Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea insistând ne-am oprit: ”Vă rog, vă rog, mă ajutați și pe mine? Vă rog să mă ajutați, merg foarte greu, am și ceva dureri acum și vreau și eu să urc până sus.”

 

V-o spun cinstit: am avut o reținere să-i răspund. Cel mai ușor și chiar foarte obișnuit pentru un oraș mare, este să te întorci pe călcâie și să pleci, ba chiar, după fire, să arunci și câteva cuvinte: grele, disprețuitoare ori scuze ininteligibile însoțite de gestul mă grăbesc, ori a lehamite. Dar după primul impuls ceva m-a îndemnat să mă opresc, apoi ușor, ca în reluare, să pornesc spre el și, când privirile ni s-au întâlnit cu adevărat să nu mai am nicio reținere.

După cum vedeți nu doar că am o neputință și merg greu, dar de azi dimineață mai am și-un junghi în spate care aproape că-mi ia aerul când merg. Am mare nevoie să mă sprijin pe cineva ca să pot să urc și nu e chiar simplu să și găsesc; chiar vă mulțumesc mult că v-ați oprit! Așa, vă iau de braț și o luați înainte și eu vin pe urmă, dar ușor vă rog, nu vă grăbiți că mi se taie respirația.

 

Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix

 

Am înțeles cum trebuie să-l ajut și dintr-o dată m-am simțit foarte bine că pot să fac acest lucru. Am parcurs încet, încet drumul până la lifturi și am urcat la etajul patru, unde sunt restaurantele din Unirea. Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi.

Cu toții avem câte-o plăcere. Și mie-mi plac pastele, chiar foarte mult. Sau o prăjiturică la cafea. Dintr-o dată l-am înțeles perfect. Cu toate durerile și neputințele corpului, plăcerea nevinovată care-ți dă conștiința demnității de om este un puternic motor pentru înfrângerea condiției și surmontarea oricărei inerții. Să-mi spuneți cum vă numiți, să mă rog pentru voi! Că acum de la biserică vin!

Nu, nu, te poți ruga pentru noi pur și simplu și gata! Nu e nevoie neapărat să ne știi numele, i-am spus. Ba eu cred că da, a replicat el simplu. Când am ajuns la restaurantul unde urma să-și savureze pastele, l-am rugat să accepte să-i oferim noi masa de seară. Nu! Dar am să accept numai dacă îmi spuneți numele, ca să mă pot ruga pentru voi așa cum trebuie. Și ne-am spus numele. Vedeți ce ușor a fost? Dar a trebuit să vă șantajez puțin!

Am râs. Da, așa a fost, noi am vrut să facem pomana întreagă, cum se spune, iar el voia să știe cui să mulțumească pentru gestul de bunătate. Ne simțeam atât de bine, de parcă navigam într-o altă dimensiune a zilei și după alte legi ale existenței. Dar acest mic episod, pe care-l închei aici, are un prolog desfășurat în alte ore ale aceleiași zile, la spovedanie.

 

Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede

Postul Paștelui este o perioadă astrală în anul creștinului, nu este nevoie să insist eu asupra acestui lucru, atât de bine știut. Modul în care trăim acest interval ce prefațează Învierea și celebrează debutul Împărăției este absolut personal și de asemenea intraductibil în cuvintele noastre profane.

Taina Spovedaniei implică în legătura creștinului cu duhovnicul său, creată și sudată în timp, o sublimare care adaugă cuvintelor profane sărace un principiu inefabil prin care comunicarea este ridicată la un alt nivel: atunci experiența personală poate fi dezvăluită, dacă este sinceră și totodată percepută de duhovnic mai aproape de trăirile reale și implicit subiective.

Nedumerirea mea, exprimată în fața duhovnicului meu în spovedania acelei zile, a fost că poate am ajuns prea dependent de traiul bun, de anumite tabieturi despre care cred că-mi înfrumusețează viața și fără de care, în mod necuvenit, aș putea ajunge să consider că trăiesc sărac și nedrept. Și poate tot din acest motiv, roadele vieții mele ce încă stă să urmeze vor fi puține sau nu vor mai fi deloc.

 

Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot. Iar apoi vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița

 

Altă sămânță a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbușit-o și rod n-a dat. (…) Nu pricepeți pilda aceasta? Dar cum veți înțelege toate pildele? (…) Cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.

În Confesiunile sale cu Dumnezeu, Sfântul Augustin, către amurgul vieții, sesiza pericolul pe care viitorul locuitor al Împărăției îl întâmpină prin viața bună, care-l leagă prea strâns de lume. Preocuparea sa vine pe urma atenționărilor Sfântului Pavel, dar mai ales a cuvintelor lui Iisus, care ne cere să ne lepădăm de sinele nostru, să ne luăm crucea și să-I urmăm.

 

Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în ′Cred, Doamne, ajută necredinței mele′, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.” – Bartolomeu Anania.

Ce imagine tonică a construit regretatul Bartolomeu Anania, folosindu-se și de imaginile inspirate desenate prin cuvintele unui alt mare și de asemenea regretat intelectual al neamului, Nicolae Steinhardt, pentru viața omului care-și vine în fire și se întoarce acasă, în patria lui Dumnezeu, de prin locurile rătăcirilor sale!

Duhovnicul meu nu a fost întrutotul de acord cu dubiile mele. Micile plăceri nu ne leagă de lume așa cum se leagă adevăratul păcătos prin patimile grele și niciodată conștientizate, ce trebuiesc denunțate prin smerenie și penitență. Probabil că micile plăceri vor fi fiind ele consemnate acolo contabilicește de îngerii căzuți care ne îmboldesc mereu, dar, așa cum ne îmbărbătează părintele Steinhardt, Dumnezeu le șterge într-o clipă văzând licărul inimii noastre care tinde spre mai mult decât este lumea.

Nu este oare acesta rolul exercițiului de lepădare de sine pe care-l face creștinul în postul Paștelui? Ba întocmai așa stau lucrurile. Grija că am putea fi defecți doar pentru că suntem în lume așa cum este orice om cumpătat și cu frică de Dumnezeu este doar o grijă de multe. O simplă rătăcire. Și care nu trebuie să ne îndepărteze de năzuințele și exercițiul nostru curent de a fi oameni buni.

 

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?

Marcu, în Evanghelia sa, explică: Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Două mii de ani după acele întrebări, oamenii încă au nevoie de pilde în viața lor ca să înțeleagă Cuvântul, ca să aibă perspectiva Împărăției. Nu există printre noi, probabil, niciun creștin care să fie desăvârșit în înțelegerea și practicarea verticalei către Dumnezeu. Îndoielile sunt multe și calea ușor de rătăcit.

Și cine poate să fugă din lume ca să-i fie mai ușor? Și cum adică i-ar fi mai ușor ieșind din lume, dacă rădăcinile sale sunt în lume și aici rămân? Nu este tot acțiune creștină smerită să practici zilnic o atitudine civică, morala, cinstea, dărnicia sau adevărul? Nu astfel salvăm lumea? Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi

Acest om și exemplul său mi-au tradus foarte clar cuvintele duhovnicului meu. Sunt onorat și fericit să știu că se va ruga pentru sufletul meu. Căci pe cale să rătăcesc am fost, dar cu ajutorul său mi-am revenit în sine. Și mi s-a întărit bucuria faptelor din postul Paștelui. Bucurie pe care v-o doresc tuturor, din toată inima!

 

 

Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!

 

În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să treacă, privește partea bună, așa a trebuit să fie, mergi mai departe, ești puternică! Sau și mai rău: eh, asta nu e nimic, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie, sau zi mersi că nu a fost mai rău, sau…, sau… Și mai este și tipul de persoană care încearcă orice să te scoată din starea aia, spune glume, îți dă de băut, de fumat, îti cumpără prăjituri, orice doar să nu te mai vadă trist. La toate aceste tipologii, cel care ascultă, de fapt nu ascultă. Și persoana este atât de deconectată de la propriile sentimente, își neagă orice suferință de parcă ar fi ceva rău, încât face același lucru și cu cei din jur. Interacțiunile cu aceste tipologii mi-au produs de fapt mai multă suferință, pentru că, fără să își dorească asta, persoanele respective mă făceau să simt că e ceva în neregulă cu mine, că sunt defectă. Câteva exemple îmi vin acum în minte.

 

Experiența 1: emigrarea

Cea mai recentă experiență dureroasă este cea a plecării din țară. Proces extrem, dar extrem de dureros interior. Și am vrut să nu îmi neg durerea, am vrut să o trăiesc și să o accept. 99% din reacțiile celor din jur au fost: hai lasă că o să fie bine, ești puternică, nu e chiar asa nasol, trebuie să vezi partea bună… bla bla blaaaaa. Una din persoanele care m-a ajutat să accept ce se întamplă, a fost… o necunoscută. O tipă la care am stat în Londra câteva zile cu Airbnb, și vorbeam cu ea de tot procesul ăsta. Ea era de 12 ani în Londra, și mi-a zis că în primul an plângea zilnic. În momentul ăla eu am început să plâng, eram în Londra de o lună, plângeam de câteva ori pe zi, iar gândul că mai am 11 luni de plâns m-a speriat teribil. Și ea mi-a zis: plângi, plângi cât de mult poți. Doamne, cât îi mulțumesc, m-am simțit înteleasă și acceptată. Plus că acum, după 5 luni, plâng cam o dată pe săptămână, ceea ce e un progres :).

 

Experiența 2: prietenia

Eram cu un băiat, simpatic de altfel. Dar care mă placea în mare pentru că eram un fel de bufon. Și când am avut zile proaste, mă cam evita și făcea tot felul de comentarii aiurea. Iar când mi-am revenit, replica lui a fost ”Asta e Irina pe care o iubesc!”. Oh, well… a fost ultima oară când am mai ieșit cu el, pentru că Irina era și este un întreg, un om care se bucură și suferă, un om care râde și plânge și toate celelalte.

 

Experiența 3: moartea

Cristina, prietena mea cea mai bună, murise. Și eu eram la pământ. A fost o experiență din care mi-a luat cam trei ani să îmi revin, asta așa ca idee – toate pierderile se vindecă în timp). La birou mă duceam plânsă, nu mă interesa cum mă îmbrăcam, mă și îngrășasem destul de mult. Și într-o zi a venit la birou o colegă care mi-a zis ”auzi fată, gata, e cazul să îți revii. Uite și tu cât te-ai îngrășat, nu mai ai grijă de tine, nu te ajută cu nimic să suferi așa”. Am rămas mută de uimire, nu am putut să zic decât ”da, așa e”. Dar așa era pentru ea, pentru mine era normal să sufăr, era măsura a cât de mare îmi era pierderea. Inutil sau nu, asta era fix experiența mea. Judecata și reacția colegei, care de altfel voia să mă ajute să mă ridic, nu au facut decât să îmi fie mai rău: nu eram acceptată așa cum eram.

 

Câinele lui Tarkovski

Îmi răsună acum în minte vocea Elenei Francisc, cea de la care am învățat să îmi iubesc durerea. Stătea cu mâna pe pieptul meu și îmi spunea : ”Dă-ți voie, dă-ți voie să suferi. Dă-ți voie”. Și lacrimile curgeau ducând cu ele tot ce adunasem. Dă-ți voie, dă-ți voie dragă prieten să simți ceea ce simți. A durat ceva ani până să înțeleg asta despre mine, până să accept asta.

Ani de terapie, ani de vindecare. Și pentru că tot procesul asta nu l-am făcut de una singură, le sunt profund recunoscătoare celor care au fost cu mine pe cale, duhovnici, psihologi, coach, prieteni, soț. Suferința e inițiatică, transformatoare. Pentru asta e nevoie de cineva alături. Dacă facem procesul de unul singur, riscăm să ne rătăcim sau să o luam razna. Avem nevoie de “câinele” lui Tarkovski :) (vezi Călăuza).

Nu mă interesează să analizez de ce suferim și cât merită sau nu să o facem, ci procesul în care putem fi autentici noi cu noi, și în care putem fi împreună unul cu celalalt. După dizolvarea suferinței, urmează altă etapă, cea în care vedem lucrurile altfel și ne eliberăm. Dar până la pasul acela, suferința se cere onorată (și nu omorâtă).

Sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce trăiesc, sunt recunoscătoare pentru cei care au încredere și își deschid sufletul în fața mea. Vulnerabilitatea e cel mai prețios dar.

Seria de articole care vorbește despre Împărăție ajunge la concluzie. Cunoașterea este infinită în instrumentarul ei, plecând de la cunoașterea în Duh și până la hipersfera lui Riemann. Dar oricât de diferite ar fi uneltele, destinația acestui drum nu poate fi decât una. Ea se revelează la finalul acestui articol.

 

Rațiunea, unealtă a slujitorului Împărăției

Teologul britanic Nicholas Thomas Wright, preot anglican, fost episcop de Durham și profesor de Noul Testament, acordă rațiunii locul său în parcurgerea și înțelegerea Sfintei Scripturi, scopul fiind, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Romani, 12:2,3):

Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit. Căci prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete fiecare spre a fi înțelept precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței.

Cunoasterea_1

Ajutați de cuvintele apostolului, la îndemnul lui Nicholas Thomas Wright[1] reținem cu ce ne poate rațiunea fi de ajutor în înțelegerea rostului nostru lumesc în raport cu neîmpăcata nevoie de căutare a căii Împărăției:

(i) controlul lecturilor imaginare nestăvilite ale textelor și care trebuie să aibă o logică. Discuții și dezbateri publice mai degrabă decât simple schimburi de strigăte;

(ii) atenția acordată multor descoperiri masive din biologie, arheologie, fizică, astronomie ș.a.m.d., care aruncă mari lumini asupra lumii lui Dumnezeu și conștiinței umane;

(iii) rațiunea nu va constitui o sursă alternativă sau independentă față de Scriptură și Tradiție. E auxiliarul necesar, instrumentul vital, de a ne asigura că ascultăm cu adevărat Scriptura și Tradiția mai degrabă decât ecourile propriilor noastre glasuri;

(iv) un discurs rațional face parte din modul alternativ de viețuire al lui Dumnezeu, în fața celui al violenței și haosului.

De ce chemăm în ajutor rațiunea? Pentru că în alcătuirea carteziană a lumii în care trăim, autoritatea rațiunii este înaltă. Ori, așa cum observă Nicholas Thomas Wright, dacă pornim de la premisele corecte (ce pot fi inclusiv revelate nouă), rațiunea este de bună seamă un instrument deosebit de folositor pentru a înțelege corect.

Rațiunea nu ajută dacă nu ești învățat să gândești, adică să raționezi. Marii duhovnici au deosebita calitate de a raționa cu o subtilitate ce pe mulți dintre noi îi depășește. Și astfel ne surprind nu doar cu marea lor intimitate cu Împărăția, dar și cu darul de a pătrunde cu rațiunea cele aflate acolo, pentru a le împărtăși cu noi ceilalți.

 

Când fiul risipitor își vine în sine

Inspirat (mărturisesc) de patosul din retorica lui Theodor Paleologu, așa cum se înfățișează aceasta în conținutul uneia dintre scrisorile către tatăl său[2], Alexandru Paleologu, cred că un adevărat test pentru utilizarea rațiunii ca instrument pentru lectura Scripturii poate fi acela al înțelegerii sensului parabolei fiului risipitor.

Aproape toate predicile pe care le-am auzit de zeci de ani îl ridică în slăvi pe fiul risipitor, îl laudă pentru căința, revenirea și iubirea lui, îl preamăresc în mod evident pe tatăl celor doi și-l beștelesc în fel și chip pe bietul frate mai mare, pentru presupusa lui meschinărie, împietrire, ipocrizie, mîndrie, pentru pretinsa lui lipsă de fantezie, dragoste și generozitate. Prea se așarnează toată lumea împotriva fiului mai mare. Dar el a stat alături de tatăl lui, a muncit din greu pentru familie, s-a dovedit în mod constant un fiu fidel, loial, devotat. Ia puneți-vă și dvs. în locul lui și spuneți-mi sincer dacă nu ați fi reacționat la fel. Eu unul, categoric, nu mă încumet să mărturisesc, aș fi reacționat exact la fel, poate că m-aș fi înfuriat chiar mai tare.”

 

Fiul risipitor_1

 

Așa cum arată Theodor Paleologu în susținerea argumentației sale, rațiunea comună se întreabă pe bună dreptate cum se face că tatăl fiului risipitor mai întâi acceptă să-i dea fiului său cel mai mic, la cererea sa nesăbuită, partea de avere, consimțind astfel ca el să plece în lume, lipsit de experiență cum se afla. Nu se cheamă că, în loc să-l pună la punct cu niscaiva ciomege pe spinare, tatăl devine cumva complice la eșecul fiului său atât de tânăr în lume?

Dar și mai strigător la cer pare să fie modul în care tatăl se comportă la întoarcerea fiului său falit și oropsit de realitățile lumii în care a trăit și risipit zestrea (Luca 15: 22-24):

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând să ne veselim, Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se înveselească.

Poate că tatăl se simțea vinovat că l-a lăsat să plece în lume, deși erau șanse mici ca fiind atât de neexperimentat într-ale vieții să poată face față ispitelor, și acum, fericit că i se dă a doua șansă prin întoarcerea fiului său, este entuziasmat și dornic să repare lucrurile.

 

Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale

 

Ba mai mult, în entuziasmul său, a omis că prin această atitudine, într-un fel egoistă, îi face o nedreptate fiului său mai mare, care i-a rămas mereu alături și care pe bună dreptate îi reproșează (Luca 15: 29, 30):

Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl face însă la rândul său apel la rațiune atunci când oferă propriile sale argumente în susținerea comportamentului pe care l-a adoptat și care se bazează pe reperele iubirii sale față de ambii copii: (i) în cazul fiului mai mare – fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt; (ii) în cazul fiului risipitor – fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Întorcându-mă la logosul lui Theodor Paleologu, iată cum raționează domnia sa în privința paradoxului comportamentului tatălui:

E vorba de regăsirea sinelui, de aducerea aminte a ceea ce este în adîncul său: fiu și ființă spirituală. Toți sîntem fii și fiice, ne naștem într-o relație de filiație, iar natura acestei filiații e de natură spirituală, nu doar biologică. De ce-și făcuse fiul risipitor de cap în halul în care o făcuse? Pentru că uitase cine era, al cui fiu era și de unde venea. Primul moment al convertirii lui este aducerea aminte. Fiul își aduce aminte de tatăl lui, de casa lui, de familia lui. El conștientizează totodată – cu realism, cu luciditate, fără nici o complezență față de sine însuși- în ce hal a ajuns. Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale. Al doilea moment îl reprezintă determinarea: fiul este hotărît să-și ia soarta în mîini și să-și bage mințile în cap. Mai exact el este hotărît să muncească, să muncească, spune el, precum un argat. Iar al treilea aspect fundamental îl reprezintă smerenia: fiul nu vine cu pretenții, cu nasul pe sus, cu gîndul că i se cuvine să fie primit cu brațele deschise, covorul roșu desfășurat și masa pusă pentru ospăț. El știe că nu i se cuvine nimic, că tatăl lui nu-i datorează nimic și că cel mai firesc ar fi să fie primit cu șuturi în fund și palme după ceafă. Memorie, luciditate, determinare, hărnicie, smerenie: iată atributele unei adevărate reveniri către sine. Scoateți un element dintre acestea cinci și se duce de rîpă tot demersul. Fiecare aspect este esențial. Nimic nu trebuie omis și abia atunci putem nădăjdui în împăcarea cu tatăl și revenirea acasă.”

Aducerea aminte că suntem moștenitorii primilor locuitori ai raiului, că suntem făpturile lui Dumnezeu, ne conduce apoi (și) rațional la următorul pas: locuirea Împărăției, acesta este destinul nostru. Dar numai dacă ne revenim în sine mereu, chiar și după cel mai mic derapaj, firesc pentru o ființă al cărei trup este materie.

 

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Ce ar mai fi de spus?

Și eu, Ioan, sunt cel ce am văzut și am auzit acestea. Iar când am auzit și am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Și el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, proorocii, și cu cei care păstrează cuvintele cărții acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apocalipsa, 22:8,9)

Scopul suitei de articole cu tema Împărăția, din punctul meu de vedere, era acela de a trezi o întrebare în mintea și inima celor care le vor citi: oare nu cumva și eu simt că trăiesc în Împărăție? Că simt nevoia de a fi bun, de a vorbi frumos, de a avea compasiune? Că mă surprind a fi empatic și că rezonez la suferințele și bucuria celor din jurul meu și că îmi doresc mai degrabă să aduc bucurie decât să-i fac pe alții să sufere?

Simt cumva că-mi repugnă nedreptatea, indiferent de forma sub care o întâlnesc, refuz să fiu dogmatic, sunt în mod natural rațional și totuși mă simt atât de bine în mijlocul comunității la liturghie sau orice fel de rugăciune comună? Probabil că sunt unul din locuitorii Împărăției și nu un simplu cetățean al unui stat pământesc.

 

Biserica nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul

 

Acesta e așadar modul în care Iisus pune în lucrare proiectul Împărăției: prin oamenii pe care i-a salvat. De aceea încă de la începutul activității Sale publice a chemat asociați care să ia parte la lucrarea Lui și să o continue după ce i-a pus temeliile mai cu seamă în moartea Sa mântuitoare.

Ar fi fost mult mai ușor pentru noi să credem că, dacă era într-adevăr Împăratul lumii, Iisus urma să facă toate lucrurile prin El însuși. Niciodată însă modul Său n-a fost acesta, pentru că n-a fost niciodată modul Lui Dumnezeu.

Nu era modul în care trebuia să funcționeze creația însăși. Iar pentru Iisus proiectul Împărăției nu e decât salvarea și înnoirea proiectului lui Dumnezeu cu Creația.[3]

În cuvintele teologului Nicholas Thomas Wright, Împărăția lui Iisus Mesia a început cu Pruncul Iisus, pentru că Dumnezeu Tatăl L-a instalat pe Iisus la putere să acționeze în numele Său, iar acum trăim în epoca domniei lui Iisus Mesia care se va desăvârși cu a doua venire și nu va avea sfârșit.

Conducătorii acestei lumi se pot considera stăpâni și pot acționa arbitrar. Foarte bine, au dreptul la liber arbitru, cineva trebuie să decidă pentru cei mulți, să conducă în lumea sublunară. Dar Iisus le-a arătat, în Templu, că vor trebui să dea socoteală pe măsura misiunii ce le-a fost încredințată, și nu ca orice alt simplu muritor.

Iar Biserica, pe de altă parte, nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul, în fiecare clipă. Ceea ce face Biserica în puterea Duhului – ne spune Nicholas Thomas Wright – se înrădăcinează în fapta lui Iisus și privește înainte spre încheierea finală a lucrării Lui. Acesta este modul în care conduce în prezent Iisus lumea.

Să luăm aminte așadar, pentru că totul are o rațiune și încă una înaltă. Rațiunea de a trăi în fiecare clipă ca locuitori ai Împărăției, cetățeni ai raiului încă din viața noastră de pe pământ. Nimic mai ușor și, totodată, nimic mai complicat. Dar perfect posibil!

 

 

[1] Nicholas Thomas Wright – Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu. Cum să citim Biblia astăzi, Ed. Deisis, Sibiu, 2016

[2] https://paleologu.com/ro/100-de-ani/scrisori/2019-02-10

[3] N. T. Wright – Iisus pur și simplu, Ed. Deisis, Sibiu 2015

”Dacă este vreun ținut al vieții în care merită să trăiești, acesta este: ținutul în care ne aflăm în fața Frumuseții înseși.”

Banchetul: Socrate despre învățăturile Diotimei

 

Frumusețea divină este un țel anistoric

Năzuința spre nemurire este, indiferent ce s-ar spune, o alegere rațională atât timp cât suntem capabili să conștientizăm că aparținem unui destin superior și că limitele lumii materiale, așa cum o cunoaștem (cunoaștere pe care umanitatea o lărgește cu fiecare zi ce trece), ar putea să nu fie ultima frontieră a aspirațiilor noastre.

În urmă cu foarte, foarte mult timp, în casa atenianului Agaton a avut loc un symposion, adică o adunare a unor respectabili cetățeni care, după parcurgerea cuvenitului ritual religios, la propunerea unuia dintre invitați și anume a medicului Eriximah decid să benchetuiască cumpătat și să filozofeze, tema abordată fiind sugerată de Phaidros (unul din onorabilii participanți), acceptată de participați și  presupunând ca fiecare să aducă un elogiu lui Eros.

 

Socrate1

 

Când se ajunge la Socrate, acesta își declină orice competență în privința temei propuse și preferă să invoce un terț personaj și anume o preoteasă din Mantineea (cetate din Arcadia), pe numele său Diotima, care putea să aibă pretenția că are cunoștințe solide în privința lui Eros. Apoi rostește în fața alesei adunări un celebru discurs filozofic, bazat pe învățăturile Diotimei.

Desigur, Diotima și autoritatea sa în materie de erotică sunt pretexte socratice pentru un pasionant raționament inductiv ce pornește de la definirea lui Eros pentru a ajunge la ultima frontieră a Frumuseții Divine și a Iubirii ca nevoie de Frumusețe: iubirea este căutarea frumosului, dar iubirea deplină, nemuritoare, este căutarea frumuseții divine!

Încearcă acum să mă asculți cu cea mai mare luare-aminte, îi cere Diotima lui Socrate. Acel care a fost îndrumat până la această treaptă în cunoașterea iubirii și care a privit una câte una și în urmarea lor firească toate câte sunt frumoase, cu ochii la țelul din urmă al învățăturii despre iubire, acum, dintr-o dată, zărește ceva prin natura lui de o frumusețe minunată. Da, Socrate, tocmai de acea Frumusețe de dragul căreia a fost nevoie de toate strădaniile de până acum.

Înainte de toate această Frumusețe este veșnică, nu e supusă nașterii și pieirii, nu sporește și nu se împuținează.

Așadar, aceasta este calea cea dreaptă care duce în înaltul iubirii, fie că o străbatem cu singurele noastre puteri, fie că suntem călăuziți de un altul. Pornind de la frumusețile din lumea noastră pieritoare și vrând să ajungem la Frumusețe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă (…), până când de la acestea din urmă ajungem în sfârșit la acea învățătură care este nimic altceva decât tocmai învățătura despre Frumusețe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumusețea cu adevărat.

Dar atunci ce să ne închipuim că ar simți cineva căruia i-ar fi cu putință să vadă însăși Frumusețea absolută, în toată curățenia ei (…). Divina Frumusețe în sine, care nu are chipuri mai multe.

Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobândește nemurirea.

 

De ce poetul? Prin ochii Beatricei

Este rațională alegerea unui destin nemuritor sau este rațional să ne asumăm destinul finit al unei vieți sublunare căreia nimic nu-i mai urmează? Variantele de răspuns își au, fiecare, susținători convinși și raționali, doar că pornesc de la premise diferite.

Eu am să citez în cele ce urmează un martor credibil, verificat prin curgerea timpului chiar de ceea ce numim istorie, și anume pe florentinul Dante Alighieri, poet care ne-a înfățișat într-o mărturie cum alta nu-i lumea de dincolo de timpul sublunar și de spațiul universului așa cum îl cunoaștem.

 

Dante2

 

Am să vorbesc puțin mai încolo cum se face că viziunea sa este la acest moment confirmată atât matematic, cât și experimental, deocamdată mă opresc la rațiunea alegerii: de ce un poet este credibil ca martor? Poate aduce un poet dovada rațională a Împărăției, sau poetul este doar un creator de ficțiune în versuri, ce nu poate fi demn de nicio crezare, ci doar admirat pentru arta sa și atât?

Theodoru Ghiondea¹, în Studiu Introductiv la operele lui Omar Khayyam (Omar Khayyam, Caravana vieții, Ed. Herald 2017), în timp ce ne avertizează că nu poți citi opera acestui erudit al islamului ca pe-o succesiune de simple versuri, face o pledoarie pentru poet și arta sa care i se potrivește fără rest și lui Dante precum și operei sale, pe care o aduc spre mărturie, anume Divina Comedie.

”…actul poetic este întemeietor de sens, ne explică Theodoru Ghiondea. ′Vălul lui Isis′ nu poate fi ridicat fără consecințe grave; nu poate rămâne nepedepsit cel care a îndrăznit să dezvăluie Taina, dar urmările sunt diferite în funcție de calitățile spirituale dobândite prin inițiere și practica spirituală de cel care o face – în cazul nostru poetul; profunzimea, delicatețea, smerenia, limpezimea, toate sub semnul Cunoașterii, desăvârșită prin Iubire, fac din pedeapsa zeiței o binecuvântare. Ceea ce rămâne de îndurat este o stare sufletească și chiar trupească extremă, căci suferința, înstrăinarea simțită față de orizontalitatea lumii dau ființei umane o dimensiune interioară specială, pe care puțini o pot suporta, și asta datorită acelei unice priviri a ′ochiului Inimii′ concentrată pe Polul esențial; este o ′durere a intelectului′ (…) ca un ecou al așa-zisei sublimări față de Substanță, al detașării de ea, al eliberării din prizonieratul funciar al condițiilor limitative.”

Poetul este prin urmare inițiatul, cel care, sensibil fiind la Frumos, nu se oprește (nici nu poate altfel) până când nu găsește Frumosul Divin; el este capabil să parcurgă drumul inițiatic pe care acest scop îl implică, iar parcurgerea procesului de inițiere îl transformă și mai mult, astfel încât devine capabil să se ridice deasupra orizontalității lumii.

Iată cum se arată rațional să ai încredere în mărturia poetului și, mai mult decât atât această alegere devine de fapt unica posibilă atunci când resimți chiar tu acea tensiune despre care vorbea Socrate, prin învățăturile Diotimei, ce te îndeamnă mereu să cauți altceva decât poți percepe prin simțurile limitate în scurtul răgaz al unei vieți sublunare.

 

Dante4

 

Călătoriile lui Dante din Divina Comedie încep în Pădurea întunecată unde poetul pe nepusă masă, în amiaza vieții, se rătăcește. Norocul său, căci începuse să fie încolțit de animale sălbatice (un leu, o panteră, o lupoaică) avea să se dovedească a fi poetul Vergiliu, care îl îndeamnă spre scăpare, dar pe o cale prin care începea marea sa călătorie inițiatică:

Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, / alungă-ți pașii și la drum pornește, / iar eu te-oi duce către loc de veci.

Însoțit de Vergiliu, după cum se știe, Dante pătrunde în Infern, îl străbate și, după ce se întâlnește cu Lucifer, unde se află și centrul pământului, își continuă călătoria care-l poartă spre cealaltă emisferă unde iese la suprafață întâlnind Muntele Purgatoriu.

După străbaterea celor șapte brâuri ale Muntelui Purgatoriu, în vârful său îl așteaptă Paradisul Terestru. Aici se desparte de Virgiliu și face trecerea către călăuza ce-l va purta prin Paradis, până spre Empireu, Beatrice.

Părăsit de Vergiliu, Dante speră să fie mai departe călăuzit de Beatrice, dar deși îi aude vocea, el nu este ca om obișnuit capabil să o și vadă, să se ridice altfel spus la nivelul la care poate să aspire la pătrunderea în Paradis:

”Privește-mă! Sunt eu, sunt Beatrice! / Cum îndrăznit-ai să te urci pe munte? / Au nu știai că-i omu-aici ferice?”

Pentru ca Beatrice să i se dezvăluie, Dante trebuie mai întâi să se purifice în apele râului Lete și, în fine, pentru a fi capabil să intre în Paradis, se purifică și în apele râului Eunoe. Abia atunci are loc prima sa transformare:

M-am ridicat din unda sclipitoare / mai proaspăt în adâncul ființei mele / decât un mugur de-a-nfrunzit sub soare, / curat și dornic de-a urca la stele.

Nu este și ultima transformare, pentru că, ajuns la limita în care Paradisul terestru face trecerea către Empireu, Dante are nevoie din nou să fie transformat, iar transformarea o face privind cerurile lui Dumnezeu prin ochii Beatricei.

Puterea ce prin ochi mi-o dărui / făcu din cuibul Ledei a mă scoate / și-n cerul cel mai iute m-azvârli. (Paradisul, Cântul XXVII)

”…așa și eu când, înfruntându-i vraja, / privit-am drept în ochii ei prin care / mă prinse-aoare dragostea cu mreaja. (Paradisul, Cântul XXVIII)

Ar fi putut oare altcineva decât un poet să vadă Paradisul celest, fără a fi atât de minunat echipat² să aprecieze adevărata Iubire și Frumusețea Divină? Mi-e teamă că nu!

 

Boticelli, ilustrație la Divina Comedie a lui Dante

Boticelli, ilustrație la Divina Comedie a lui Dante

 

Mărturia lui Dante

Horia-Roman Patapievici, în Ochii Beatricei³, pledează pentru un alt element important pe care aș vrea să-l invoc aici, și anume pentru veridicitatea mărturiei lui Dante, muritorul poet care a văzut structura intimă a Împărăției, cu Paradisul său terestru și totodată cu Paradisul celest formând împreună o unică lume a lui Dumnezeu:

”…vreau să aduc un omagiu acelora care sunt și inteligenți, și onești, Dante nu era numai inteligent sau genial – era și extraordinar de onest. El nu ′fenta′ lucrurile ca să le ′scoată′ cumva. Chiar dacă nu le înțelegea, ținea seama de constrângerile în a căror certitudine credea în mod rațional.”

Însoțit în Empireu de Sfântul Bernard, Dante vede Roza Divină:

Astfel, în chip ce-a roză dalbă-aduce / Mi se vădi oștirea pururi sfântă / Cu care Crist se cunună pe cruce.

Trei matematicieni – Mark Peterson (1979), Robert Osserman (1995) și William Eggington (1999) s-au întrebat cum a reușit Dante, fără să dispună de un aparat matematic avansat, să vadă efectiv forma universului – hipersfera? Adică Roza Divină, cel mai apropiat model intuitiv și poetic exprimat care face trimitere peste veacuri la cel al geometriei neeuclidiene a lui Georg Friedrich Bernhard Riemann.

Răspunsul este atât de simplu! Dante ne-a adus o mărturie onestă despre Împărăție pentru că a văzut cu ochii lui ceea ce matematicienii au descoperit mai târziu și au întărit cu modelele lor raționale.

 

Versurile sunt preluate din Divina Comedie, ediția a III-a, Editura Paralela 45, 2004; traducere de Eta Boeriu.

¹ Filozof, discipol al lui Vasile Lovinescu, coordonatorul colecției „Philosophia perennis” a Editurii Herald din București

² Pentru că: poetul cunoaște un adevăr fundamental care constituie unul dintre principiile metafizice ale Gnozei: veșnicia, eternitatea nu înseamnă timp nelimitat, ci absența timpului – Theodor Ghiondea

³ Ochii Beatricei – cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Ed. Humanitas, 2006

 

 

Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea violenței, a nedreptății și tragediei pe care El și oamenii pe care îi întâlnea o cunoșteau atât de bine.

N.T. Wright (Creștin pur și simplu – de ce are sens creștinismul, Deisis, 2016)

 

Timpul vieții în expresie geometrică

Viața este o petrecere în timp, așa cum ne apare ea în lumea în care trăim. Dar cum arată viața de la sfârșitul timpului? Întrebarea este, să recunoaștem, deconcertantă, atât pentru cei care vor să cunoască lumea rațional, cât și pentru cei care preferă cunoașterea dogmatică, metafizică sau speră în cunoașterea revelată.

Ca raționalist, dar în același timp conștient de sărăcia mijloacelor mele de cunoaștere, încerc să fac o analogie sprijinită pe imagini geometrice care să contureze un punct de plecare din care să se plăsmuiască răspunsul la o întrebare atât de dificilă. Vreau să fac încă de la început o precizare: prin analogia mea pornesc discuția, dar în continuare mă voi baza pe cuvintele Sfântului Pavel pentru a contura posibila schiță de răspuns.

 

cerc_editat 2
Privind figura de mai sus, ce reprezintă o figură geometrică simplă, adică o sferă, intersectată de un plan orizontal, să ne imaginăm că am fi o ființă bidimensională ce locuim pe respectivul plan orizontal și de acolo asistăm la un eveniment de tipul următor: sfera cu trei dimensiuni care se mișcă în plan vertical pătrunde prin planul cu două dimensiuni al vieții noastre.

Să presupunem (pe axa verticală a timpului) că viața noastră ca ființă bidimensională martor începe odată cu prima pătrundere a sferei tridimensionale în planul existenței noastre. La început, în prima zi, prima oră, prima secundă evenimentul va avea dimensiunea unui punct. Apoi, cu fiecare clipă, cu fiecare zi evenimentul își va schimba forma devenind, de la depărtare o linie ce crește și tot crește.

 

Toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții

 

Dacă ne apropiem, vom observa de fapt că evenimentul este unul bidimensional și nu o simplă linie, căruia îi putem da ocol. Constatăm că este un cerc tot mai mare; la apogeu cercul va avea dimensiunea sa maximă, care din perspectivă aduce cu o linie egală cu diametrul sferei. Pe măsură ce timpul trece și noi îmbătrânim, evenimentul pare că regresează în dimensiuni și, în ultima clipă a vieții noastre se va reduce la… un punct.

Să presupunem acum că după moarte, eliberat de constrângerea materială, sufletul nostru virtuos la sfârșitul tipului petrecut împreună cu trupul bidimensional se va muta liber în ceea ce înainte nu putea să perceapă, adică în spațiul tridimensional superior. Atunci evenimentul pe care l-a trăit prin fragmente în timpul vieții poate să-i apară în integralitatea sa, ne-feliat de constrângerea spațiului bidimensional ori mai bine zis recompus din toate secvențele temporale bidimensionale trăite într-o viață pe axa (verticală a) timpului și va vedea… sfera!

Atunci toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții: perfecțiunea sferei în fața căreia nimic nu va mai conta.

După excursul geometric, nici el tocmai facil, mă întorc să explic de ce mai departe avem nevoie de cuvintele Sfântului Pavel, mai precis ale martorului Saul din Tars: om ca și noi, deloc perfect, într-o zi pe drumul Damascului este scos din dimensiunea noastră lumească prin voia lui Dumnezeu și, de la capătul timpului vieții lumești, vede sfera perfectă a existenței noastre (hipersfera. Vezi primul articol din această serie, Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist).

 

Saule, Saule, de ce mă prigonești?

Saul din Tars este introdus în Noul Testament prin Faptele Apostolilor, unde evanghelistul Luca (8:1) ne spune că Saul s-a făcut părtaș la uciderea lui, adică a Sfântului Ștefan cel ucis cu pietre în Ierusalim.

Aflăm mai apoi (9:1, 2) că Saul suflând încă amenințare și ucidere împotriva celor ce se converteau la Evanghelia lui Iisus Mesia a găsit cu cale să solicite mai marilor religioși ai vremii, aceiași care-l judecaseră și pe Iisus, scrisori către sinagogile din Damasc prin care să fie împuternicit cu represiunea în acel oraș.

Saul din Tars era un evreu grecizat (educat în cultura greacă, vorbitor de limbă greacă), dar și un fariseu apocaliptic, care ar fi studiat, în tinerețea sa, cu Gamaliel, unul din marii învățați ai curentului fariseic. Prin prisma educației sale, nu este de mirare că Saul era mai mult decât sceptic în privința credinței noi, care acredita că Iisus din Nazaret este fiul lui Dumnezeu și Mesia, în condițiile în care nici vorbă să se fi pus în fruntea poporului pentru a-i conduce la o victorie asupra dușmanilor, instaurând astfel pe pământ regatul promis evreilor.

 

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

 

Dimpotrivă, Saul constata că acel Iisus fusese judecat, găsit vinovat și ucis cu moartea rezervată de romani tâlharilor de joasă speță, anume prin răstignire, deci nu putea logic să pretindă rolul de Mesia, chiar dacă adepții săi insistau că ar fi înviat în a treia zi, așa cum profețise – toate acestea i se păreau nu doar neverosimile, ci condamnabile pentru că sminteau poporul.

Nu doar în Faptele Apostolilor găsim imaginea unui Saul atât de uman, ci și în propriile mărturii ale Sfântului Pavel, care își recunoaște ulterior slăbiciunea firească a omului (Saul) ce aparținea acestei lumi: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni, 15:9).

Saul nu l-a cunoscut pe Dumnezeu folosind rațiunea, ci cunoașterea i-a fost revelată, trăind o veritabilă experiență mistică. Ar merita aici să zăbovim puțin asupra acestor momente ale vieții sale, chiar dacă între propria sa mărturie (Galateni) și mărturia evanghelistului Luca există anumite diferențe; și tocmai pentru că aceste diferențe ne ajută ulterior să înțelegem cum, după revelație, absolut tot ce a gândit Sfântul Pavel a fost logic, complet rațional – cel puțin după părerea mea.

 

Lumina orbește sau revelează?

În Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca descrie episodul întâlnirii dintre Saul și Iisus pe drumul Damascului ca pe un eveniment pe care absolut nimic nu-l anunța: o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată (9:3). Iisus l-a întâmpinat atunci cu întrebarea Saule, de ce mă prigonești?, pe care o putem la fel de bine traduce prin de ce îți vine atât de greu să crezi în jertfa Mea pentru voi și începutul Împărăției?

În fața acestei întrebări Saul era asemeni oricăruia dintre noi. Și era orb. Cu ochii fără vedere Iisus la trimis în Damasc la Anania, care, cu puterea Duhului Sfânt, i-a deschis ochii. Mai departe, evanghelistul Luca istorisește despre Saul, de acum devenit Sfântul Pavel, că, împreună cu Barnaba, au luat calea Ierusalimului, unde s-a întâlnit cu ceilalți apostoli convenind împreună asupra misiunii apostolice.

Revelația i-a adus lui Saul, omul obișnuit dar acum schimbat, și o schimbare de nume: și-a luat numele de Paulus (pe filieră greacă Pavlos și în slavonă Pavel), adică cel mic, cel smerit. Pe cât de smerit, pe atât de vrednic în misiunea sa.

Galatenilor (1:13-20) Sfântul Pavel le oferă însă o altă imagine asupra  modului în care a devenit din om simplu unul din apostolii lui Iisus, ceva mai potrivită educației sale de fariseu și credinței sale apocaliptice: în fapt ar fi fost menit încă din pântecele mamei la misiunea evanghelică și când a venit momentul ochii, până atunci închiși, i s-au deschis.

Revelația a constat, așa cum o spune indirect în II Corinteni (12:2,4), într-o răpire în cer și în rai, unde a auzit cuvinte de nespus. Așa se face că apostolatul său nu a început cu o învățătură primită de la trup și de la sânge (Galateni; 1:16) ci nemijlocit de la Iisus; abia după trei ani petrecuți în deșertul Arabiei, în meditație, Sfântul Pavel a reușit să-i cunoască pe doi dintre apostoli, adică pe Petru, zis Chefa și pe Iacob, fratele lui Iisus.

 

Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba!

Neîndoielnic, Sfântul Pavel, apostolul lui Iisus Mesia, într-un fel sau în altul a devenit din om obișnuit, cu ochii ținuți închiși și trăitor în lumea aceasta, în urma revelației întâlnirii cu Iisus, de la care a primit evanghelia asemeni celorlalți apostoli, un om nou, un om al Împărăției. Cunoașterea sa, așa cum este expusă în epistole, nu este una dogmatică, motiv pentru care Sfântul Pavel insistă pe ideea că viziunea sa nu concordă cu aceea a apostolilor Petru și Iacob, mai degrabă inflexibilă, ci curge într-o logică la care însuși Iisus l-a făcut părtaș.

Ce ne spune de fapt Sfântul Pavel este că evanghelia sa are o temelie – revelația primită direct de la Iisus Mesia, și o rațiune – transformarea omului obișnuit în locuitor al Împărăției (nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, I Corinteni, 15:51). Iar credința sa este posibilă pentru că în momentul revelației, din locurile celui de-al treilea cer și din câmpia raiului, a văzut viața oamenilor și Împărăția dincolo de timpul lumesc (sublunar), adică în menirea lor divină și nu în puținătatea lor lumească.

Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. (I Corinteni, 15:10)

Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui,

După aceea sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere. (I Corinteni, 15:23,24)

Sfântul Pavel ne oferă, prin epistolele sale, imaginea atotcuprinzătoare a Împărăției și dă, totodată, dovadă de o minunată forță de împletire între puterea revelației și valențele gândirii raționale. Pentru că, dacă Iisus a înviat din morți și este temelia, el este și Mesia a cărui misiune s-a împlinit pentru că Împărăția a început de acum să fie durată pe pământ, în lumea noastră.

Dar Împărăția nu este încă desăvârșită, ea se durează în fiecare zi și va fi desăvârșită la sfârșitul vremurilor, atunci când Iisus, după a doua Sa venire, va purta la sfârșitul timpului lumesc (sublunar) victoria finală – va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale (I Corinteni, 15:25) – și va preda Tatălui Împărăția.

 

Venirea Împărăției, sfârșitul cunoașterii imperfecte

În mod logic, observă Sfântul Pavel în sprijinul nostru, până la a doua venire – care se poate petrece oricând, pentru că ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea (I Tesaloniceni 5:2) – și desăvârșirea Împărăției, va exista un provizorat, răstimp pe care omul trebuie să-l folosească, la fel de logic și totodată înțelept, pentru beneficiul salvării sufletului său. Omul, dacă este înțelept, trebuie să se poarte, prin urmare, în fiecare zi ca și când ar trăi deja în Împărăția desăvârșită a lui Dumnezeu!

De ce este rațional să ne comportăm astfel, dacă nu putem totuși percepe cu simțurile Împărăția? Ei bine, Sfântul Pavel are un cuvânt de spus și despre acest lucru. Cheia prin care putem percepe existența Împărăției chiar acum, imediat, este Dragostea, Iubirea! Închinându-i un întreg capitol în I Corinteni (13), Sfântul Pavel nu teoretizează pur și simplu asupra bunurilor Dragostei, ci ne explică o rațiune, o cheie a înțelegerii, a rostului.

Acum putem fi înșelați, pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar la desăvârșirea Împărăției, tot ceea ce este în parte se va desființa. Și noi oamenii, nedesăvârșiți, în continuă devenire pe axa timpului vedem acum ca prin oglindă, dar la sfârșitul vremurilor celor virtuoși, care au înțeles cheia în care să își conducă existența lumească, li se va arăta sfera: vom vedea față către față, vom cunoaște pe deplin, așa cum însuși Sfântul Pavel dă mărturie că a fost cunoscut de Iisus.

Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.

Sfântul Apostol Pavel – 2 Corinteni 12: 3,4

Poți fi în același timp un raționalist, cartezian și totodată un bun creștin? Poți să înțelegi temeiul argumentării lui Thomas Paine, să-i admiri rigoarea cu care-și expune ideile, chiar dacă nu ești de acord cu el și, mai mult, să înveți de la o astfel de personalitate cum poți fi mai bun, deci și un mai bun creștin? Este eronat să mărturisești că imaginea Empireului lui Dante, cerul nevăzutelor lui Dumnezeu și început al Universului nostru cunoscut (de la Big Bang încoace) l-ai înțeles mult mai ușor printr-o noțiune geometrică, și anume aceea a hipersferei¹, a sferei în patru dimensiuni?

Hipersfera lui Riemann. Sursa: Wikipedia

Hipersfera lui Riemann. Sursa: Wikipedia

Ce este până la urmă creștinismul, dincolo de asumarea învățăturii lui Iisus Hristos – Iisus Mesia, Dacă nu și acceptarea rațională a prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume? Iisus, fiul născut din smerita fecioară Maria și crescut de tatăl său pământesc Iosif îndată ce a fost născut în lume, întâmpinat de păstori și venerat de Regii Magi, a început încă din iesle să pună (în lumea noastră) bazele Împărăției Tatălui Său și Dumnezeul nostru al tuturor. De atunci, chiar dacă multora dintre noi li se pare exact contrariul, această Împărăție crește mereu și se întărește, pregătind a doua venire pe norii cerului a împăratului său ceresc, Mesia/Hristosul Iisus.

Despre Împărăția pe care Iisus o clădește în lume au vorbit mulți alții înaintea mea, teologi și învățați, filozofi de calibru ori martiri, oameni simpli sau călugări, dar tot a mai rămas loc și pentru mica mea mărturie. Iar mărturia mea, pe care încerc să o înfățișez într-o suită de câteva articole, este aceea a omului modern, obișnuit să gândească mai degrabă rațional decât dogmatic, să se bazeze pe deducție și silogism și mai puțin pe revelație. Raționalistul poate fi creștin și-L poate iubi pe Iisus Mesia și poate simți aproape palpabilă prezența Împărăției Sale în lume, pentru că mărturiile existenței acesteia sunt la tot pasul!

De ce ne punem întrebări legate de transcedental?

Fotografierea integrala a cerurilor. Imaginea a fost realizata de telescopul spațial european Plank, în prima misiune de fotografiere integrală a universului și a fost integrată timp de șase luni

Fotografierea integrala a cerurilor. Imaginea a fost realizata de telescopul spațial european Plank, în prima misiune de fotografiere integrală a universului și a fost integrată timp de șase luni

Existența noastră rațională nu poate fi separată de transcedental. Nu ne putem explica coincidențele, nu putem înțelege amintirile unor pacienți care își revin din moarte clinică, habar nu avem cum să explicăm unele aprehensiuni la fel cum ne este imposibil să înțelegem viețile sfinților etc.

Încercând să explicăm imaginea universului, așa cum știința ne-o oferă acum prin intermediul radiațiilor cosmice captate de telescopul Plank, ajungem într-un punct apropiat (ante sau post Big Bang, nu contează prea mult) de întrebarea întrebărilor: de ce era nevoie de acel eveniment care să determine detenta care a dat naștere Universului și la ce-a folosit el, care-i este scopul? Omul? Mai mult de atât? Altceva, altcineva?

Evenimente personale sau experiențele unor ființe care ne sunt apropiate ne emoționează și ne determină să ne punem întrebări mult mai intim legate de noi înșine, de rostul nostru, de rolul Providenței în viața noastră, de semnificația micilor miracole pe care le-am trăit sau a unor suferințe pe care ne este dat să le purtăm.

Întrebări ne punem cu toții, unii necontrolat și fără speranță – semn al depresiilor adânci, alții superficial și de pe poziții superioare – crezând că puterea și banii pe care le deținem vremelnic ne scutesc de griji și introspecții, în fine profund și aplicat – iar atunci lumea se deschide în fața noastră aproape miraculos: vedem mai mult, înțelegem mai mult, ne deschidem sufletele mai mult și ajungem să iubim fără să mai așteptăm ceva în schimb.

Indiferent la ce scară și cu ce intensitate ne trăim sentimentul de transcedental, perfect conștient sau doar ca pe-o senzație îndepărtată care abia se ghicește, percepem destul de clar că trăim între două lumi. Și nu mă refer aici la credința că ne ducem viața pe pământ și apoi, după ce murim luăm calea de sus, dacă am fost virtuoși, sau de jos, dacă ne-am lăsat stăpâniți de păcat.

Nu, este vorba de permanenta luptă a unor contrarii în trupul și în mintea noastră, organic asumată și dusă fără răgaz, pentru ca apoi din ea să apară, uneori în decursul a doar câteva minute, fie omul iubitor și milos din noi, fie o fiară pătimașă și nestăpânită ce se manifestă violent, fie ființa rece și calculată sau omul temător și slab – toate fațete ambalate în același corp material.

Lumea de pe pământ sau Împărăția? Cum știm?

Pentru că suntem sfâșiați între diversele forme de manifestare ale ființei noastre, rațiunea ne spune că trebuie să existe cel puțin o succesiune de cauze și evenimente ce se succedă cu repeziciune, într-un mod pe care nu-l putem controla, și care ne obligă astfel se reacționăm: uneori reușim să o facem cu ceea ce este mai bun în noi, alteori eșuăm și oferim din păcate ceea ce avem mai rău în noi. Dar cum se face diferența?

În mod rațional putem gândi această multilateralitate dihotomică încercând să favorizăm, după principiul terțului exclus, ipoteza că trăim pe pământ acum în Împărăția lui Dumnezeu. Această ipoteză pleacă de la studii teologice la care am să mă refer mai pe larg într-un articol viitor; dar deocamdată să reținem că avem nevoie să înțelegem cum anume ar fi dacă am trăi cu toții în Împărăția pe care pruncul Iisus a început să o clădească pentru noi și mai apoi, sacrificându-Se pentru noi pe cruce și înviind ca Mesia a întemeiat-o fără putință de tăgadă.

Și cum să știm ce înseamnă Împărăția dacă nu ascultând Cuvântul, așa cum transpare Evanghelia sa pentru lume?

Predica de pe Munte

Predica de pe Munte

Un tânăr (ne putem imagina un antreprenor de succes din zilele noastre, de ce nu?) îl întreabă pe Iisus cum poate să procedeze pentru a trăi în Împărăția lui Dumnezeu (să aibă viață veșnică). Iar Iisus îi răspunde (Matei, 19:21): Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer, după aceea vino și urmează-Mi. Tânărul (în plină ascensiune cu afacerea sa, plin de succes) ne spune Evanghelia că a plecat întristat, căci avea multe avuții.

Rațional, nu avea probabil niciun sens pentru un tânăr de succes al acelor vremuri (ca și ale vremurilor contemporane), oricâtă dragoste și râvnă i se părea că are în inima sa, să renunțe la absolut tot, la toată munca depusă și la tot succesul obținut. Nu s-ar fi întors el astfel înapoi? Ba da, întocmai, Iisus a și insistat pe această idee: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 18:1).

Viața omului, desfășurată sub semnul timpului (sublunar) poartă în ea semne ale desfășurării, evoluției sale ca om. Să încerci să înțelegi rațional ideea de a te reîntoarce pentru a fi ca la început, ca un prunc, este aproape imposibil. Un fruntaș al iudeilor, ne spune evanghelistul Ioan (3:1), un anume Nicodim, voia la rândul lui să știe ce trebuie să facă pentru viața lui veșnică.

Rabi, a spus el arătând că înțelege perfect poziția și rolul lui Iisus, știm (adică era deja de notorietate în anumite cercuri, lumea se trezea) că de la Dumnezeu ai venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Nicodim este unul din martorii pe care Evanghelia îi citează în favoarea constatării Împărăției care începea să se întemeieze pe pământ. Doar că modul în care continuă discuția îl descumpănește.

Iisus răspunde întrebărilor lui Nicodim, cele rostite și cele nerostite, spunându-i: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:3). Bine, dar un bătrân ca mine, întreabă Nicodim, cum poate el să se nască a doua oară, pentru că rațional nu ne putem gândi că va intra a doua oară în pântecele mamei sale?

De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5), îi destăinuie taina Iisus lui Nicodim, care este încă prea copleșit ca să înțeleagă că ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3:6). Cheia aici este Duhul Sfânt, care vine de la Dumnezeu și care ajută la schimbarea ființei noastre. Dacă ești un om rațional, poți înțelege perfect acest lucru; mai greu dacă preferi să te mărginești la a fi raționalist².

Dacă Împărăția este aici, o putem vedea?

Schimbarea la Față a lui Iisus

Schimbarea la Față a lui Iisus

Și pe când se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea lui albă, strălucind (Luca 9:29) în fața ucenicilor săi, Petru, Ioan și Iacob, pe muntele Tabor, prefigurând strălucirea pe care o primesc ființele care pătrund în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă am fi și noi parte a Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să devenim ființe de lumină pe măsură ce ajungem să o locuim pe deplin? Sau totul rămâne așa cum este acum, fără să ne putem da seama cine a pășit deja în Împărăție și cine nu?

Aceste întrebări nu sunt simple deloc și lor le-am dedicat articolele care vor urma. Dar aș anticipa spunând că avem deja mărturii ale unor sfinți care locuiau fără îndoială Împărăția și care, la fel ca Iisus pe muntele Taborului, se umpleau de lumină atunci când se rugau: Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului și mulți, mulți alții.

Cel dintâi care ne-a oferit un ghid practic, însoțit de explicații detaliate și raționale ale modului în care să ne pregătim noi înșine, cu ajutorul Duhului Sfânt, să devenim locuitori ai Împărăției, a fost Sfântul apostol Pavel. Având privilegiul unei inițieri intense direct din partea lui Iisus Hristos cel Înviat și Înălțat la Ceruri, Saul din Tars a devenit asemeni cu ceilalți apostoli și o autoritate de necontestat în teologia Împărăției, chiar dacă în popor cheile raiului le deține Sfântul Petru.

Mult mai aproape de noi, un om obișnuit, asemeni nouă, doar că dăruit de Sus cu un imens talent poetic, și mă refer la florentinul Dante Alighieri (Durante degli Alighieri), a refăcut drumul descris de Sfântul Pavel în ceruri, pentru a cunoaște Împărăția și a reușit acest lucru după ce s-a transformat, fie și pentru o clipă, într-o ființă de lumină.

Trebuie să avem speranță! Dacă persecutorul Saul din Tars a fost chemat, dacă lui Dante i s-a permis, iar mărturiile amândurora vorbesc despre o Împărăție care deja este aici și al cărei ferment lucrează în lume, cu siguranță este loc și pentru noi, un loc ce ne așteaptă. Și despre cum este acest lucru posibil, permiteți-i raționalistului din mine să dea mărturie și în alte câteva articole viitoare.

Note:

  1. În matematică, hipersfera lui Riemann este un model extins la sferei cu trei dimensiuni la care i se adaugă un al patrulea punct într-o a patra dimensiune, care poate avea orice valoare, de la zero la infinit.

  2. Conf. Dex: (cel) care preconizează sau susține sisteme de gândire, puncte de vedere, judecăți desprinse de realitatea concretă

Vă rog, mă ajutați și pe mine?

12 Aprilie 2019 |
Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea...

Arta de a suferi

19 Martie 2019 |
Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!   În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să...

Și fiul risipitor, și fiul cuminte își au locul în Împărăție

8 Martie 2019 |
Seria de articole care vorbește despre Împărăție ajunge la concluzie. Cunoașterea este infinită în instrumentarul ei, plecând de la cunoașterea în Duh și până la hipersfera lui Riemann. Dar oricât de diferite ar fi uneltele, destinația acestui drum...

Împărăția și epistolele pauline: rațiunea celei de-a doua veniri

8 Februarie 2019 |
”Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea...

Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist

2 Februarie 2019 |
Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Sfântul Apostol Pavel – 2 Corinteni 12: 3,4 Poți fi în...