimic.

Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru

Inima în liniște se înfoaie și îmblânzeşte fiara. Urletul ei devine ascuțit și curgător asemeni cuvintelor ce pică ușor pe foaia prozatorului. Câte iubiri zgomotoase s-au rupt în tăcere, iar condeiul prozatorului le-a trecut în uitare, unde le era și locul, de altfel? Cât putem imagina, plagia pentru o iubire confecționată din bucăți de ego?

Toate selecțiile de rigoare ne promit culoarea întregului

Îi rămâne doar prozatorului să găsească acele liniști închise în întreg, ce au chemarea condeiului. Tu ești norocoasă, draga mea, eu sunt prozatorul tău și dacă nu te-ai prins deja, toate cuvintele erau întregi închise-n noi, coapte în lăuntrul meu, ce plesnește din rădăcinile încordate într-un sol căliu, de prea lungă vreme. O poezie în proză aș fi vrut să-ți mai scriu, însă închei așa – Am prea multe cuvinte închise pe jumătate ce nu merită să-ți amețească chipul, prefer prozaic să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele.

• Despre
• Ultimele Postari

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.

Ultimele postari ale lui Alexandru Filimon (vezi toate)

• Lecția lui Dan Berindei, un patriot ce iubește necondiționat România: un destin trăit în bucurie și în muncă - 02-11-2018
• Prefer, prozaic, să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele - 31-10-2018
• Lansare de carte: Despre ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus - 22-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

Dintre toate fiinţele care îţi populează şi îţi influenţează existenţa, Mama te învaţă, de-a lungul vieţii, cele mai multe lecţii. Nici un învăţător ori profesor, nici un prieten sau rudă, nici un superior ierarhic, guru, consilier de dezvoltare personală sau life coach nu se poate ridica la nivelul de înţelepciune, de simplitate şi de bun-simţ ce defineşte morala maternă.

Mamele se fac în toate formele şi mărimile: înalte şi scunde, grase şi slabe, sărace şi bogate, profesoare universitare şi muncitoare în fabrică.

Însă, dincolo de realităţile obiective, care le diferenţiază, mamele bune au un numitor comun: întocmai ca Soarele, singura lor raţiune de a fi este aceea de a întreţine viaţa şi de a mângâia cu razele lor blânde.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul.

Nu trebuie să citeşti Arta Războiului de Sun Tzu pentru a afla cum câştigi bătălia cu viaţa: studiază voinţa şi dârzenia mamei în a-şi apăra copiii. Porţile iadului sunt firave în faţa unei mame rănite sau în nevoie pentru ai ei.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul

Sunt multe lecţiile pe care le-am învăţat de la Mama şi cu siguranţă că decantarea lor va dura o viaţă. Tot ce ştiu e că cea mai importantă dintre ele e cât se poate de clară şi mi-a definit parcursul existenţial.

Mama m-a învăţat să nu-mi înşel semenii şi să nu înşel viaţa.

Prima parte a lecţiei e simplă: să muncesc cinstit pentru ceea ce îmi doresc şi să îmi croiesc propriul drum, să mă impun prin ceea ce ştiu şi prin lucrurile bune făcute, adică prin reputaţie, nu prin jocuri de culise şi prin intrigi. Unii oameni răspândesc lumină, alţii – mulţi – vor cu orice preţ să fie în lumina reflectoarelor. Mama m-a îndrumat să fac parte din prima categorie.

Iar a doua parte a lecţiei e la fel de curată: să fac ceea ce ştiu, pe cât de bine o pot face, dar să nu forţez lucrurile, din lăcomie sau egocentrism, când vocea interioară îmi spune să mă opresc, pentru că am ajuns la capătul liniei. A nu înşela viaţa presupune a fi corect cu tine însuţi şi a fi demn în relaţia ta cu ceilalţi. România ar ajunge departe dacă impostura n-ar fi prima specializare, dacă oamenii ar fi cinstiţi cu ceea ce pot şi cu ceea ce nu pot, dacă nu şi-ar asuma lucruri peste înzestrările lor, la preţuri de patru ori mai mari.

Morala maternă ar trebui să facă obiectul unui curs la Universitate.

Foto deschidere: picography.co/

Secretul Fericirii este un element discret care nu scapă atenției unor scriitori precum Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq și, mai nou, Alex Popa. Textul curge lin, dens în semnificații, firesc în limbaj, fără personaje metaforă, ne introduce într-o poveste contemporană despre relații, viață, dragoste, dar și resentimente, vină și frică. Miezul este preponderent tare, dur, de esență imuabilă, deși poate unele replici pot părea aleatorii, ele doar pregătesc, în cazul nostru, publicul de film – căci vorbim despre noul film românesc Secretul Fericirii – pentru unele situații inedite, izvorâte din viața trăită și nu din vreo imaginație sur-realistă. Astfel, publicul bucureștean, precum și cel național, se poate regăsi în acest film ce promite să ofere, pe cât posibil, ”secretul” unei fericiri moderne de durată.

Dincolo de noțiunea de „fericire”, care este legată în mod direct de ideal, de intangibil, de acel ceva invizibil spre care tindem, spre o desăvârșire închipuită sau nu, beatitudine existentă sau nu, fericirea din Secretul fericirii este mai aproape de inima și sufletul omului contemporan, ce încă speră și crede în valoarea prieteniei, în anumite principii morale, pe care le încalcă din frustrări, resentimente, ingratitudine sau curiozitatea de a greși. Aici se vor identifica numeroși privitori ai acestui film, ce-și propune să ne înfățiseze o lume apropiată nouă, care poate scăpa de sub control chiar sub semnul dragostei și fericirii și în zodia prieteniei. Moartea devine un laitmotiv pentru principala acțiune concentrată a filmului, care reușeste să despartă apele într- un mod complet neașteptat, inoportun poate fericirii.

Replica lui Vlad Zamfirescu de la începutul filmului, care amintește de moarte, „fezandează” la foc mic dezlănțuirile ce alunecă pe parcurs într-un bulgăre impredictibil și ușor subversiv, nu doar pentru principiile morale invocate, cât și fizic pentru personajele ce iau parte la deznodământ.

Vlad Zamfirescu, un actor valoros și popular atât în lumea teatrului cât și în lumea filmului, la debutul său regizoral izbutește să scornească o poveste firească, transparentă, care servește drept indigo stărilor și trăirilor sufletești ale unei populații călare pe fericire. Această picătură de cerneală, opera lui Vlad Zamfirescu, este introdusă publicului printr-un inception regizoral (dacă îl putem denumi astfel) pentru a decanta efectele spre final, spre deznodământul întregii povești create. Tenacitatea personajului său, stoicismul precum și latura sadică, dublată de o carismă molipsitoare, ne dezvăluie un actor de film complex ce tinde spre o complementaritate a întregii palete artistice. Aștept cu nerăbdare de la Vlad Zamfirescu, atât în sfera teatrului cât și în cea a filmului, personaje complexe (bineînțeles, lichele, căci de la ele avem ce învăța) care să dovedească principiul expus mai sus. Vlad Zamfirescu este un actor care ne poate surprinde constant. Rămâne la latitudinea sa, ori a destinului său artistic, să exploreze resursele sale interioare și să aducă spre ființă personaje care să-l definească, să-l așeze mai exact pe orbita sa artistică.

Irina Velcescu are un farmec artistic absolut molipsitor. Are o complexitate complementară cu Vlad Zamfirescu, ei formând un duo efervescent și puternic vascularizat de un sânge ce-și urmează cursul exsanguu. Fără cuvinte mari, Irina Velcescu, pe orbita sa artistică, are o direcție proprie care ne poate uimi pe viitor, așa cum izbutește și acum în personajul său din Secretul Fericirii. Felul în care depășește, face trecerea prin diferite stări pe parcursul filmului, croiește un tomograf al intensității peliculei, care la un moment dat pare că îți răstoarnă intriga, că își prăbușeste propriul drum întrezărit pe parcurs. Această prăbușire este direct proporțională cu busola pe care o ţine Irina Velcescu, o actriță care își creionează personajele cu ajutorul naturaleții și gingășiei native.

Theo Marton aduce un plus de savoare și umor la acest amestec reușit numit Secretul Fericirii. El conturează un personaj care ține replicile într-un paralelism, într-un joc actoricesc prin contrast cu personajul interpretat de Vlad Zamfirescu, care creează un cadru și mai exploziv în nucleul central al poveștii.

Secretul Fericirii este o poveste vividă, firească, fluentă, ce prinde fără excepție publicul în capcana unei confesiuni despre sine, promițător tulburătoare. Când veți păși în sălile de cinema, să pășiți cu încredere și cu această ultimă sintagmă – „promițător tulburătoare”. Rămâne întrebarea care ne va fura multe nopți: „Oare noi am fi în stare să facem așa ceva?”

Clip de prezentare Secretul Fericirii (2018, regia Vlad Zamfirescu)

Un film românesc apreciat internaţional

Secretul Fericirii, după un scenariu scris de Alexandru Popa, urmărește doi prieteni care descoperă că fericirea unuia depinde de nefericirea celuilalt, pentru că resursele de fericire sunt limitate, și reprezintă debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu. Din distribuție fac parte Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu și Theo Marton.

Filmul a fost prezentat în premieră mondială la TIFF 2018 (Selecție oficială, secțiunea Zilele filmului românesc, clasat pe locul 2 în preferințele publicului, după „Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu, 2017) și a fost declarat câștigător la mai multe festivaluri internaționale de film, după cum urmează: Los Angeles Film Awards, SUA, 2018 (Best Duo: Vlad Zamfirescu & Theo Marton; Honorable Mention: Narrative Feature), Virgin Spring Cinefest, India, 2018 (Silver Award: Best Debut: Vlad Zamfirescu), Burgas International Film Festival, Bulgaria, 2018 (Selectat în competiția oficială, cu proiecție specială). În luna iulie, Secretul Fericirii a fost selectat în Competiția de Lungmetraj a Festivalului ANONIMUL IFF 2018.

Secretul fericirii este o producție Movie Production Entertainment, iar producător este Cristina Dobrițoiu.

Filmul intră pe marile ecrane din România pe 19 octombrie.

Mihail Sebastian asemuia în Jurnalul său schiatul la munte (ceea ce în tradiție literară echivalează cu un drum inițiatic, cvasireligos, spiritual, mistic etc.) cu audiția unui repertoriu muzical al unei orchestre de cameră. Calmitate, claritate și abandon pentru reverie, cam pe aici se împânzea universul lui Sebastian în timpul celor două experiențe similare ca trăire, ca rezultat spiritual fără surogate adiacente.

Miercuri, 10 octombrie 2018, la ora 19.00, am pășit curios la Sala Radio la deschiderea stagiunii Orchestrei (Dirijor: VLAD VIZIREANU, Solistă: CRISTINA ANGHELESCU – vioară; F. LAZĂR: Musique pour Radio, uvertură pentru orchestră mică; W.A. Mozart: Concertul nr. 5 în la major pentru vioară şi orchestră, KV 219; L. Cherubini: Requiem în do minor – CORUL ACADEMIC RADIO, Dirijor: CIPRIAN ŢUŢU). Publicul prezent în sală s-a comportat în stilul clasic, reverențios, cu care ne-a obișnuit și s-a obișnuit.

Surprindeam diverși indivizi, aflați la o vârstă respectabilă, cum le apăreau pe chipuri diferite zâmbete – rememorări ale tinereții, poate. Pesemne, muzica îi ducea în copilărie sau mai aproape de prima iubire, de prima neputinţă, de tot ce e frumos în viață și stă îngropat în faldurile de carne dospită în care se aflau acum. Concertul îi atingea în zone sensibile, intangibile lor și invizibile mie, zone obnubilate, de unde și eu învățam să citesc un zâmbet, o grimasă, ce încă nu aveam să o cunosc decât peste ani, poate. Lipseau tinerii, în acest univers epic în dezvoltare. Poate cu timpul vor învăța să-și irupă pe chip acele zâmbete pe care nu le arată nimănui, nici măcar lor. Timpul te învață să trăiești frumos dacă îi urmezi menirea mierloasă, ci nu chemarea zgomotoasă. Până la acel moment se vor mai scurge concerte în acest defileu muzical al chemării.

Când Anton Pann a cântat din Verdi

Alunecam spre gânduri simplu, sec, folcloric-pitoresc pe compoziția lui Lazăr. Îmi aminteam de trupele lui Anton Pann, de lăutarii săi cu care încânta Bucureștiul. O mică poveste spune că într-o noapte Anton Pann s-a trezit cântând o partitură de Verdi spre surprinderea tuturor lăutarilor și muzicanților prezenți la o petrecere la casa lui Ghica. Probabil a fost un sacrilegiu pentru acea vreme.

A urmat Mozart. Rememoram pasaje din Jurnalul lui Sebastian: ”Concertul în la bemol de Mozart, de când îl am în mine, devine din zi în zi mai frumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste și mai străvezii lucruri din muzică”. Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii. Am putea vorbi de o reverie sublimă ce îmi inunda privirea, aruncându-mă într-un carusel al amintirilor care nu mai semănau cu ale mele, deși deveneam treptat personajul principal al partiturii lor. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred.

A treia parte – cea a lui L.Cherubini – mi-a amintit de scriitorul italian Lampedusa, ce colorează descrierile din operele sale cu un patos geografic-antropologic, care din bun-simț te face să-l citești pănă la capăt. În ambele cazuri, probabil, prelungirea este un firesc al toposului spiritual specific ambilor artiști italieni.

Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii…

Spre final, mi-am amintit un alt fragment din Sebastian:

”Aseară, concertul Casals-Enescu la Filarmonică (Concertul pentru violoncel și orchestră de Schumann, Concertul pentru violoncel, vioară și orchestra de Brahms). Foarte sinceră, foarte pură emoție. Mi-e în genere atât de greu să fiu cu totul prezent în timpul unui concert! Mă străbat o sumă de gânduri, o sumă de imagini, dintre cele mai stupide, dintre cele mai fără de sens – și, când mă surprind divagând, mă cert ca un elev neatent și mă reîntorc spre concert cu un fel de decizie de a fi silitor, de a asculta, de a înțelege.”

Tot la concluzia lui Sebastan am ajuns. Așa că ”încerc să ascult o bucată de muzică așa cum citesc o carte”, fără a avea încredere în „reveria confuză”, de care se lăsa legănat la un concert. Sper să reușesc cu sau fără prelungiri firești, artistice.