Pentru ca discuția noastră să nu fie acuzată de a fi prea abstractă și nebazată pe „facts”, voi rezerva în totalitate acest episod trecerii în revistă a unora dintre cele mai explicite formulări ale supremației tehnologice peste care am dat de-a lungul timpului. Cu certitudine, ele sunt abia vârful aisbergului, dar cred că tot vor fi suficiente pentru a arăta că bagajul ideatic al tehnologiei zilelor noastre este unul care trebuie manipulat cu foarte mare grijă, mai ales de cei care cred cu sinceritate că este compatibil cu bagajul ideatic al creștinismului.

Dat fiind că studiile sunt astăzi principalele surse de autoritate intelectuală, să începem și noi cu unul. Aflăm dintr-un articol de pe site-ul Greater Good al Universității Berkeley că „Oamenii care cred cu fermitate în progresul științifico-tehnologic au credința că știința și tehnologia pot ajuta omenirea să construiască un viitor mai bun. Ei tind să creadă că știința și tehnologia ne fac viața mai sănătoasă, mai ușoară și mai confortabilă și că tot ele creează mai multe șanse pentru generațiile viitoare și fac lumea mai bună”.[1] Articolul face referire la un studiu din 2016 al Universității din Cologne conform căruia credința în progresul științifico-tehnologic asigură „enoriașilor” o stare de bine și o satisfacție personală superioară credințelor tradiționale. În mediul tehnologic al secolului XXI, Dumnezeu – căruia deja I s-au respins prerogativele de Creator și de Mântuitor al lumii – nu mai are dreptul de a rămâne printre noi nici măcar ca o iluzie liniștitoare. Tehnologia poate asigura cu succes și acest rol paliativ. Iar ceea ce părea a fi „un simplu instrument pe care depinde cum îl folosești” a ajuns, pe nesimțite, un obiect de cult ale cărui puteri spirituale pot fi măsurate de cercetătorii în psihologie socială:

„Știința îi satisface în profunzime pe cei seculari (…) De fapt, rugăciunea la altarul tehnologiei oferă celor ce se închină la progres beneficii mai multe și mai puternice decât le oferă zeii tradiționali credincioșilor lor.”[2]

Faimosul Yuval Noah Harari predică și el de la același amvon: „Oamenii de știință de azi pot face mult mai multe decât Dumnezeul Vechiului Testament. Grație îngrășămintelor artificiale, insecticidelor industriale și speciilor modificate genetic, producția agricolă de azi depășește cu mult cele mai mari așteptări pe care fermierii din vechime le aveau față de zeii lor”[3]…

Un alt faimos, Elon Musk, spunea acum câțiva ani: “La ritmul actual de creștere tehnologică, omenirea este pe cale să devină precum Dumnezeu în capabilitățile sale”.[4]

Ca să o spunem pe cea dreaptă, Musk nu e foarte original, întrucât un alt pionier al tehnologiei auto, Henry Ford, afirmase de mai bine de un secol – și, admitem, cu ceva mai mult rafinament biblic – că va aduce “o lume nouă, un cer nou și un pământ nou” – aluzie directă la primul verset al capitolului 21 al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul.

Și în același registru modest și moderat, rațional și utilitarist, Eric Anderson, președintele fondator al companiei Planetary Resources, care plănuiește să extragă metale prețioase din asteroizii spațiali, spunea: “Vedem viitorul Pământului ca pe o Grădină a Raiului”.[5]

Multe feluri de roade are această nouă „Grădină a Raiului” și mulți tehnofili și tehnolatri o populează. Câteva exemple din diverse ramuri tehnologice:

În medicină îi găsim la loc de cinste pe Friedrich Dessauer (1881-1963) – pionier al cercetării razelor X și catolic devotat, care afirma nimic mai puțin decât că “participarea (prin tehnologie) la creație… este cea mai înaltă experiență pământească a muritorilor”.[6]

… sau pe Craig Venter, geneticianul care a creat prima schiță a genomului uman: “Viața este o mașinărie [life is machinery]. Viața devine o formă de tehnologie pe măsură ce învățăm să o manipulăm și să o reproducem.”[7]

În tehnologia militară:

E remarcabil că primul test al bombei atomice (iulie 1945) s-a numit Trinity Test (Testul Treimii). După această primă explozie atomică, Robert Oppenheimer, lider al personalului implicat și cel care “botezase” acest test, afirma, citând din Baghavad Gita: “Am devenit moarte, distrugător al lumilor”. Chimistul George Kistiakowski, cel care a pregătit explozibilul, a spus: “În ultima milisecundă a existenței pământului, ultimul om va vedea ceva foarte asemănător cu ceea ce am văzut noi”. William Laurence, de la The New York Times, reporter militar oficial, a comparat opera omului cu opera lui Dumnezeu, exultând: “Supersoarele care răsărea îmi părea să fie simbolul răsăritului unei noi ere […] Te simți ca și cum ai avea privilegiul de a asista la nașterea unei Noi Lumi”. Iar generalul Thomas Farrell a accentuat această conexiune, remarcând că Testul Treimii a dezlănțuit forțe “până acum rezervate Atotputernicului”.[8]

În tehnologia informației:

Brenda Laurel (dezvoltator de „realitate virtuală”, antreprenor și „tehno-hippie”) „deplânge pierderea locurilor magice din lumea noastră contemporană și susține că realitatea virtuală va putea aduce înapoi puternicele experiențe ale prezenței divine așa cum erau evocate în mod tradițional prin ritualuri străvechi și prin teatru. Pentru a împlini potențialul maxim al realității virtuale, trebuie să reinventăm sacrul în care să colaborăm cu realitatea pentru a o transforma și pentru a ne transforma și noi.”[9]

Mark Pesce, inginer, futurist, profesor și scriitor tehnopăgân a declarat: “deopotrivă spațiul virtual și spațiul magic se manifestă în imaginație. Ambele spații sunt în întregime construite de gândurile și credințele tale. […] Cred că computerele pot fi la fel de sacre ca și noi, pentru că ele pot întrupa comunicarea noastră cu ceilalți și cu entitățile – părțile divine din noi – pe care le invocăm în spațiul respectiv”.[10]

Designerul de jocuri video Brian Moriarty adaugă sibilinic: “treaba noastră sunt experiențele spirituale”[11]

„Noua tehno-magie este diferită […] Forța este imensă, și asta o simt în special programatorii, DJ-ii de lasere, oamenii de știință și arhitecții în siliciu. Tehnologia are un spirit propriu, la fel de valid precum spiritul oricărei creaturi a zeiței. Aceasta este forța spirituală pe care noi, cei care ne numim tehnopăgâni, trebuie să o simțim și să o exprimăm. Și, deloc surprinzător, găsim moduri de a aduce tehnologia în slujirea noastră” – Erich Schneider[12]

Și un pic de statistică. Între 1979 și 1989, în 36 % dintre cele 175 de articole despre computer din revista TIME s-au folosit în mod explicit termeni magici sau religioși cu privire la computere și la programatori și utilizatori. În aceste articole se vorbește despre “copii care trăiesc în comuniune cu mașinile lor”, “computerele portabile care sunt adevărate evanghelii pentru utilizatori”, despre “drumul către paradisul hi tech”, despre “a doua venire a lui Steve Jobs”[13], văzut ca un vizionar a cărui “credință oarbă ar fi stârnit invidia primilor martiri creștini”[14]. Tot din revista TIME cităm declarația unui utilizator: “Iubesc aceste mașini. Am toată această putere în vârful degetelor. Fără computere, nu știu ce aș putea fi. Cu ele, sunt cineva” și “În mâinile unui profesor care chiar crede, se pare că computerele pot face miracole”.[15]

O altă declarație: “Cu puțin efort, mă pot identifica, de asemenea, cu obiectele. Pot vedea obiectele care mă înconjoară strălucind de lumină interioară”. O atare frază nu îi aparține vreunui guru new-age. Surprinzător, cel care afirmă aceasta este, cel puțin oficial, un om dedicat raționalității – un matematician și un “computer scientist”, fost președinte al Societății Americane a Inginerilor și al Academiei Mecanice Americane, Daniel Drucker.[16]

Tom Furness, cercetător la Universitatea din Washington, Laboratorul Tehnologic de Interfață Umană, nu vede lucrurile prea diferit: „De partea cealaltă a mănușilor noastre cu senzori, noi devenim creaturi mișcătoare de lumină colorată, pulsând în sclipiri aurii… Vom deveni cu toții îngeri, pentru eternitate… Cyberspațiul va fi ca Paradisul… un spațiu al restaurării colective a stării de perfecțiune”.[17]

Jakob Nielsen, considerat a fi unul dintre cei mai influenți specialiști în Internet de către New York Times, Business Week și Internet Magazine, profețește și el: „În viitor, vom fi cu toții Harry Potter!”[18]

Michael Heim, consultant în industria computerelor și filosof: “Atunci când suntem on-line, ne rupem de existența noastră corporală”, de “existența noastră pământească, atât de pământească” și emulăm „perspectiva lui Dumnezeu, viseo dei, instantaneitatea cunoașterii divine”.

Încheiem spectaculos această serie cu Michael Benedikt, președinte al Mental Tech. Inc., o companie de design de software din Austin, Texas: “cyberspațiul este echivalentul electronic al tărâmurilor spirituale ale religiei”. […] “Cyberspațiul este dimensiunea în care plutește o nouă imagine a Cetății lui Dumnezeu, Noul Ierusalim al Cărții Apocalipsei. Răsare din rai precum un palat plin de podoabe, fără greutate… un loc în care putem reintra în grațiile lui Dumnezeu… un loc precum o splendidă ecuație”.[19]

În tehnologia spațială:

Istoricul David F. Noble relatează că la momentul încheierii programelor spațiale NASA – Apollo și Skylab, 90% dintre astronauți erau creștini practicanți, iar dintre aceștia, 85% erau protestanți. Deși Neil Armstrong, comandantul primei misiuni cu aselenizare (Apollo 11, 1969) a fost crescut în Biserica Evanghelică, aceasta nu se considera o persoană prea religioasă, spre deosebire de colegul său de echipaj, Edwin Aldrin, care era mai-mare al unei biserici prezbiteriene și profesor la școala de duminică. Înainte de zbor, Aldrin s-a împărtășit cu pastorul său care i-a spus, după declarațiile ulterioare ale lui Aldrin, că el și colegii săi vor “privi pământul dintr-o poziție de transcendență fizică” și, prin efortul lor, “omenirea va fi trezită încă o dată la dimensiunile mitice ale omului”. După ce modulul de aterizare s-a așezat în Mare Tranquillitatis, la scurt timp după aselenizare, înainte ca Armstrong și Aldrin să pășească pe suprafața lunară, Aldrin a cerut Controlului Misiunii un moment de liniște la radio. Apoi și-a desfăcut un mic pachet oferit de pastorul său care conținea un flacon cu vin, puțină anafură și un mic potir și s-a împărtășit, citind din Ioan 15:5. El a spus mai târziu: “e interesant să te gândești că primul lichid care a luat contact cu Luna și prima hrană consumată acolo au fost elementele împărtășaniei”. După aceea, deschizând stația radio, a citit din Psalmul 8.

Douăzeci de ani mai târziu, Tom Jones, membru al echipajului navei Shuttle, se împărtășea în timpul zborului. Iar despre nava sa spațială, Jones spune că este “cea mai grandioasă catedrală în care poți sluji”.[20]

În tehnologia inteligenței artificiale:

John McCarthy, inventatorul termenului de „inteligență artificială” pretindea că „chiar și despre mașinile simple precum termostatele se poate spune că au propriile credințe”. La întrebarea evidentă pusă de filosoful John Searle – „Ce credință are termostatul Dvs?”, McCarthy a răspuns – „Termostatul meu are trei credințe – aici e prea cald, aici e prea frig și aici e potrivit”.[21]

Un urmaș al său, expertul în inteligență artificială Earl Cox, mai are și el un singur dor: “Ne vom downloada mintea în recipiente create de copiii noștri roboți și, împreună cu ei, vom explora universul… Eliberați de forma noastră biologică fragilă, inteligențele uman-artificiale vor călători prin univers. Un astfel de sistem combinat de minți, reprezentând triumful suprem al științei și tehnologiei, va transcende conceptele timide asupra zeităților și divinității ale teologilor de astăzi”. Iar o simpatizantă a A.I., Pamela McCorduck completează: “Ceea ce facem noi este ceva dumnezeiesc. […] Inventarea zeilor reprezintă dorința noastră de transcendență”.[22]

Un dezvoltator (sau, mai bine zis, un practicant)  de A.I. intervievat anonim schițează acest peisaj eshatologic: „Inteligențele Artificiale – acestea vor fi duhurile noastre. Pentru că, de îndată ce le vom fi construit, vor fi prea complexe ca să le putem înțelege. Și atunci vom relaționa cu o Inteligență Artificială în același mod în care relaționăm cu un duh. Te tocmești cu el. Vorbești cu el. Încerci să-l înțelegi. Dar întotdeauna el îți va fi superior. Acestea sunt lucruri «sfinte față de tine».”[23]

“Dacă poți face o mașină care conține întregul conținut (contains the contents) al minții tale, atunci acea mașină ești tu. La naiba cu restul corpului tău fizic, nu e prea interesant. Acum, mașina poate dura etern. […] Toți vrem să fim nemuritori..”[24] – Gerald Jay Sussman, profesor la MIT.

Deja citatul Yuval Noah Harari plusează și pune punctul pe I-ul din A.I.: „Pe măsură ce autoritatea va trece de la oameni la algoritmi […] s-ar putea să percepem întregul univers ca pe un flux de date, să considerăm organismele niște simpli algoritmi biochimici și să credem că vocația cosmică a omenirii este să creeze un sistem atotcuprinzător de procesare a datelor – și apoi să ne contopim cu el”[25]

Am lăsat la finalul acestui festin un mic desert savuros. Cea care l-a pregătit este Carolyn C. Porco, cercetător planetar și profesor la Universitatea din Arizona, care consideră că știința trebuie să ajungă în viitor să îndeplinească aceeași funcție pe care o îndeplinesc (încă) religiile:

“În esența oricărei cercetări științifice se află o căutare spirituală profundă. […] Aceeași împlinire spirituală și aceeași conectare (precum acelea oferite de religii – n. mea) pot fi găsite în revelațiile științei. De la energie la materie, de la particulele elementare la ADN, de la microbi la Homo Sapiens, de la singuralitatea Big Bangului la imensitatea universului… povestea noastră este povestea cea mai minunată care s-a spus vreodată. Noi, oamenii de știință, avem piesa, subiectul, icoanele, lentilele, “minunile”, măreția și chiar efectele speciale. Și nu avem doar un zeu, avem mulți. Găsim zei în nucleul fiecărui atom, în structura spațio-temporală, în mecanismele contraintuitive ale electromagnetismului. Ce bogăție! Ce frumusețe desăvârșită!” […]“Dacă ne-am apropria meșteșugul, măiestria, metodele religiei formale pentru a duce mesajul mai departe? Imaginați-vă Martorii lui Einstein mergând din ușă în ușă sau evangheliștii TV declamând pasional frumusețea evoluției. Imaginați-vă o Biserică a Oamenilor de Știință de Ziua a Șaptea, unde credincioșii s-ar putea aduna. Imaginați-vă congregații ridicându-și glasul pentru a slăvi gravitația, forța care ne leagă pe toți de pământ, pe pământ de soare, și pe soare de Calea Lactee. Sau slăvind forța nucleară care face să existe lumina stelei noastre și lumina de stele a sorilor îndepărtați. Puteți chiar auzi imnurile cântate vârstei universului, legilor sale statornice, și Raiului de deasupra pe care noi cu toții îl vom locui împreună, amestecați, risipiți ca o nebuloasă pe cerul de diamant?”

Și pentru cei încă neconvinși de această viziune înălțătoare, autoarea încheie astfel:

“Într-o bună zi, cele mai sacre locuri vor fi observatoarele astronomice, acceleratoarele de particule, instalațiile de cercetare universitare, și alte laboratoare unde înalții preoți ai științei – biologi, fizicieni, astronomi, chimiști – se angajează în nobila îndeletnicire a descoperirii lucrărilor naturii. […]«Aleluia!» vor striga ei. «Forța fie cu voi!»”[26]

Dincolo de speranțele deșarte și de excesele retorice ale celor menționați mai sus, rămânem totuși cu o dilemă. Cum ar putea niște oameni aflați într-o cultură a controlului, a excesului[27] și a extazului tehnic, niște oameni în viziunea cărora nu e loc de ceea ce este personal și local, niște oameni care exclud programatic empatia, cooperarea și dragostea[28] să creeze “instrumente neutre” pentru uzul „neutru” al oamenilor de rând?

Și mai ales, cum am putea să ne poziționăm noi față de această cultură nouă și puternică, seducătoare și invazivă? Cum răspundem la imperativul „Plug and Pray!” ?

[1] https://greatergood.berkeley.edu/article/item/people_who_trust_technology_are_happier

[2] https://qz.com/824736/faith-in-technology-and-progress-makes-you-happier-than-religion-and-belief-in-god/

[3] https://www.newstatesman.com/politics/2016/09/salvation-by-algorithm-god-technology-and-the-new-21st-century-religions

[4] Doug Hill, Not So Fast. Thinking Twice about Technology, The University of Georgia Press, 2016, p. 5

[5] În Hill, p. 6

[6] Carl Mitcham: „cu Dessauer, tehnologia devine o experiență religioasă – iar experiența religioasă preia semnificația tehnologică” – în Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, The University of Chicago Press, 1994, p. 33

[7] Hill, p. 117

[8] Vezi capitolul 8 din David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin, 1999.

[9] Dorian Zandbergen, Silicon Valley New Age: The Co-Constitution of the Digital and the Sacred, în Stef Aupers, Dick Houtman (eds.) – Religions of Modernity. Relocating the Sacred to the Self and the Digital, Brill, 2010

[10] în Douglas Groothuis, The Soul in Cyberspace, Baker Books, 1997, p. 111

[11] în Erik Davis, TechGnosis: Myth, Magic, and Mysticism in the Age of Information, Harmony, 1998,  p. 244

[12] Erich Schneider, citat în Stef Aupers – „Where the Zeroes Meet the Ones”. Exploring the Affinity Between Magic
and Computer Technology, în Aupers și Houtman (eds.), op. cit.

[13] Stahl, p. 80

[14] Stahl, p. 95

[15] Stahl, p. 91

[16] Citat în Brockman, What…, p. 139

[17] Noble, cap. 10

[18] în Aupers, art. cit.

[19] Noble, cap. 10

[20] Noble, cap. 9

[21] Neil Postman, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, 1993, p. 111

[22] Noble, cap. 10

[23] Stef Aupers, art. cit. Referința de la final este „greater than thou”, trimitere la Isaia 65, 5.

[24] în Jeremy Rifkin, Time Wars: The Primary Conflict in Human History, TouchStone Books, 1989, p. 184

[25] Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, Polirom, 2018, p. 67

[26] Citat în John Brockman (ed.), What is Your Dangerous Idea? Today’s Leading Thinkers on the Unthinkable, Harper Perennial, 2014, pp. 153-155

[27] „[Șmecherii din Silicon Valley] vorbesc cu mândrie despre cum răstoarnă ei tradițiile și paradigmele în viețile lor personale tot așa cum o fac și în lumea tehnologică pe care o stăpânesc. […] șmecherii din industrie vorbesc despre aceste activități pe un ton de auto-măgulire și imun la critică. Comportamentul lor la aceste petreceri exclusiviste este o extensie a progresivității și a lipsei prejudecăților – a îndrăznelii, dacă vreți – care fac ca fondatorii să creadă că pot schimba lumea” – Emily Chang, Bacchanalia 2.0, Vanity Fair, februarie 2018 – https://archive.vanityfair.com/article/share/244ef5f1-e000-49c1-80e0-81449dbadf24

[28] „Se preferă trăsături precum inteligența, puterea fizică, frumusețea, sănătatea și longevitatea va căuta să le amplfice cercetarea dinamică. Însă alte calități recunoscute peste tot ca fiind cruciale pentru buna viețuire – empatie, cooperabilitatea, capacitatea de a iubi și de a nutri – nu sunt niciodată menționate în agendele științei post-umane” – Langdon Winner, Are humans obsolete?, Hedgehog Review, vol. 3, no. 3, toamna 2003.

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există decât puține locuri din lume lipsite de curent electric, de televizor și de semnal de telefonie mobilă și companiile se străduiesc să le branșeze și pe ele. Așa cum de la unealtă la mașină a avut un salt „ontologic”, și mașina s-a metamorfozat în altceva nou, care nu mai seamănă cu stadiul precedent. Un altceva care nu mai este nici fântâna cu cumpănă a bătrânului chinez, nici motorul lui Corliss. Un altceva care se definește prin puterea incredibilă cu care imersează omul: „pentru a folosi o unealtă, trebuie să mă pot concepe pe mine însumi ca fiind la distanță de unealta pe care o pot apuca sau lăsa, pe care o pot folosi sau nu. […] Acest lucru devine o pură iluzie atunci când creez un macro în WordPerfect cu care îmi organizez notele de subsol. Ca operator, devin parte din sistem” – Ivan Illich[1]. Sistemul devenit global ne pune pe toți în poziția de operatori și de părți componente ale sale, noduri într-o imensă rețea care ne alimentează și pe care o alimentăm 24 de ore din 24. Și ne-a devenit tare familiară imaginea planetei îmbrăcate într-o plasă de semnale electrice, învelite într-o tehnosferă, ca și cum ar fi o mare fotografie de grup, în care nu se vede nimeni.

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit mediul în care trăim astăzi. Dar ce înseamnă că este un mediu și cu ce ne afectează? Neil Postman explică foarte sugestiv natura diferită a mediului tehnologic: se ia un pahar cu apă, iar în el se pune o picătură de vopsea (nu se menționează culoarea, dar bănuiesc că e recomandabilă o nuanță intensă, pentru un contrast viu). Odată ajunsă în apă, picătura se dizolvă încet-încet, colorând-o. Prin această operațiune, ceea ce obținem nu este apă + culoare, ci cu totul altceva – apă colorată. Cele două una s-au făcut, și nici una nu mai e la fel ca înainte. În mod asemănător, spune Postman, atunci când într-o cultură „picurăm” o tehnologie nouă, ceea ce obținem nu este suma „cultură + tehnologie”, ci cu totul altceva – o cultură transformată tehnologic. Tehnologia nu se adaugă pur și simplu la cultură, ci intră într-o anume reacție cu ea, reacție de pe urma căreia nici una dintre ele nu rămâne „pură” și neafectată.

Una dintre consecințe este că acest nou stadiu tehnologic ne propune în mod permanent o ajustare, o transformare. Suntem în paharul cu apă și ne colorăm, indiferent dacă nuanța ne place sau nu. Unealta ori mașina pot fi încă percepute din afară. Mediul, însă, e atotcuprinzător. Poate că de asta, parcă mai pregnant decât oricând, granița dintre interior și exterior devine difuză, iar lumea e în noi la fel de mult cât suntem noi în lume. Pr. Adrian Sorin Mihalache: “lumea ne zidește. […] Conținuturile ei ajung să fie materialul gândurilor și emoțiilor mele, țintă pentru dorințele sau preocupările mele”.[2]

Dimensiunile și forța de pătrundere și de integrare ale acestui sistem mediatic nu se pot compara cu ale nici unui imperiu din istorie, iar posibilitățile pe care le oferă azi tehnologia sunt incontestabil fabuloase și fascinante. Însă există un straniu efect secundar al acestei dezvoltări. El este sesizat de scriitorul SF Arthur C. Clarke, altminteri ateu, în celebra sa butadă: “orice tehnologie suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie”. Și aici ne amintim că există o veche înrudire a tehnologiei cu magia, care confirmată, printre alții, și de sociologul american Richard Stivers:

„Istoric, magia își are rădăcinile în încercarea de a influența natura, care era experiată ca fiind sacră. […] Astăzi, tehnologia este percepută ca fiind o forță mai mare decât cea a naturii, pentru că este folosită cu succes la exploatarea resurselor naturii și la re-crearea naturii. Dacă sacrul este ceea ce noi experiem ca fiind atotputernic, atunci este inevitabil ca tehnologia să înlocuiască natura ca obiect al venerării tacite.”[3] 

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit atât de omniprezentă și se revendică a fi atât de omnipotentă, încât oamenii se raportează la ea ca la ceva sacru (paradoxal, pretinzând în același timp că este neutră). Din lumea laică, fenomenul nu pare să fie prea vizibil, cu excepția situațiilor în care așteptările noastre de la tehnologie sunt absurde în cel mai strident mod. Însă pentru cei credincioși, adică pentru cei care Îl pun pe Dumnezeu drept cauză absolută a tuturor lucrurilor existente, această turnură este extrem de periculoasă. A strămuta oricare dintre atributele Creatorului către o creatură sau o creație poartă în mod tradițional numele de „idolatrie” și este pur și simplu cel mai catastrofal lucru pe care îl poți face în calitate de creștin.

6. THE MEDIUM IS THE IDOL

Avertizările cu privire la idolatrie sunt numeroase atât în Scriptură, cât și în scrierile Părinților și nici una dintre acestea nu lasă de înțeles că idolatria ar fi tolerabilă sau negociabilă. Păcatele lumești – oricât ar fi de numeroase și de oribile – par a fi mai puțin grave decât idolatria, care nu e altceva decât cel mai mare păcat, eroarea supremă și abaterea care nu cunoaște întoarcere: “Închinarea la idolii cei deșerți, care nici n-ar trebui pomeniți, este începutul, pricina și sfârșitul a tot răul”. (Înțelepciunea lui Solomon – 14, 27)

Idolatria este păcatul superlativ, căruia Tertullian îi dedică un întreg tratat, pe care îl începe astfel: „Principala nelegiuire a omenirii, cea mai înaltă vină aruncată asupra lumii, întreaga cauză a judecății este idolatria. Deși orice faptă rea are particularitățile sale, … ea poate fi încadrată în categoria generală a idolatriei.”[4]

Ebraica are mai mulți termeni pentru idoli, care denotă diverse caracteristici ale acestora – mizeria, nerușinarea, oroarea, lipsa de substanță[5]. Printre aceștia, există și doi termeni care accentuează caracterul de obiect material al idolilor.

Unul dintre aceștia este atsav – עָצַב – îl găsim, de pildă, în Isaia 48,5 „Ți-am prezis acestea înainte ca să se întâmple şi auzite ţi le-am făcut ca să nu zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul cel cioplit şi turnat le-a hotărât!» ”. Interesant, atsav (în forma intensivă) înseamnă a fasona, sensul lui principal fiind însă de a fi întristat, a suferi o durere.

Componenta materială a idolatriei este însă mai explicită într-un alt termen – fasil – פְסִיל – pe care îl găsim tradus în românește cu inspirata formulă „chip cioplit”. Aceasta este forma în care îl regăsim în cea de-a doua poruncă – în Ieșirea, cap 20, dar și în Psalmul 77, v. 64, tradus astfel „cu chipurile cioplite i-au stârnit gelozia”[6]. Cuvântul provine din verbul fasal – פָסַל, care înseamnă „a da formă, a fasona, a ciopli” în sensul cel mai propriu (același verb este folosit și în cartea Ieșirii, când Dumnezeu îi spune lui Moise să cioplească tablele de piatră). Termenul acesta îmi pare foarte util, pentru că ne ajută să nu pierdem din vedere că idolatria are adesea o dimensiune tehnologică. Este adevărat că astăzi expresia chip cioplit nu ne mai spune mare lucru; nimeni nu mai cioplește azi, nici în lemn, nici în piatră – acest meșteșug ține de apusa cultură a uneltelor. Dar, în ciuda acestui fapt, nu ar trebui să ne scape din vedere că, atunci când Scriptura vorbește despre „chip cioplit”, se referă de fapt la un artefact neconcordant cu voia lui Dumnezeu, indiferent de metoda de producere a acestuia. Or, bănuiesc că acesta înseamnă că, atâta vreme cât trăim înconjurați de artefacte, suntem datori să discernem care dintre ele pot fi „chipuri cioplite” ale zilelor noastre. Astfel, mă întreb dacă ar fi exagerat să echivalăm chipul cioplit din lumea veche cu chipurile moderne: „chip fabricat”, „chip montat”, „chip configurat” sau, de ce nu, „chip virtual”?

Așadar, avem câteva motive pentru care suntem îndreptățiți să căutăm legăturile subtile dintre fenomenul tehnologic și eroarea idolatră. Nu am fi primii, există câțiva gânditori care au explorat acest teren minat. De pildă, Jacques Ellul – printre altele, filosof, sociolog și teolog – și probabil spiritul cel mai critic și mai radical cu privire fenomenul tehnologic din secolul XX, scria astfel:

“Oamenii divinizează device-ul tehnic. Este universal și spectaculos, înfrânge orice tentative de a-l stăpâni, face ceea ce în mod normal am fi numit miracole, și este în cea mai mare parte incomprehensibil. Este, așadar, Dumnezeu”.[7]

Dacă am corela ideea de idolatrie cu ideea de tehnologie în condițiile de astăzi, în care tehnologia a devenit mediu, ne putem întreba: ne înstrăinează tehnologia de Dumnezeu? Ocupă un loc mai important decât El?[8] Îi atribuim caracteristici care înainte erau rezervate doar Lui? Același Neil Postman oferă un răspuns sintetic, într-un paragraf copleșitor:

“A vorbi despre dumnezeul Tehnologiei – în sensul în care oamenii cred că tehnologia funcționează, în care se bazează pe ea, în care ea promite ceva, în care oamenii se simt îndurerați când li se interzice accesul la ea, în care se bucură când se află în prezența ei; în sensul în care ei sunt încântați când se află în prezența ei, în care ea – pentru cei mai mulți dintre oameni – lucrează pe căi nebănuite, în care oamenii condamnă pe cei care vorbesc împotriva ei; în sensul în care oamenii o privesc cu admirație, în sensul în care – precum niște convertiți – își schimbă stilul de viață, programul zilnic și obiceiurile pentru a o primi în viața lor. Dacă aceasta nu este o formă de credință religioasă, atunci ce este?”[9]

Pentru Postman a fost evident ceea ce nu este deloc clar pentru majoritatea credincioșilor – că relația noastră la tehnologia modernă pare să aibă toate caracteristicile idolatriei. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce mulți dintre creatorii de azi sădesc această gândire în „uneltele” pe care le produc. Ceea ce vom vedea mai pe îndelete în episodul viitor…

[1] Ivan Illich, The Rivers North of the Future, House of Anansi Press, 2005, p. 158

[2] Diac. Adrian Sorin Mihalache – Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei, Trinitas, 2019, p. 49

[3] Richard Stivers, Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, p. 2. Sublinierea îmi aparține.

[4] Tertullianus, De Idololatria. Critical text, translation and commentary by J. H. Waszink and J.C.M. Van Winden, E.J. Brill, 1987

[5] https://biblehub.com/topical/i/idol.htm

[6] În Septuaginta, vol. 4/I, NEC – Polirom, 2006, coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, p. 210.

[7] Jacques Ellul, Technological Bluff, citat în Peter K. Fallon, The Metaphysics of Media, University of Scranton Press, 2009, p. 197

[8] „Când între noi şi Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în acelaşi timp impresia că pe axa valorilor şi în viaţa noastră ocupă locul cel mai important, acel ceva poate fi numit « idol ». ” (ÎPS Ioachim Băcăuanul), https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/omul-modern-are-propriile-forme-de-idolatrie-80729.html

[9] Neil Postman, The End of Education. Redefining the Value of School, Knopf, 1995, p. 38. Sublinierile îmi aparțin.

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Înainte de a trece la partea cea mai spinoasă a serialului nostru, cred că e nevoie să facem câteva precizări. În cultura noastră de azi, pozițiile critice cu privire la tehnologie sunt întâmpinate cu o vehemență stranie. Încercarea de formula semne de întrebare cu privire la necesitatea, eficacitatea, folosul ori efectele (dorite sau nu) pe care aceasta le are asupra culturii asigură criticului imprudent alunecarea bruscă pe scara înneguratei istorii din care tehnologia abia ne-a scos de vreo două secole. Tentativa de a gândi tehnologia și în alți termeni decât cei elogioși te aruncă direct în epoca „medievală” (obligatoriu rea și întunecată, spre deosebire de epoca noastră, obligatoriu bună și luminoasă), asta dacă nu ajungi chiar la acuze fățișe că vrei să trimiți oamenii înapoi în „peșteri” și în „epoca de piatră”. A chema la reflecție asupra tehnologiei de azi echivalează cu a contesta însăși ideea de progres. Acel progres cu P mare, de fapt, cu toate literele mari, mari și îngroșate; acel progres material, liniar, exclusiv postmedieval, care cunoaște o singură viteză: mai repede.

Intensitatea acestor reacții la critică își găsește probabil o parte din explicație în episoadele care urmează, ultimele din serial. Anticipându-le, acest intermezzo încearcă să explice pe scurt de ce o critică creștină a tehnologiei nu poate fi în esența ei anti-tehnologică. Trec aici, la liniuță și fără a insista prea mult, trei motive pe care le consider princip(i)ale:

Primul motiv este biblic – deoarece Hristos Însuși, așa cum este denumit în Evangheliile lui Marcu (6, 3) și Matei (13, 55), este un tekton – termen provenind de la acelaşi tekne din care au derivat termenii de tehnică și tehnologie – adică un meșter, cel mai probabil tâmplar sau pietrar. Sf. Apostol Pavel (Fapte 18,3) este și el un tekton – făcător de corturi. În Evrei 11, 10, tot Sf. Pavel vorbește despre Dumnezeu ca despre un  meșter și lucrător – technites kai demiourgos – al „cetății cu temelii puternice”. Nu este cu nimic ieșit din comun să-L numim pe Dumnezeu atoatefăcător și atoateziditor. Așa cum relatează Jean Hani, Dumnezeu ni se arată ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei, semn că fiecare dintre aceste meșteșuguri sunt și metafore viabile, deci porți deschise către cunoaștere[1]. Problemele apar când, printr-o analogie brutală, ne închipuim că Dumnezeu ar accepta schimbarea rolului, părăsind paradigma uneltelor și supunându-se funcțiilor tehnologice ale zilei – din Ziditor, dezvoltator imobiliar, din Grădinar – designer de spații verzi, din Tâmplar – operator CNC și din Stăpân al Recoltelor – director de corporație agroindustrială. Sau când se fac afirmații deplorabile, precum aceea a unui teolog contemporan – că Hristos ori Sf. Pavel ar fi fost azi „prezenți” pe social media pentru a-și propovădui învățăturile…

Al doilea motiv ține de aspectul liturgic. Se poate ca, din cauza unei neprielnice obișnuințe, să nu mai realizăm un fapt evident: pâinea şi vinul din Sfânta Împărtășanie nu sunt produse pur „naturale”. Taina centrală a creștinismului nu-i din spic luat direct de pe câmp şi din ciorchini abia rupți din boltă, ci varianta lor înnobilată, obținută în urma unor multiple operațiuni tehnologice, printr-un binecuvântat efort, prin pre-lucrare.[2] Abia după această trudnică pre-lucrare urmează tainica pre-facere. Mai mult decât atât, în cadrul mai larg al Sfintei Liturghii toate elementele naturale sunt prelucrate pentru a fi transfigurate. Jean Hani: „Chiar și atunci când este privită doar prin aspectele sale exterioare, Liturghia este o (…) sinteză armonioasă a tuturor artelor: în jurul poeziei dramatice care îi alcătuiește miezul (…) se grupează, precum într-un cor, lirismul, retorica și muzica, urmate de artele mai modeste, precum prelucrarea aurului pentru vase, arta parfumeriei pentru crearea unor amestecuri meșteșugite de mirosuri, țesătoria și broderia pentru facerea veșmintelor etc. De la tragedia greacă încoace, nu a existat vreo împletire mai minunată de arte și litere”. [3]

Creștinismul nu este „natural”, fiindcă nici viețile noastre nu sunt și nu au fost vreodată „naturale”. Cred însă că astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, noi, creștinii, trebuie să ne trasăm cât mai clar limitele acestei (altminteri firești) îndepărtări de „natură”, pentru a nu aluneca în prăpastia artificialității dezlănțuite pe care o propune/impune veacul și pentru a ne putea împlini cât mai bine sarcina de a trăi în această lume.

În fine, al treilea motiv este epistemologic – a fi cu adevărat anti-tehnologie ar presupune posibilitatea de a te situa și de a viețui în afara ei, a te detașa de ea, a o putea vedea ca fiind ceva exterior. Or, după cum am văzut încă din primul episod (și, de altfel, după cum ne spune și bunul-simț) – existența pământească post-edenică nu poate fi concepută în lipsa ei. Ea nu este doar numele cu care identificăm niște obiecte materiale exterioare „moarte”, ci este o extensie a noastră, aparținând firii noastre atât de profund încât, așa cum scria undeva Walter Ong, distincția dintre natural și artificial este foarte greu de trasat. Existența complet separată de tehnologie aparține îngerilor, nu urmașilor lui Adam. Condiția de om înseamnă a trăi înconjurat de ea, dar și de a accepta consecința de a fi transformat de ea. Astfel, nu este deloc ușoară sarcina creștinilor de a-și articula poziția referitor la tehnologiile potrivite pentru o viață cât mai bine rânduită și la tehnologiile care trebuie excluse; deoarece dacă tehnologia ne este extensie, atunci modul în care o gândim și o punem în faptă determină în mod esențial modul în care alegem să ne situăm în lume. Se spune că ideile au consecințe, însă nu părem să pricepem că tehnologiile nu conțin doar plastic, oțel, carbon sau siliciu[4], ci întru(chip)ează idei. E important să nu uităm acest lucru atunci când trebuie să luăm decizii ce par a fi simple și lipsite de riscuri majore: carte sau tiktok? Lumânări sau led-uri? Biciclete, cai sau cai-putere? Plug sau plug-and-play?

Așadar, problema unei perspective creștine referitoare la tehnologie nu se poate pune în termenii excluderii „complete” a acesteia din urmă, ci prin formularea cât mai atentă și mai bine documentată a unor principii coerente de acceptare. Iar o stringentă punere a tehnologiei în perspectivă biblică, istorică și culturală trebuie demarată dacă vrem să evităm subtila alunecare a creștinismului sub invazia culturală transhumanistă[5].

… Sau, cum spunea un hâtru, a critica tehnologia nu înseamnă că ești împotriva ei, tot așa cum dacă critici restaurantele McDonalds nu înseamnă că ești împotriva mâncării în general.

[1] Tradițional, arta (incluzând ceea ce azi numim cu un cuvânt specific „tehnologie”) nu are nimic „gratuit”, ci este în cel mai înalt grad un mod de cunoaștere. Vezi Ananda K. Coomaraswamy, Moduri de expresie sau moduri de gândire?, în Principiile artei tradiționale, Editura Herald, 2019

[2] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, apud Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei, EIBMBOR, 2007, p. 40

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 158

[4] Martin Heidegger: „the essence of technology is by no means anything technological”

[5] Mai multe detalii aici: https://www.christiantranshumanism.org/

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Firește, trecerea de la lumea-organism la lumea-mecanism nu se face brusc, nici liniar, nici prin ordonanță de urgență. Mutația nu e lipsită de lungi și ambigue perioade de tranziție, prilej pentru multe evenimente semnificative, precum acesta:

În cartea sa, American Technological Sublime, profesorul David E. Nye povestește despre prima Expoziție Universală organizată în SUA, în 1876, la Philadelphia. Întinsă pe 115 hectare, Expoziția va atrage în câteva luni 10 milioane de vizitatori și va reuni 37 de țări participante (ca fapt divers, România nu se numără printre ele, prima participare a țării noastre la o Expoziție Internațională de peste ocean va avea loc abia în 1939, la New York). Atracția centrală a acestui eveniment major a fost capodopera deja faimosului inginer american George H. Corliss. Laureat al Expoziției de la Paris din 1867, Corliss ridică în mijlocul Expoziției de la Philadelphia ceea ce s-ar putea cu ușurință numi „un monstru”: cel mai mare motor cu aburi creat vreodată în SUA – alcătuit două motoare gemene, cântărind împreună 600 de tone, cu un arbore de transmisie lung de 90 de metri. Iar în mijlocul acestui imens, tulburător și fascinant angrenaj, perla coroanei: o roată dințată colosală, de 56 de tone, cu diametrul de 9 metri învârtindu-se de 36 de ori pe minut, suficient cât să o poți privi hipnotizat și copleșit. Fiara capabilă să producă 1400 de cai-putere a fost pornită în cadrul ceremoniei de deschidere de către însuși Ulysses S. Grant, președintele SUA și Pedro al II-lea, împăratul Braziliei, după citirea Declarației de Independență.

Nu-i greu de bănuit ce impresie formidabilă va fi făcut motorul lui Corliss. Viziune a „sublimului tehnologic”, expusă ca un nud, promisiune a puterii dezlănțuite a omului asupra naturii, spectacol de masivă eleganță și „poezie a mișcării mecanice”, cum l-a descris la vremea sa Scientific American. Însă, așa cum precizează John Kasson, spectatorii „nu vedeau motorul ca pe o lucrare de inginerie pură, care să fie apreciată doar după cât de eficientă este”. Cifrele le sunt străine, măsurătorile, randamentul posibil și caracteristicile de performanță la fel, și la fel și oportunitățile de utilizare. În ochii lor încă neobișnuiți cu un asemenea obiect, motorul Corliss nu este altceva decât… „o creatură mitologică”. Una care, în ciuda gabaritului imens, se mișcă – iar faptul de a fi în mișcare lasă impresia că are suflet și că există ceva omenesc în ea: e „înzestrată cu viață, și toate mișcările ei seamănă cu gesturile”. Ghidul tipărit al Expoziției chiar vorbește despre „nemaipomenita sa inimă de fier”. Percepția populară asupra mașinilor veacului este una antropomorfă, purtând întrucâtva chipul omului: mașinile „se așează și se încordează; devorează combustibil; scuipă fum; slujesc cu credință și, cel mai dramatic, se mișcă. Trenurile aleargă în galop, dau năvală și zburdă…” [1]

Episodul prezentării spectaculoase a motorului Corliss – precum și altele relatate de Nye – este emblematic pentru ilustrarea trecerii de la lumea-organism la lumea-mecanism, de la o cultură a uneltelor la una a mașinilor. În vechea lume-organism, omul se definea ca un microcosmos, reflexie a macrocosmosului cu care se află într-o strânsă împletire[2]. Odată cu progresiva instaurare a Mecanismului în cultură, omul va renunța la acest statut ontologic. Mașina – promisiune implacabilă a unui viitor manipulabil, mașina – supra-naturalul reper al unei Noi Lumi în care natura poate fi și chiar trebuie subjugată, mașina devine substitutul metaforic al Cosmosului. Iar în strălucirea ei nelumească și pe deplin nenaturală a Mașinii se oglindește – diform și magnific – însuși omul, care va deveni, prin aceeași pornire de a se reflecta în ceva mai grandios decât el, un micro-mecanism. Sub vraja puterii, omul se va căuta pe sine în măruntaiele colosale ale Leviathanul mecanic care-l va umili fascinându-l, care-l va coborî înălțându-l.

Relatarea lui Nye nu este însă de prea mare ajutor pentru a clarifica măcar puțin diferența dintre unelte și mașini, care ne interesează aici în mod special. Indiciile cu privire la acest aspect trebuie căutate în altă parte.

***

Într-o abordare mai analitică decât cea a lui Nye, Lewis Mumford, unul dintre cei mari istorici ai tehnologiei, urmărește ceea ce se întâmplă cu omenirea care nu mai privește fascinată la mașină, ci este integrată în cultura pe care mașina o generează. Mumford spune că distincția esențială dintre mașină și unealtă stă în “gradul de independență în operare față de îndemânarea și puterea motrică a operatorului: unealta se pretează la manipulare, mașina la acțiune automată. […] Diferența dintre unelte și mașini constă în gradul de automatizare atins: utilizatorul îndemânatic de unelte devine mai precis și mai automat, pe scurt, mai mecanic, pe măsură ce mișcările sale voluntare se înmagazinează ca reflexe”.[3]

Prin complexitatea din ce în ce mai mare, prin puterea ei, prin dimensiunile ei neomenești, tehnologia industrială – corespunzătoare erei tehnocratice de care vorbește Postman – se prezintă asupra omului nu ca o unealtă alcătuită după chipul și ajustată după puterile lui, ci ca un sistem impunător care trebuie alimentat cu energia omenească, pe care o multiplică. Aici nu mai contează îndemânarea omului, talentul-talantul său, ci capacitatea lui de a face sarcini repetitive. Pentru că nu poate înțelege toate procesele din fabrică, el trebuie să se rezume la a face un singur task. Forțat de aceste condiții, omul devine anonim, rotiță dințată care poate fi înlocuită de o alta[4], la fel de anonimă.

Privitorul extatic ce contemplă Mecanismul devine treptat utilizatorul ostatic ce servește Mecanismul.

Sub noua paradigmă culturală a Mecanismului, instituțiile tradiționale intră într-o criză fără precedent. Familia, comunitatea, biserica – toate funcționau pe vechiul model al organismului și valorizând omul și apreciindu-l în întregul lui. Toate pierd teren în fața marșului industrial care apreciază omul doar pentru capacitatea sa de a se comporta ca un mecanism, adică de a face un singur lucru, lipsit de orice sens intrinsec. Nu i se mai cere talent, meșteșug – pentru că acestea au chip!, i se cere eficiență și anonimitate[5]. În relația dintre om și mașină, omul este cel care trebuie să se con-formeze cerințelor mașinii. Sau cum suna motto-ul înfiorător al unei alte Expoziții Internaționale celebre, cea de la Chicago din 1933: “Știința descoperă, industria aplică, omul se conformează”.

E cazul să fac o mică paranteză aici – în zilele noastre, discursul oficial ne spune că dintotdeauna oamenii au căutat să inoveze permanent, să găsească mereu cea mai rapidă și economică soluție pentru a-și face viața mai ușoară și mai confortabilă. Această idee este pe cât de comodă, pe atât de falsă. În lumea-organism centrată pe om, tentația inovației tehnologice „disruptive” putea fi ținută sub control. Un exemplu excelent este cel al împăratului roman Vespasian (9-79 d. Hr.) – când i se propune de către un supus cu spirit practic un mecanism care ar fi făcut mult mai ieftină transportarea coloanelor grele la Roma, Vespasian îl răsplătește pe inventator, dar refuză: “cum voi mai putea hrăni oamenii?”[6]. 1500 de ani mai târziu, încă lucrurile nu stau mult mai bine pentru unele spirite inovative. În 1529, Anton Mőller din Danzig inventează războiul de țesut cu benzi – capabil să producă dintr-o dată nu una, ci șase țesături. Consiliul orășenesc nu pare să fie foarte impresionat de productivitatea imensă promisă de invenție. Nu îi ridică statuie inventatorului, nu îl face brand local, nu implementează invenția pe scară largă. Ba din contră, pentru a-și proteja țesătorii, interzice folosirea războiului de țesut cu benzi și hotărăște în secret să îl înece pe Mőller. Ceea ce se și întâmplă. Reflexe ale acestui mod de abordare a inovațiilor mai se găsesc până târziu, spre jumătatea secolului al XIX-lea. E cunoscut cazul lui Barthelemy Thimonnier, care inventează în 1830 prima mașină de cusut mecanică, ceea ce era să-l coste viața. 200 de croitori înfuriați îi prădează atelierul și îi dau foc. Thimmonier abia scapă fugind din Paris.

Închei paranteza și revin: pentru a face față condițiilor industriale, este imperios necesar ca omul să își piardă chipul, să se mecanizeze, să se depersonalizeze. Meșteșugarul lumii vechi, prin uneltele sale, producea obiecte unicat, care îi păstrau amprenta personală. Fabricile produc incomparabil mai multe obiecte, dar ele sunt identice[7], și cer oamenilor care le produc să fie identici, mai întâi în comportament, apoi în gândire. Așadar, trecerea de la unelte la mașini presupune nu doar un salt calitativ – în sensul complexității din ce în ce mai mari a mașinilor – ci și un salt cantitativ. Cantitatea de produse industriale care populează pământul începând cu industrialismul este incomparabil mai mare decât cantitatea de artefacte care înconjurau omul în lumea veche. Efectul asupra culturii este însă și unul calitativ – cu o viteză înspăimântătoare, ideea de unicat începe să dispară, odată cu ideea de creator personal. Ceea ce, pentru o cultură formată de creștinism, echivalează cu o implozie…

5. MAȘINA – OȚEL, PUTERE ȘI CONTROL

… Există în Biblie cel puțin o pildă despre exces, despre belșug, despre surplusul care trebuie gestionat. Este vorba de pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Rețineți care a fost primul lucru pe care l-a făcut bogatul, înainte de a-i spune sufletului “odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”? A dărâmat hambarele vechi – cu alte cuvinte a renunțat la modul său de viață, la tradiția sa, la armonie, la vechiul model, pentru a face loc noului model al supraabundenței. Nu și-a impus limite.[8]

Pilda poate fi o metaforă pentru transformarea culturii occidentale în trecerea ei către paradigma mecanică. O cultură a excesului, a netrebuitului, este prin definiție o cultură a distrugerii. Cum altfel se poate gestiona noua supraabundență tehnologică virtual nelimitată decât demolând vechile obiceiuri, înlocuind armonia cu natura cu controlul asupra naturii prin și mai multă tehnologie, prin și mai multe mașini și sisteme? Și chiar dacă multe dintre invențiile epocii mașinii vor fi avut o anume spontaneitate și adesea vor fi fost văzute inclusiv de inventatorii lor ca pe un dar de la Dumnezeu (deci nedatorându-se exclusiv omului) de pus tot în slujba lui Dumnezeu, mesajul intrinsec al noilor invenții este din ce în ce mai pregnant acesta: lumea este profund imperfectă[9] și omul este singurul care o poate îmbunătăți. Cum? Inventând din ce în ce mai mult.[10] Este, așadar, normal ca tehnocratul să aibă din ce în ce mai multă putere, mai mult control asupra naturii, ceea ce îl proiectează într-un rol simbolic privilegiat: “Inginerul civil este preotul dezvoltării materiale. […] El este preotul noii epoci”  afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea inginerul american George S. Morison.[11]

Renunțând la tonul grav de până acum, să încercăm să comparăm uneltele și mașin(ări)ile din acest punct de vedere, al complexității constructive și controlului exercitat asupra naturii. Am mai făcut această comparație „la firul ierbii” în altă parte, dar cred că își are locul și aici.

Să luăm de exemplu (nu de căpăstru) un cal înhămat la căruță și, pentru contrast, în colțul opus al ringului, un foarte modest Porsche. Cu toții putem intui într-o mare măsură că o căruță e o unealtă, dar un Porsche care depășește în trombă susnumita căruță este totuși cu mult mai mult decât o unealtă; e o mașină(rie). Poate că diferența esențială dintre unelte și mașinării ține de complexitatea procesului de proiectare, a celui de fabricație[12] sau al mentenanței și degradării. De faptul că pentru a obține un Porsche ai nevoie de sute de procese extrem de precise, de specializate și de bine coordonate, de la mineritul pentru materiile prime în toate colțurile lumii, până la ultimul polish cu cosmetice auto dedicate, pe când pentru o căruță de lemn ai nevoie de ceva lemn, ceva fier, două sau patru mâini dibace și de vreo două-trei… unelte. Porsche e alcătuită, cam ca orice automobil, din vreo 30.000 de piese, căruța – din câteva zeci sau puțin peste o sută. Porsche e produsul unui colos industrial, căruța e artefactul unui nene priceput. Pentru a menține în funcțiune căruța cu cal, trebuie să ai ceva teren și încă două trei unelte cu care să îi faci rost de hrană calului, căruța nu consumă nimic, mai eco-bio-carbon-friendly nu se poate. Astfel, controlul pe care îl exerciți asupra naturii este local, limitat și seamănă mai degrabă cu o colaborare cu ea – de vreme ce produsele secundare ale calului sunt folosite drept îngrășământ ori material pentru tencuit zidurile, în amestec cu lutul. De partea cealaltă, pentru a menține Porsche-le în stare de funcționare – ai nevoie în primul rând de bani (mulți!) cu care să întreții nu doar mașina propriu-zisă, ci și următoarele: un întreg sistem global de producție și transport de piese de schimb, de service-uri și stații de ITP, de parcări, de autostrăzi cu industriile aferente, de benzinării cu industriile aferente, de asigurări RCA și CASCO, și așa mai departe, inclusiv industria de brăduți parfumați de agățat la oglindă. Cred că e mai clar acum că acei câteva sute de cai putere livrați de Porsche cer de la noi, ca persoane și ca societate, cu mult mai mult control asupra naturii decât același număr de cai adevărați. Acest control nu mai seamănă cu o colaborare armonioasă cu natura, ci o exploatare crudă – pentru că noi nu mai dăm nimic înapoi, în afară de deșeuri, pentru că nimeni nu poate fi empatic cu rețeaua de benzinării, pentru că nu ne trasăm nici o limită…

“La baza tehnologiei moderne stă dorința de putere”, spune filosoful și inginerul Egbert Schuurman[13]. Astăzi noi nu mai stăpânim natura precum în Psalmul al 8-lea, slăvindu-L pe Dumnezeu, recunoscându-L ca sursă primă a Darului care ne-a fost înmânat: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”. [14] Și nu este deloc întâmplător faptul că natura a fost transformată într-o simplă resursă pe care o stoarcem la maximum în aceeași epocă în care a avut loc eliminarea conceptuală a lui Dumnezeu-Dăruitorul din lume. Darul de al cărui Dăruitor am uitat se golește de sens, devine un simplu obiect fără valoare, care poate fi manipulat fără scrupule și fără teama unor consecințe.

Cât despre control, ar fi de remarcat că diavolul, în confruntarea lui cea mai furibundă cu Hristos, cea din pustia Carantaniei, se folosește în mod explicit de seducția controlului asupra naturii și puterii în prima și cea de-a treia ispitire  – “zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,3) și “Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie.” (Matei 4, 8-9).

Începând cu epoca industrială, prin puterea conjugată a mașinilor pe care pretinde că le controlează deplin, omul va urmări obsedant să înfrângă barierele naturale – va vrea să zboare cât mai sus, să pătrundă cât mai adânc în măruntaiele pământului, să se deplaseze cât mai repede. Natura – ce odinioară era văzută ca un dar – trebuie cucerită acum ca pe un inamic, nu iubită, respectată și contemplată ca pe o creație a lui Dumnezeu. Controlul se extinde astăzi și asupra vieții și morții – căutăm ca prin tehnologie să controlăm cât mai mult viața (transplantul, contracepția și avortul sunt tehnicile cele mai vizibile pentru și, din păcate, printre creștini) și să nu mai murim sau dacă tot e să murim, să murim controlat (prin tehnica eutanasierii). Firește, omul câștigă o putere (inclusiv fizică) incomparabil mai mare decât a strămoșilor săi. Însă prețul pe care îl plătește pentru asta pare a fi renunțarea la smerenie. Fără a fi capabil de cine știe ce subtilități filocalice, îndrăznesc să afirm că smerenia nu poate exista fără conștientizarea unor limite – că suntem mult mai mult creaturi decât creatori, iar creatori suntem numai cât ne este dat să fim. Atâta vreme cât înțelegem că suntem limitați, nu ne putem crede zei sau ființe atotputernice[15]. Or, această mentalitate a controlului, alimentată de o tehnologie din ce în ce mai puternică – această obsesie de a sări mereu peste propria umbră, este incompatibilă cu smerenia. Prin mașini, controlul este virtualmente nelimitat; pentru că mereu pot fi „îmbunătățite”, nu există niciodată prea mult control și prea multă putere, întotdeauna mai există ceva din lumea materială care trebuie supus tehnologiei (inclusiv colonizarea și exploatarea resurselor altor planete, una dintre cele mai preganante obsesii tehnofile recente). Or, un asemenea demers a fost imposibil de gândit câtă vreme omenirea dispunea de unelte – artefacte limitate prin însăși „natura” lor, de extensii apropiate corpului omenesc…

Spuneam că motorul Corliss – puternicul și nesmeritul simbol tehnologic cu care am deschis acest episod – a fost pus în funcțiune către doi șefi de stat. Aceștia însă au urmat pas cu pas instrucțiunile directe unui… inginer. O inversiune ierarhică în premieră istorică, așa cum s-a remarcat de atunci. Din cauza complexității ei inaccesibile pentru oamenii de rând, lumea-mecanism nu poate fi stăpânită decât de către tehnicieni. Ceea ce, după cum vom vedea în continuare, nu o va împiedica să capete stranii valențe religioase. Ba dimpotrivă…

(va urma)

[1] David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 123

[2] Viziune comună părinților răsăriteni (Atanasie cel Mare, Maxim Mărturisitorul)  și apuseni (Toma d’Aquino, Honorius de Autun). Vezi Jean Hani, Symbolism of Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2007, p. 42

[3] Lewis Mumford, Technics and Civilization, University of Chicago Press, 2010 pp. 10-11

[4] „Există o diferență între folosirea unei mașini pentru a extinde capabilitățile umane, și folosirea ei pentru a contracta, elimina sau înlocui funcțiile umane”. – Lewis Mumford, The Myth of the Machine, vol. II – The Pentagon of Power, HBJ, 1974, p. 195

[5] „Tehnologiile tradiționale sau premoderne rareori pun accentul pe eficiența operării, nu doar pentru că rareori există o metodă pentru calculul eficienței în mod sistematic, dar și pentru că activitatea tehnică este văzută ca având o valoare inerentă”. – Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994, p. 259

[6] Langdon Winner, Citizen Virtues in a Technological Order, în Eric Katz et. al (eds.) – Controlling Technology: Contemporary Issues, Prometheus, 2003, p. 387

[7] „Tehnica se referă la o producere unică, în vreme ce tehnologia conotează o multiplicitate a producției”. – Mitcham, op. cit, p. 236

[8]  Unul dintre numele cu care țăranii noștri îl numeau pe diavol este “Netrebuitul“. Adică răul este în toate lucrurile care nu ne trebuie, care sunt în exces. Vezi Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005

[9] Ideea de organism nu conține în sine posibilitatea îmbunătățirii perpetue. Ideea de mecanism, da. Probabil că aceasta explică de ce culturile tehnocratice, formate de metafora mecanismului, sunt și cele mai medicalizate și mai obsedate de control.

[10] Vezi A. N. Whitehead spunea că marea revoluţie adusă de secolul 19 a fost inventarea metodei de a inventa.

[11] Vezi David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin Books, 1999, cap. 7

[12] Desigur, putem găsi uşor câteva exemple care fac ca această distincţie să pară ambiguă. Bicicleta, în simplitatea ei (mă rog, simplitatea designului la care s-a ajuns abia prin 1886, după vreo 60 de ani de rafinare), pare a fi o unealtă, pentru că e acţionată de forţa utilizatorului, însă procesul ei de fabricare e unul suficient de complex pentru a o considera o maşinărie. Sunt tentat să cred că pistoalele cu încărcare manuală şi produse manual, de la chinezi la mongoli şi arabi, pot fi luate drept unelte, dar nu şi proto-mitraliera din anii 1860, a lui Richard Gatling.

[13] Egbert Schuurman, A Christian Philosophical Perspective on Technology, în Carl Mitcham și Jim Grote (eds.) – Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, University Press of America, 1984, p. 116

[14] Vezi și Psalmul 77, 72  unde David este dat ca un exemplu de măiestrie în stăpânire, tocmai pentru că îndeplinește precondiția inocenței. De remarcat în verset și prezența lui kaph – despre care am povestit în episodul al 3-lea al serialului.

[15] „trupurile noastre sunt mărturia faptului că nu avem controlul suprem. Nu suntem suverani. Nu suntem zei. Urâm acest lucru și căutăm să-l negăm din toate puterile. Astfel, încercarea de a înfrunta limitările trupurilor noastre și dorința de a controla viața și moartea sunt, de fapt, două aspecte ale aceluiași lucru.” – Carl R. Trueman – Delighting in Death

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.

4. TRUP <-> UNEALTĂ <-> SIMBOL

Dacă tehnologia ne este extensie, dacă nu poate fi despărțită de noi, atunci trebuie să acceptăm că ea este expresia modelată a firii noastre, că ne proiectăm în ea concepțiile, ideile și valorile, că o transformăm așadar nu doar într-un obiect palpabil, ci și într-un simbol. Și nu cred că există un exemplu mai elocvent și mai ușor de înțeles pentru o cultură creștină decât acela al crucii. Crucea nu este, și nici nu a fost vreodată, o unealtă neutră. Văzută din perspectiva strict „material-neutră”, o cruce este doar un ansamblu simplu, o îmbinare de două segmente de lemn ori alt material care se întrepătrund la 90 de grade, prin chertare, legare sau baterea unor cuie (sau holșuruburi, dacă ești un bricoleur grăbit din secolul XXI). Însă, în anul 33 după nașterea lui Hristos ea era deja un simbol, în acest caz un simbol moral și politic – un simbol al rușinii, fiind rezervată de romani torturării și executării sclavilor, trădătorilor, străinilor și activiștilor politici (așa cum era considerat și Hristos). Iar după Răstignirea lui Hristos, ea devine simbol al Învierii și subiect al unei întregi teologii. Devine, cum spune monahul Nicolae de la Rohia, “desăvîrșită și completă imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.”[1][2]

Remarcabilă în acest sens, de artefact-simbol, este, de pildă, o formulare a Sfântului Ignatie Teoforul. Pentru Sf. Ignatie, Crucea este vinciul (mēkhanḗ) care „Crucea este mechane al întregului cosmos”[3], pe care se înalță pietrele pentru zidurile bisericii –„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta (mēkhanḗ) lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.”[4],[5]

Să mai facem un pas. Dacă uneltele sunt extensii ale omului și totodată artefacte-simboluri cu o existență materială exterioară omului, atunci trebuie să acceptăm consecința: că oamenii pot fi influențați de uneltele-simboluri pe care ei înșiși le-au construit.

Pentru a ilustra acest aspect, voi reproduce o pildă care îmi place foarte mult și pe care o repet ori de câte ori se ivește ocazia. Ea este citată de teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet. Pilda e scrisă cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos, dar ne este extrem de folositoare în încercarea noastră de a ne lămuri cu privire la cum ar putea fi înțeleasă tehnologia. Pilda spune așa:

“Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului [adică a lui Dumnezeu] în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic.”[6]

Ca orice pildă înțeleaptă, povestea bătrânului grădinar te scutește de prea multe explicații, dând însă naștere unui șuvoi de semne de întrebare. În lumina celor discutate până acum, îmi pare formidabilă ideea că bătrânul nu înțelege tehnologia (în cazul acesta, o „banală” fântână cu cumpănă) ca pe un simplu ansamblu mecanic, ca pe o pârghie construită inteligent și eficient, ci ca pe ceva pe care, folosindu-l, îl va încorpora, îl va face parte din sine. Și folosindu-se de această invenție, va fi și el la rândul lui folosit și transformat de ea. El știe că, dacă o va crea – ea, la rândul ei, îl va recrea pe el. Bătrânul chinez știe că modelarea lumii din afară nu se poate face fără remodelarea lumii de dinăuntru. Iar uneori această remodelare se poate numi deformare, abatere, denaturare. Oricât de rudimentară ar fi tehnologia, nu o putem manipula în mod obiectiv, detașat și suveran. Odată produsă, vom intra cu ea într-o misterioasă relație de întrepătrundere, de simbioză și de oglindire.

Bătrânul din pildă e prudent, sceptic, pentru că știe – ca și noi, creștinii – că omul este vulnerabil, supus ispitei, influențabil. Și atunci el alege ceea ce pentru noi, în secolul XXI, este pur și simplu prostesc și ridicol – alege să fie ineficient, alege să nu se upgradeze, alege să nu inoveze. De ce? Pentru că înțelege că nu există simplă utilizare a tehnologiei, că orice utilizare a oricărei tehnologii, oricât de simple, ne transformă – ne schimbă peisajul interior, ne propune anumite valori, ne cere un anumit ritm, ne sugerează o altă perspectivă asupra lumii, asupra noastră, și asupra lui Dumnezeu și mai ales a relației dintre noi, Dumnezeu și lume.

Bun – ar putea spune cineva – și ce ar trebui să facem acum, să luăm de bun exemplul chinezului și ne întoarcem “în peșteri”, să renunțăm la tot ce ne-a oferit tehnologia în marele marș al civilizației? Nu, nu pot spune asta. Dar cred că putem încerca să înțelegem că o dată cu tehnologia se transformă și omul, și cultura de care aparține.

Ceea ce ne duce cu încă un pas mai departe. Pentru că, dacă există diferențe esențiale între instrumentele lumii vechi și cele ale lumii noastre, înseamnă că există diferențe esențiale și între modul nostru de a trăi în lume și de a ne raporta la Dumnezeu și al celor din trecut, diferențe care li se datorează în mare măsură instrumentelor pe care le folosim. Schimbarea paradigmei tehnologice aduce o schimbare culturală de cel mai înalt grad. Cu alte cuvinte, s-ar putea să fie de folos să comparăm modul în care lumea veche se raporta la tehnologie cu modul în care o facem noi astăzi.

Back to basics: etimologic, termenul de tehnologie provine din grecescul tékhnē, unde avea sensul de cunoaștere practică și era înrudit cu epistēmē – să-i spunem, cunoaștere teoretică. Interesant, era o definiție suficient de largă încât să includă în ea domenii precum medicina sau muzica. Și mai interesant, Platon folosește acești termeni, tékhnē şi epistēmē, fără a-i diferenția. Probabil că un cuvânt potrivit pentru a-l traduce pe tékhnē este iscusință[7]. Oricum ar fi, pentru grecii antici ar fi de neînțeles sensul de “știință aplicată” pe care i-l dăm noi astăzi tehnologiei. André Malet: “Tékhnē antic rămâne apropiat de teorie, mai degrabă decât de ceea ce numim noi astăzi practică”[8].

Un alt fapt de mirare: unul dintre sensurile cele mai vechi ale lui tehnologiei se referă la arta discursului, la retorică, adică la regulile după care putem manipula cuvintele, ca pe niște obiecte, indiferent de valoarea morală a discursului. La acest sens, de tékhnē al logosului se referă nimeni altul decât Sf. Vasile cel Mare când pune în contrast golul vorbăriei cu plinătatea rugăciunii, spunând: “oamenii practică tehnologia, nu rugăciunea”[9]. (Și de mirare mai e și faptul că am păstrat în limba noastră termenul de teologhisire, nu și pe cel de tehnologhisire).

Găsim un indiciu și în Psalmul 128, versetul al 3-lea. În versiunea Înaltului Bartolomeu Anania, acesta sună astfel: “Prin spatele meu au uneltit păcătoșii, pe-acolo și-au prelungit nelegiuirea”. Sf. Ioan Gură de Aur observă că verbul din textul grecesc – tektaino – are două sensuri: “a lucra, a făuri” – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau “a lucra, a urzi” (a urzi!) – care s-ar referi la calomnii, uneltiri făcute pe la spate[10]. Ceea ce ne interesează mai mult acum este nuanța negativă, peiorativă a lui tektaino. În versiunea ebraică a psalmului, actul de „a unelti”, de „a lucra pe la spate” are același sens, ba chiar este formulat mai explicit, prin metafora tehnică a aratului: “pe spinarea mea au arat plugarii, și-au lungit brazdele”. Tékhnē are aici o nuanță morală care va fi arătând cel puțin straniu pentru perspectiva modernă.

În episodul biblic redat în episodul al 2-lea al acestui serial, despre regele Ozia care “a făcut mașini”, termenul original pentru “mașini” este ןוֹבּשָּׁחִ hishshabon, derivat din בשַׁחָ (chasab), care înseamnă de fapt “a gândi”, “a calcula”. Astfel, nici aici accentul nu cade pe produsul finit, pe rezultatul material, ci mai cu seamă pe actul de a gândi, de a cunoaște. Distanța față de „tehnologia ca practică pură” cu care suntem noi obișnuiți astăzi, este evidentă.

Prin tékhnē, uneltele făceau parte integrantă din lumea veche, fără a fi văzute ca fiind creații pur materiale, complet detașate de om și indiferente față de el. De altfel, termenul de tehnologie, așa cum îl înțelegem noi acum, de obiecte produse de om ca rezultat „obiectiv” al aplicării științei, nu apare decât foarte târziu în istorie, în secolul al XIX-lea – ca derivat din artele mecanice, care și ele se separaseră mai înainte de ceea ce numim astăzi artele frumoase. Firesc, de altfel, pentru că în secolul al XIX-lea, cultura fusese deja cucerită de o mulțime de invenții și inovații – de la siderurgie la textile, de la agricultură la producția de ciment, hârtie sau sticlă. Și mai ales motoarele (cu aburi sau cu apă) se răspândiseră, transformând lumea radical. Ce legătură mai aveau toate aceste mașinării cu artele frumoase – pictura sau sculptura? Evident că li se cuvenea un alt termen.

Aceste distincții însă erau străine universului de gândire al lumii vechi. Sub semnul lui tékhnē, neamurile din vechime se aflau într-o relație mult mai strânsă cu lumea înconjurătoare, conștientizând că și ele fac parte din ea și văzând-o adesea ca pe un dar. După Robin Collingwood, lumea veche este un organism, ceva esențialmente viu, de care omul nu se poate separa. Într-o lume-organism, spune Collingwood: “problemele care solicită atât de mult gândirea modernă, problema relației dintre materia moartă și materia vie și problema relației dintre materie și minte, nu existau. Nu exista materie moartă. […] Nu exista nici o lume materială lipsită de minte și nici o lume mentală lipsită de materialitate”.[11] Iar modelul organismului este universal, așa cum arată Radu Iliescu: „… În Legile lui Manu, text hindus exemplar, casta servitorilor este “picioarele”, casta agricultorilor, meșteșugarilor și comercianților este “vintrele”, casta războinicilor e “pieptul și brațele” iar casta sacerdotală e “capul”. Tehnocrația înlocuiește această imagine cu cea a unui motor, în care se pierde orice distincție dintre libertate și necesitate. Schimbarea societății organice cu cea tehnocratică mai înseamnă ceva: părăsirea echilibrului viului pentru ordinea non-viului.”[12]

Această viziune a lumii ca organism cuprinde, desigur, și „tehnologia” lumii vechi: Mircea Eliade afirmă că în această lume veche “orice creație și orice construcție reproduceau modelul cosmogonic, construind, fabricând ceva, omul imita opera Demiurgului […] fabricarea obiectelor echivala cu o naștere”[13]. De altfel, etimologia cuvântului inginer ne confirmă acest lucru – termenul provine din latinescul ingeniare – având ca veche rădăcină proto-indo-europeană pe “gene” – care înseamnă a da naștere. Înrudirea “ingineriei” cu “geneza”, “generația” nu este deloc întâmplătoare. Vedem cum, pentru strămoșii noștri, nu exista posibilitatea de manipula materia complet în afara sferei sacrului, așa cum credem noi că se poate. Există deci o anume magie în tehnologie, iar cei din vechime înțelegeau asta foarte bine.[14]

Mulford Sibley afirma că, sub influența noii științe de secol XVII (și a tehnologiilor!), tendința generală a fost aceea „de a despiritualiza natura, de a șterge distincția dintre animat și inanimat și de a crea o separare radicală între lumea interioară și cea exterioară”.[15] Spre deosebire de vechii evrei și de grecii antici, de hinduși, de chinezi și de creștinii primului mileniu, occidentalii secolelor postmedievale, făcând trecerea de la cultura uneltelor la tehnocrație, ajung să vadă lumea ca pe un mecanism. Mecanism –  adică ceva în esență ne-viu, ceva fragmentat, care poate fi disecat fără limită, manipulat, exploatat și distrus fără ca utilizatorul – detașat și suveran – să fie afectat în mod esențial. Și mai ales ceva lipsit de orice încărcătură simbolică, de orice duh.

Neavând taine, ci doar enigme, lumea-mecanism este una care se poate în sfârșit cuantifica, măsura și cântări. Și mai departe, consecința previzibilă – se poate exploata, se poate stoarce, se poate manipula fără limitele pe care lumea-organism le impunea prin religie, tradiție ori morală. André Malet: “Prin contrast [față de tékhnē al anticilor], tehnica modernă este o adevărată provocare adresată naturii pentru a o forța să genereze cea mai mare cantitate de energie posibilă”.[16] În drumul omenirii de la unelte la mașini, natura este desacralizată, adică neutralizată, redusă la tăcere, la stadiul de obiect mort și resursă.

Presupun că atât Sfântul Ignatie, cât și bătrânul grădinar chinez ar fi găsit asta insuportabil.

(Va urma.)

[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1991, p. 322

[2] Iar faptul că simbolismul crucii există și dincolo de creștinism, așa cum explică pe larg René Guénon, nu face decât să confirme că definiția materială are o însemnătate marginală. Vezi René Guénon, Simbolismul crucii, Herald, 2012.

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 52

[4] Epistola Sf. Ignatie către Efeseni, cap. IX, în PSB 1, EIBMBOR, 1979, p. 160

[5] Simbolismul tehnologic este multiplu în acest fragment. Pietrele șlefuite care alcătuiesc zidul bisericii simbolizează sfinții care alcătuiesc Biserica, lipiți prin mortarul dragostei și prin mâna Lucrătorului suprem. Jean Hani, The Symbolism…, p. 51.

[6] Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Sophia, 2018, p. 32

[7] Vezi Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 2007, p. 267

[8] André Malet, The Believer in the Presence of Technique, în Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, eds. Carl Mitcham & Jim Grote, University Press of America, 1984, p. 96

[9] „technologousi loipon, ou theologousin, hoi anthropoi”, apud P. Hans Sun, Notes on How to Begin to Think about Technology in a Theological Way, în Mitcham & Grote (eds.), Theology and Technology…, p. 174

[10] Septuaginta, vol. 4/I – Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, p. 313

[11] Robin Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, Herald, 2012, p. 186

[12] Radu Iliescu, Pe culmile plictiselii, Alexandria, 2021, p. 167

[13] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2019, p. 75

[14] Tot etimologia ne confirmă această înrudire originară. Rădăcina lingvistică protoindoeuropeană *magh înseamnă „a fi capabil, a avea putere”. O regăsim în engleza de azi în cuvinte precum may/might, main, machine, mechanic, mechanism, dismay – spaimă, consternare, și mage, magi, magic. În sanscrită există mahan – care înseamnă măreț, în greacă mekhane – în sens restrâns, unealtă de ridicat; în sens larg – artefact, și lista oficială continuă cu slavona, rusa, limba gotică (mag), germana veche (magan) și limba nordică veche (magn).  Și presupun că tot de aici derivă cuvintele magnific și majestate.

[15] Citat în David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 6

[16] André Malet, The Believer…, p. 96

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Am dedicat primele două episoade tehnologiei biblice și am obținut o listă generoasă de artefacte, mai mari sau mici, din diverse materiale, folosite în diverse contexte. Ce e de înțeles din această listă? Cum se vede tehnologia din perspectiva biblică? Aparent, am putea trage aceeași concluzie „de bun simț” pe care lumea noastră o folosește cu privire la tehnologia zilelor noastre. Concluzia ar suna cam așa: „Până și Biblia ne arată că tehnologia nu e în sine bună sau rea, depinde doar de noi cum o folosim, spre bine sau spre rău. Tehnologia este neutră”.

Însă în contra acestei afirmații de o periculoasă banalitate mă grăbesc să subliniez un aspect fundamental, care altminteri ne-ar putea scăpa din vedere. E un fapt evident: toate referințele biblice sunt totuși referințe la o tehnologie dintr-un trecut foarte îndepărtat, de care ne despart milenii de invenții și de transformări culturale. Să fie chiar potrivit să privim cu aceeași privire și să cântărim cu aceeași măsură și tehnologia de atunci, și tehnologia de azi? Să le considerăm ca fiind în principiu la fel, create cu aceleași scopuri și având aceeași încărcătură simbolică și același impact cultural? Să zăbovim puțin asupra acestui aspect.

II. TEHNOLOGIA (INCLUSIV CEA BIBLICĂ) NU E NICI BUNĂ, NICI REA. NICI NEUTRĂ.[1]

În „Technopoly – The Surrender of Culture to Technology”[2], Neil Postman – unul dintre cei mai străluciți gânditori critici ai tehnologiei – propune o necesară distincție între culturi, după locul pe care îl deține tehnologia în cadrul acestora. Astfel, potrivit acestui criteriu, există culturi bazate pe unelte, tehnocrații și tehnopolisuri.

Iată cum descrie Postman prima mare categorie, a culturilor bazate pe unelte, cea care acoperă cea mai mare parte din istoria lumii: „Principala caracteristică a tuturor culturilor bazate pe unelte este că uneltele au fost în cea mai mare parte inventate pentru a face două lucruri: pentru a rezolva problemele specifice și urgente ale vieții fizice, cum ar fi cazul morilor de apă sau de vânt, sau al plugului greu; sau pentru a servi lumii simbolice a artei, politicii, mitului, ritualului și religiei, cum ar fi în construcția castelelor și catedralelor și în dezvoltarea ceasului mecanic. În nici unul dintre aceste cazuri, uneltele nu au atacat (sau, mai precis, nu au avut intenția de a ataca) demnitatea și integritatea culturii în care au fost introduse. Cu câteva excepții, uneltele nu au împiedicat oamenii să creadă mai departe în propriile tradiții, în propriul Dumnezeu, în propria politică, în propriile metode de educație, sau în legitimitatea organizării lor sociale. De fapt, aceste credințe au fost cele care au orientat inventarea uneltelor și au limitat utilizările acestora. Chiar și în cazul tehnologiei militare, ideile spirituale și cutumele sociale acționau ca forțe de control. De exemplu, este binecunoscut faptul că folosirea sabiei de către luptătorii japonezi era guvernată în mod meticulos de un set de idealuri numit Bushido, sau Calea Războinicului. Regulile și ritualurile care specificau când, unde și cum trebuie luptătorul să își folosească cele două săbii (katana, sau sabia lungă, și wakizashi, sau sabia scurtă) erau precise, strâns legate de conceptul de onoare și includea obligația ca luptătorul să comită sepukku sau hara-kiri dacă onoarea sa va fi compromisă.”

Însă raportul de forțe dintre unelte și cultură se schimbă odată cu apariția celei de-a doua categorii – tehnocrațiile. Tehnocrația, deși germinată de invenții din Evul mediu târziu și Renaștere, se instaurează deplin abia spre secolul al XVIII-lea, iar mutația pe care o aduce în societățile unde se instaurează este radicală: ”Într-o tehnocrație, uneltele joacă un rol central în universal mental al culturii. Într-o anumită măsură, totul trebuie să cedeze locul pentru dezvoltarea lor. Lumea socială și simbolică se supun din ce în ce mai mult cerințelor acestei dezvoltări. Uneltele nu mai sunt integrate în cultură, ci o asaltează. Ele încearcă să devină cultura. Prin urmare, tradiția, moravurile sociale, mitul, politica, ritualul și religia trebuie să lupte pentru propria existență.”

Totuși, în tehnocrații, perspectiva tradițională nu este cu desăvârșire uitată, iar oamenii nu sunt încă deplin modelați de cultura tehnocratică. Echilibrul există, deși este din ce în ce mai instabil: “Puteai contempla minunile războiului de țesut mecanic fără a crede că tradiția este complet inutilă. […] Cetățenii tehnocrației știau că știința și tehnologia nu oferă filosofii după care să îți îndrumi viața, și rămâneau atașați de filosofiile înaintașilor lor. Nu se puteau lăsa convinși că religia, așa cum a spus-o Freud la început de secol XX, nu este altceva decât o nevroză obsesională. Nici nu prea puteau crede că, așa cum afirma noua cosmologie, universul este rezultatul unei distribuiri întâmplătoare a atomilor. Și continuau să creadă, precum Mark Twain, că în ciuda dependenței lor de mașinării, instrumentele încă trebuiau să fie servitorii, iar nu stăpânii lor. Permiteau instrumentelor lor să le fie servitori obraznici, agresivi, impertinenți și nerușinați, dar că instrumentele s-ar putea ridica deasupra stadiului de servitor – acesta era un gând înfricoșător.”

Spre zilele noastre, însă, unele tehnocrații se metamorfozează în tehnopolisuri – societăți în care tehnologia domină agresiv cultura.: „Tehnopolisul își elimină adversarii în modul descris de Aldous Huxley în Minunata lume nouă. Nu îi scoate în afara legii. Nu îi condamnă ca imorali. Nici măcar nu îi face antipatici. Îi face invizibili și, astfel, irelevanți. Și face acest lucru redefinind ceea ce înțelegem prin religie, artă, familie, politică, istorie, adevăr, intimitate, inteligență, astfel încât definițiile noastre să se conformeze noilor sale cerințe. Cu alte cuvinte, Tehnopolisul este o tehnocrație totalitară.”

Astfel, Postman ne învață că artefactele tehnologice nu există în sine, ci ele se află tot timpul într-un raport cu întreaga lume culturală de care aparțin, modificând-o și lăsându-se modificate de ea. Însă acest raport nu este constant pe parcursul istoriei. Revenind la tema noastră – căutarea sensului tehnologiei prin paginile Scripturii, putem acum formula un prim reper: artefactele biblice aparțin unor culturi bazate pe unelte. În schimb, tehnologia pe care o folosim astăzi (aceeași tehnologie despre care astăzi spunem cu incredibilă nonșalanță că este neutră) nu ține de o cultură a uneltelor, ci de tehnocrațiile și de tehnopolisurile epocii noastre.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că a face analogia tehnologiei din trecutul biblic cu tehnologia prezentului este o strategie facilă, dar riscantă. Culturile uneltelor au trăit pe alte coordonate, în alte orizonturi de înțelegere, modelate în alte tipare mentale, raportându-se altfel la lume, inclusiv la lumea artefactelor. Ceea ce grecii antici numeau tékhnē nu este același lucru cu „artele mecanice” ale evului mediu, cu Technik-ul german al secolului al XIX-lea și cu ideea de „tehnologie=știință aplicată” a secolului XX[3].  A considera, cum se face astăzi adesea, că tehnologia nouă e doar o tehnologie mai veche îmbunătățită, că laserul e doar un cuțit mai eficient, că social media e doar un manuscris mai evoluat și că racheta balistică e doar strănepoata săgeții țâșnite din arc, înseamnă a ignora toată pleiada de sensuri pe care fiecare cultură își învestește tehnologia și a pătrunde într-o fundătură intelectuală, unde nu e nimic de cercetat, nici un sens de căutat și nimic de descoperit. Dacă vrem să pricepem ceva din mesajul Scripturilor cu privire la tehnologie, prima condiție este să nu proiectăm retroactiv perspectiva noastră tehnologică modernă în trecutul biblic.[4]

Astăzi, noi vedem instrumentele noastre ca fiind neutre – adică golite de vreun sens sau vreo semnificație, cumva izolate de cultura de care aparțin, indiferente la relațiile omenești pe care le mediază și fără valoare morală intrinsecă. Iar la baza acestei idei se află, cred, o definiție foarte limitativă a tehnologiei, prin care aceasta este redusă exclusiv la dimensiunea pur materială[5], ca și cum materia s-ar putea desprinde complet de ceea ce este nematerial. Suntem convinși că tehnologia este neutră, pentru că în primul rând o vedem doar ca pe un obiect sau un ansamblu de obiecte pur materiale, fără vreo semnificație în sine.

Da, săgeata și racheta, cazmaua și excavatorul par să aibă câte ceva în comun: sunt cu toatele obiecte materiale. Însă, istoric, tehnologiile nu au fost niciodată niște obiecte moarte pe care oamenii să le creeze doar din nevoia de eficiență și să le folosească doar cu un scop material clar precizat, așa cum (credem că) facem noi. Cel mai la îndemână exemplu pe care îl avem este lucrarea lui Mircea Eliade – Făurari și alchimiști, în care vedem cum, în toate culturile vechi, de la egipteni la aborigeni, artefactul nu doar că este, ci înseamnă ceva, are o semnificație, e un vehicul simbolic, uneori având chiar o dimensiune magică și aflându-se în centrul unor anumite ritualuri. În acea lume a uneltelor la care noi nu mai avem acces nu există materialitate pură în sensul nostru modern, materia este cumva transparentă, adică reflectă ceva ce este dincolo de materie.

Astfel, un lucru pe care mai ales cei credincioși pot să îl sesizeze cu ușurință este următorul: în exemplele biblice de mai sus (și probabil în altele pe care, din lipsă de spațiu și timp, nu le-am putut lista), tehnologia nu poate fi separată de planul transcendenţei. Fie că este prilej de salvare sau de pierzanie, ea este tot timpul într-un anumit raport cu Dumnezeu, nu este indiferentă față de El.

Spre deosebire de lumea biblică, lumea de azi a închis conceptul de „tehnologie” într-o stranie zonă neutră: într-un spațiu mental – imposibil de gândit în lumea veche – în care tehnologia este exclusiv dependentă de om și complet independentă de Dumnezeu. Cum vom vedea, această din urmă perspectivă nu a existat tot timpul în istorie, ci este una inventată la un moment dat, chiar destul de recent – așadar, nu avem nici un motiv să o considerăm unică și adevărată. Și cred că cel mai ușor mod de a ilustra cât de limitată este ideea modernă a neutralității tehnologice este de a observa relația dintre tehnologia lumii vechi (a uneltelor) și cel mai personal „artefact” material pe care îl avem, sinonim cu însăși existența noastră pământească: trupul omenesc.

III. TRUP <-> UNEALTĂ

Într-una din cărțile sale, Ivan Illich – preot romano-catolic, filosof și teolog, observă că Aristotel, descriind în detaliu uneltele fierarilor, dulgherilor și bijutierilor, folosește un cuvânt surprinzător: organa. Același cuvânt care a ajuns până în zilele noastre în formele: organ, organicitate, organism. Illich remarcă însă că Aristotel folosește același cuvânt și pentru a descrie creionul pe care îl ține în mână, şi pentru a descrie mâna care ţine creionul. “Mâna fără creion, precum și mâna cu creion, ambele sunt organa. Nu există posibilitatea de a distinge creionul de mână”[6], afirmă el. Așadar, pe când nu apăruseră tablele smart și markerele permanent, exista o corespondență strânsă între trup și unealtă.

Găsim această corespondență și în Sfânta Scriptură. De pildă, într-unul dintre cei mai frumoşi Psalmi, se spune așa: “Vei mânca din ostenelile palmelor tale, fericit ești și bine îți va fi” (Ps. 127). Dacă cercetăm originalul ebraic, dăm exact peste ce am spus mai sus: kapekha – „palmele tale” – derivă din cuvântul kaph – același care numește litera ebraică (deloc întâmplător, litera ebraică are forma unei palme – כ).  În Scriptură, cuvântul „kaph” nu este folosit  doar pentru a denumi palma omului ci și o seamă de unelte care „conțin” un gol, asemenea palmei omului[7]. În această formă îl găsim, de exemplu, în Ieșirea 25, 29: „Apoi să faci pentru ea [=Masa Templului] talere, cădelniţe, pahare şi cupe, ca să torni cu ele; acestea să le faci din aur curat.” Unele versiuni englezești ale Bibliei chiar traduc acest „cădelnițe” prin spoon – adică lingură.

Găsim un exemplu asemănător în Cântarea cântărilor – 5,5. „Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea ușii”. Nu știu dacă zăvoarele din vremea lui Solomon aveau formă concavă, dar este cert că închizătoarea este o unealtă pe care o folosim cu ajutorul mâinii, o extensie temporară a acesteia. Și firește că nu este întâmplătoare corespondența etimologică păstrată până în zilele noastre dintre mână și mâner. Sau în engleză: hand – handle. Sau în franceză: main – manche, manivelle. Iar dacă mergem mai departe, la originea cuvântului, aceasta este rădăcina kaphaph care înseamnă pur și simplu a îndoi, a curba – adică o acțiune în care mâna se comportă ca un instrument (sau instrumentul ca o mână?).

La fel, în ebraică, yad înseamnă mână, dar și unealta cu ajutorul căreia se urmăresc rândurile Torei – un bețișor, adesea de argint, având la capăt chiar o mânuță sculptată[8]. La evreii din Caucaz, același instrument se numește etzba, adică… deget.

Așadar, deşi este foarte greu pentru noi să conceptualizăm asta, în lumea veche, corpul şi unealta nu sunt separate. Sau în nici un caz nu sunt separate atât de radical precum în lumea noastră. Unealta este un organ exterior corpului omenesc, nu un obiect mort, separat radical de noi și lipsit întru totul de viață, așa cum îl percepem în modernitate. Unealta este o extensie a omului. Hainele și casele sunt extensii ale pielii, ciocanul este extensia pumnului, arcul este extensia mâinii, cuțitul este extensia unghiilor, roata este extensia picioarelor etc. Iar un alt semn clar al corespondenței dintre corp și unealtă este ușurința cu care chiar și azi atribuim caracteristici anatomice anumitor obiecte: picioarele mesei, dinții morii, talpa casei, gâtul sticlei etc.

Și acum un ultim exemplu, mai familiar nouă: în cartea sa în care explică Sfânta Liturghie – Cartea deschisă a împărăției, Înaltul Bartolomeu Anania vorbește astfel despre har: “Harul este, prin excelență, instrumentul mântuirii. […] Harul este energia necreată a lui Dumnezeu Treimic, nedespărțită de El” [9].

Nu îmi arog competențe de teolog, dar îmi pare foarte interesant că autorul nu folosește termenul de “instrument”[10] în sensul de modern de unealtă neutră, ci tot ca pe un fel de „extensie” a lui Dumnezeu, care nu poate fi nici despărțită de El, nici concepută fără El (ce dumnezeu ar fi acela fără har?).

Și Sf. Chiril al Ierusalimului[11] asociază harul cu ideea de instrument: „Și după cum condeiul sau săgeata are nevoie de cineva care să lucreze cu ele, tot astfel și harul are trebuință de credincioși”. Îndrăznesc să afirm – păstrând proporțiile – că unealta nu poate fi despărțită de om așa cum nici harul nu poate fi despărțit de Dumnezeu. Iar dacă acest lucru este adevărat, atunci o filosofie creștină a tehnologiei trebuie să excludă ideea neutralității instrumentelor.

Instrumentele noastre nu sunt neutre, fiindcă noi înșine nu suntem neutri, creați de și după chipul lui Dumnezeu care lucrează prin harul-instrument. Cum vom vedea în episodul viitor, suntem cu mult mai mult decât simpli utilizatori raționali și detașați ai unor unelte indiferente…

[1] Parafrazez aici prima din cele șase „legi ale tehnologiei”, formulate de profesorul de istoria tehnologiei Melvin Kranzberg în 1986, într-un articol științific în revista Technology and Culture intitulat „Tehnologie și istorie: Legile lui Kranzberg”. Prima dintre aceste legi este formulată astfel: „Tehnologia nu este nici bună, nici rea, nici neutră”.

[2] Publicată în original în 1992, în curs de publicare și în limba română în traducerea subsemnatului. Sublinierile din citate îmi aparțin.

[3] Vezi densa lucrare a lui Eric Schatzberg – Technology: Critical History of a Concept, University of Chicago Press, 2018

[4] Așa cum, de exemplu, nu vom înțelege nimic din noțiunile de drept sau de economie ale Scripturilor dacă ne așteptăm ca ele să se conformeze sau să semene cu teoriile noastre moderne despre drept sau economie.

[5] Clasificarea lui Carl Mitcham e una dintre cele mai cuprinzătoare abordări teoretice ale tehnologiei. El distinge între tehnologie ca obiect, ca activitate, tehnologia-cunoaștere și tehnologia ca voliție. Vezi Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994.

[6] Ivan Illich, The Rivers North of The Future: The Testament of Ivan Illich as told to David Cayley, House of Anansi Press, 2005, p. 73

[7] Dacă versiunea ebraică pune în armonie corpul cu unealta, traducerea grecească pare să armonizeze mijlocul de producție cu rezultatul, mijlocul cu scopul: karpos – care înseamnă şi “rod, fruct” dar şi “palmă, încheietura pumnului”. Vezi Septuaginta NEC – Polirom, vol. 4/I, 2006, p. 312

[8] Ceea ce ne poate duce cu gândul la mânuța care uneori înlocuiește săgeata de pe ecran atunci când navigăm pe internet.

[9] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, EIBMBOR, 2007,  p. 75

[10] Pentru o discuție cu privire la legătura dintre instrumentum și Sfintele taine, vezi Ivan Illich, The Rivers North…, pp. 77-78

[11] În Pr. Ioan Sorin Usca – Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Matei, ed. Christiana, 2018, p. 197

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

În episodul de astăzi continuăm seria exemplelor de tehnologie din Vechiul Testament. 

Un episod cu totul special din punct de vedere al tehnologiei are loc în cartea Ieșirea/Exodul, când Moise primește instrucțiuni extrem de detaliate de la Dumnezeu Însuși despre cum trebuie făurit Chivotul Legii: “Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: lung de doi coți și jumătate, larg de un cot și jumătate și înalt de un cot și jumătate. Să-l fereci cu aur curat, și pe dinăuntru și pe din afară. Sus, împrejurul lui, să-i faci cunună împletită de aur. Apoi să torni pentru el patru inele de aur și să le prinzi în cele patru colțuri de jos ale lui: două inele pe o latură și două inele pe cealaltă latură. Să faci pârghii din lemn de salcâm și să le îmbraci cu aur.” … și așa mai departe, încă 27 de versete, în care Dumnezeu îi expune în detaliu planul de lucru, inclusiv dimensiunile mesei, tehnica de execuție a sfeșnicului (din ciocan), ce ornamente, în ce număr și cum să fie amplasate. După care încă nu mai puțin de trei capitole întregi – un adevărat manual de instrucțiuni despre cum trebuie să fie realizate Cortul, covoarele, jertfelnicul, veșmintele preoților și întreaga procedură ritualică. (Ieșirea, cap. 25 – 29). Este, cred, cea mai lungă formulare tehnologică din întreaga Scriptură, unde nimic nu e lăsat la voia întâmplării și nimic nu e neclar.

Dumnezeu nu este doar arhitectul și proiectantul acestui artefact, ci și organizator de șantier. El Însuși îl delegă ca șef de lucrări pe Bețaleel, după un „training” la care nici un dezvoltator imobiliar nu poate visa:

“Iată, Eu am rânduit anume pe Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminția lui Iuda, Și l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înțelepciune, de pricepere, de știință și de iscusință la tot lucrul, Ca să facă lucruri de aur, de argint și de aramă, de mătase violetă, stacojie și vișinie, și de in răsucit, Să șlefuiască pietre scumpe pentru podoabe și să sape în lemn tot felul de lucruri. Și iată, i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminția lui Dan, și am pus înțelepciune în mintea oricărui om iscusit, ca să facă toate câte ți-am poruncit: Cortul adunării, chivotul legii, capacul cel de deasupra lui și toate lucrurile cortului; Masa și toate vasele ei; sfeșnicul cel de aur curat cu toate obiectele lui și jertfelnicul tămâierii; Jertfelnicul pentru arderile de tot cu toate obiectele lui; baia și postamentul ei; țesăturile pentru înveliș, veșmintele sfințite pentru Aaron preotul și veșmintele de slujbă pentru fiii lui; Mirul pentru ungere și aromatele mirositoare pentru locașul cel sfânt; toate le vor face ei așa, cum ți-am poruncit Eu ție.” (Ieșirea 31, 2-11)

Însă, doar un capitol mai târziu aflăm despre un alt artefact tehnologic faimos – Vițelul de Aur, a cărui realizare are consecințe catastrofale pentru poporul lui Israel. (Voi detalia cu altă ocazie cât de actual este acest episod biblic pentru secolul XXI  – și nu, nu mă refer la faptul că în epoca noastră se produc măști antipoluare pentru eructațiile neecologice ale bovinelor).

Dar aparent tot din aceeași tehnică a prelucrării metalelor rezultă și șarpele de aramă al lui Moise – care vindecă pe cei mușcați de șerpii veninoși din pustiu:

“Iar Domnul a zis către Moise: “Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe vreun om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia.” (Numerii, 21, 8-9) E interesant de menționat aici faptul că pentru creștini, șarpele de aramă este o prefigurare a lui Hristos. Hristos Însuși confirmă – „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3,14 – 15) [1]. Iată deci un obiect tehnologic care capătă un simbolism aparte.

Firește, și Templul este tehnologie. Numai că, atunci când Solomon îl zidește, o face într-un fel extrem de greu de priceput și de perceput pentru cineva care trăiește în epoca bormașinilor democratizate: „Pe durata zidirii templului, el a fost zidit din pietre gata cioplite; nici ciocan, nici secure, nici vreo altă unealtă de fier nu s’a auzit în templu pe durata Zidirii”. (3 Regi 6, 7) Pentru cine a participat măcar o dată la harababura unui șantier, fie el și de mici dimensini, la toată încâlceala de huruituri, bocănituri, șuiere și strigăte, metoda aceasta este frapantă. Dar totul are sens: Templul – epicentrul rugăciunii, se zidește în liniște, ca o rugăciune. Mijloacele și scopul sunt pe deplin armonizate.

Însă, două sute de ani mai târziu, în acest Templu are loc un eveniment dezgustător, care îl are ca protagonist pe un rege numit Ozia. Acest rege a fost tare diferit de Solomon. Dacă Solomon a ridicat Templul într-un mod teribil de ineficient, Regele Ozia pare să fi fost un adevărat promotor al tehnologiei, al cercetării și al inovării, cu o aplecare – pesemne deloc întâmplătoare – pentru tehnica de război. Se povestește în 2 Cronici, cap. 26: „Apoi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim, deasupra porților din colț și deasupra porților din vale, cum și la colțul zidului și l-a întărit. A zidit de asemenea turnuri și în pustiu și a săpat multe fântâni (…) A mai avut Ozia și oștire (…) Pentru ei a pregătit Ozia toată oastea, scuturi, sulițe, coifuri și platoșe, arcuri și pietre de praștie (…) Apoi a făcut în Ierusalim mașini, construite cu meșteșug, ca să le pună în turnuri și pe la colțurile zidurilor și să arunce cu ele săgeți și pietre mari.”

Ca pentru orice spirit antreprenorial, succesul nu întârzie să apară: „Și s-a dus vestea de numele lui foarte departe, pentru că în chip minunat a fost ajutat și s-a făcut puternic”. Dar tot atât de repede precum în povestea Vițelului de Aur, lucrurile iau o întorsătură rea. De la un punct încolo, succesul tehnico-politic nu îl mai satisface pe acest rege. Ozia pare să simtă nevoia unei noi provocări și, înfiorător, vrea să inoveze acolo unde nu e nimic de inovat și să stăpânească un domeniu în care nu există decât un singur Stăpân:

„Și când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; și a săvârșit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii. Dar după el a intrat și Azaria preotul, împreună cu optzeci de preoți ai Domnului, oameni aleși, Și s-au împotrivit regelui Ozia și i-au zis: “Nu ți-e dat ție, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci preoților, fiilor lui Aaron, care sunt sfințiți să tămâieze; ieși din locașul sfânt, căci ai făcut o fărădelege și nu-ți va fi de loc spre cinste acest lucru înaintea Domnului Dumnezeu”. Ozia însă s-a supărat pe ei; și cum ținea în mâna lui cădelnița, ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în fața preoților, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii.”.

Nu e cazul să detaliem acum, dar cred că acest episod ne dă o lecție aspră, pe care ar fi bine să nu o trecem cu vederea. Spiritul tehnocratic poate fi foarte ușor acaparat de mândrie. Iar mândria este totalitară; necunoscând limite, ea va tinde să domine cât mai multe teritorii: cel care manipulează eficient materia este tentat să manipuleze și simbolurile care dau sens materiei, revendicându-și astfel o „sfințenie” și o funcție socială pe care nu o are și care nu i se cuvine. Orice asemănare cu epoca noastră este pur neîntâmplătoare.

Cartea Psalmilor e plină și ea de referințe la tehnologie. De exemplu, în Psalmul 82,  psalmistul se roagă lui Dumnezeu ca dușmanii Săi să fie făcuți „ca pe o roată, ca pe o trestie în fața vântului”. Roata are aici un sens peiorativ, disprețuitor, iar Origen și Eusebiu comentează că roata este un simbol al instabilității[2] (ca și trestia, care e o metaforă naturală).

Găsim adesea în Psalmi ilustrarea dușmanilor ca fiind înarmați – de pildă, Psalmul 63 – „Care și-au ascuțit ca sabia limbile lor, întins-au arcul lor, lucru amarnic, ca să-l săgeteze în ascunzișuri pe cel neprihănit”. (v. 4,5), semn că tehnologia poate simboliza cu ușurință pornirile păcătoase ale oamenilor.

Când se descrie o nelegiuire, uneori psalmistul chiar accentuează metoda, tehnica prin care nelegiuirea a fost produsă: „Ca în codru cu topoarele au tăiat ușile locașului Tău, cu topoare și ciocane l-au sfărâmat” (Psalmul 73, 7). Prin contrast, în același psalm, câteva versete mai departe, este descris Domnul care desparte marea direct prin puterea Sa, care zdrobește capetele balaurilor (evident, fără ciocan), care deschide pâraie și izvoare (fără vreo târnăcop sau levier), care seacă râurile Itanului (fără vreo instalație de drenaj).

Un raport similar găsim și în Psalmul 56 – „dinții lor [ai fiiilor oamenilor] sunt sulițe și săgeți și limba lor – sabie ascuțită” (v. 6). Spre deosebire de aceștia, omul cel drept și credincios e descris fără vreo referință la vreo unealtă, doar ca strigând, slăvind, aducând laudă, invocând și nădăjduind. Și… cântând din harfă și alăută care, incontestabil, tot artefacte tehnologice sunt.

Un contrast și mai clar găsim în Psalmul 51 unde, pentru ilustrarea păcatului, se folosește din nou o metaforă tehnologică – „ca un brici ascuțit [limba celui puternic] a făcut vicleșug”. Prin opoziție, câteva versete mai târziu, omul neprihănit e ilustrat printr-o metaforă naturală: „eu însă, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu am nădăjduit în mila lui Dumnezeu”.[3]

Dar să nu ne pripim cu concluziile, pentru că și pe Dumnezeu îl „vedem” ca fiind înarmat în Psalmi – „va ține întins arcul Său (împotriva nelegiuiților)”  (Psalmul 57, 8) sau „Căci săgețile Tale s-au înfipt în mine” (Psalmul 37, 3). Și tot El este Cel care „a zdrobit puterea arcurilor, arma și sabia și războiul” (Psalmul 75, 3) În plus, Dumnezeu din Psalmi este nu doar războinic, ci și meșter: „Cel ce te îmbraci cu lumină ca și cu o haină, Cel ce întinzi cerul ca pe un cort […] Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui” (Psalm 103, 2).

Și tot așa, mai departe, prin fiecare carte a Cărții. Chiar și după o asemenea sumară trecere în revistă, vedem că Vechiul Testament abundă de indicații tehnologice. Și ce s-ar mai putea spune despre Noul Testament, prin care știm nu doar că Hristos a fost în mod real un meșter precum dreptul Iosif, ci că se arată pe Sine prin intermediul unor metafore tehnice, fie ele referitoare la obiect (ușa/poarta), fie la utilizator (semănător, păstor, ziditor, pescar, secerător, stăpân al recoltei și al viei).[4]

În acest preambul, am încercat să urmărim doar formulările explicite din Scriptură – mai ușor de urmărit și de reținut – însă există și indicii mai puțin vizibile, care ne-ar putea fi de folos. De pildă, iată o constatare a teologului american G. K. Beale: termenul grecesc cheiropoietos („făcut de mână”) apare de 14 ori în Vechiul Testament în Septuaginta și de fiecare dată se referă la idoli. De asemenea, în Vechiul Testament după Textul Masoretic (ebraic), formula maase + yad (care înseamnă același lucru), apare de 54 de ori – iar dintre acestea, aproape jumătate se referă la lucrări idolatre[5]. Firește, lista poate continua…

Până aici pesemne că a fost interesant, însă rămânem cu o întrebare apăsătoare: ce am putea, mai exact, să înțelegem din aceste episoade biblice înșirate aici? Până la urmă, tehnologia e bună sau rea? E binecuvântată de Dumnezeu sau blestemată de El? Și cu ce ne-ar fi de folos relatările biblice acum, în secolul al XXI-lea, când nu mai avem șerpi de aramă, ci antibiotice și vaccinuri și medicamente (pe care le cumpărăm din farmacii cu un șarpe desenat pe siglă), acum când nu mai avem arcuri, ci rachete, iar povestea potopului pălește în fața poveștii încălzirii globale?…

Vom încerca să lămurim măcar o parte din aceste întrebări începând cu episodul următor.

Foto: William Brassey Hole (1846 – 1917), Uzziah erects engines of war on the walls of Jerusalem

[1] Vezi și Înțelepciunea lui Solomon 16, 5-7: „Iar când a venit peste ei înfricoşata mânie a fiarelor şi se prăpădeau muşcaţi de şerpii cei cumpliţi, aprinderea Ta n-a ţinut până la urmă. Ei au fost tulburaţi puţină vreme, ca să se îndrepteze şi au avut un semn de mântuire, ca să-şi aducă aminte de poruncile legii Tale; Căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor.”

[2] Vezi Septuaginta 4/I – Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, 2006, p. 220.

[3] Această opoziție natural (sfințenie) – artificial (păcat) o găsim și în Psalmul 10, dar și în alte contexte biblice – vezi, de exemplu, Osea 14 – versetul 1 comparat cu versetul al 6-lea.

[4] Am discutat puțin despre aceste ipostaze, plecând de la cartea lui Jean Hani – Divine Craftmanship. Preliminaries to a Spirituality of Work: https://matricea.ro/dumnezeu-cel-care-are-toate-meseriile-si-nici-un-job/

[5] G. K. Beale, We become what we worship. A Biblical Theology of Idolatry, InterVarsity Press, 2008, p. 192, nota 19.

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

*Eseul-serial ce urmează are ca punct de plecare o prezentare orală, susținută de câteva ori, pe tema raportului dintre creștinism și tehnologie – o temă, cred, de o importanță copleșitoare, ignorată însă aproape în totalitate în cultura ortodoxă. Încurajat de bunele reacții venite mai ales din partea tinerilor, încerc să îi dau acestei prezentări o formă scrisă, fără pretenția de a o considera definitivă. Chiar și în această formă, am speranța că va oferi mai multe întrebări decât răspunsuri, și mai multe neliniști fertile decât concluzii ermetice.

… De fiecare dată, după prezentările de rigoare, obișnuiesc să trec la subiect cu o întrebare simplă. Atât de simplă, încât devine, fără voia mea, o întrebare-capcană: „la ce ne gândim când spunem tehnologie?”. Aproape fără excepție, primele răspunsuri venite din public sunt: telefonul, laptopul, rețelele sociale, sateliții, routerele. Cu alte cuvinte, prima noastră reacție este acela de a vedea tehnologia doar în formele ei foarte recente. Abia după câteva insistențe, răspunsul începe să se nuanțeze – căci tehnologie sunt și hainele, încălțămintea, covoarele, mesele – și, ușor-ușor, privirea se reascute și vedem că aproape tot ceea ce ne înconjoară și este palpabil poate fi la fel de bine numit cu termenul de „tehnologie”.

Bijuteriile sunt tehnologie, casele sunt tehnologie, cărțile sunt tehnologie. Și nu doar cărțile, ci și hârtia. Și nu doar hârtia, ci și alfabetul este tehnologie, şi încă una care a transformat radical și iremediabil lumea la vremea ei. Și iată cum, mergând înapoi, redescoperim că tehnologia face de mult parte din povestea omenirii, începând cu izgonirea din Rai a lui Adam și a Evei.

        1. CÂTE CEVA DESPRE TEHNOLOGIA BIBLICĂ

Dată fiind această imensă istorie (pentru evoluționiști, egală; pentru credincioși, aproape egală cu istoria omului) nu este deloc absurd ca un credincios să se întrebe ce fel de tehnologii sunt prezente în Sfânta Scriptură. Doar că prezența tehnologiilor în Sfânta Scriptură naște o dilemă: sunt ele purtătoare de sens, precum celelalte aspecte biblice? Pot fi ele interpretate în vreun fel anume, învățându-ne ceva despre Dumnezeu și relația noastră cu El, sau sunt pur și simplu „doar” tehnologii – adică nu pot sta în centrul vreunei exegeze, ci pot face doar obiectul arheologiei și istoriei culturale? De aici pornim în prima etapă a acestei călătorii destul de anevoioase (cum ar putea fi altfel decât anevoioasă o călătorie care începe cu protopărinții și ajunge la transumaniști?).

Așadar, care ar fi prima relatare din Biblie a unei acțiuni tehnice sau a unui artefact? Faceți acest exercițiu de memorie pe cont propriu, încercând să ajungeți cât mai aproape de începutul Bibliei. Până vă luați un răgaz de răspuns, mai ridic o întrebare ce mi s-a pus din public de către un student isteț – oare nu am putea spune că însăși facerea lumii este un act tehnic? Întrebarea nu e lipsită de sens. Până la urmă, numele primei cărți biblice este „Facerea”, și încă din primul ei verset se vorbește despre o anumită „facere” – „Întru’nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul”[1]. Doar că verbul românesc „a face” nu ne ajută aici foarte mult, fiind un verb extrem de versatil și de folosit în tot felul de formule. În limba română „facem” tot felul de lucruri: facem binele, facem patul, facem pariuri, ne facem probleme, ne facem de râs, facem noapte albă, unii fac armata și, nu în ultimul rând, facem cuiva capul calendar.

Însă textul biblic ebraic ne oferă o cale de înțelegere extrem de interesantă cu privire la această „facere” primordială. Pentru că, în textul masoretic, primul verset – bereshit bara’ Elohim et hashamàim ve’et ha’aretz – conține verbul bara, care are un regim cu totul special. În ebraica biblică există numeroase verbe care se referă la actul de a produce ceva (așa cum și noi folosim verbe precum: a face, a forma, a lucra, a făuri, a alcătui, a zidi, a întemeia), printre care și acest bara. Dar ce este specific la bara este că, în forma simplă pe care specialiștii o numesc qal, nu apare în Biblie decât cu referire la Dumnezeu și la creația Sa din nimic. Bara nu este urmat niciodată de un anumit material din care Dumnezeu ar face/ar prelucra un anumit lucru. Așadar, încă de aici învățăm ceva esențial: că există o anumită formă de „facere” care îi aparține exclusiv lui Dumnezeu, care nu este de natură tehnică și care nu poate fi sub nici o formă imitată de om. Vom vedea mai târziu, spre final, cum oamenii au ajuns să confunde aceste două forme de facere.

Iar cu privire la întrebarea restantă – care este prima referință de tip tehnologic în Scriptură? – îndrăznesc să spun că răspunsul ar fi acesta: croirea „hainelor” de către Adam și Eva, imediat după ce au mâncat rodul pomului din mijlocul Raiului: „Atunci amândurora li s’au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri” (Fac. 3, 7) [2]. În acest act utilitar primordial, tehnica ni se arată a fi împletită deopotrivă cu deschiderea unui nou orizont de cunoaștere și cu apariția conștiinței de sine – ambele simultane (sau identice?) cu îndepărtarea față de Dumnezeu. Firește, ar fi multe de povestit aici, dar – cum spuneam – drumul e lung, să nu ne abatem acum.

Reținem această idee și mergem mai departe, pe traseul narativ biblic. Nu mult mai departe – la Cain, al cărui nume – fapt mai puțin cunoscut – s-ar părea că înseamnă „fierar” și „lance”. Mai bine știut este faptul că strămoșul tehnologiei biblice a fost un urmaș al lui Cain, la a șasea generație: “Ada [prima soție a lui Lameh] a născut pe Iabal; acesta a fost tatăl celor ce trăiesc în corturi, la turme. Fratele lui se numea Iubal; acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi. Sela [a doua soție a lui Lameh] a născut şi ea pe Tubalcain, care a fost făurar de unelte de aramă şi de fier. Și sora lui se chema Noema” (Fac. 4, 20-22) Se spune că Noema ar fi fost soția lui Noe (urmaș al lui Set, înlocuitor al lui Abel) și că, după surse din afara Bibliei, ea ar fi patroana, inventatoarea textilelor.

Arca lui Noe (Fac. 6) este, incontestabil, un artefact tehnologic. Dumnezeu Însuși îi dă instrucțiuni clare lui Noe despre cum ar trebui să fie construită Arca pentru a rezista potopului. În acest caz, pare că tehnologia stă la baza salvării neamului omenesc.

Însă, după câteva generații, doar câteva capitole mai târziu, citim despre Turnul Babel (Fac, cap. 11) care este și el un produs tehnologic – și nu unul simplu, ci unul care necesită o gândire sistemică, o ierarhie și o diviziune a muncii, un întreg sistem birocratic. Și are drept cauză materială o adevărată revoluție tehnică – inventarea cărămizilor și a smoalei, care înlocuiesc piatra și varul.

Un alt episod interesant este cel al Rugului Aprins din muntele Horeb (Ieș. 3, 5) – când Domnul îi spune lui Moise: „… scoate-ţi încălţămintea din picioare, că locul pe care stai este pământ sfânt!”. Tehnologia, chiar rudimentară, este aici un obstacol și, prin neadecvarea ei la acest „context” sacru, teofanic – creează condițiile propice unei blasfemii, unui act necurat. Gemara, comentariul rabinic, face o mențiune asemănătoare, care clarifică și mai mult această idee: „Nimeni nu are voie să intre în Muntele Templului nici cu toiagul în mână, nici cu încălțăminte în picioare, nici cu bani legați de haină sau cu chimir (centură pentru bani) atârnată de sine, și nici să nu vină pe scurtătură”. Cu alte cuvinte, am putea spune, înlesnirile, scurtăturile, eficientizările nu sunt calea propice către Dumnezeu. Prin prezența nepotrivită a anumitor artefacte, obiecte, produse, putem rata întâlnirea cu Cel-ce-Este, cu care nu putem comunica oricum.

Desigur, alte tehnologii sunt adecvate întâlnirii cu Dumnezeu – lui Moise i se cere să se descalțe, dar nu să se și dezbrace.

Tot o interdicție explicită a medierii tehnologice găsim și în Ieșirea 20, 25 – când, imediat după rostirea celor Zece Porunci – Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise tehnica prin care vrea să I se ridice un altar – „Iar dacă îmi vei face altar de pietre, să nu le cioplești cu dalta, căci, dacă vei pune unealta [pe piatră] o vei pângări”[3] (Ca un detaliu inedit, dalta despre care vorbește acest verset este chereb, același termen ca „sabia de pară rotitoare” pusă la intrarea în Rai, după izgonirea lui Adam și a Evei – Fac 3, 24. Cuvântul derivă din rădăcina charab – a ataca, a lovi puternic). Din nou, avem de-a face cu o anumită mediere artificială, neprielnică pe care o aduce un anumit obiect – complet nepotrivită într-un context sacru.[4] De observat că, în acest caz, interdicția medierii este în armonie cu o anumită preferință pentru alte materiale, mai potrivite scopului – pământul și piatra. Dumnezeu nu este interesat în mod pragmatic doar de scop – nu îi ordonă lui Moise construirea în orice fel a unui jertfelnic. Dumnezeu este atent deopotrivă la materia primă și la metoda de prelucrare.

Aceeași atenție asupra nemedierii se poate remarca și în Ieșirea 27,20 – untdelemnul pentru sfeșnicul din cortul Adunării pe care fiii lui Israel trebuie să-l aducă trebuie să fie curat – adică din măsline zdrobite cu mâna, nu mecanic, cu presa[5]. Și aici am putea spune că pentru Dumnezeu nu scopul singur primează, ci armonia dintre mijloace și scop.

*Vom continua seria exemplelor de tehnologie din Sfânta Scriptură în episodul următor, în care ne vom întâlni, printre alții, cu Solomon, cu Psalmistul și cu un rege iudeu atât de îndrăgostit de progresul tehnologic, încât și lui Elon Musk i-ar fi plăcut să-i slujească.

[1] În traducerea diortosită de Bartolomeu Anania.

[2] „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Fac 2, 15) – Versetul nu poate fi considerat o referință tehnologică, întrucât aceasta ar presupune că Raiul ar fi imperfect, deci ameliorabil. „Lucrul” și „paza” lui Adam nu au aici un sens material. Jacques Ellul analizează pe larg tema în Technique and the Opening Chapters of Genesis – în Carl Mitcham, Jim Grote (ed.) – Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, University Press of America, 1984, pp. 123-135.

[3] Biblia după textul ebraic, vol. II – Exodul. Leviticul, ediție îngrijită de Maria Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu (mai departe, abreviat BBB), Humanitas, 2019.

[4] Folosirea uneltelor e permisă în alte situații – de exemplu, heruvimii de pe Acoperământ sunt lucrați din ciocan („Să faci doi heruvimi de aur; să-i faci lucrați din ciocan în cele două capete ale Acoperământului Împăcării” (Ieș 25,18 în traducerea BBB) – iar sfeșnicul (Ieș 25,36), tot din ciocan, dintr-o singură bucată de aur.

[5] Vezi nota explicativă din BBB, II, p. 278

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

,,Ținutul Buzăului” a obținut în data de 13 martie 2022 validarea oficială ca Geoparc Internațional UNESCO, fiind astfel recunoscut drept teritoriu cu valori naturale și culturale de importanță globală. Membrii Biroului Executiv al UNESCO, reuniți la Paris, au votat favorabil includerea ”Ținutului Buzăului”/”Buzău Land” în clubul select al geoparcurilor internaționale, fapt ce va crea oportunități fără precedent pentru dezvoltarea durabilă a regiunii. Din cele 16 geoparcuri aspirante la titlu de Geoparc Internațional UNESCO, doar 8 au fost validate, printre care și ”Ținutul Buzăului”.

„Ținutul Buzăului”, cu cele 18 comune componente, devine după 16 ani de efort comun Geoparc Internațional UNESCO, cel mai amplu proiect de dezvoltare locală pentru județul Buzău, reprezentativ pentru zona Munteniei și pentru întreaga Românie. Ținutul Buzăului, aflat la limita dintre dealuri și munți, este un teritoriu complet rural care se întinde pe o suprafață de peste 1000 de kilometri pătrați și are o populație de circa 43.000 de munteni.

Vulcanii noroioși, domurile de sare, focurile vii, trovanții de la Ulmet, așezările rupestre și chihlimbarul roșu de la Colți sunt printre cele mai renumite atracții ale acestei regiuni pitorești din zona de curbură a Carpaților.

”Beneficiile pentru județul Buzău sunt însemnate. Comunitățile locale de pe teritoriul geoparcului au acum susținerea UNESCO în promovarea internațională și le este recunoscută la nivel mondial unicitatea elementelor naturale, a tradițiilor locale și a valorilor cultural-istorice. Avem convingerea că în următorii 4 ani, până la revalidare, potențialul uriaș al județului Buzău poate fi promovat și valorificat prin intermediul parteneriatelor locale și internaționale, colaborarea cu alte geoparcuri din rețea și atragerea de finanțări”  a declarat Președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu.

Votul plenului UNESCO este actul de recunoaștere a unor eforturi susținute, începute cu aproape 16 ani în urmă. „În 2007, am plecat de la o idee și, iată că, după ani și ani de muncă, am obținut această realizare. Suntem foarte bucuroși să fim martori la validarea a multe eforturi depuse de mulți oameni ai locului, atât din administrația locală, din domeniul non-profit și profesional, cât și localnici și antreprenori care ne-au fost alături și care au pus umărul la lucru – și cărora ținem să le mulțumim. Noul statut ne onorează, dar în același timp ne obligă să accelerăm procesul de dezvoltare sustenabilă a acestor locuri cu adevărat speciale. Ca echipă, noi vom face tot ce ne stă în putință pentru ca toate comunitățile locale din Ținut să profite la maxim de pe urma acestei oportunități”, declară Răzvan-Gabriel Popa, directorul Asociației Ținutul Buzăului și managerul noului Geoparc UNESCO.

„Succesul de azi este rodul unei munci de echipă ce reunește oameni din administrația județului, mediul academic, asociații și reprezentanți ai comunităților locale. Este recunoașterea unicității zonei și a muncii tenace, entuziaste și coerente a celor ce au adaptat un program UNESCO la realitățile din Ținutul Buzăului. Acum putem spune că România are bazele unei Rețele Naționale de Geoparcuri UNESCO ce contribuie la întărirea identității locale, la dezvoltarea de noi geoparcuri și la promovarea valorilor naționale în întreaga lume”, a declarat Lect. Univ. Dr. Alexandru Andrășanu, Universitatea București și Director Geoparc ,,Țara Hațegului”.

Odată cu votul din 13 martie, ”Ținutul Buzăului” devine al doilea geoparc din România inclus în Rețeaua Globală a Geoparcurilor (GGN), după ”Țara Hațegului”. Lista globală este compusă acum din 177 de zone geografice din 46 de țări, ale căror situri și peisaje de valoare internațională sunt administrate printr-o abordare holistică, ce cuprinde  dezvoltarea turistică, educația și protecția naturii.

Proces exigent de selecție

Dosarul a fost întocmit și depus în noiembrie 2020, la UNESCO, de către Asociația ”Ținutul Buzăului”, o entitate non-profit creată cu scopul de a asigura toți pașii necesari pentru îndeplinirea criteriilor și pentru obținerea statutului de Geoparc, dar și managementul și dezvoltarea acestei zone. În acest scop, organizația a semnat un parteneriat cu Consiliul Județean Buzău, care sprijină financiar și logistic demersul, și cu Universitatea București. Succesul de astăzi este, așadar, dovada unei excelente colaborări între societatea civilă, mediul academic și autoritățile regionale și locale, inclusiv cele din zona rurală.

În luna septembrie a anului trecut, Ținutul Buzăului a fost vizitat de doi experți UNESCO, care au trecut printr-o verificare judicioasă toate elementele obligatorii necesare pentru obținerea statutului de Geoparc. Timp de trei zile, aceștia au evaluat teritoriul, descoperind locurile, oamenii și valorile locale, verificând nici mai mult, nici mai puțin de 101 de criterii, dintre care 99 erau obligatorii.

Statutul de Geoparc Internațional UNESCO atestă teritoriul respectiv ca fiind o zonă în care se depun eforturi considerabile pentru dezvoltarea educațională, economică și socio-culturală a comunităților, în consens cu protejarea și dezvoltarea mediului înconjurător.

Beneficii: promovare internațională, impulsionarea turismului și atragerea de investiții

Ținutul Buzăului va beneficia de promovarea UNESCO și prin Rețeaua Europeană și Globală a Geoparcurilor, iar noul statut va atrage turiști și va avea potențial pentru a convinge antreprenori să investească în turismul alternativ, în agroturism, turism cultural ori de aventură.

Nu în ultimul rând, statutul aduce cu sine atragerea de finanțări și de investiții în multe alte domenii de activitate, fiind o ocazie de renaștere economică și socială a unui teritoriu cu mare potențial. Buzău Land va deveni un loc demn de vizitat ori de locuit, o destinație turistică importantă pe harta României, oferind astfel o bună ocazie de descoperire a zonei pentru cei care nu o cunosc, iar pentru tinerii plecați peste granițe – de a se întoarce acasă.

Obținerea acestui statut de Geoparc UNESCO nu este finalul călătoriei: el va trebui menținut. La fiecare patru ani, teritoriul va fi reevaluat și revalidat de către doi specialiști internaționali, pentru a se verifica progresul în dezvoltarea comunităților. ”Prin această promovare, nu vrem sub nicio formă să creăm premisele unui turism de masă, pentru că trebuie să protejăm cu grijă ce avem. Dimpotrivă, facem deja management de destinație, astfel încât turiștii și resursele de dezvoltare să fie direcționate către atracții multiple, nu doar către câteva, iar aceste obiective să fie protejate în mod real cu ajutorul primăriilor locale”, subliniază Răzvan-Gabriel Popa.

Validarea “Ținutului Buzăului” ca Geoparc Internațional UNESCO se constituie în sine ca fundament al unor acțiuni de dezvoltare concrete: investiții coerente în infrastructura locală, dezvoltarea geoturismului, inițierea de activități educaționale și de cercetare, precum şi conservarea și punerea în valoare a patrimoniului geologic, natural și cultural”, a precizat Președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu.

A urmat cursurile Facultății de Litere, Istorie și Teologie în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați. Ulterior, s-a specializat în Management educațional în cadrul programului de masterat în cadrul aceleiași universități, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București. Din postura de profesor vede în elevii săi viitorul, are încredere în aceștia și în fiecare zi este determinată să le transmită celor mici că fiecare dintre ei contează. Despre competențele pe care le consideră esențiale în societatea actuală, despre menirea dascălilor, precum și despre bucuria de a fi profesor am discutat cu doamna profesor Roxana Pricope.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Am fost inspirată de mama mea, un om absolut remarcabil, dar și de bucuria de a împărtăși cu ceilalți din ceea ce eu însămi am învățat. Mi se pare extraordinar sentimentul pe care îl are un profesor când vede că semințele sădite de el în sufletul și în mintea copilului încep să rodească.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Profesorul este un model pentru elevii lui. Prin felul în care vorbește, prin felul în care transmite, prin comportamentul și  cunoștințele lui, se înfățișează copiilor ca o cale de urmat. Este o mare responsabilitate. Un dascăl are menirea de a cunoaște și spori potențialul fiecărui elev, de a cultiva încrederea fiecărui copil în forțele proprii și de a încuraja bucuria descoperirii.

Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Din punctul meu de vedere, cred că e foarte important să cultiv gândirea critică a elevilor mei. Capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea pentru alegerile făcute sunt competențe necesare în societatea actuală. De asemenea, consider că este foarte importantă flexibilitatea gândirii, mai ales în contextul transformărilor rapide prin care trece societatea noastră. Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Emoția trăită în prima zi de școală ca profesor o simt an de an. Este o emoție izvorâtă din dorința de a-mi atinge obiectivele legate de învățare, dar și din dorința de a crea o legătură cu elevii mei și de le oferi experiențe de învățare memorabile.

Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor.

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

Îmi place învățarea de tip proiect și cred că și elevilor mei le face bine să lucreze în echipă, să experimenteze roluri diferite în cadrul grupului de lucru. Deși îmi place să-mi organizez din timp activitățile cu elevii, sunt flexibilă și apelez deseori și la improvizație. Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor. De curând, am organizat în clasă un campionat de șah care a fost foarte bine primit de copii.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Copiilor le trezește interesul ceea ce este ludic, amuzant și lipsit de monotonie. Rutina este bună cât să le dea sentimentul siguranței, dar dacă vrem atenția copiilor, atunci e nevoie să rupem ritmul, să ieșim din tipare și să îi provocăm la nivelul proximei lor dezvoltări.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii sunt mereu curioși, dar cred că cei de acum, față de cei din generațiile anterioare, sunt mai grăbiți și mai orientați spre rezultatul imediat, cu cât mai puțin efort. Poate e și o reacție de apărare la faptul că societatea se transformă, totul în jurul lor se petrece în viteză.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Una dintre cărțile mele preferate este lucrarea profesorului Neagu Djuvara „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”. Apreciez această carte deoarece sunt pasionată de istorie și îmi place felul în care profesorul Djuvara prezintă cititorilor adevărul istoric, folosind un ton apropiat, deloc academic. Consider că poveștile au un rol foarte important în educație, pentru că fac învățarea mai atractivă și accesibilă.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei m-au învățat să mă bucur de lucruri simple, să fiu mereu dornică să descopăr ceva nou, să apreciez pașii mici făcuți în îndeplinirea obiectivelor.

Văd viitorul în fiecare elev al meu.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza unei relații puternice și productive între profesor și elevii săi stă iubirea izvorâtă din respect și încredere. Văd viitorul în fiecare elev al meu. Am încredere în ei și mă străduiesc să le transmit că fiecare dintre ei contează.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Fiecare reușită a elevilor mei reprezintă motiv de frumoasă aducere aminte.

Cu privire la întrebarea „Cum să ne raportăm la știri & informații?”, există răspunsuri, rețete, perspective și abordări de toate tipurile. Nu e cazul acum nici să le înșir, nici să le analizez, nici să le ierarhizez.

În ceea ce mă privește, cunoscându-mi cât de cât firea și metehnele, cred că e firesc și esențial:

• a nu te lăsa absorbit de vacuumul tenebros al breaking-news-ului (adică al știrilor care te sfărâmă, traducerea liberă a acestei mantre e cea mai potrivită și necesară),
• a nu lăsa prezentul clipei să fie desfigurat de panicile devenite rutină,
• a nu-ți lăsa viețuirea locală tulburată de tsunami-urile globale,
• a refuza ordinul de a trăi permanent în dincolo-ul mereu oribil al știrilor – înainte, în accidentul de pe DN1 sau în mijlocul inundațiilor, apoi – vreo 2 ani – la ATI, mai nou în Ucraina.

Cred că e firesc și esențial să nu-ți vinzi luciditatea pe nebunie, să nu-ți vinzi și-așa-puțina pace de dinăuntru pe marele delir din afară.

De curând, am regăsit legenda lui Perseu înfruntând Meduza și mi s-a părut tare potrivită pentru epoca noastră. Pentru cei care au deschis mai târziu cartea de mitologie, o rezum aici cât pot de scurt, ca să vă mai rămână timp să intrați și pe niște știri să nu rămâneți, Doamne-ferește, neinformați:

Perseu, fiul Danaei și al lui Zeus, e trimis de regele Polydectes să înfrunte Meduza, singura muritoare dintre gorgone. Gorgonele erau ființe groaznice, cu păr din șerpi veninoși și cu o privire atât de infernală încât oricine le privea rămânea împietrit pe loc. O asemenea misiune nu e ușoară nici dacă ai rude de gradul I prin Muntele Olimp, așa că Perseu primește din partea zeilor un kit de luptă, care conține, printre altele, o sabie de diamant de la tatăl lui și – cu dedicație de la sora Atena – un scut atât de șlefuit, încât te puteai reflecta în el. Așteptând momentul potrivit – când Meduza doarme-n peștera proprietate personală, Perseu se apropie de ea mergând cu spatele și ținându-și scutul în dreptul feței, privind-o prin scut ca printr-o mare oglindă retrovizoare. Doar așa se poate apropia de ea până când, ajuns la distanța potrivită, o poate izbi decisiv cu o lovitură de sabie.

Nu mi-e greu să alipesc acest episod mitologic peste modul nostru curent de a ne „informa”. În peștera mediatică în care ne abandonăm de bună-voie, Meduza noastră are chipul odios al prezentatorului isteric, mutra plină de meandre și diformă de atâta încordare a expertului din platou și fizionomia sinistră a reporterului turbat care jubilează amușinând catastrofele. Din gura șerpilor ce-i colcăie-n jur se scurge, cu venin neîncetat, panica și spaima, ura și mânia, revolta și chinul, toate în forma pretins onorabilă de știri și emisiuni. Absurde, a(b)surzitoare, nefirești și neesențiale. Fără scut, privind imprudent la Monstrul care, spre deosebire de Meduza, nu doarme niciodată (și e disponibil și în varianta 4K, cu diagonală mare), mulți dintre noi au rămas împietriți, cu telecomanda neputincioasă pe post de sabie.

Firesc și esențial, cum am spus: dacă ești pus în fața a ceva atât de hidos încât să te împietrească pe loc, primul lucru care trebuie făcut e să eviți să-l privești fățiș, ca să nu te absoarbă, ca să nu te copleșească. Ceea ce e oribil în lume nu trebuie privit direct și în nici un caz nu trebuie să cazi pradă iluziei că ești îndeajuns de puternic să duci singur și oricum o asemenea luptă. Oribilul, monstruosul, hidosul – tocmai pentru că sunt neomenești – nu trebuie subestimate, nu trebuie cântărite după slabele noastre repere omenești. Trebuie calm, dibăcie și – cum altfel? – daruri de Sus care să respingă haosul hâd și să străpungă întru lumină forfota asta scabroasă. Măcar atât dacă înțelegem din povestea victoriei lui Perseu, și tot va fi un ajutor neprețuit. (O notă necesară – de povestea asta am dat nu pentru că aș fi vreun înțelept, ci doar pentru simplul fapt că am ales să citesc cu copiii cartea cu zeii și eroii din Olimp în loc să intru pe un site cu știri ca să verific ce au mai făcut zeii, eroii și mai ales gorgonele zilei. O chestiune de alegere, deci).

Din altă lume, dar tot firesc și esențial, acest sfat al lui Isaia Pustnicul: „Păzește-ți ochii și inima ta nu va vedea cele rele”. (Altă-aceeași notă: de acest cuvânt am dat, nu pentru că aș fi vreun înduhovnicit, ci doar pentru simplul fapt că am ales să deschid o carte de suflet în loc să deschid televizorul pe care, cum am mai scris de mai multe ori, nu îl am. Din nou, chestiune de alegere). „Păzește-ți ochii și inima ta nu va vedea cele rele”. Poate e bine să ne reamintim de asta acum, când unii dintre noi citesc cu multă atenție etichetele, grijulii ca prin biscuite să nu fi rămas vreo urmă de zer praf care să le strice postul Paștelui.

Aducând cuvântul pustnicului în zilele noastre, mă întreb ce fel de post avem dacă înghițim cu ochii, pe nemestecate, toată ziua și de pe toate canalele, junk-media; purtându-ne de parcă ne-am mutat stomacurile în cap.

Mă întreb la ce bun să refuzi o friptură în sânge, dar să sorbi din priviri sângele difuzat prin ecrane (indiferent dacă prin știri sau prin filme, oricum de la Vietnam încoace a ajuns din ce în ce mai greu să faci diferența).

Mă întreb: dacă în vreme ce mănânci cartofi fierți te uiți la știri la plasma din bucătărie, se cheamă că ții post? (Sau că singurul post pe care îl ții cu strictețe e postul TV?)

Mă întreb la ce e bună hrana puțină și cumpănită, dacă mintea ne e de mult obeză de zoaiele informaționale. („Mesaj de interes public: evitați excesul de sare, zahăr, grăsimi și informații”).

Pe scurt, mă întreb ce folos poate avea azi regimul alimentar în lipsa unui regim vizual.

În (loc de) concluzie, aducând la un loc sfatul pustnicului și strategia semizeului, spun: chiar dacă e mereu prea puțin și mereu prea stângace, postul privirii este scutul cu care ne putem apăra de căutătura ucigașă a Meduzei. Asta dacă înțelegem un lucru simplu: că pentru a fi solidari cu durerea lumii noastre – fie ea întrupată de fugarul dintr-o țară asediată, de bătrânul abandonat în azil, de săracul copleșit de griji, de tânărul rătăcit în abisul digital sau de copilul ucis dinainte de a se naște – nu e nevoie de gorgonele media. E nevoie doar să căutăm ce e firesc și esențial, iar faptele să ne fie pe această măsură, nu pe alta.

S-a întâmplat în Siria. Dar putea fi și în Iraq, în Afganistan sau în Yemen, în Palestina sau în Serbia.

S-a întâmplat în timpul războiului „lor”. Război cu vreo 500.000 de morți și aproape 7 milioane de refugiați. Asta până acum – fiindcă războiul acesta a început din 2011 și nu s-a încheiat, dar despre el nu știm mare lucru, pentru că nu e nici pe departe atât de spectaculos și cu o poveste atât de „clară” precum războiul ruso-ucrainean.

În Alep s-a întâmplat. De la Alep la București sunt 1300 km. Doar pentru comparație, de la București la Luhansk sunt cam 1100. Și de la București la Belgrad sunt vreo 460. Și – ce ironie – la fel și până în Kosovo, la Priștina. (Aceste distanțe sunt calculate în linie dreaptă, dar noi nu suntem prea drepți, așa că le-am ignorat pe toate acestea din urmă).

Fotograful din Alep a tras perfect:

O cameră mare și frumoasă, după bombardament. Pe jos, bucăți groase de zid și tencuială și praf peste tot. Unul dintre stâlpii de rezistență e strâmbat, zidăria e smulsă de pe el, mult n-o să mai țină. Geamurile sunt țăndări, ramele de lemn atârnă macabru printre perdelele sfâșiate. Pe mobila de lemn sculptat se văd înșirate cărți și haine mototolite. Pe „fereastră” se vede stafia blocului de peste drum, cu balcoanele îndoite pesemne de aceeași explozie. Totul în jur respiră deznădejde.

Iar în mijloc, pe marginea patului presărat cu moloz, vedem din profil cum stă picior peste picior un bătrân cu părul și barba albe. E îmbrăcat într-o hăinuță verde închis, iar în picioare are niște papucei de casă, din aceia pe care îi porți, de obicei, când nu e război. În fața lui, un picup vechi, cu manivelă. În mână – ținută cu o grație de lord, o pipă. Bătrânul e scufundat în muzică.

Mă uit de ceva vreme la fotografia asta și mă gândesc că a fi erou nu înseamnă doar a fi un campion al curajului de a acționa. Poate că a fi erou înseamnă și curajul de a refuza, de a nu accepta războiul înăuntrul tău, de a nu-i lăsa oroarea să te pătrundă. Indiferent ce formă ia războiul, indiferent cine l-a pornit, indiferent împotriva cui. Și îmi amintesc ce a scris cândva o prietenă dragă într-un carnet: „Pacea e singurul război pe care nu-mi permit să-l pierd”. Asta a scris cu mâna ei prietena mea despre care altminteri știu sigur că e într-un permanent război nevăzut.

Cel mai e ușor să te tulburi, să te panichezi și să te minți că ești preocupat. Să te „implici” pierzându-te în „știri”, cum te pierzi în serialele Netflix, urmărind cu înfrigurare torentul de vești, declarații, clipuri, măsuri, sancțiuni, analize. Războiul asta și vrea, să fii „implicat”, dacă nu cu arma-n mână, măcar cu ecranul la ochi. Să devii tu însuți un teritoriu de cucerit. E mult mai greu să încerci să discerni, pentru că discernământul cere mai mult timp decât durează un clip de propagandă (indiferent de culoarea propagandei) și decât un news-alert (indiferent de cine scris și în favoarea cui) și cere o minte nezbuciumată, atât cât se poate. Și e mult mai greu să pui barieră războiului la granița cu sufletul și mintea ta așa cum e mult mai greu să te rogi de-adevăratelea, nu cu un #prayfor… de moment.

Poate că e de la prea multele filme de acțiune și de la prea multele documentare: ne-am obișnuit să credem că războiul e întotdeauna doar pe resurse, pe putere și pe body count. Dar ce nu răzbate niciodată nici în producțiile Hollywood, Discovery & co. e următorul lucru: războiul e și pe suflete.

De asta poți muri de frică și de disperare înainte de a se trage primul glonț.

Și tot de asta războiul vrea să crezi că dușmanul n-are suflet.

Și pentru asta nu există război fără propagandă și statistică, discipline lipsite de suflet.

Fotografia asta făcută în mijlocul iadului vorbește despre buna stăpânire a sufletului în vremurile deșănțate ale acțiunii și minciunii. Despre ce poți face când nu mai e mare lucru de făcut, despre cât de mare poți fi când pari atât de mic, despre cât de mult avem înăuntru când afară nu mai e mai nimic. În minunata lui neclintire, bătrânul știe că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt – toate se risipesc, ca fumul pipei, ca sunetele din picup-ul cu manivelă. Toate sunt moloz și destrămare. Între bomba de adineauri și bomba ce va urma s-a ghemuit și întotdeauna se va ghemui o clipă de grație, atât de fragilă și atât de puternică, potolind spaima și alinând deznădejdea.

Mă uit la bătrânul sirian și văd, uluit, că în jurul lui s-a făcut pace. Suflul exploziei s-a poticnit de sufletul lui.

Acolo, în cercul luminos dintre rotundul pipei și rotundul picup-ului, războiul s-a stins…

Precum un foc ajuns la marginea oceanului, precum ficțiunea la picioarele adevărului.

Precum vacarmul înghițit de liniște, precum răul înaintea rugăciunii.

copyright AFP/Joseph Eid

Sursă foto:

• copyright – Cosmina Dragomir
• copyright – AFP/Joseph Eid

Să ne închipuim că lumea noastră e o masă mare, cu multe feluri de mâncare, sau – mă rog – un bufet suedez, dacă sunteți suedezi sau insistați să vă serviți singuri; nu despre modul de servire e vorba aici. Unele feluri sunt gustoase și arătoase, gătite cu grijă și prezentate cu fason, altele mai din topor și mai fără pretenții; nu despre gurmanzi și gourmeți e vorba aici. Unele feluri sunt eco-bio, altele sunt burdușite de E-uri și monoglutamați, altele – așa și așa; nu despre alimentația publică e vorba aici. În mod ideal, în fața unui asemenea festin, oamenii normali încearcă din multe câte puțin, după preferințe, pasiuni și toleranțe, și cu grijă să nu transforme totul într-o crăpelniță fără cap și coadă și să nu se intoxice. Firește că unii mai nechibzuiți își pun cu vârf și îndesat din toate, firește că alții au alergii sau nu suportă din principiu calamarii, bamele ori mazărea, sau că alții beau cafeaua cu țuică și țuica cu cola – însă e cert că, deși uneori metodele și manierele sunt nepotrivite, scopul rămâne același – de a gusta și de a se bucura de cât mai multe, într-un mod cât mai deplin.

Însă, într-un colț al acestei mese fastuoase s-au proțăpit niște tipi tăcuți, țepeni și-ncruntați, care îți lasă impresia ori că au fost aduși cu forța, ori că au indigestie. Ce au ei în comun e că, din toată abundența revărsată pe masă, ei au ales calea unei stranii austerități: unul are pe farfurie o felie de mandarină, altul a optat pentru un vârf de linguriță cu icre, din care a ales cu multă migală… o (una) icră (!), iar în furculița altuia stă stingheră o măslină foarte mică. De băut – nimic. Firește că toată lumea i-a văzut, unii și-au dat coate, dar în general toți și-au văzut de treabă – nu are nici un rost să strici buna dispoziție a tuturor comesenilor pentru un fleac, mai ales cu atâtea bunătăți în jur.

Doar că la un moment dat, sau ca să zic așa: pe nepusă masă, cel cu felia de mandarină (pe care nici nu o gustase, doar o privise atent mult timp) a declarat cu voce stridentă că, după părerea lui, toată lumea ar trebui să mănânce doar mandarine – mai precis, mandarine feliate, pe care el le cunoaște foarte-foarte bine, întrucât el cu asta de ocupă, cu mandarinologia, mai exact specializarea „mandarine feliate”. Lumea l-a auzit, i-a zâmbit politicos cu obrajii umflați de mâncare, și după aceea și-a văzut mai departe de supe, de fripturi și de salate. Nu mult mai târziu, cel cu măslina s-a pus cu picioarele pe scaun și a strigat că toată lumea trebuie să mănânce doar măsline, mai exact măsline mici – în care el e expert, pentru că are un postdoctorat în micromăslinologie aplicată și toate studiile arată că micromăslinele sunt singurul aliment benefic pentru omenire, mai bine zis, un elixir, o soluție universală și universal valabilă care tămăduiește miraculos toate bolile, inclusiv platfusul și cifoza. Majoritatea a râs și și-a văzut de ospăț, dar de data asta au fost câțiva care – la început discret, apoi fățiș – au dat la o parte tocănițele și checurile și și-au pus câte o măslinuță, fiecare străduindu-se să o aleagă pe cea mai mică și mai scofâlcită. Petrecerea continua, ce-i drept cu mai puțin haz, dar continua.

Însă nu a mai durat mult până când cel cu icra-la-singular a izbit cu pumnul în masă, și toți au împietrit – unii cu furculița înfiptă-n șnițel, alții cu paharul de prosecco la gură. În stupoarea generală, lumina s-a stins și a rămas stinsă câteva clipe, după aceea s-a aprins un reflector, apoi încă două și încă trei, și – ce surpriză! – în capul mesei a apărut ca prin minune un studio TV complet, cu mobilier, camere de filmat și cu prezentator neutru și obiectiv. Între studio și masă, un ecran perfect transparent, cu rezoluție perfectă. Restul mesei rămăsese cam pe întuneric. În studio, omul-cu-icra afirma pe un ton (=accentul, nu peștele) apăsat că din acest moment toți ar face bine să înțeleagă că totul, absolut totul în jur e făcut din icre, pe care el le-a studiat de-o viață împreună cu alți icrologi de top la Acceleratorul de Particre (o instituție de cercetare exorbitant de scumpă, parteneriat public-privat). A mânca altceva e pur și simplu o crimă, iar cine refuză să recunoască acest Adevăr imposibil de contrazis ori va muri în chinuri groaznice, ori va suporta consecințele legii. Celor care vor recunoaște Superioritatea Absolută a Icrei le vor fi oferite privilegii, iar cei mai zeloși vor fi decorați. Ce a urmat e previzibil – mulți s-au înfricoșat, iar din cei puțini care nu s-au înfricoșat s-au conformat de frica pedepselor sau de tentația privilegiilor. Icrologia s-a transformat în icrologism și a triumfat, icrofilia a devenit religia oficială, iar peste tot s-a instaurat icrocrația. Se pare că așa se întâmplă uneori în istorie, după o -logie vine un –ism și, odată cu el, o -filie și o -crație. Și aici la fel – ocazie cu care s-a aruncat enorm de multă mâncare bună…

*

Care-i ideea cu povestea zănatecă de mai sus? Cum probabil că unii dintre cititori au intuit deja, cei care aleg mandarina feliată, micromăslinele sau icra-la-singular seamănă cu ceea ce azi numim cu un respect și o teamă religioase „specialiști”. De fapt, mai precis ar fi să îi numim „hiperspecialiști”, deși cuvântul sună la fel de atrăgător precum am spune „ciorbă de ananas”. Cine ar fi hiperspecialiștii? Fără pretenția unei definiții perfecte, e de ajuns acum să spunem că hiperspecialistul e acea specie de om care alege să explice întreaga lume și după aceea să acționeze asupra ei printr-o perspectivă profesională extrem de îngustă și de ermetică. Pentru că extrem de îngustă, el își depășește ușor sfera de competență, afirmațiile lui publice influențând grav domenii pe care el pur și simplu le ignoră. Pentru că extrem de ermetică, afirmațiile lui au – potențate imens de puterea media – o gravitate sacerdotală, prezentându-se mai degrabă ca niște sentințe decât ca niște observații, ceea ce face ca publicul să îi acorde o încredere deplină, renunțând la propria judecată. Efectul este că mintea publicului se colonizează cu o singură problemă care, pentru că este prost formulată și smulsă de contextul general, devine obsesivă, ocultând orice alte probleme conexe și orice alte abordări de rezolvare din afara hiperspecializării.

Poate vom povesti altădată despre cum ideea hiperspecializării este o eroare care fărâmițează lumea, cum prin prisma ei percepția realității e grav afectată (ca în zicala veche – unui om cu un ciocan în mână, toate lucrurile îi par cuie), cum ultracompetența dobândită prin specializare e adesea sinonimă cu deplina incompetență în orice domeniu din afara specializării, și cum – prin hipersimplificare – este ea indispensabilă totalitarismelor moderne. Până atunci, am simțit nevoia să scriu mica istorioară absurdă pentru că, în calitatea mea de nespecialist care ține musai să nu fie la curent cu absolut tot ce se întâmplă pe glob, mi se pare că au loc niște schimbări în studioul apărut în capul mesei noastre mari.

Vreme de doi ani aproape încheiați, câțiva hiperspecialiști ne-au pus viața pe pauză decretând că – dat fiind că ei se ocupă exclusiv de spitale și de țarcuri – lumea trebuie tratată ca pe un fel de țarcospital. Astfel că în ultimii doi ani nu pare să mai fi existat nimic altceva decât Microbul, Valul și Vaccinul + Masca, Distanța și Măsurile, împlinite în Certificatul cel Magic acum, mai pe final.

Poate că nu văd bine din cauza locului pe care-l ocup la masă (de altfel, nici nu mă uit prea mult înspre capul mesei, am circumstanțe extenuante – sunt prea ocupat să-mi caut blidul pe întuneric), poate greșesc  – dar îmi pare că acum emisiunea asta e pe sfârșite, ratingul a cam scăzut și se impun niște schimbări. Prezentatorul neutru și obiectiv ne spune „rămâneți alături de noi pentru că, după publicitate, urmează o altă emisiune, evident ediție *hiper*specială…”.

Îmi pare că, de-acum, în studioul luminat din capul mesei, hiperspecialiștii în țarcospitale se ridică icnind din fotoliile ocupate de doi ani de zile. A fost greu și pentru ei, meseria asta de profet cu normă întreagă cere anduranță. Nu au un meci de retragere cu stadionul plin ca fotbaliștii faimoși, nu dau un ultim spectacol în uralele tuturor, precum prim-balerinele. Așa e regula – să pleci discret. Și e greu să pleci discret după ce, timp de doi ani, nu ai lăsat pe nimeni indiferent… Câteva secunde după ridicare, pe șezutul fotoliului se mai vede urma imprimată, apoi tapițeria își revine încetișor la forma inițială…

Asistenții de platou (=platou TV, nu platou de servit) nu pierd nici o secundă: șterg mesele, pun pahare curate în care toarnă apa proaspătă („cum să fie? plată? minerală?”) cu care următorii invitați își vor răcori epiglotele încinse. Tehnicienii modifică poziția luminilor, își ajustează camerele și schimbă prompterul. La machiaj se fac ultimele retușuri, fiindcă nimeni nu intră nemachiat în mintea oamenilor. În doar câteva clipe, doamnelor și domnilor, vor intra în arenă alți hiperspecialiști. La fel de sobri, la fel de încruntați, la fel de siguri că ei felia lor de mandarină face cât toată horticultura lumii și că icra lor, icra lor singulară și atotștiutoare, poate explica oceanul planetar.

În puținele minute de pregătire, se mai schimbă câteva vorbe în treacăt – politicos, ca între experți, apoi e gata. Cei vechi – cu ochii injectați de lumina din studio, obosiți și demni ca niște veterani de război mediatic, se pregătesc să iasă pe ușa dincolo de care îi așteaptă lumea reală pe care au încercat, pentru binele ei, s-o cuprindă în statistici docte, s-o îmbrace în profeții sumbre și s-o închidă cu șapte lacăte. Cei noi – proaspeți și siguri pe propriul arsenal de statistici, profeții și soluții la cheie – își dreg vocea și verifică a mia oară dacă nu au vreo scamă nanoscopică pe rever. A veni să spui lumii că iar e de rău cere o morgă și o ținută imbatabile, așa că își mai exersează puțin privirea tranșantă și-și încordează pieptul pe care deja parcă atârnă zeci de decorații. Se va vorbi despre necesități gravissime – digitalizarea, criza energetică, războiul, clima, transformarea finanțelor globale. Mai multe. Sau una singură cu mai multe fețe. Vom vedea, dacă ne uităm.

Liniște în platou. Începem în 3… 2… 1…

Breaking NEWS!…

… Pe ecranul din capul mesei noastre, din capul lumii noastre mari, apare un ins nou, bine îmbrăcat, bine machiat, care se vede că știe ce vorbește. Cu gesturi sigure și precise scoate din buzunar ceva mic și rotund și-l pune pe masă. Și apoi rostește cu glas răspicat:

– Aceasta este o bomboană. Mai exact, o bomboană de colivă. În calitatea mea de bombonierolog-colivierolog, vă spun că este imperios necesar ca toată lumea să…

“Probabil că ar trebui să ne temem mai mult de oamenii care se comportă ca și cum ar fi computere decât de computerele programate să pară umane” – Joseph Weizenbaum (1977)

„Narcisismul este interfața nihilismului” – Nicholas Carr (2007)

Sfârșit de 2021, al doilea an al Covidianului timpuriu. Lumea e tulburată, economia mondială icnește, se aud de peste tot zvonuri lugubre de criză energetică și de criză alimentară. Frica, enorm amplificată mediatic, a colorat viețile oamenilor în nuanțe întunecate – frica de boală, de moarte, de vaccin, de viitor, de sărăcie, de a-ți pierde locul de muncă, de a fi exclus din societate. Și cum frica e un mediu bun pentru ură, oamenii s-au împărțit atât de radical în vaccinați și nevaccinați, pro-măsuri și anti-măsuri, încât te întrebi dacă nu cumva suntem în război, doar că cineva a uitat să ne anunțe. Lumea pe care mulți o credeau stabilă se împleticește, plăcile ei tectonice par să fi intrat în fibrilații. În tot acest peisaj sumbru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani, intră pe ușă Mark Zuckerberg și, cu încântarea unui puber care a scăpat necontrolat la Netflix, ne prezintă noua sa jucărie : Meta (vezi varianta scurtă a prezentării aici, sau pe cea lungă aici).

Un prim lucru e evident pentru orice urmărește prezentarea: Zuckerberg vinde Meta ca pe un leac universal la toate probleme recente: V-ați săturat în ultimii doi ani de Zoom? MZ are soluția – un Zoom pe steroizi, muuult mai spectaculos. Simțiți că v-ați atrofiat de atâta stat în casă și pe scaun? MZ știe că mișcarea e bună și vă propune să faceți mișcare… dar tot în casă, cu un fantastic antrenor virtual de fitness la alegere. V-ați săturat de ecrane? Și el! Până la urmă, sunt atât de mici și de rudimentare! De aceea vă propune să renunțați la ele, punând în loc doar o pereche de ochelari care „în mod natural” (!) vor transforma întregul mediu ambiant într-un ecran imens, din care privirea nu mai are unde să scape. Vă e dor de întâlnirile cu prietenii? Tot MZ vă oferă nenumărate posibilități, cu o singură condiție: ca întâlnirile să fie virtuale. Realitatea nu a fost niciodată pasiunea lui.

Acum, că șeful Facebook vorbește cu zâmbetul lui frigid de android despre responsabilitate, securitate și siguranță cu aceeași seninătate cu care foștii comuniști de la noi lăudau democrația post 1990, nu ar trebui să ne surprindă prea mult. Bănuiesc că, după toate scandalurile în care a fost implicată compania în ultimii ani, nimeni, nici măcar fanii împătimiți ai Facebook-ului, nu îl ia pe Zuckerberg ca reper moral.

De asemenea, nu ar trebui să ne contrarieze nici faptul că pe parcursul prezentării lungi se vorbește, cu un extaz asemănător cu descoperirea Americii, despre „a massively bigger creative economy”, „hundreds of billions of dollars”, „millions of creators and developers”. Meta face parte din același model economic hiperagresiv cu care ne-am obișnuit, care detestă limitele și imprevizibilul, care creează haos și penurie, și care nu poate opera decât cu cifre colosale și cu pretenții absolute.

În schimb, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să ne tulbure la discursul programatic al lui MZ este felul în care el se raportează, sau mai bine zis, NU se raportează la lumea reală. Nu găsim în prezentarea lui nici cea mai modestă referință la realitatea concretă – discursul lui este autist de la început până la sfârșit. Iar de aici putem intui ceva oribil, și anume: condiția esențială a prosperității Metaversului este menținerea lumii reale în degradare. Cu cât lumea reală va fi mai deprimantă, cu atât Metaversul va apărea mai seducător. Cu cât lumea reală va fi mai sordidă, cu atât Metaversul va părea mai promițător. Cu cât lumea reală va semăna mai mult cu un penitenciar, cu bariere, ziduri și certificate, cu atât Metaversul va apărea ca o oază a libertății.

În această lumină, Metaversul este un mediu al transcendenței – e „locul” unde te rupi de condiția pământească, de lumea reală care e imprevizibilă (și deci mult mai greu de controlat), „locul” unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, doar holograme, avataruri și realitate augumentată. E gestionat și populat de „creatori” (termen pe care MZ îl repetă obsedant). Mai intens decât oricare alt mediu precedent, Metaversul îndrăznește să promită explicit ceea ce, în istoria lumii, au promis doar filosofiile, religiile și metafizica: să ne transporte „dincolo de limitele distanțelor și limitele fizice” (‘’1’16). Tehnologia se arată aici, fără ascunzișuri, a fi ceea ce de fapt pare să fi fost dintotdeauna: o formă de magie[1]. De data asta, însă, punctul culminant al magiei constă nu doar în dominarea, ci în dizolvarea lumii materiale. Metavers – metastaza materiei.

În locul ei, Metaversul ne oferă propriul ei simulacru  – un „nicăieri” steril, în care schimburile de date se consideră a fi „relații”, în care nimic nu este fix și nici coerent. În care vom fi „mai conectați și mai prezenți cu lumea din jur” (’49) – doar că „lumea din jur” nu mai e lumea concretă și stabilă, lumea aceea în care mângâi o pisică, dai cafeaua în foc sau plantezi un pom, murdărindu-te pe mâini.  Doar că acum pisica poate fi dragon, cafeaua poate fi o zeamă turcoaz, iar pomul crește instant, cu rădăcinile în sus, sau poate chiar tu ești dragonul care sare de pe creanga lui drept în cafeaua turcoaz ș.a.m.d. în orice variație fantezistă în care suntem dispuși să credem, hipnotizați. Pe scurt, o lume care e mai aproape de secția de psihiatrie decât de clubul de proză fantastică.

Inclusiv singurătatea e simulată în Metavers. Să presupunem că, obosit de atâta interacțiuni care ar face invidios pe orice spiritist din secolul al XIX-lea, ai simți la un moment dat nevoia să te întorci în lumea reală, să-ți tragi sufletul (la propriu…). MZ omite însă această variantă – se vede că nu îi place, ideal ar fi ca viața în Metavers să nu mai poate fi întreruptă niciodată. În schimb, îți oferă posibilitatea de a accesa „your private bubble”, închizând notificările – și astfel, nimeni nu-i poate reproșa că nu ține la privacy.

În urmă cu zece ani, profesorul Eric McLuhan, fiul cunoscutului Marshall McLuhan afirma:

„Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității.”

În lumina acestor fraze se conturează și mai bine lugubra antropologie a Metaversului: omul are un corp, dar singura lui utilitate e ca furnizor de informației și ca suport biologic pe care se altoiește mașinăria care îi preia, atentă, datele biometrice. Smuls de corp pentru a putea fi manipulat, este sufletul pentru care aceeași mașinărie creează un univers virtual totalitar (MZ spune „imersiv”, pentru că sună mai prietenos). În distopia casnic-globală numită Metavers, nemaifiind limitat de constrângerile realității, psihicul e menținut într-o permanentă stare de excitație, injectându-i-se neîntrerupt senzații și experiențe noi, distracție peste distracție, precum șoarecii din experimentul lui Olds și Milner[2]. O moarte hiperactivă în ceea MZ numește, cu o formulă care dă fiori: „embodied internet” (semn că a avut loc un transfer de corp de la om la mașină).

Nelimitarea e caracteristică metaversului: MZ o proclamă în extaz la finalul prezentării: „promisiunea supremă a tehnologiei este de a fi împreună cu oricine, de a putea să te teleportezi oriunde și de a crea și experimenta orice”. (‘’1’12) Nelimitarea promisă ridică însă întrebări pe care MZ și armatele sale de tehnocrați le ignoră. Cine mai poate vorbi serios despre identitate când oamenii se vor considera reprezentați fidel de propriul avatar fluid configurat cu tehnologia metaversului? Mai poate exista responsabilitate civică atâta vreme cât lumea reală nu mai e considerată demnă de atenție? Pe cale de consecință, semenii rătăciți fără limită de timp prin Metavers mai pot fi numiți cetățeni? Mai poate exista distincție dintre adevărat și fals pentru cei capturați într-o lume permanent configurabilă și fluidă morfologic? Etc.

Într-o carte pe cât savuroasă, pe atât de înțeleaptă, antropologul francez David le Breton scrie aceste rânduri: „ …fără limite în jurul sinelui care să ne ajute să redobândim simțul prezenței, ne dizolvăm în spațiu ca apa care se revarsă în apă, alunecăm într-o imponderabilitate de înțeles”[3] . Odată demolate limitele, fie și iluzoriu, cum e cazul în Metavers, prezența noastră e și ea amenințată cu desființarea. Ceea ce este scandalos pentru Le Breton, e încântător pentru MZ, care ne dezvăluie: „Calitatea definitorie a metaversului este senzația de prezență”.

Nu găsim în Metavers mai nimic din ceea ce ne face demni de a fi numiți oameni: nici tihna, nici conștiința istorică, nici sentimentul morții, nici nostalgia, nici continuitatea, nici sensul vieții noastre fragile, nici rostul privirilor, zâmbetelor și îmbrățișărilor. Pe acestea le vom regăsi în lumea reală, aceea pe care Metaversul o dorește anihilată, aceea pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm, trăind cât mai mult și mai deplin în ea. Lumea unde cafeaua e cafea, pisica e pisică, pomul crește încet, de jos în sus, iar omul – așa incomplet și imperfect – e chemat să-și caute cărarea proprie, nu să bântuie nici-viu-nici-mort prin labirintul orbitor al tehnomagicienilor.

[1] Cuvintele „magie”, „mecanic”, „mașină”, „mecanism” au aceeași rădăcină (proto-indo-europeana magh-) – https://www.etymonline.com/word/*magh-. Pentru o analiză sistematică a acestei abordări magice a tehnologiei, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

[2] https://www.huffpost.com/entry/compass-pleasure_b_890342

[3] David le Breton, Sensing the World. An Anthropology of the Senses, Routledge, 2017, p. 96

 Am lăsat în urmă un an, și ce an a fost! În mod normal, trecerile sunt momente prielnice de a evalua ce a mers bine și ce nu, ce am câștigat și ce am pierdut, cât, și cum ne-am schimbat în anul care a trecut. După tumultul lui 2020, nu ai cum să nu rămâi cu ceva. Poare că unii s-au convins de fragilitatea vieții atunci când au pierdut pe cineva drag, poate că alții au învățat că timpul trebuie mai bine drămuit, că bucuriile mici merită mai multă atenție, ori că sănătatea e mai de preț decât toate bogățiile de pe pământ. A trecut un an în care am căzut și ne-am ridicat, am plâns, apoi ne-am bucurat, am luptat cu sinele în strădania de a lăsa  ceva în urma noastră.    

Acum, în fața fiecăruia se deschide un drum pavat cu dorințe și ambiții de tot felul. Să pășim cu nădejde pe cărările noului an, și să nu uităm că lucrurile bune, lucrurile frumoase, își vor găsi loc în viețile noastre.

Vă dorim un An Nou cu sănătate, tihnă și putere. Să aveți un 2021 cu, și de folos!

Ce crezi că se va întâmpla cu familia după această perioadă? Noi tot vorbim de „împreună”. Totuși „împreună” mereu poate să irite, să enerveze, să exaspereze, nu? Poate că uneori distanța era cea care mai apropia soții. Paradoxal, nu?

Care poate fi unul dintre secretele lui împreună, laolaltă?

Pe ce se bazează cuplurile longevive

Cuplurile longevive, adică acelea ce chiar sunt fericite ani și ani, unul după altul, au câteva cutume clare scrise cu majuscule pe peretele interior al inimii.

În primul și în primul rând caută să vadă mai mereu ce face bine partenerul. Apoi îl validează pe acesta, doar cu motivul vădit de a-l oglindi în cadre potrivite creșterii stimei de sine. Partenerii din cuplurile de cursă lungă spun mulțumesc și pentru lucruri mărunte în așa fel încât transmit: văd ce faci azi pentru mine: văd că nu ai uitat să iei șampon deși eu nu l-am trecut pe lista cu necesități, văd că ai aranjat masa așa cum știi că iubesc eu deși ție îți ia mai mult timp, văd că ai dat drumul la centrală deși ție nu îți e frig dar simți că mie îmi e.

Oamenii din aceste cupluri caută unul în celălalt frumosul și nu se sfiesc să-l admire în gura mare pe celălalt. Îl folosesc pe „întotdeauna” și „niciodată” cu băgare de seamă și aproape niciodată în sens negativ.

Formulează lucrurile astfel încât se înțelege clar de ce anume ar avea nevoie și nu ce îi deranjează. Își clădesc discursurile din discuții construite pe teren solid făcut din lucrurile bune ale celui ce îi stă alături. Minimizează critica și tonul „de sus”, plin de superioritate și apostrofare. Nu se etichetează, nu își dau ochii peste cap, nu râd de celălalt.

„Poți măsura fericire unei căsnicii după numărul cicatricilor pe care le poartă pe limbă fiecare partener, câștigate de-a lungul anilor în care și-au mușcat limba, reprimându-și cuvintele furioase”.  Citatul face parte din cartea „Și am spus da”, scrisă de E. Gilbert.

Partenerii adevărați recunosc că au nevoie de celălalt

„Am nevoie de tine pentru că doar tu îmi dai și doar tu știi să îmi dai așa cum eu am nevoie, așa cum îmi face bine”. Se lasă pe umărul celuilalt pentru că astfel îi arată cât de importantă îi este susținerea aceasta.

În ani, ajung să găsească mijlocul, calea benefică de comunicare, fără a își leza valorile lăuntrice puternice și fără a renunța la idealuri ce le călăuzesc pașii. Partenerii longevivi se ating și își arată prin gesturi mici afecțiunea.

Și, ce este cel mai important, creează întregul, susținerea, reazămul.

Nu. Nu suntem perfecți. Nu există soția perfectă și nici soțul perfect și nici părintele perfect și nici copiii perfecți. Însă avem lucruri minunate, aproape perfecte în noi, și clipe cu adevărat perfecte deseori care ne sunt motor și măsură și combustibil pentru a merge mai departe.

La bine și la rău suntem mereu împreună, în corăbii mai mari sau mai mici. Nu știm niciodată de unde va bate vântul și rareori suntem anunțați de furtuna din viitor. Suntem în siguranță dacă suntem conectați și dacă avem sprijin și fire nevăzute ce ne leagă. De felul în care decidem să fim o echipă depinde dacă ajungem sau nu în viitorul port.

Voi ați întins bine velele?