Regina Ana, soția Regelui Mihai I, s-a născut ca principesă de Bourbon-Parma, la Paris, în 18 septembrie 1923. A fost fiica Principelui René de Bourbon-Parma și a principesei Margareta a Danemarcei și a avut trei frați – Principii Jacques, Michel și André de Bourbon. S-a căsătorit cu Regele Mihai I în 1948, la Atena, și au avut cinci copii. A venit pentru prima dată în România în 1992, urmând ca, din 2001, să aibă reședința oficială la Palatul Elisabeta alături de Regele Mihai. Regina Ana a României s-a stins din viață în ziua de 1 august 2016. Regina Ana a fost o persoană caldă, despre care s-a afirmat, în mai multe cărți, că a avut întotdeauna ceea ce se cheamă la joie de vivre, bucuria de a trăi, chiar și atunci când nu avea un ban.

Anne de Bourbon

A copilărit în Franța, împreună cu cei trei frați ai săi. În 1939, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, familia sa și-a căutat refugiul în Spania, Portugalia și SUA. A urmat școala de artă de la New York, unde a studiat pictura timp de trei ani. În jurul vârstei de 19 ani, Regina a lucrat ca vânzătoare de panglici și flori artificiale la magazinul universal Macy’s pentru a-și câștiga existența, experiență ce a învățat-o o lecție prețioasă – în timp ce există persoane care pot fi foarte politicoase cu tine, altele te tratează ca și cum nu ai exista. De atunci, Ana a fost foarte atentă ca întotdeauna să spună mulțumesc și bună ziua vânzătorilor.

În 1943 cere permisiunea mamei sale să meargă pe front în Europa, sub culorile patriei ei, Franța, iar mama sa acceptă. În septembrie 1943, în vârstă de doar nouăsprezece ani, Ana a pornit la război, mergând în diverse țări pentru a lupta, alături de tatăl și frații săi, pentru o Europă liberă și demnă. În război, în cei doi ani și jumătate pe care i-a petrecut pe front, a avut mai întâi gradul de caporal, apoi aspirant, ulterior fiind avansată la gradul de locotenent. La început, Ana a condus o ambulanță, muncă pe care a considerat-o deosebit de dificilă din cauza faptului că vedea foarte multă suferință – tineri răniți, care nu aveau familii, despre care era cert faptul că urmau să moară. După ceva timp, a devenit șoferul personal al comandatului, făcând curierat.

Regina Ana

Avea 22 de ani când s-a întors din război. În toamna anului 1947 l-a cunoscut, la Londra, pe Regele României, invitat la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britarii, viitoarea Regină Elisabeta a II-a. Ana l-a cunoscut pe Rege în cadrul unui dineu la Ambasada Luxemburgului de la Londra, dineu organizat de vărul acesteia, Jean de Luxemburg. Cum nu ieșise de multă vreme din armată, în loc să facă o reverență, Ana a luat poziția de drepți și l-a salutat lovindu-și călcâiele, ca un soldat. S-a simțit stânjenită imediat, astfel că a părăsit rapid conversația.

Ulterior, Ana și Regele Mihai au mers la cinema împreună – moment în care Alteța Sa l-a învățat pe Rege cum se trăiește simplu, nu într-un palat. Acesta nu știa cum se stă la coadă la cinematograf, cum se cumpără un bilet, cum se plătește la un magazin sau o cursă cu un taxi. La doar o săptămână, Regele i-a cerut mâna. În timp ce Ana era catolică, Regele era ortodox. Mama și soacra acesteia, Regina Elena, au mers împreună să ceară acordul Papei Pius XII, mama Anei ajungând chiar să dea cu pumnul în masă pentru a obține acordul Papei. În cele din urmă, după abdicarea forțată a regelui Mihai, regele Paul al Greciei a invitat cuplul să se căsătorească la Atena, eveniment ce a și avut loc, la data de 10 iunie 1948, la Palatul Regal, unde a participat întreaga Casă Regală a Greciei. Părinții Anei nu au putut participa la nuntă, prințul Erik de Danemarca fiind cel care l-a înlocuit pe tatăl Anei. Întrebată în cadrul interviului dacă nu s-a simțit o victimă sau dacă nu a suferit că nimeni din familia sa nu a participat la nuntă, Ana a răspuns simplu nu, explicând faptul că a fost alegerea sa să se căsătorească cu Regele Mihai. În 1966, cuplul regal și-a reînnoit jurămintele la Monaco, în cadrul unei ceremonii religioase catolice.

Exilul Regelui Mihai I

După nuntă, a început exilul Regelui Mihai și al soției sale. Până la sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit în Vila Sparta din Florența. Anul următor s-au mutat în Elveția. În 1950, cuplul regal s-a mutat în Anglia, unde s-a stabilit până în 1956. În acești ani, Ana a lucrat ca tâmplar, într-un atelier improvizat acasă. În perioada 1956-1976, cuplul a locuit în satul Versoix, în Elveția, în Vila Fantasia.

Regele Mihai și Regina Ana au avut împreună cinci copii. În 1949 s-a născut primul copil al cuplului regal, principesa moștenitoare Margareta. În 1950 s-a născut cea de-a doua fiică, principesa Elena. Trei ani mai târziu, în 1953 s-a născut cea de-a treia fiică, Irina, care nu face parte din linia de succesiune la Coroana României. Cel de-al patrulea copil, principesa Sofia, s-a născut în 1957, iar în 1964 s-a născut principesa Maria, cel de-al cincilea copil al cuplului regal.

Stabilirea în România

Din iubire pentru țara inimii Regelui Mihai I, România, cuplul regal a încercat să revină în țară încă din 1990, însă nu i s-a permis accesul până în 1992, când au făcut o vizită cu caracter privat la invitația arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, Pimen. A fost prima dată când Regina Ana a ajuns în România. În ciuda faptului că după această vizită Regele Mihai I nu a mai primit aprobarea de a reveni  în țară pentru câțiva ani, între 1992 și 1997, Regina Ana a vizitat aproape toate marile orașe ale României.

Regele Mihai I și Regina Ana s-au stabilit definitiv în România în 2001, la Palatul Elisabeta în data de 18 mai și la 1 iunie la Castelul Săvârșin. În 2018, familia regală a fost repusă în posesia Castelului Peleș, oficial, însă cuplul regal a declarat că porțile castelului vor rămâne mereu deschise românilor.

Regina Ana s-a stins din viață la data de 1 august 2016, în Elveția. Trupul neînsuflețit al acesteia a fost adus în țară, iar la 13 august au avut loc funeraliile acesteia la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Pe parcursul vieții sale, Regina Ana a oferit un singur interviu unui jurnalist român. Este vorba de interviul acordat Eugeniei Vodă, pentru emisiunea Profesioniștii, difuzată pe TVR. Mai jos, câteva pasaje din ediția de colecție, în care poate fi admirată simplitatea, noblețea și căldura Majestății Sale Regina Ana de România. Interviul integral realizat de Eugenia Vodă cu Regina Ana a României poate fi vizionat aici.

Declarațiile Reginei Ana a României:

• „Sunt o femeie normală, care a avut bucuria, fericirea de a se căsători cu un om extraordinar, regele Mihai de România. Sunt fericita să fiu soția Sa, totuși, tot acest protocol și tot /…/ nu îl înțeleg.”
• „Calitatea pe care o prefer la un bărbat aș spune că este onestitatea. La o femeie – să fie sinceră.”
• „Îmi plac oamenii sinceri. Trebuie să te porți cum ți-e felul.”
• „Sunt fericită unde mă aflu. Nu am nevoie să-mi imaginez fericirea, sunt fericită.”
• „Știți, munca vă conferă libertate. Dacă nu munciți, ce faceți, ieșiți, vă plictisiți. Dacă aveți un serviciu, sunteți fericit. /…/ Munca este ceva important.”
• „O doamnă adevărată o cunoști imediat pentru că e umilă, modestă.”
• „Să faci ceva în viață, despre asta este vorba. Ne-au învățat să muncim. Mama și tata au fost niște oameni extraordinari.”
• „Sunt multe lucruri care nu-mi plac, dar pe primul loc sunt oamenii îngâmfați, cu nasul pe sus. Care-i privesc pe ceilalți de sus.”
• „Este mai ușor să fii dezordonat decât ordonat. Să fii ordonat, este o disciplină și eu n-am această disciplină. Și atunci prefer să fiu dezordonată.”
• „Nu neapărat să te distrezi, dar să trăiești fiecare zi. Asta este deviza mea. Nu te gândi la ziua de mâine. Până mâine mai e… Ziua de ieri a trecut, să trăim ziua de azi. Și azi păstrez această deviză. Nu știi niciodată ce o să se întâmple. “O să vedem mâine”, se poate spune. Dar întotdeauna cu un imens semn de întrebare. O să vedem… Oare o să vedem, sau nu? Azi știm, pentru că trăim clipa.”
• „E foarte greu să pierzi o țară. Gândiți-vă, pierzi totul! Când îi văd astăzi pe bieții refugiați, mi se pare ceva îngrozitor. Azi vezi refugiați peste tot în lume. Să pierzi totul! Nu mai ai rădăcini… Pentru că rădăcinile sunt în țara ta. E foarte greu… Ce bucurie a simțit (Regele Mihai I) când s-a putut întoarce aici, în România, țara inimii lui…”
• „Era alegerea mea. Dacă iubești pe cineva, e alegerea ta. Alegerea mea era regele Mihai. Deci m-am măritat cu regele Mihai!”
• „Văd oameni mergând abătuți, cu un aer învins. Ei nu știu să privească viața. Viața poate fi foarte frumoasă. Critic oamenii care nu știu cât de fericiți sunt.”
• „Eu sunt soția unui rege!”
• „Ne vorbea despre România, patria lui, în fiecare zi, mie și copiilor. Deci e un om care a fost mereu aici! Și care va rămâne mereu aici! Sunt mândră să-i fiu soție și cred că pot privi acolo sus și pot spune: Doamne, îți mulțumesc!.”

Bibliografie: www.casamajestatiisale.ro, www.eugeniavoda.ro

Sursă fotografii: Fundația Regală Margareta a României, Știri TVR

În ianuarie 1897 se năștea Ana Aslan, cea care avea să descopere secretul tinereții. Medic specialist în gerontologie, inventatoare Gerovital H3, Ana Aslan a determinat numeroase celebrități să vină, în perioada comunismului, la București pentru a obține tinerețe fără bătrânețe. Nume sonore precum Salvator Dali, Charles de Gaulle sau John F. Kennedy se numără printre clienții săi.

Începuturi

Mezina unei familii de intelectuali brăileni, în timp, averea familiei s-a diminuat, din cauza pasiunii tatălui său pentru jocurile de cărți. În ciuda acestui viciu, educația celor patru copii a reprezentat în permanență o prioritate pentru familia Aslan. În timp ce Bombonel și Sergiu, frații Anei, au devenit ingineri chimiști, sora mai mare, Angela, era deosebit de talentată la pictură.

Momentul în care tatăl său de stinge din viață după o grea suferință în 1910, când Ana avea doar 13 ani, o marchează profund pe aceasta. Ulterior, acesta a fost unul dintre motivele care au determinat-o să studieze gerontologia, alături de interesul pentru a înțelege bătrânețea, dar și ambiția de a găsi secretul tinereții. La scurt timp după moarte tatălui, familia se mută la București, unde Ana își continuă studiile la Școala Centrală.

Deși inițial și-a dorit să devină pilot, din admirație pentru zborurile lui Aurel Vlaicu, după ce a studiat anatomia în clasa a VIII-a a decis că vrea să devină medic, meserie considerată nepotrivită la acea perioadă pentru o femeie. Familia acesteia s-a împotrivit. Ana, în schimb, a refuzat să mănânce trei zile, în semn de protest, dar și pentru a-și demonstra determinarea de a-și urma visul. Începe, așadar, studiile la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din București în 1915, finalizându-le în 1922.

Pe perioada studiilor, lucrează în spitale, pentru a se putea întreține. Mobilizată ca studentă la Iași, în timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a îngrijit bolnavii din spitalele militare din secțiile boli contagioase și, ulterior, lucrează în Secția de chirurgie, avându-l mentor pe Toma Ionescu, întemeietorul școlii de chirurgie din România. Revine în București în 1919, unde lucrează cu prof. Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie.

Rezultatul obținut la examenul de medic intern o clasează pe prima poziție din lista de 32 de concurenți. După absolvirea facultății, Ana Aslan devine preparator la Clinica II din București, condusă de Daniel Danielopolu. Sub îndrumarea acestuia, finalizează lucrarea de doctorat cu titlul Cercetări asupra inervației vasomotoare, la om.

În anii ce au urmat, Ana Aslan activează în cadrul Spitalului Filantropia, la Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București și la Spitalul CFR. Timp de 4 ani, în perioada 1945-1949, este profesor la Clinica Medicală din Timișoara – istoria o clasează drept prima femeia cardiolog și profesor de clinică medicală.

Primele rezultate

Primele rezultate care i-au dat curaj au fost obținute la Timișoara, când, în aprilie 1949, din postura de profesor de clinică medicală a tratat un student la medicină care avea artroză acută și avea dureri de mai bine de trei săptămâni.

„Foloseam deja procaină, a cărei acţiune vasodilatatoare şi de reglare a sistemului nervos vegetativ fusese descrisă de Claude Leriche, în afecţiunile circulaţiei periferice şi în arterite. Posibilitatea de a o utiliza în afecţiunile reumatice mă obseda de multă vreme. I-am cerut permisiunea tânărului de a-i administra 10 cc soluţie procaină 1% în artera femurală. După câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul. Am continuat să-i administrez procaină; după câteva zile a putut părăsi spitalul”.

Ana Aslan

Rezultatele obținute au determinat-o pe Ana Aslan să demareze cercetările sale. Se întoarce la București unde prezintă rezultatele unui alt mentor, reputatul endocrinolog C.I. Parhon, care vede în Ana Aslan potențialul de cercetător. Ulterior, Ana renunță la carierea universitară și se concentrează pe continuare cercetărilor într-un cămin de bătrâni.

În ianuarie 1952 este creat primul institut de geriatrie din lume, condus inițial de C.I. Parhon, iar ulterior, din 1958 până la moartea sa, de Ana Aslan.

În cadrul unei întâlniri ținute la Academia Română, C.I. Parhon a semnalat diferența între vârsta biologică și vârsta cronologică. Ana Aslan a continuat, cu hotărâre, opera lui Parhon, demonstrând că este posibil ca o persoană în vârstă să aibă o viață sănătoasă și activă.

Astfel, în 1958, în cadrul institutului de geriatrie, a fost înființată secția de gerontologie socială, care avea un scop foarte bine definit: studierea bătrâneții din punct de vedere medical, social, economic, psihologic și demografic, cu obiectivul de a fundamenta o politică socială în favoarea vârstnicilor.

Secretul tinereții

În mai 1951, un grup de 14 bătrâni cu afecțiuni reumatice precum artroze, artrite și poliartrite reumatoide și 7 voluntari au devenit grupul de cercetare pe care Ana Aslan îl studia. Acestora li s-a administrat un tratament injectabil cu procaină. Rezultatele au fost grozave: pe lângă efectele benefice în tratarea bolilor reumatice, procaina a îmbunătățit de asemenea și starea generală și memoria bătrânilor. Ana Aslan s-a supus tratamentului la rândul său, pentru a cunoaște și înțelege efectele acestuia.

Rezultatele cercetării au fost prezentate într-un studiu semnat de Ana Aslan și C.I. Parhon, publicat de Academia Română în 1955. Acestea au fost detaliate inclusiv în cadrul unor congrese internaționale, însă au fost întâmpinate cu rezerve, din cauza faptului că erau obținute de o femeie dintr-o țară de est. Cu toate acestea, specialiștii care au testat medicamentul, au confirmat concluziile cercetării.

După ce tratementul a fost testat pe 7.600 de pacienți, Ministerul Sănătății a omologat Gerovital H3 în 1957, medicamentul care avea puterea de a întârzia procesul de îmbătrânire. Industria farmaceutică a primit aprobarea de a-l produce în masă sub formă de fiole, urmând ca din 1962 să poată fi produs sub formă de drajeuri, cremă terapeutică și loțune capilară. În următoarele trei decenii, tratamentul a fost brevetat în peste 30 de țări, devenind cunoscut în întreaga lume.

În 1960 Ana Aslan începe cercetările pentru un nou produs eutrofic, care, pe lângă procaină, conținea și un factor activator și antiaterogen, produs folosit pentru îmbunătățirea sistemului nervos și cardiovascular. Obține în 1980 brevetul de inventator pentru Aslavital alături de I. Polovrăgeanu.

Gerovital H3 și Aslavital sunt mărci înregistrate, fiind garantate cu marca olografă a Anei Aslan. Peste 154 de țări au înregistrat cele două branduri, fapt ce subliniază succesul acestora.

În căutarea tinereții  

Statisticile arată că în perioada 1975-1989 aproximativ 5-10% dintre turiști veneau în țară pentru tratamentul cu Gerovital. Personalități de pe tot globul se numără printre cei tratați: Salvator Dali, Charlie Chaplin, Indira Gandhi, Charles de Gaulle, Mao Zedong și mulți alții.

De-a lungul vieții, Ana Aslan a ținut conferințe în 57 de țări și a primit 81 de premii, titluri și distincții.

La 20 mai 1988, la 91 de ani, Ana Aslan s-a stins din viață la spitalul Elias. Nu a avut moștenitori, astfel că toate bunurile sale au intrat în patrimoniul statului. Din 5 august 1988, 145 de piese din metale prețioase – disctincții, bijuterii și alte piese de artă decorativă, au fost păstrate de Banca Națională a României, bunuri pe care, în 1991, banca le-a achiziționat.

Sursă: BNR

Sursă foto: Facebook Institutul național de geriatrie si gerontologie Ana Aslan, BNR, Wikipedia

“Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, grăia George Călinescu la dispariția lui Mihai Eminescu. Astăzi, la 131 de ani de când “Luceafărul poeziei românești” a plecat dintre noi, descoperim o latură mai puțin cunoscută publicului larg.

Ultimele clipe într-o lume efemeră

În 1889, lungit pe un pat metalic în sanatoriul doctorului Șuțu, Mihai Eminescu își trăiește ultimele clipe. Cu un gest tacticos, ce trăda o stare acută de epuizare, poetul îi cere medicului de gardă un ultim favor, mai precis un pahar cu lapte și o vorbă bună. După un timp, vizeta se deschide, iar medicul strecoară sfios băutura albicioasă. Un oftat amarnic acompaniază ultimele cuvinte ale poetului: “Sunt năruit!“.

Pe 15 iunie 1889, ceasornicul din cameră bate ora patru dimineața. Întins pe spate, cu ochii fixați în tavan, Eminescu își dă ultima suflare. Medicii socotesc drept cauză oficială a morții stopul cardio-respirator provocat de o intoxicaţie cu mercur. Unii specialiști merg mai departe și spun că scriitorul a fost victima unui nebun ucigaș care l-ar fi lovit cu o scândură în moalele capului. Au trecut 131 de ani de atunci, iar în ciuda explicațiilor oferite de diverși eminescologi, decesul rămâne învăluit în mister.

Este prohodit la biserica Sfântul Gheorghe. Scriitorul Grigore Ventura ține un discurs, apoi carul funebru pornește pe traseu. Prima oprire este la Universitate, unde gazetarul Dimitrie Laurian rostește o nouă alocuțiune în cinstea Eminului. Cortegiul traversează Calea Victoriei, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă, actualul Bellu. Sicriul este purtat de patru elevi ai Școlii Normala de Institutori din București, apoi coborât în groapă.

Fotbalist de clasă și înotător desăvârșit

Bogăția operei literare și profunzimea ideilor, au făcut din Mihai Eminescu o conștiință națională. Mai puțin cunoscut este zelul cu care se dedica sportului. Fie că vorbim de fotbal, înot, șah sau ridicatul greutăților, Eminescu își lăsa mască privitorii. Colegul și prietenul Teodor Stefanelli, scriitorul Ștefan Cacoveanu, dar și criticul George Călinescu, depun mărturie despre apetitul sportiv al poetului.

Între 1865 și 1869, Mihai este elev al Liceului German din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal din Ducatul Bucovinei. Apropiații îl vedeau adesea pe terenul de fotbal unde dovedea reale calități pentru jocul cu mingea. Se pare că Eminescu a deprins tainele sportului rege de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenței. Meciurile aveau loc pe “toloaca“ Cernăuțiului. Acolo se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale “studenţilor” gimnazişti. Iată ce spune Theodor Stefanelli despre confruntările de odinioară: ”Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur Mare şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea“.

Pe la 16-17 ani, balta de la Ipotești și Prutul de la Cernăuți, i-au slujit dept bazin de antrenament. Nimeni nu se putea ține după el, era ca peștele în apă. Dibăcia Eminului întrece orice limite și stârnea admirația pe loc. Ștefan Cacoveanu mărturisea: “Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea“.

Gimnastică la mănăstire, apoi șah în spital

Eminescu era foarte grijuliu cu aspectul său fizic. Îi plăcea să facă sport în natură și să se întreacă cu cei tineri. Mărturie stau escapadele sportive de la Mănăstirea Văratec. Maica Epraxia care l-a cunoscut în adolescență pe scriitor, depune următoare mărturie: “Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» (gantere, greutăţi)“.

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimnastică și ridica greutăți

Un om de o asemenea dimensiune culturală nu putea să neglijeze sportul minții. În 1884, sănătatea îi joacă feste și este internat la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. “Era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucînd şah”, spune George Călinescu în lucrarea “Viața lui Eminescu“.

Surse: 1) George Călinescu ,“Viața lui Eminescu“; 2) Theodor V. Stefanelli ,”Amintiri despre Eminescu”.

Ion Gheorghe Duca era fiul inginerului Gheorghe Duca, fost director al CFR și al Școlii de poduri și șosele, și al Luciei Ghica. Născut în București, în decembrie 1879. A fost ucenic al lui Ionel Brătianu și a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia. Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, devenind deputat, ministru, președinte al PNL și președinte al Consiliului de Miniștri. A fost asasinat în decembrie 1933 la Sinaia, la vârsta de 54 de ani.

Studii

În 1897 a absolvit Liceul „Sfântul Sava”. Apoi pleacă la Paris unde își obține doctoratul în drept, cu lucrarea Les societés coopératives en Roumanie (1902). Face parte dintre intelectualii care au înființat cercetășia în România, în 1913.

Deputat, Ministru, Premier

Cariera lui IG Duca se conturează foarte rapid după întoarcerea de la studii, pe următoarele coordonate:

• Ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea.
• Director al Casei Centrale a Băncilor Populare.
• Devine membru al Partidului Național Liberal, iar în 1907 este ales deputat de Vâlcea. Avea vârsta de 28 de ani.
• A fost numit director al oficiosului liberal „Viitorul”.
• La numai 35 de ani, este numit la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice (4 ianuarie 1914).
• Devine Ministru de Externe în 1922. A fost vicepreședinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor.

Duca a fost un puternic susținător al Micii Antante, formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia, care avea drept scop să se opună politicii iredentiste a Ungariei de după Primul Război Mondial.

Conflictul cu Carol al II-lea

La întoarcerea în țară a principelui Carol al II-lea, în 1930, liberalii conduși de IG Duca au fost singurul partid care s-a opus restaurației. Liberalii au adoptat rapid o rezoluţie prin care condamnau energic atitudinea ezitantă și lipsită de principii morale a principelui. În schimb, Carol a reușit să atragă de partea sa pe toți ceilalți lideri politici, profitând de divergențele existente pe scena politică. Deși reușește să devină rege, Carol II are în IG Duca un oponent permanent, care va critica pe față derapajele autoritariste ale monarhului.

Conflictul cu mișcarea legionară

În noiembrie 1933, regele Carol II i-a cerut lui Duca să devină prim-ministru. Urmează o perioadă grea, în care se apropiau alegerile. Duca ia decizii menite să tempereze excesele legionare, dar acestea îi creează mulți dușmani. Pe 9 noiembrie, în plină campanie electorală și cu puțin timp înainte de a participa la alegeri ca partid legal constituit, Legiunea Arhanghelului Mihail este scoasă în afara legii. Numeroși legionari sunt uciși în timpul ciocnirilor care au urmat între aceștia și forțele polițienești. De asemenea, au fost făcute multe arestări și au fost făcute descinderi la sediile și la domiciliile membrilor Gărzii de Fier. În cele din urmă, alegerile au avut loc, iar partidul câștigător a fost Partidul Național Liberal.

Asasinarea

La două zile după alegeri, IG Duca este chemat de Carol II la Sinaia, pentru o ședință în care subiectul principal era destituirea Guvernatorului Băncii Naționale. Ședința a avut loc pe 29 decembrie după-amiaza, după cum are programat. Seara, primul-ministru s-a îndreptat spre gară, dar fără să fie însoțit de cei 8 polițiști din garda personală, așa cum obișnuia în Capitală. Automobilul oprește destul de departe de peron. Duca se îndreaptă către locul în care trebuia să urce în vagonul guvernamental. În fața lui explodează, fără niciun motiv aparent, o petardă care produce zgomot și fum. Premierul se sperie, are un moment de panică, iar în acea clipă un tânăr îl prinde de umăr și trage asupra lui o rafală de cinci gloanțe. IG Duca nu  avut nicio șansă să scape cu viață, a murit pe loc. Ucigașul este prins imediat, alături de complicii săi, și este deconspirat ulterior drept legionar. Avea să declare că atentatul era pregătit de mai multă vreme.

IG Duca este unul dintre cei trei prim-miniștri ai României care au fost uciși în timpul mandatului, alături de Barbu Catargiu (1862) și Armand Călinescu (1939). După asasinat, România a intrat într-o epocă în care totalitarismul a dominat scena publică prin teroare. Era deci sfârșitul epocii de democrație și înflorire a țării noastre care începuse odată cu venirea la București a lui Carol I.

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

Un nabab în București, așa a fost văzut de către contemporanii săi Gheorghe Grigore Cantacuzino. Adică un om foarte bogat, influent, puternic, care și-a construit trei palate (foto deschidere), dintre care unul este până astăzi una dintre cele mai frumoase și somptuoase clădiri din București. A fost parlamentar, ministru, prim-ministru și primar al Capitalei.

Viaţă personală

Născut pe data de 22 Septembrie in 1832 Bucureşti. Gheorghe Grigore Cantacuzino este fiu de vornic și a primit prin naștere rangul nobiliar de prinț. Era descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu și provenea și din vestita familie princiară bizantină a Cantacuzinilor. S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, iar după decesul acesteia s-a recăsătorit. A avut şapte copii.  A murit pe data de 23 Martie 1913, la vârsta de 81 de ani.

Studii

Primele studii le-a facut la București. Ca orice tânăr din familiile boiereşti a continuat studiile la Paris unde a obţinut bacalaureatul, iar apoi a urmat Facultatea de Drept, devenind doctor in ştiinţe juridice în 1858.

Împotriva lui Cuza

A participat activ la coaliţia politică care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României (1866).

Deputat, Senator, Primar și Prim-Ministru

• A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constitutiei.
• A fost primar al Bucureștiului în două mandate. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost ridicarea monumentului denumit Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I. În timpul său se ajunge ca rețeaua de tramvai să măsoare 14 km de linie.
• A deținut în două rânduri funcția de ministru de Interne (1899-1900 și 1904-1907) și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri.
• Ministru al Lucrărilor Publice (1873-1875) și ministru al Justiției (1870).

„Socrul meu care se mândrea cu acest cavou mai mult încă decât cu celelalte case ale sale, tot orgoliul neamului, ne destinase fiecăruia un loc” (Maruca Cantacuzino, despre cavoul familiei)

Milionarul excentric

Este cel mai bogat român de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind cunoscut atât pentru formidabila sa avere, cât şi pentru cheltuielile sale, fapt pentru care şi-a atras renumele de „Nababul”. 

Palatele Nababului

Și-a construit trei palate și un cavou:

• Palatul din Floreşti, Prahova, cunoscut sub numele de Micul Trianon (început în 1911). A avut drept model palatele de la Versailles și, ca să adauge un plus de grandoare, și-a dorit să aibă acoperișul placat cu galbeni din aur. Construcția palatului nu a fost niciodată încheiată. A fost una dintre primele clădiri la care s-a folosit betonul armat.
• Castelul Cantacuzino de la Buşteni, inaugurat cu fast în anul 1911. Astăzi, în acest castel funcționează un restaurant, iar astfel clădirea este una dintre cele mai vizitate clădiri de pe Valea Prahovei.
• Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din Bucureşti, care a fost inaugurat în 1903. Astăzi clădirea găzduiește Muzeul Enescu. De altfel, George Enescu și soția sa au locuit aici.

Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost înmormântat cu onoruri militare în somptuosul cavou pe care l-a construit în timpul vieții și despre care nora lui, Maruca, scria: „Socrul meu care se mândrea cu acest cavou mai mult încă decât cu celelalte case ale sale, tot orgoliul neamului, ne destinase fiecăruia un loc”.

Moștenire 

A rămas în amintirea oamenilor prin statura sa de mare aristocrat. A fost numit de Nicolae Iorga drept ”ultimul mare boier”. Iar artiștii români s-au bucurat adesea de aprecierea și sprijinul lui. Un bun exemplu este Nicolae Grigorescu, căruia Nababul i-a plătit nu mai puțin de 8.000 de galbeni pentru un tablou, echivalentul a 90.000 de euro astăzi.

În iunie 1862, într-o seară cu nimic deosebită, două focuri de armă au răsunat în București. Și nu oriunde, ci sub clopotnița Mitropoliei, la ieșirea din incinta Adunării legislative a României. Chiar și asta ar fi fost ușor trecut cu vederea, dacă numele celui ucis de focurile de armă n-ar fi fost atât de sonor: Barbu Catargiu, prim-ministrul Guvernului.

Viață personală

S-a născut în 1807. Provenea dintr-o familie bogată, era descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu. A murit în 1862, la 55 de ani, asasinat. S-a căsătorit cu o rusoaică și au avut un singur copil.

Studii

A călătorit mult în străinătate, unde a studiat drept, filozofie, istorie, litere. Cea mai mare parte a studiilor a făcut-o la Paris. A făcut călătorii de documentare în Austria și Anglia.

Opțiuni civice

A refuzat să ia parte la Revoluția pașoptistă. Era conservator, susținea drepturile marii boierimi, care de altfel l-a și susținut în carieră. Rezerva sa față de Revoluție i-a adus mari dușmani: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Eugeniu Carada. A devenit membru al Adunării Obștești la doar 35 de ani, dar ulterior a refuzat să ia parte la Divanurile Ad-Hoc.

Prim-ministru

Fusese director al Departamentului Dreptății, iar apoi ministru de finanțe. Totuși, în 1859, a susținut la tronul Țării Românești pe adversarul lui Cuza. Ulterior, după dubla sa alegere, Al. I. Cuza l-a numit în 1862 pe Barbu Catargiu în funcția de prim-ministru, dar nu datorită vreunei simpatii, ci pentru că B. Catargiu era șeful Partidului Conservator, cel mai bine reprezentat în parlament. El a devenit deci șeful primului guvern pentru cele două principate unificate și recunoscute ca atare de puterile străine. A ocupat însă funcția doar din ianuarie până în iunie.

Plănuita reformă agrară a lui Barbu Catargiu

În contradicție cu mișcările de emancipare a clasei țărănești, Catargiu plănuia o reformă agrară care proteja interesele boierimii. Provenind dintre marii aristocrați munteni, opțiunea sa nu putea fi decât în favoarea lor. Catargiu era liderul conservatorilor și avea o susținere temeinică în Adunarea legislativă, care de altfel era plină de mari proprietari de pământuri. Or, legea agrară gândită de Catargiu intenționa tocmai evitarea împroprietăririi țăranilor cu  pământurile pe care le munciseră până atunci și formarea unor loturi comune pentru ei, cu o suprafață limitată corespunzătoare pentru fiecare familie.

Asasinarea

Situația politică era tensionată, cu marii proprietari apărându-și latifundiile și cu opoziția politică militând pentru drepturile țărănimii. Pe acest fundal, în seara de 20 iunie 1862, după o sesiune parlamentară dificilă, Barbu Catargiu iese din clădirea Adunării. În mod surprinzător, trăsura sa nu este în fața clădirii. Este invitat în trăsura lui Nicolae Bibescu, șeful poliției, un personaj cu o reputație îndoielnică. În lipsă de alternative, Barbu Catargiu urcă în trăsura descoperită a colonelului Bibescu, iar vehiculul a început să coboare Dealul Mitropoliei, spre ceea ce astăzi este Piața Unirii. După doar câteva zeci de metri, trăsura a trecut pe sub clopotnița care închidea incinta. În acele secunde, se aud două focuri de armă. Un glonte l-a lovit în plin pe prim-ministru, omorându-l pe loc. Al doilea glonte îi era destinat lui Bibescu, dar și-a ratat ținta.

În Piața Unirii a fost ridicat un grup statuar în amintirea asasinării lui Barbu Catargiu

Suspecții și vinovații

Peste 200 de persoane au fost arestate în legătură cu uciderea lui Barbu Catargiu. Circumstanțele făceau ca suspecții să fie în număr foarte mare: adversarii politici ai lui Catargiu erau deosebit de numeroși. În aceste condiții, a fost imposibil să se identifice vinovatul. Cele mai multe bănuieli se îndreaptă spre un personaj numit Gheorghe Bogatti, care avea o condiție socială foarte joasă înainte de asasinat, iar după eveniment a fost promovat de Cuza într-o favorabilă funcție publică, deși aparent nimic nu-l recomanda. Totuși, s-a speculat enorm referitor la complicități, iar lista celor implicați sau bănuiți de implicare este nesfârșită. Ea îl cuprinde chiar și pe Alexandru Ioan Cuza, ale cărui relații politice cu Barbu Catargiu nu au fost cele mai fructuoase.

Moștenire politică

Legea agrară a trecut prin Adunarea legislativă în forma dorită de Catargiu. Totuși, deși a fost votată, ea nu a fost ulterior promulgată de Cuza.

Ne-am propus să parcurgem câteva repere din biografia Monicăi Lovinescu, dar mai cu seamă să prezentăm modelul pe care ea l-a oferit: modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist, modelul de exprimare a adevărului curat. Partener de evocare este Angela Furtună, scriitor și eseist, artist vizual și promoter cultural.

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

Începem cu anul 1947. De sărbătoarea Sfintei Marii, 8 septembrie, Monica Lovinescu pleacă din țară. Unde se duce?

Este momentul când Monica pleacă la Paris, pentru a face un doctorat, cu o bursă franceză. Nimic nu prevestea catastrofa care avea să vină, bolșevizarea și căderea Cortinei de Fier și în România. Acești tineri plecați la Paris sunt surprinși, așadar, de o lucrare a răului absolut în istorie, ascensiunea și irepresibila stăpânire a regimului bolșevic în România. Monica trece, așa cu își amintește, printr-o anumită depresie pentru că nu ar fi dorit să-și abandoneze țara și mama, însă nu are ce face și în primăvară lui 1948 cere azil politic în Franța, urmând tot traseul care de acum este cunoscut.

Ce se întâmplă acum cu cariera ei?

Este obligată să renunțe la frumoasa ei carieră de scriitoare, de traducătoare, de om de teatru, de cronicar, și să se dedice jurnalismului activ ca militant, să se implice ca unul dintre puținii români care au avut această vocație, acest curaj, de a fi ”intelighenția”, adică intelectualul cu discurs civic, dezavuând regimul comunist de la microfon, fie de la Radio Paris, fie de la Radio Europa Liberă, devenind un militant, un soldat pentru apărarea libertății poporului ei.

Prin emisiunile Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural

De altfel, prin emisiunile acestea, cunoscute de acum, ”Teze și antiteze la Paris” și ”Actualitatea culturală românească”, difuzate la Europa Liberă începând din anul 1962, s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural, important pentru descrierea istoriei.

După cum se știe, în țară, Europa liberă se asculta la volum redus și cu perdelele trase. Prin vocea inconfundabilă a Monică Lovinescu elita intelectuală românească se simțea cumva răzbunată. Se pronunțau nume, idei, convingeri culturale și politice interzise.

Pe calea undelor radio, prin aceste cronici literare, comentarii, interviuri, mese rotunde, analize politice, societatea românească era mereu raportată la fenomenul european și universal, cu un impact uluitor asupra civilizației românești. Se poate spune că astfel, în dictatură, în perioada Războiului Rece, s-a desăvârșit singura cale de sincronizare și de menținere a unității naționale, spirituale și culturale. Am putea spune, fără a greși, că spiritul critic liber ca și politologia românească post-decembristă s-au născut odată cu aceste emisiuni ale Monicăi Lovinescu la radio.

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

Revoluția a adus și o ”dezvăluire” a operei scrise a Monicăi Lovinescu. O reașezare a ei în viața culturală românească.

Da, opera ei a fost editată după 1990, grație eforturilor editurii Humanitas. Au apărut toate textele memorialistice, jurnalele, volumul ”La apa Vavilonului”, interviurile cu celebritățile epocii, în special figurile remarcabile ale Interbelicului. Importanța personalității Monică Lovinescu pentru viața culturală românească o vedem și în 2008, anul când se stingea. Să ne amintim că a fost un veritabil seism când s-a dat vestea că pe 20 aprilie murea, la vârsta de 85 de ani, într-un spital parizian. Să ne amintim că slujba în memoria marii scriitoare a fost oficiată în capela ortodoxă românească din Paris de 4 preoți, alături de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale.

Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării

După incinerare, urna cu rămășițele pământești, împreună cu cea a soțului, decedat cu doi ani mai devreme, au fost aduse în țară cu o aeronavă trimisă de președinția țării și în aeroport au fost întâmpinați cu onoruri militare. Apoi a urmat un eveniment de comemorare la Ateneul Român, în prezența președintelui țării. Ceremonialul a continuat la Casa Lovinescu, celebra reședință unde s-a ținut pe timpuri Cenaclul Sburătorul, întâlniri care puneau la cale literatura română. Înmormântare avut loc pe 16 mai la Fălticeni, în  cimitirul Grădini, acolo s-a întâlnit cu urna tatălui, E. Lovinescu, cu urna ce conținea cenotaful de la închisoarea Văcărești, din groapa comună unde a fost îngropată mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, cu urnele verilor ei Anton Holban, Vasile Lovinescu, Horia  Lovinescu. În sfârșit, toți se întâlneau, într-o liniște, într-o mare flacără a spiritului românesc, a conștiinței geniului acestui popor. Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării. Au fost multe încercări în a se planta urna cu rămășițele pământești; urna ca un sicriu și nu ca un sarcofag, nu un mâncător de trup, ci un depozitar  al viitoarei întâlniri a trupului cu Duhul Sfânt.

 La începutul anului 2018 a apărut ”Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale depuis 1945”, proiect derulat în Franța de Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile L’Institut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques. În această lucrare găsim și numele Monicăi Lovinescu.

O mare realizare românească. Trăiesc și o mare bucurie personală, închei astfel o etapă în încercarea ca această mare figură a istoriei noastre să nu se stingă. Să nu uităm că Monica Lovinescu ne va rămâne câtă vreme pedagogia memoriei va fi bine condusă. Va rămâne ca o figură în care analiza intelectuală s-a îmbinat cu acțiunea civică și aceasta poate să fie o platformă de model pentru intelectualii de astăzi. Ea a luptat pentru firescul omenesc, pentru dreptul la memorie și la demnitate, susținând acele concepte de est-etic și de asimetrie a indulgenței prin care, de fapt, este recunoscută ca singurul critic literar român cu adevărat liber și care a avut o activitate constantă pe parcursul a trei decenii.

Am pornit în dialogul nostru de la ideea de a demonstra în portretul Monicăi Lovinescu modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Aș vrea să aducem în discuția noastră și un episod din 1977, în ajunul sosirii lui Paul Goma la Paris.

Atunci Monica a fost ținta unui atentat organizat de regimul ceaușist, care a trimis un comando cu agenți palestinieni să o intimideze, să o reducă la tăcere. A fost bătută cu sălbăticie în apropierea casei sale. Ordinul era să nu mai poată vorbi. A ajuns în spital în comă. Cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză.

Spunea Monica Lovinescu: ”adevăratul curaj este cel fără speranță”…

Tot ce anunța Monica Lovinescu în urmă cu niște ani, fie din perioada exilului și de la radio Europa Liberă, fie după aceea când a mai avut ieșiri în public sau prin jurnale, se adeverește. Ea spunea cândva că această criză a valorilor se va agrava. Și iată că noi vedem astăzi că a avut dreptate: spațiul axiologic este puternic compromis iar lucrul cel mai grav pe care ea l-a intuit și l-a anunțat mereu a fost radicalizarea discursului, ascensiunea discursului urii, fărâmițarea coerenței intelectuale. Și iată noi vedem astăzi deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, vedem resurecția discursului doctrinar al stângii radicale, într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află încă la începuturi.

MONICA LOVINESCU – REPERE DIN BIOGRAFIE

• S-a născut la 19 noiembrie 1923. A murit pe 20 aprilie 2008, la 85 de ani.
• Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu;
• Verișoara prozatorului Anton Holban, scriitorului Vasile Lovinescu şi dramaturgului Horia Lovinescu;
• A publicat încă de la vârsta de 8 ani. Debutul a fost cu un basm în revista „Dimineaţa copiilor”, iar la cinsprezece ani a publicat proze scurte în „Vremea” şi „Kalende”;
• În 1947 a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez. Un an mai târziu a solicitat azil politic, alegând exilul. Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autorităţile comuniste. A murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună;
• La Paris, a publicat articole de critică şi istorie literară românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză;

Perioada Europa Liberă

• Din 1962, a început colaborarea cu Radio Europa Liberă, remarcându-se ca unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai regimului comunist de la Bucureşti.
• Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Locuința lor pariziană a fost locul ”marilor întâlniri” pentru figurile importante ale exilului românesc și pentru elita intelectuală românească ce a ajuns în vizită la Paris (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban, Paul Goma)
• Memorialistica Monicăi Lovinescu cuprinde un jurnal, publicat în 6 volume, completat de „La apa Vavilonului”.
• Cărțile sale au fost publicate după 1990 de editura Humanitas.
• ”Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său, Monica Lovinescu a donat-o fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, casa din Paris a fost donată statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.
• A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

Emil Hurezeanu, despre Monica Lovinescu

”Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.”

Horia Roman Patapievici despre Monica Lovinescu

„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în pușcărie și știind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată și mutilată de către un regim certat cu umanitatea și cu adevărul, Monica Lovinescu a înțeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizați în numele lui.

Mama Monicăi Lovinescu (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu), fragmente din scrisorile către fiica sa

• ”Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi.”
• ”Dar, draga mea, sunt și am să fiu tot timpul lângă tine, în umbră, oricând, oriunde, în orice clipă: MAMA, veșnica, cea care nu moare niciodată, câtă vreme numele ei trece ca un fulger, într-un zâmbet, într-un nume, într-o amintire.”

Mehedinți este un specialist cu o temeinică așezare, cu stagii îndelungate în Franța și Germania, cu o dedicație exemplară față de domeniul său de bază. Dar este un intelectual de viță veche, preocupat de educație, așa încât este autor de manuale și întemeietor de școală pedagogică. Este interesat de bunul mers al lucrurilor în societate, scrie articole de opinie și se impune ca formator, întreține o revistă de larg impact, este membru al Academiei și este un creștin activ.

Date personale

S-a născut în 1868, la Soveja, Vrancea. Mama sa nu știa să citească, dar Simion va spune mai târziu că de la ea a dobândit vorbirea frumoasă. Nu mai puțin de 7 frați ai săi au murit în copilărie din cauza vărsatului. Simion a fost unul din cei patru care au supraviețuit. La începutul perioadei adulte a suferit de surmenaj fiziologic. S-a căsătorit la 34 de ani cu fiica unui oier ardelean și au avut un fiu și o fiică. Fiica a devenit soția istoricului C.C. Giurescu, iar fiul a devenit avocat. A murit la vârsta de 96 de ani, la București.

Studii

A făcut seminarul teologic la Roman și București. A făcut în continuare cursuri liceale complete la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Cursuri la Seminarul Normal Superior, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. Aici își consolidează înclinația pentru geografie.

Pământul este casa de educație a neamului omenesc (Simion Mehedinți)

Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie din București. Continuă studiile de geografie la Paris (École Normale Supérieure) și apoi la Berlin. Virează apoi spre Leipzig, unde face doctoratul în etnografie, cu varianta ”antropogeografie”.

Controversă

A fost uneori acuzat de simpatii legionare. Totuși, este evident că dintre ideile legionare el a fost adept al celor care militau pentru educație și cultul muncii.

Patriot

În vremea studenției a redactat împreună cu Petre P. Negulescu un manifest politic în limba franceză, care a circulat în toată Europa.

Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul (Simion Mehedinți)

Fusese tipărit în nu mai puțin de 13.000 de exemplare și vorbea despre situația politică și socială a românilor din Transilvania.

Întemeietorul științei geografice la noi

În anul 1900 S. Mehedinți predă primul curs universitar din România dedicat geografiei. Cursul se ținea în cadrul Facultății de Litere din București. Susține teoria dezvoltării prin diferențierea învelișurilor telurice, respectiv litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.

Academician și ministru

Intră în Academie în 1915 (era din 1908 membru corespondent). Discursul de recepție va avea o temă de antropologie, confirmând deschiderea interdisciplinară a profesorului. Este numit ministru al învățământului în anul 1918 și ocupă acest post timp de 8 luni. În timpul acestui scurt mandat, el a inițiat o reformă profundă a învățământului de la sate. Cariera de politician nu-l tentează mai mult de atât.

Proprietarul Convorbirilor Literare

A fost director al revistei Convorbiri Literare timp de 16 ani și a devenit proprietarul acestei reviste, prin decizia Junimii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a donat revista Academiei Române.

Perioada Istanbul și sărăcia de după Război

Împreună cu ginerele și fiul, în timpul Războiului se stabilește pentru câțiva ani la Istanbul. Scopul oficial era să încerce deschiderea unui centru cultural românesc în Turcia. În acest timp, locuința din România i-a fost rechiziționată, iar biblioteca distrusă.

Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ (Simion Mehedinți)

Întors în țară, a trăit următorii ani în condiții de sărăcie umilitoare, în condițiile în care ginerele său fusese arestat, iar el fusese exclus din Academie din cauza neafilierii la doctrina comunistă. A fost găzduit de biserica Mavrogheni, în casa parohială. În cele din urmă și-a redobândit casa, dar starea în care ajunsese imobilul îl întristează și mai mult.

Valori personale

În utlima parte a vieții își ordonează astfel valorile în care crede: Armata, Biserica, Școala și Academia. Cât despre preocupările științifice, pe primul loc trece geografia, iar pe următoarele antropogeografia, etnografia și pedagogia.

Idei de bază

• Pământul este ”casa de educație a neamului omenesc”.
• Crede în valoarea educativă a științei și în vocația specială a omului de știință, care compensează prin munca sa ”inconștiența și aiureala plebei politice și nepolitice”.
• Este un pedagog și antropolog credincios. A scris un volum cu titlul Creștinismul românesc, în care face o analiză a sufletului românesc pe firul credinței creștine.

Lucrări de istorie

Insula Șerpilor, Observări asupra Dobrogei; Dacia pontică și Dacia carpatică.

Lucrări de geografie

Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, Eterogenitatea celor patru sfere, Asupra obiectului geografiei. Definiţiunea ei, Locul omului în geografie – Antropogeografia, Pământul ca operă a voinţei omeneşti, Asupra unui caz de morfologie geografică.

Lucrări de pedagogie

Altă creştere. Şcoala muncii; Trilogii: ştiinţa – şcoala – viaţa, cu aplicări la poporul român; Poporul – cuvinte către studenţi; Către noua generaţie; Creştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

În 1919 Emil Racoviță trebuia să facă armata, după ce fusese peste 12 ani plecat în Franța. Dar chiar  înainte de a se înrola, a primit o scrisoare din Belgia. Era invitat să facă parte dintr-o aventură unică: o expediție de doi ani în Antarctica, pe o corabie din lemn cu doar 19 oameni în echipaj. Deși aventura era extraordinar de riscantă, Racoviță nu era omul care să dea înapoi. Iar doi ani mai târziu se întorcea în Paris cu mii de probe marine și observații științifice. Dar cine era, de fapt, Emil Racoviță? Iată o schiță de portret.

Date personale

S-a născut la Iași în 1868. Familia sa era una dintre cele mai prestigioase din Moldova, având o descendență atestată până în secolul 16. A moștenit de la tatăl său moșia de la Șorănești, Vaslui, pe care mai târziu a folosit-o ca să-și finanțeze activitatea științifică.

Studii la Iași

L-a avut învățător pe Ion Creangă, în Iași. A continuat cu profesori ca Alexandru D. Xenopol (istoric) și Petru Poni (chimist), alături de colegi cum a fost Grigore Antipa.

Studii la Paris

La 18 ani a plecat în Franța, ca să studieze dreptul. După prima licență, urmează la Sorbona studii de științe, cu aprofundare în zoologie. Iar această a doua licență o continuă cu doctoratul, în Laboratorul oceanologic ”Arago” pe care avea să-l facă celebru.

Primul român în Antarctica

În 1897, Racoviță a fost invitat să fie biologul navei Belgica în timpul expediției de doi ani în Antarctica. Cei 19 membri ai echipajului, dintre care doi aveau să moară în timpul călătoriei,  îl aveau ca prim ofițer pe Roald Amundsen, cel care avea să cucerească Polul Sud. Belgica, un vas din lemn de doar 6 metri lățime, a ajuns între ghețurile Antarcticii și a rămas acolo o întreagă iarnă polară. Cercetătorii de la bord au avut timp să preleveze probe, iar Racoviță a făcut chiar scufundări în apa aproape înghețată. S-a întors la Paris cu peste 1500 de probe recoltate și cu sute de pagini de observații științifice. Pe baza lor a scris o carte care a fost de referință pentru studiul balenelor în următorii zeci de ani.

Prime recunoașteri la Paris

Racoviță a dus probele la Laboratorul ”Arago”, iar ca formă de recunoaștere a pasiunii și muncii sale temerare a fost numit codirector la cea mai prestigioasă revistă de biologie  europeană, Archives de Zoologie. Românul avea atunci puțin peste 30 de ani.

Prima peșteră pe care o explorează

În 1904, exploratorul român se găsea în insula Mallorca, pentru cercetări de specialitate. Atunci a intrat într-o peșteră care până atunci nu mai fusese vizitată de oameni de știință. Rezultatul a fost că Racoviță a găsit în această peșteră o creatură care i-a produs o masivă turnură în cariera de cercetător: o vietate fără ochi, cu corp translucid, perfect adaptată la mediul lipsit de orice sursă de lumină al peșterii. Racoviță decide să se dedice studiului vieții din peșteri, având intuiția că în apele din adâncul pământului, mai mult decât în oceanele Terrei, va găsi surse pentru documentarea evoluției biologice.

Începuturile biospeologiei, știința înființată de Racoviță

Pentru cercetarea vieții din peșteri, Racoviță nu avea surse documentare. Astfel că a trebuit să exploreze personal, alături de un colaborator, nenumărate caverne din Pirinei. A publicat în 1907 primele rezultate într-o carte devenită până astăzi fundamentală pentru știința vieții din peșteri: Eseu asupra problemelor biospeologice.

800 de peșteri cercetate

Cercetătorul român a înființat o societate științifică de studiere a peșterilor, la care s-au asociat zeci de cercetători. În următorii 15 ani, ei pătrunseseră în nu mai puțin de 800 de peșteri din întreaga Europă și din nordul Africii, de unde prelevaseră 20 de mii de vietăți pe care ulterior le-au studiat în laborator.

Primul institut de speologie din lume

În 1919, Racoviță este solicitat să se întoarcă în România, la Cluj, în cadrul primei universități cu predare în limba română din Transilvania. El acceptă, dar pune condiția să fie înființat un institut de cercetări științifice. În acest fel, pentru următorii zeci de ani, Emil Racoviță activează în Cluj, ca director al Institutului de Speologie – primul din lume cu această specializare.

Președinte al Academiei Române

Pentru Racoviță începe un lung șir de forme de recunoaștere a meritelor sale științifice. Este membru a nenumărate organisme de cercetare și ocupă funcții administrative și onorifice în România, Franța, Anglia, Belgia, Spania. Este ales în trei ani consecutivi ca președinte al Academiei Române (1926-1929).

Originalitate

În lumea științifică este cunoscut pentru că a formulat definiția speciei, ca o ”colonie izolată de consângeni”. Este unanim recunoscut ca fondator al biospeologiei. A fost primul biolog român care a formulat o teză originală asupra evoluției vieții, teză bazată pe principiul izolării ca premisă a apariției de specii noi. Este unul dintre cei mai vehemenți critici ai indiferenței omului față de mediul în care trăiește și pe care îl afectează prin comportamentul său.

Sfârșitul vieții

A murit în 1947, în condițiile dificile de după Război, când Facultatea de Științe din Cluj se reorganiza după anii în care funcționase la Timișoara. Este înmormântat la Cluj. Are renumele de a fi fost un biolog excepțional, unul dintre marii savanți ai României și ai Europei.