Există feluri şi feluri de a-ţi sluji ţara. Unul este de a sfida frigul încălzindu-te la focul idealurilor şi contestând legiuiri vremelnice în capitala României. Altul este să te lupţi cu viscolul în munţii Maramureşului, pentru a vedea şi vorbi lumii despre minunile prezente într-o biserică de lemn pe care divinitatea a vrut-o perenă. Un material special realizat în valea Cosăului de către echipa Matricea Românească, la Biserica de lemn din Budeşti-Josani, cu hramul “Sfântul Nicolae”, parte a patrimoniului cultural mondial.

O comunitate de 2400 de suflete, pe care o mai ţine, în bună măsură, credinţa. Aşa ar putea fi descrisă localitatea maramureşeană Budeşti-Josani, al cărui ax central este biserica veche din 1643, din lemn de stejar, protejată de către Sfântul Nicolae. “Vremurile s-au mai schimbat”, ne avertizează preotul paroh al locului, venit aici acum aproape 20 de ani, din comuna sătmăreană Valea Vinului.

Biserica din Budeşti-Josani (exterioare)

“Lumea vrea confort. În biserica nouă este căldură, am făcut încălzire prin pardoseală. Înainte de a termina biserica, erau 3200 de suflete. Acum sunt 2400. Tineri puțini. În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. Mor 50-60, se nasc 10. Mai sunt și cei plecați. Când a început construcţia la biserica nouă, în 1991, s-a mers pe ideea că vom fi mai mulţi. Acum suntem mai puţini. Era greu să stea lumea afară în zăpadă. Acum, la biserică sunt alte condiții – bănci, căldură…” Mai vine lumea la biserică? “Încă mai vine”.

În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. “Mor 50-60, se nasc 10”

“Oamenii sunt credincioși”, ne mărturiseşte părintele. “Vorbind însă la modul general, oamenii s-au schimbat mult după ’90. Toată lumea vorbea de regimul comunist, că era împotriva bisericilor. Dar atunci oamenii erau mai uniți, mai atașați, mai credincioși. Acum sunt mai îndrăzneți, mai obraznici, mai tupeişti. E un fel de libertate prost înțeleasă. Dacă jigneşti pe cutare, acum, dar ce mare lucru faci că îl jigneşti? Or, înainte, n-o fost aşa. Asta este diferenţa.”

E un frig aspru în biserică, un frig care îţi degeră sufletul şi îţi trezeşte nostalgii amniotice. Dar gazdele – preotul Ioan Năneştean şi îngrijitoarea bisericii vechi, Ioana Godja – suferă împreună cu noi şi pentru asta le mulţumim.

Preotul paroh Ioan Năneştean: “Oamenii s-au schimbat mult după 1990”

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte, precum și locul unde ne aflăm.

Pr. Ioan Năneştean: Sunt preotul paroh Ioan Năneştean, aici din 1998. Biserica în care ne aflăm este Biserica “Sfântul Nicolae” Budești-Josani din parohia Budești, protopopiatul Sighet. Biserica este construită la 1643. Ceea ce este semnificativ pentru această sfântă biserică sunt în primul rând dimensiunile mari pe care le are. Pentru că este o biserică mare, raportat la timpul când s-a construit. Apoi, sunt cele patru turnulețe din jurul turlei principale, pe care nu le au altele din lemn din Maramureșul istoric. Alături de încă șapte sfinte biserici, este înscrisă în patrimoniul UNESCO. Vorbim despre opt biserici din Maramureșul voievodal.

Apoi, sunt lucrurile din sfânta biserică – ea fiind împărțită în pronaos, naos și altar. Avem în interior icoane pictate pe lemn, pe sticlă. Cele pe sticlă sunt de la școala de la mănăstirea Nicula din Cluj, pictate de către călugării de acolo, la 1700. Icoanele pe lemn sunt de secol XVII și XVIII. Alexandru Ponehalski este cel care a pictat această biserică, un pictor care a fost din părţile acestea, din comuna Berbești de lângă Sighetu Marmației.

Pe urmă, un lucru pe care îl avem și cu care ne mândrim este faptul că în biserică se află cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul. Zalele acestui haiduc, Grigore Pintea, care, fiind fugar în părțile noastre la vremea aceea, a stat ascuns de autoritățile timpului, la locuitorii din Budești.

Mai avem o icoană, în pronaos: Justiția supremă – Judecata de Apoi, de dimensiuni mari. Avem de asemenea o sfântă cruce, găsită în lemn de către un locuitor care a mers în pădure, după lemne pentru foc. Când a despicat cu drujba bucata de lemn, a văzut semnul sfintei cruci. El a zis: „Părinte, să o expunem și celor care vin și vizitează această biserică, pentru că este un lucru interesant”. Eu zic că e voia lui Dumnezeu, un semn, ceva care să ne pună pe gânduri. Descoperirea a făcut-o în anul 1998. Am expus-o.

Crucea găsită în lemn, expusă în biserică

Mai e un amănunt: biserica a fost supusă unor lucrări de consolidare, între 1998 și 2000. O echipă de meșteri din zonă a venit și a lucrat aproape doi ani. Înainte, din cauza trecerii timpului, biserica s-a „așezat” pe pământ, în sensul că tălpile bisericii erau una cu pământul. Era puțin înclinată, aveai impresia că o ia la vale. Ei au făcut o lucrare grea, au ridicat-o pe pârghii și au pus piatră în fundaţie, apoi au înlocuit lemnul putred, tălpile de stejar, aşa cum au fost în mod original. Intervenţia a fost coordonată de către arhitectul Niels Auner. A fost o intervenție serioasă.

În 2007-2008 s-a intervenit la pictură, pentru a fi înlăturate depunerile de fum din timp, de către o echipă condusă de către pictorul Săvescu, de la București. Înainte, nu se vedea pictura, aşa puţină cât a rămas – era înnegrită. Au lăsat bucăţica aceea – martor, cum spun ei în limbajul artistic. Adică, o dovadă de cum a arătat înainte. Atât a fost de înnegrită. Şi în sfântul altar se poate vedea pictura care a rămas în măsură mult mai mare.

Spun bătrânii că, la 1900, șindrila fiind deteriorată, acoperișul a trebuit înlocuit și s-a înfiltrat apa pe boltă și s-au înlocuit și scândurile. Atunci s-a pierdut o parte din pânza pictată. Noi am păstrat, avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire. Ne bucurăm că a dăinuit această sfântă biserică din 1643 fără probleme, fără incendii, fără degradare. Totuși, este o biserică de lemn. Este ceva că este în picioare!

Biserica este vizitată de către foarte mulți oameni care vin din toate părțile lumii, japonezi, canadieni, chinezi. Am avut un chinez care stătea și medita pe piatra de afară, într-o zi de vară. Chiar prințul Charles a fost aici, când a fost în vizită în Maramureș.

Avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire

Icoanele noastre pe lemn au o particularitate – unele dintre ele au pictură pe ambele părți. Am încercat să găsesc o explicație, dar nu am găsit. Aşa, cele cu Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae.

Mai avem ferestrele mici, originale. Acolo este o sticlă de la începuturi, făcută manual. Dacă ne apropiem, vedem că nu este sticlă turnată într-o fabrică. Este o sticlă de la începuturi, care are o frumusețe deosebită.

Vă spuneam că biserica are hramul “Sfântul Nicolae”. Slujim aici când cer credincioșii, în sensul că se mai face câte un parastas, o pomenire, dar slujirea obișnuită are loc în biserica nouă, pentru că este mai mare. Acolo, oamenii au alte condiții – căldură, bănci. Şi-au dorit să îşi facă, fiind neîncăpătoare aceasta. Sigur, slujim de hram, slujim la Rusalii, la sărbătorile mari, mai venim şi aici şi facem câte o sfântă Liturghie. Aici nu este părăsită, ci este în funcţie, este activă. Nu am dat-o la o parte pentru că este “bătrână”.

Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual

Matricea Românească: Cum arată viața spirituală a locuitorilor?

Pr. Ioan Năneştean: Oamenii sunt credincioși, cu frică de Dumnezeu. Se poate vedea atașamentul lor și prin biserica ridicată, impunătoare, o adevărată catedrală pentru un sat, o comună de oameni cu venituri modeste. Dar am pus umărul fiecare și am reușit să o aducem la momentul târnosirii, în 2009. Și aceasta este o dovadă că oamenii au credință. În același timp, s-a construit o sfântă mănăstire care ține tot de comuna noastră, de Budești, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, la 8 kilometri depărtare. Este asfalt până acolo. Aceea, ridicându-se în același timp cu biserica nouă, a presupus un efort în plus. Sigur că la sfânta mănăstire au fost și donații din altă parte, dar greul a fost tot pentru credincioșii din sat.

Trăirea există. Din păcate, religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer, nu că nu se face. Dar nu s-o ajuns la rezultatul schimbat, adică să se schimbe. Nu s-o schimbat. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul decât la orele de religie din clasă. Acum, la religie, primesc o informație, o iau drept „a x b = c”, şi asta e!

Religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul

Matricea Românească: Dvs., când ați venit aici preot paroh, ce ați încercat să le insuflați oamenilor?

Pr. Ioan Năneştean: Eu am venit în 1998, de la Satu Mare. După absolvirea facultății la Sibiu, am fost trimis de către înaltul Iustinian, ierarhul de vrednică pomenire al nostru, la Satu Mare, pentru că așa este regula bisericii. Trebuie o perioadă de ucenicie și abia apoi mergi la o parohie mai mare. Am făcut ascultare şi, după câţiva ani de experienţă, am fost promovat la o comunitate mai mare. Când am venit aici, am preluat lucrul la biserica nouă, şi pe toate celelalte, din mers. Am continuat lucrările – dar nu doar în șantierul de la biserică, ci ne-am străduit cât am putut să lucrăm și cu sufletul omului, să-i ținem uniți, credința să o aibă păstrată, să nu schimbăm nimic din ceea ce este tradițional și bun la locurile acestea. Așa am mers înainte.

Scene din cimitirul, respectiv din interiorul bisericii

Lucrul acesta se poate vedea, pentru că oamenii au rămas statornici în credință, apropiați de sfânta biserică, își păstrează portul, merg înainte cu obiceiurile de sfintele Sărbători. La noi, de Sărbători, oamenii vin îmbrăcați în portul tradițional, specific locului – fiecare comună are specificul său. Tineri, bătrâni vin în număr mare la Liturghie. Nădăjduim în bunul Dumnezeu că vom rămâne uniți în credință, statornici și apropiați de sfântul altar în continuare.

Matricea Românească: Cine a realizat ușa de la intrarea în biserică, una care conţine simboluri bazate pe geometrie sacră?

Pr. Ioan Năneştean: V-am spus că s-a lucrat la consolidarea bisericii între 1998 și 2000. La momentul acela, arhitectul a hotărât să înlocuiască ușorii de la ușă, pentru că ajungând la pământ şi luând umezeală, au putrezit. Nu puteau să îi re-monteze așa cum erau, pentru că presupunea un mare efort. Simbolistica este păstrată după ceea era pe ușorii vechi. I-am pus la păstrare în pronaos, ca dovadă peste timp, și exact aceleași motive sunt sculptate pe ușorii noi.

Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş

Matricea Românească: Asocierea între un haiduc și faptul că zalele lui sunt în biserică intrigă. Haiducii beneficiau câteodată de ajutorul Bisericii. De ce credeți că se întâmpla acest lucru?

Pr. Ioan Năneştean: În arhivele pe care le am, legate de legenda haiducului Pintea Viteazul, se menționează despre faptul că el a stat un timp la o familie de aici, pentru a-și pierde urma, fiind încolțit de autoritățile timpului, de către Maria Teresa și ceilalți din conducerea Imperiului Austro-Ungar. A fost fugar în păduri. El s-a născut la Măgoaja, un sat de la Târgu Lăpuș. Legenda, ca orice legendă, spune multe. Am mai găsit undeva scris, dar trebuie verificat, că ar fi fost ofițer în armata austro-ungară. Apoi, s-a întors împotriva Imperiului. Repet, nu știu dacă este adevărat.

Poporul a răscumpărat cămașa de zale a lui Pintea Viteazul și a adus-o spre păstrare aici la noi

El a poposit în Budești, la o familie mai bogată, de unde acționa – în sensul că lua de la bogați, și dădea săracilor, ca și Robin Hood. Nu știu cât de apropiată a fost relația lui cu biserica. Nu se menționează nicăieri că preotul timpului l-ar fi găzduit. Cert e că noi, din ce a rămas de la bătrâni, ştim că el, pentru faptul că a locuit aici și pentru că s-a atașat de oamenii din sat, a lăsat această cămașă din zale. Cămașa a avut un drum al ei. A lăsat-o Pintea la 1713, dar a ajuns și în Viena, în Kufstein, la o fostă închisoare pe unde ar fi trecut şi Pintea băgat de împărăteasă. De acolo, a fost răscumpărată de către budeșteni cu o sumă de galbeni. Aşadar, poporul a cumpărat cămașa și a adus-o spre păstrare aici la noi. Credincioșii și poporul de la Măgoaja, unde s-a născut, au mai solicitat de multe ori să ajungă cămașa la dânşii, dar ea încă e la noi.

Cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul, element de mândrie locală

Matricea Românească: Biserica este ab initio un spațiu de cultură. Ce acțiuni aţi organizat de-a lungul timpului, pe care doriţi să le continuaţi?

Pr. Ioan Năneştean: Noi ne-am axat pe a mobiliza tineretul, copiii, de a-i apropia cât mai mult. Pe lângă faptul că au orele de religie la școală, care sunt ca orice ore, în momentul când facem cateheze cu ei aici sau în biserica nouă, este altceva, zic eu. Atmosfera, trăirea… Încercăm să-i facem să păstreze ceea ce au primit de la înaintași: obiceiul colindelor, portul. Există în școală un ansamblu al copiilor, de dansatori. Este un festival de Rusalii care se numește „Nu vă uitați că-s micuț”, unde vin formații de copii din toate satele. Am avut și din Lăpuș, și din Moldova, din Bistrița. Este o întrecere între ei, se face o scenă în mijlocul satului. Mai avem și hramul bisericii, în a doua zi de Rusalii. Avem şi întâlnirea cu fiii satului, tot atunci. Deci, prin port, prin cântec, şi apoi sigur prin acele cateheze încercăm să le insuflăm frica de Dumnezeu, credința.

Matricea Românească: De ce e important să ne păstrăm obiceiurile?

Pr. Ioan Năneştean: Pentru că trăim vremurile pe care le trăim, ale secularizării, tăvălugul vine peste noi din Apus, schimbările sunt cele care sunt. Tineretul e plecat în toate colțurile lumii, cel puțin în Europa. Uneori, ei preiau ce trăiesc acolo și în port, și în comportament, și în limbaj. Ar fi trist să se depărteze de felul lor de a fi, unde s-au născut, cum au trăit, cum au copilărit. Să vă răspund mai direct: pentru că portul, obiceiul, colinda, limba ne deosebesc de ceilalți. Să le avem pe ale noastre, specifice! Că nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru, să nu ne lăsăm copleșiți de ceea ce vine din Occident. Nu spun că toate sunt rele, dar multe sunt rele.

Nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru

Din păcate, pe multe le preia tineretul de azi. Vin cu ele, îşi uită ale locului, dar ne silim să îi facem măcar, când vin de Sărbători acasă, să îşi aducă aminte de ele şi să poarte hainele care au fost ţesute de mama şi lucrate în tiară, şi să colinde şi să îşi păstreze credinţa.

Fiindcă nu ştiu pe acolo dacă există timpul necesar pentru a cerceta Biserica, pentru a merge la Sfânta Liturghie duminica. Mulţi care sunt prin Spania, Italia îmi mărturisesc că biserica e la 50-100 de km de ei, nu au cum să ajungă. Mai zic o rugăciune, şi la asta se reduce relaţia lor cu Dumnezeu. Deci, măcar acasă când sunt, să fie prezenţi în Sfânta Biserică şi să putem să predăm, celor ce vin după noi, cele ce le-am moştenit.

După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici spațiul propice pentru a putea fi puse în discuție elementele controversate ale tinereții lui – discuția fiind una foarte lungă, cu foarte multe ramificații, întinzându-se pe mai multe decenii și neputând fi rezumată în spațiul avut de noi la dispoziție), dar toate lucrurile care se știu sunt pe cât de sigure, pe atât de relative.

Incertitudinile în ceea ce îl privește pe Eliade încep odată cu ziua în care s-a născut și continuă de-a lungul întregii vieți. Născut pe 13 martie 1907 (28 februarie conform calendarului iulian aflat în vigoare în acea perioadă), dar înregistrat de tatăl său cu data de 9 martie pentru a corespunde zilei mucenicilor martiri, viața lui Eliade s-a aflat încă de la început sub semnul unui „misticism”, în zona unui simbolism încărcat de semnificații, pe care a ales să-l dezvolte și continue și el de-a lungul timpului.

Personalitate complexă și care complexează – asta ni se pare cea mai concisă sintagmă prin care poate fi caracterizat Mircea Eliade. Este suficient să aruncăm o singură privire pe lista cărților pe care le-a publicat (beletristică sau literatură de specialitate), la care se adaugă articole, scrisori, jurnale, memorii etc., pentru a ne putea face o idee despre proporțiile pe care le-a dezvoltat ambiția unei personalități proteice (după sintagma impusă de Zoe Petre) – un total de aproximativ 80 de volume. La ceea ce a reușit să realizeze se adaugă o listă și mai lungă de proiecte pe care nu a putut sau nu a avut timp să le ducă la îndeplinire.

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut. Moștenirea lui Eliade la nivel internațional continuă, poziția lui rămânând una centrală în domeniul istoriei religiilor și credințelor religioase, studiile sale făcând parte din bibliografiile obligatorii ale oricărui studiu din domeniul mai sus menționat.

Eliade în perioada “indiană”

Riscând să-i facem o prezentare prea lungă sau una prea scurtă, neintenționând să-i diminuăm realizările și nedorind să creăm impresia că vrem să ascundem „părțile întunecate” ale personalității lui, și alegând să nu mergem pe drumul bătătorit al prezentării sale prin intermediul operei pe care și-a construit-o (din care este suficient să prezentăm doar câteva titluri pentru a ne face o idee – Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Domnișoara Christina, Nuntă în cer, La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene; Yoga. Nemurire și libertate, Mitul eternei reîntoarceri, De la Zalmoxis la Genghis Han, Sacrul și profanul, Istoria credințelor și ideilor religioase) am ales să facem o listă ce cuprinde informații mai puțin avute în vedere în prezentările generice care i-au fost făcute de-a lungul timpului, informații cu caracter de „curiozități”, definitorii pentru „istoria mică”:

• Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
• A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
• Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
• În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928;
• Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
• Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
• O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
• Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
• Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
• Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
• A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);

Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România

• Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
• Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
• A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
• Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
• Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
• A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
• A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
• Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

Acestea sunt doar câteva dintre micile lucruri care contribuie la construirea unui portret-robot care să ne permită apropierea de una dintre cele mai „curioase” personalități ale secolului trecut, o apropiere care să ne încurajeze să trecem dincolo de barierele impuse de imensa erudiție cu care reușește Eliade să-și complexeze cititorii sau partenerii de dialog și să încercăm să recompunem matricea acestuia.

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Întotdeauna am crezut că, în acelaşi fel în care la metrou şi în spaţiul pietonal citadin există benzi rezervate nevăzătorilor, ar trebui să existe şi benzi dedicate îndrăgostiţilor. Pentru că, nu-i aşa, cele două «condiţii» se confundă de multe ori. Îndrăgostiţii sunt orbi – orbi de lumina lor interioară, care le închide ochii faţă de realitatea adesea monocromă. Iar orbii, în pofida stigmatului lor, sunt la fel de îndrăgostiţi de viaţă ca oricine. Acum ştiţi: la orele de vârf ale metroului bucureştean, pe Magistrala 2, e plin de îndrăgostiţi.

Fiţi, prin urmare, cu băgare de seamă. Cum ar spune Omar Khayamm,

“De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţiu aştri,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi – odată a fost doi ochi albaştri.”

Alex Călin şi Ioana Anastasia Anton, în “Fluturii sunt liberi” (Teatrul Excelsior, 2017) Foto: Adi Bulboacă

“Fluturii sunt liberi”, văzut vineri seară la Teatrul Excelsior din Capitală, a venit să îmi confirme presupunerile şi să spulbere toate prejudecăţile pe care le-aş fi putut avea despre orbire ca incapacitate. Textul lui Leonard Gershe, pus în scenă de către Erwin Șimșensohn, manipulează cu abilitate clişeele şi abordează cu umor o temă sensibilă, scoţând-o din tenebre către lumină cu graţia unui fluture. La “Fluturii sunt liberi” se râde cu folos şi se meditează copios, cu ochii minţii. E în egală măsură o piesă a calamburului şi a cuvântului greu, a ludicului şi a gravitas-ului. E o piesă despre exacerbarea fructuoasă a simţurilor şi despre atrofierea lor “funcţională”, despre fericirea celuilalt ca alegere personală, despre abnegaţie ca proiect de viaţă. “Dă-i unei femei şansa să slujească, şi o va face” e, în context, o butadă care se aplică.

Don e orb şi duce, într-o garsonieră, o viaţă măsurată – la propriu – experimentând traiul de unul singur în pofida mamei lui (inevitabil) obsedate de control. Jill e un fluturaş social, o vecină de-alături care devine vecină dinăuntru, a se citi de suflet, până când face ceea ce face orice fluture, conştient că viaţa-i prea scurtă pentru o singură floare.

De la “Fluturii sunt liberi” veţi pleca cu fluturi în stomac şi cu lacrimi în ochi sau, dacă aveţi stomacul tare, cel puţin cu încântarea prilejuită de jocul scenic – şi de deturul muzical – al protagoniştilor, tineri actori care dopează cu vitalitate scena noastră teatrală. Ioana Anastasia Anton, ingenua cu adâncimi nebănuite şi-un mariaj de şase zile, în ton cu vremurile, face în “Fluturi” o prestaţie pe care criticii n-o pot trece cu vederea nici de-ar fi orbi, în vreme ce Alex Călin străluceşte într-un rol solicitant, dând veridicitate unui personaj torturat între conştiinţa propriei deficienţe şi setea de iubire mai mare decât viaţa. Amândoi sunt sprijiniţi de o Catrinel Dumitrescu şi un Şerban Gomoi diametral opuşi prin prisma tipologiilor ilustrate, dar având în comun magnetismul, patosul, prezenţa scenică.

Râsete şi dureri de cap… “Fluturii sunt liberi”

“Fluturii sunt liberi”, care acum patru decenii debuta pe Broadway în ovaţiile criticilor, n-are cum să nu aibă aceeaşi soartă pe tărâmuri româneşti, după premiera sa de la Excelsior în ianuarie. Orice altceva ar însemna orbire. Or, aşa cum ne învaţă piesa, “nimeni nu e mai orb decât acela care nu vrea să vadă”.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h 55’

Distribuţia:

Don – Alex Călin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Șerban Gomoi

De: Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Șimșensohn
Regia: Erwin Șimșensohn
Scenografia: Iuliana Gherghescu

Nota Matricea Românească: [usr 4]

„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.

“O lopată de pământ, întoarsă, poate răsturna istoria”, proclamă pe un ton augural administratorul Sarmizegetusa Regia, unul dintre personajele documentarului “The Hunt for Transylvanian Gold” (“Goana după aurul transilvan”), proiectat în premieră miercuri seara, în cadrul unei festivităţi desfăşurate la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti (foto jos).

Afirmaţia concentrează perfect filmul. Pelicula, realizată de către Kogainon Films, o companie de producţie din Boston, Massachusetts, în colaborare cu cineaşti, arheologi şi jurişti români, spune povestea furtului (şi recuperării parţiale a) miticelor brăţări dacice spiralate şi a contrabandei cu obiecte de patrimoniu cultural românesc, ajunse pe “piaţa neagră” – dar şi pe cea oficială – din Occident.

Odiseea investigaţiei, care a durat peste un deceniu şi a implicat o conlucrare între autorităţile judiciare române şi experţi străini, nu a fost una lipsită de piedici şi nici de frustrări. Plecată de la un reportaj TV senzaţional, efectuat în anii 2000 în România, care scotea la lumină o presupusă brăţară dacică în zona Munţilor Orăştiei, ancheta s-a transformat într-un fir al Ariadnei cu ramificaţii la Belgrad (capitala comerţului mondial ilegal cu obiecte arheologice), Viena, Frankfurt, Londra, Paris şi New York.

Documentarul urmăreşte toate aceste piste, echilibrând versiunea investigatorilor cu cea a contrabandiştilor (o castă în sine: una dintre femeile implicate în căutarea brăţărilor poartă, ilar, numele de “Excavatoarea”) şi realizând un tablou sugestiv al contrabandei cu artifacte, care face ravagii în România (se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit).

Se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit

Deşi păstrează suspansul constant, pe durata a 50 de minute, şi are meritul de a “dezgropa” pentru marele public un subiect de importanţă naţională, ridicând problema unei industrii ilicite ce proliferează din cauza legislaţiei anacronice şi protecţiei deficitare a patrimoniului, documentarul-polisier nu e lipsit de clişee. Într-o scenă de o teatralitate dusă la extrem, procurorul care a instrumentat cazul, Augustin Lazăr (actualmente procurorul general al României) ne este înfăţişat la fereastra biroului său din Alba Iulia, cu o pălărie de modă veche pe cap, veghind asupra urbei şi naţiunii ca un justiţiar trimis de divinitate.

Asemenea locuri comune nu ştirbesc însă nici din realizările producătorilor – o echipă tânără, modestă şi dedicată – şi nici din meritele procurorului Lazăr, a cărui tenacitate a aşezat treisprezece brăţări dacice în vitrinele Muzeului Naţional de Istorie a României, cadou inevaluabil pentru posteritate.

Ce e mai important e că “Goana după aurul transilvan” vorbeşte lumii nu doar despre o poveste tristă din istoria României (explicându-ne de ce “munţii noştri aur poartă / noi cerşim din poartă-n poartă”), ci oferă şi o pepită de speranţă, şi de mândrie identitară.

Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume

În cuvintele Barbarei Deppert-Lippitz, arheologul german care a jucat un rol decisiv în repatrierea brăţărilor furate din România, “Nimeni, în toată istoria, nu a mai tratat aurul aşa. Nici măcar aurul sud-american nu a fost astfel tratat. Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume”.

Câte nu s-ar realiza, dacă am lua exemplul strămoşilor noştri, şi am vedea în lucrurile materiale doar valenţele lor transcendentale!

Vezi mai jos trailer-ul documentarului “Goana după aurul transilvan”

Nota Matricea Românească: [usr 3]

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii

Atunci când cei mai mulți tineri de vârsta lui sunt cu capul în nori sau privesc în jos în căutarea Pokemonilor, Andrei-Marian Stoian, un adolescent în vârstă de 16 ani din Galați privește, în fiecare seară – senină -, în sus. La propriu, deoarece băiatul, din comuna Schela a județului moldav, este pasionat de astronomie, un domeniu destul de rar întâlnit în «grila de interese» a tinerilor de vârsta lui.

De mai bine de șase ani, acesta îşi petrece nopțile studiind cerul înstelat, dar pasiunea și practica nu au rămas în stare latentă, ci l-au „propulsat” pe Andrei în mijlocul marilor descoperitori. O mândrie cu atât mai mare pentru el, cu cât este cel mai tânăr descoperitor din țară. Ultima descoperire a realizat-o în data de 3 ianuarie, zi în care cei cu preocupări «terestre» încercau, cel mai probabil, să-și revină după un Revelion copios. În timpul unei serii de observații astronomice (survey fotometric, în limbajul de specialitate), gălățeanul a descoperit o stea variabilă – pe care a denumit-o „Schela V1”, după localitatea în care locuiește.

Andrei a putut descoperi această stea cu ajutorul unui telescop principal de tip Newton, cu diametrul oglinzii principale de 130mm f/5 şi camera CCD Atik 314L+. Pentru pasionați, dar și pentru cei familiarizați cu domeniul, subliniem că Schela V1 este o stea variabilă de tip Delta Scuti, din constelația Auriga, a cărei variație este de ordinul orelor ca urmare a unor procese interne din interiorul stelei.

Steaua Schela V1, descoperită de către Andrei-Marian Stoian din Galați, cel mai tânăr descoperitor din România Foto: CMSN Galați

„Toate aceste date au fost raportate către Asociaţia Americană a Observatorilor de Stele Variabile (AAVSO – American Association of Variable Stars Observers), unde au fost incluse în baza de date internaţională a stelelor variabile (International Variable Star Index), confirmându-se astfel descoperirea”, a explicat Florin Matei, purtătorul de cuvânt al Complexului Muzeal de Științele Naturii din Galați, instituția care are în subordine Observatorul Astronomic, locul unde Andrei-Marian s-a pregătit de câțiva ani încoace.

De notat că, sub îndrumarea muzeografului Ovidiu Tercu de la Complexul Muzeal de Științele Naturii, Andrei a reușit, în anul 2013, să pună bazele unui Observator Astronomic la Schela care deține codul IAU-MPC L23, necesar pentru raportarea observaţiilor ştiinţifice la asteroizi şi comete, inclusiv asteroizi apropiaţi Pământului, unii dintre aceştia fiind incluşi în categoria asteroizilor potenţial periculoşi pentru Terra.

Codul MPC necesar a putut fi obținut în urma dotării Observatorului din Schela cu un telescop profesional, graţie unui proiect accesat de către primăria comunei.

Elev la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galați, Andrei-Marian Stoian nu se află la prima performanță de acest fel. În luna octombrie a anului 2016, adolescentul a contribuit, alături de Ovidiu Tercu, în cadrul Observatorului Astronomic din orașul de la Dunăre, la descoperirea stelelor variabile Galați V8 și Galați V9.

Matricea Românească a stat de vorbă cu tânărul care a pus România, şi la propriu şi la figurat, pe harta stelară:

Matricea Românească: Cum ai descoperit, de fapt, această stea?

Andrei-Marian Stoian: Am observat anumite zone din cer, pe bolta cerească, și am luat o stea din imaginile pe care le-am obținut, despre care știam că magnitudinea ei este constantă – adică strălucirea este constantă. Eu am verificat fiecare strălucire a fiecărei stele din imaginile obținute. Astfel, am observat că la o stea există o variație. Am constatat că există o potențială variabilă. În urma verificărilor pe care le-am realizat, am raportat variabila sub numele „Schela V1” și am ajuns descoperitor.

Andrei-Marian Stoian (dreapta), împreună cu muzeograful Ovidiu Tercu

Matricea Românească: Ai menționat că ești cel mai tânăr descoperitor din România. Ce spune despre noi faptul că românii pot descoperi astfel de stele? Din câte știi tu, câți astfel de descoperitori mai sunt în țară?

Andrei-Marian Stoian: Singurii români despre care știu – și pe care îi cunosc – că au descoperit stele variabile sunt domnul Ovidiu Tercu, împreună cu Alexandru Dumitriu și cu Vlad Tudor. Ei au descoperit, în mai multe etape, variabilele Galați V1, V2, V3, V4, V5, V8 și V9. Iar referitor la prima întrebare, descoperirile arată că suntem un popor ambițios care vrea să-și ducă numele pe cer și că își dorește acest lucru cu adevărat.

Matricea Românească: De ce Schela V1? Puteai alege un cu totul alt nume.

Andrei-Marian Stoian: Numele este cel al localității în care se află Observatorul Astronomic unde am descoperit steaua variabilă. Am dorit doar să duc pe cer numele comunei din care provin.

Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea

Matricea Românească: Ce înseamnă astronomia pentru tine? Dar această descoperire?

Andrei-Marian Stoian: Astronomia reprezintă, pentru mine, o știință și o pasiune pe care o voi duce mai departe. O să mă înscriu la o facultate de fizică și astrofizică. Probabil voi lucra în marile observatoare ale lumii. Această descoperire înseamnă, pentru mine, foarte mult, mai ales pe plan emoțional. Mă simt mândru de mine. Nu este vorba despre nimic material, doar emoțional.

Matricea Românească: Ce face în fiecare seară un tânăr ca tine, în vârstă de 16 ani, pasionat de astronomie?

Andrei-Marian Stoian: Depinde. Dacă cerul este senin, observă. Dacă este înnorat, se odihnește pentru următoarele nopți senine. Acesta este cazul meu. Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni.

Andrei-Marian Stoian, la Observatorul Astronomic

Matricea Românească: Cum te documentezi?

Andrei-Marian Stoian: Mai mult din articole științifice, citesc jurnale.

Matricea Românească: Ce poți să-mi spui despre Dumnezeu? Cu toții știm că e acolo, Sus.

Andrei-Marian Stoian: Am mai fost întrebat asta și în trecut și voi răspunde cu cea mai mare plăcere și acum. Eu consider că Dumnezeu este peste toate și că nu putem să-L „demonstrăm” prin anumite stele sau studii. Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea.

Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni

Matricea Românească: Ce pierdem atunci când nu privim cerul, chiar și în drumul spre casă?

Andrei-Marian Stoian: Un spectacol minunat. Cerul este minunat prin multitudinea de obiecte, de nebuloase, de galaxii, de roiuri.

Faptul că un om de ştiinţă a împlinit 75 de ani nu ar trebui să fie un lucru ieşit din comun. Totuşi, Stephen Hawking face excepţie, nu pentru că ar fi cel mai mare savant al timpurilor moderne, ci pentru că supravieţuirea lui până la această vârstă este miraculoasă prin prisma bolii necruţătoare de care suferă din tinereţe. La fel de miraculoasă este şi povestea gândirii seculare şi a ştiinţei moderne comparată de Ioan Petru Culianu cu musca apteră din arhipelagul Galapagos, care a supravieţuit deoarece a fost singura specie adaptată să reziste vânturilor puternice. Tranziţia de la metafizică la fizică n-a fost o cădere din rai, ci o ascensiune spre cer a omului prin forţe proprii.

De la zei la logaritmi

Din cele mai vechi timpuri, de când specia noastră a dobândit verticalitate spațială, oamenii au privit spre cer ca sediu al zeilor creatori și ordonatori ai universului. Dar abia cândva prin secolele VII-VI î. Hr. au început oamenii să își reprezinte lumea ca fiind guvernată de legi sau principii imuabile, cu caracter general, impersonal. Până atunci originea și funcționarea universului erau unanim explicate prin intervenția capricioasă a zeilor.

Această revoluție culturală s-a petrecut în Grecia Antică, mai precis în Asia Mică. Zenon din Kition (fondatorul școlii stoice, care a trăit în secolul IV î. Hr.), rezuma această încredere nou dobândită în posibilitatea omului de a înțelege legile universului prin următorul silogism: “dacă raționalul e superior iraționalui și nimic nu e superior lumii, atunci lumea e rațională”.

Poate că nouă ni se pare normal ca universul să fie explicat prin legi deductibile rațional și formulabile matematic, dar acum  2500 de ani această idee trebuie să fi fost de-a dreptul năstrușnică. Rămâne totuși un mister că oamenii pot formula legi matematice care să explice universul. ”Cel mai de neînțeles lucru despre univers este faptul că poate fi înțeles”, spunea Albert Einstein.

Spre deosebire de religie care oferă certitudini absolute, deci netestabile, știința oferă teorii testabile, deci relative. Există însă cel puțin un punct de convergenţă între știință și religie, anume acela că atât o credinţă religioasă, cât și o teorie științifică nu pot fi dovedite la modul absolut.

Religia este o convingere interioară bazată pe o intuiție spirituală, nu pe demonstrație rațională: miracolelele lui Moise sau Iisus nu erau experimente de testare a unei credințe, ci exemple persuasive care apelau la elementul emoțional. Teoria științifică este un model explicativ al lumii formulat matematic care poate fi oricând răsturnat de un alt model mai bun, adică mai adecvat realității observate. Asa s-a petrecut bunăoară cu mecanica newtoniană care a fost înlocuită de teoria generală a relativității. De aceea, o teorie științifică se află prin natura ei sub semnul provizoratului, este supusă unei testări continue care poate conduce la invalidarea sa,  însă nu este în fapt dovedită niciodată apodictic, absolut, infinit. De altfel, infinitul în știință nu înseamnă transcendență precum în religie, ci limitare cognitivă.

Cert este că astăzi am făcut tranziția în explicarea fizică a lumii înconjurătoare, metaforic vorbind, de la zei la logaritmi, adică de la religie la știință, ceea ce nu înseamnă că religia și-a diminuat importanța spirituală, subiectivă.

De-a lungul secolelor, umanitatea a trecut de la zei la logaritmi Foto: reddit.com

Animale fantastice și unde le poți găsi

Parafrazând titlul unui film recent al cărui protagonist l-a întruchipat și pe Stephen Hawking în The Theory of Everything, universul este un loc cu multe animale fantastice din punct de vedere al științei, unele foarte departe de noi precum stelele neutronice, găurile negre, quasarii, materia întunecată, energia întunecată, altele pretutindeni în jurul nostru precum bosonul Higgs, cuarci, gluoni și multe altele.

Preferatele mele sunt particulele cuplate cuantic (entangled particles), care manifestă spontan stări fizice corelate indiferent de distanța la care se găsesc, ca și când între aceste particule ar exista o comunicare misterioasă ce transcende spațiul. De exemplu, dacă se măsoară starea a două particule cuplate, iar starea uneia este cu spinul sus, în mod invariabil starea celeilalte va fi cu spinul jos. Particulele cuplate cuantic ne-ar putea ajuta să realizăm teleportarea corpurilor macroscopice așa cum se petrecea în Star Trek. Deja s-au teleportat, în experimente de laborator, fotoni și chiar atomi.

Toate aceste animale fantastice sunt contraintuitive și inaccesibile experienței umane nemijlocite. Vestea bună este că fizicienii au găsit metode de a le observa. Spre exemplu, găurile negre sunt observate prin efectul asupra stelelor din apropierea lor, bosonul Higgs a fost observat la laboratorul LHC de la CERN în 2012 prin studierea reziduurilor de radiație care au rezultat din interacțiile produse la viteze foarte mari.

Oare le vom putea domestici în folosul umanității ca în Star Trek sau alte filme SF? Este destinul progresului tehnologic să ia teoriile științifice și să le pună la lucru în viața cotidiană. Să sperăm că un urmaș de-al nostru din secolele viitoare va putea călători aievea printr-o gaură de vierme într-o galaxie învecinată.

Călătoriile intergalactice pot deveni realitate, într-un viitor nu prea îndepărtat Foto: forum.kerbalspaceprogram.com

Un îmblânzitor al teoriilor fizice 

Atunci când Stephen Hawking a fost diagnosticat la vârsta de 21 de ani cu scleroză laterală amiotrofică, doctorii îi dădeau maximum 2 ani de trăit. Între timp, tocmai a împlinit 75 de ani și are două divorțuri la activ și 3 copii concepuți după primirea sumbrului diagnostic. Mai mult, a devenit un autor popular și unul dintre cei mai mari fizicieni ai secolului XX.

Simbiotic conectat la computerul sintetizator de voce conceput special pentru el, comunicând prin mișcarea mușchilor din obraz, ne transmite că renunțarea nu este o opțiune. Destinul său pare desprins din cartea Scafandrul și Fluturele, al cărei autor complet paralizat putea doar să mişte o pleoapă cu care a și ”dictat” cartea.

Domeniul de excelență al lui Hawking a rămas cosmologia, printre cele mai mari realizări ale sale numărându-se validarea teoriei Big Bang și teoria radiației găurilor negre. Hawking a dovedit că găurile negre ”au fire de păr”, expresie colocvială folosită de fizicieni pentru a ilustra complexitatea liniei orizontului găurii negre care stochează informația căzută în aceasta. Se pare că un astronaut căzut într-o gaură neagră va avea o cu totul altă experiență decât Matthew McConaughey în Interstellar, mai precis ar fi anihilat de forțele gravitaționale imense și reciclat sub formă de radiație lentă emisă în afară de orizontul găurii negre.

Însă dincolo de orice alte preocupări, de peste 30 de ani, Hawking încearcă să descifreze legea ultimă a Universului.

Oamenii de ştiinţă încearcă să descifreze, în laboratoarele lor, misterele Universului Foto: research.fit.edu

Spre teoria universală

Este cunoscut faptul că cele două teorii fundamentale ale realității acceptate astăzi – mecanica cuantică aplicabilă la nivel subatomic și teoria generală a relativității aplicabilă la nivel macroscopic – nu pot fi reconciliate în special din cauza principiului de incertitudine din mecanica cuantică. De asemenea, fizicienii se lovesc de o altă problemă, anume aceea că teoria relativității prezice existența unor situații – limită denumite singularităţi, în care spațiul și timpul sunt infinit curbate și cărora legile fizicii, așa cum le știm, nu le sunt aplicabile. Astfel de singularități sunt Big Bang și găurile negre.

Din acest motiv, fizicienii caută asiduu de aproape un secol o teorie universală (theory of everything) care să reconcilieze relativitatea cu mecanica cuantică și să explice atât ”infinitul mare”, cât și ”infinitul mic”. A răspuns acestei provocări și Stephen Hawking, încercând să dezvolte o teorie cuantică la nivelul întregului univers. Un asemenea demers are aromă de film SF – spre exemplu, principiul suprapunerii cuantice ar putea însemna că nu există un singur univers, ci un număr foarte mare de universuri posibile, paralele, universul pe care îl observăm fiind generat de însuși actul observației prin procesul numit ”decoerența cuantică” în interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice (există mai multe interpretări acceptate ale teoriei cuantice, toate cu rezultate matematice verificabile experimental).

Astăzi sunt mai multe direcții de cercetare în cursa descoperirii unei teorii universale, cea mai popularizată fiind așa-numita teorie M (ultima versiune a teoriei corzilor), care se bazează pe ideea de supersimetrie. Supersimetria presupune că există niște corespondențe matematice complicate în structura ultimă a universului cum ar fi particulele superpartenere (sparticule), care se manifestă doar la temperaturi extreme, ca o relicvă a unității și nelocalizării inițiale a spațiu-timpului la Big Bang. Experimentele efectuate în ultimii doi ani la CERN nu au reușit încă să confirme ipoteza supersimetriei, astfel încât teoria M care se bazează pe această ipoteză pare să fie pusă în dificultate.

În căutarea timpului pierdut

În orice caz, pe lungul drum către o teorie universală apar întrebări care până de curând erau de domeniul filosofiei speculative. “Ce este și / sau de ce există timpul?” este una din întrebările fundamentale ale filosofiei care a devenit în zilele noastre o interogație științifică. La această întrebare Hawking a dat niște răspunsuri interesante.

Potrivit interpretării lui Hawking, timpul are 3 sensuri: termodinamic – sensul în care entropia crește (în general entropia este definită ca măsura fizică a gradului de dezordine a moleculelor), psihologic – sensul în care ne amintim trecutul, nu viitorul și cosmologic – sensul în care universul se dilată, nu se contractă. Cele 3 sensuri sunt corelate, adică direcția în care crește entropia este aceeași în care universul se dilată și aceeași în care percepem viitorul.

Este foarte interesant, constată Hawking, că toate legile fizicii par să funcționeze independent de sensul timpului, cu o singură excepție, legea a doua a termodinamicii, potrivit cu care entropia crește o dată cu timpul. Sau poate fenomenul e invers, problematizează Hawking: noi percepem timpul în sensul în care crește entropia, adică dezordinea.

Diferența dintre trecut și viitor ar fi, astfel, progresia ineluctabilă a gradului de dezordine. Dacă nu faci curățenie în casă o lună, entropia ca mărime fizică măsurabilă și dezordinea aparentă percepută de tine au crescut deopotrivă. Dar dacă totuși faci curățenie, deși dezordinea aparentă percepută de tine a scăzut (dacă lucrurile nu stau așa, înseamnă că nu te pricepi să faci curățenie), în realitate entropia ca mărime fizică a crescut în ansamblu și în această situație. Aceasta se întâmplă întrucât procesul de curățenie (prin căldura emisă, energia mecanică a mișcării, energia electrică consumată etc.) a generat entropie suplimentară care a depășit scăderea entropiei inițiale reflectată în starea aparent ordonată a camerei la sfârșitul procesului de curățenie. O veste nu tocmai îmbucurătoare pentru toți cei care cred în ordine și disciplină…

Potrivit interpretării lui Hawking, timpul are 3 sensuri: termodinamic, psihologic și cosmologic Foto: w-dog.net

Matrice românească și matrice universală

În cele din urmă, universul rămâne un mister chiar și pentru fizicieni de talia lui Stephen Hawking, dar drumul este mai important decât destinația. Și, pe acest drum de descoperire a teoriei sau matricei universale, au existat și importante contribuții românești, unele puțin cunoscute.

Ștefan Procopiu a descoperit magnetonul Bohr-Procopiu (constantă fizică și unitatea naturală pentru a exprima momentul magnetic al unui electron) și efectul Procopiu (efectul circular al discontinuității de demagnetizare care apare la trecerea unui curent electric alternativ printr-un fir feromagnetic).

Horia Hulubei a obținut, primul în lume, spectre de raze X în gaze.

Matila Ghyka, stră-nepotul ultimului domnitor al Moldovei înainte de Unire, a fost unul dintre pionierii transdisciplinarității, principalele sale eforturi fiind îndreptate în direcția teoretizării unei simetrii a lumii organice și anorganice bazate pe anumite proporții care se regăsesc atât în natură, cât și în artă.

Basarab Nicolescu, un continuator contemporan al transdisciplinarității promovate de Matila Ghyka, a avut contribuții importante în electrodinamica cuantică, în special prin conceptul de odderon, o disimetrie între materie şi antimaterie la energii foarte înalte.

Sandu Popescu a inventat schema teoretică folosită la primul experiment reușit de teleportare a unei particule în anul 1997 la un laborator în Roma.

În plus, sunt de notorietate contribuțiile tehnice ale lui Henri Coandă (primul avion cu reacție) și Traian Vuia (primul aparat de zbor mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare).

În final, contribuția românească la povestea cunoașterii universului nu poate ignora Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP) de la Măgurele, cel mai puternic laser din lume la ora actuală.

Pe drumul de descoperire a teoriei sau matricei universale au existat și importante contribuții românești, unele puțin cunoscute Foto: flickr.com

Libretul unei muzici necunoscute

Povestea științei trimite ineluctabil la reflecția filosofică asupra condiției umane etalată între două extreme: modestie și măreție.

Modestie pentru că suntem o mică rotiță marginală dintr-un univers aparent infinit de complex. Măreție pentru că suntem singura specie (din câte știm, cel puțin în această parte de univers) care a ajuns la stadiul de a-și pune întrebări despre sine și despre univers și la o înțelegere, chiar dacă precară și / sau provizorie, a mecanismelor de funcționare a universului.

Paradoxal sau nu, cu cât cercul cunoașterii se lărgește, cu atât suprafața de contact cu necunoscutul se mărește. Cu cât știm mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puțin știm, astfel încât, după cum frumos scria André Malraux, viața rămâne pe mai departe ”libretul unei muzici necunoscute”.

Foto deschidere: Salvador Dali, “Persistenţa Memoriei”, artsfon.com

• Despre
• Ultimele Postari

Cosmin Stăvaru

Avocat partener la Bulboacă & Asociații

Crede în forța ideilor, apreciază cărțile și filmele. Îl puteți contacta la cosmin.stavaru@bulboaca.com

Ultimele postari ale lui Cosmin Stăvaru (vezi toate)

• O scurtă istorie a timpului și nu numai - 17-01-2017

De ziua marelui Mihai Eminescu, Matricea Românească vă oferă o discuţie “la aniversară” cu profesorul George Ardeleanu, conferenţiar universitar doctor, titularul unui curs de Literatura Marilor Clasici la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre felurile în care îl putem cinsti pe Luceafăr în mod autentic, de mai mult de două ori pe an. “Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a culturii româneşti”, subliniază Ardeleanu.

Matricea Românească: Domnule profesor, pe 15 ianuarie îl aniversăm pe Mihai  Eminescu, cel care rămâne o figură de primă mână a culturii românești. Și, pentru că vorbim despre matricea românească, o să vă întreb ce înțelegeți Dvs. prin această sintagmă? Ce loc ocupă Mihai Eminescu în matricea românească?

George Ardeleanu: Mărturisesc că nu cunosc sensurile pe care le dați Dvs. acestei sintagme. Din punctul meu de vedere, sintagma «matricea românească» ar trimite la o dimensiune profundă a spiritualității românești, la esența ei, la ceea ce este esențial în această spiritualitate. Acea dimensiune profundă a spiritualității românești, la care, din punctul de vedere al unor exegeți, Mihai Eminescu are acces, în timp ce prietenul său, colegul său de generaţie, I.L. Caragiale n-ar avea acces. I. L. Caragiale având acces, în opinia acestora, doar la straturile de suprafață, superficiale, ludice, comice ale spiritualității românești. Matricea trimite aşadar la dimensiunea abisală, metafizică a unei spiritualități.

Probabil că știți că nu toată lumea este de acord cu ideea aceasta de esențialitate, de esențialism ş.a.m.d.. Există teoreticieni care sunt împotriva unei viziuni esențialiste asupra spiritualității românești şi asupra oricărei spiritualităţi – aceştia pledând pentru o viziune mai degrabă relativizantă, într-o permanentă schimbare, într-o veșnică metamorfoză. Uneori, perspectiva esențialistă este taxată drept o perpectivă conservatoare, dacă nu chiar niţel reacționară, asupra spiritualității. Aşadar, depinde de punctul de vedere în care ne plasăm. Dar, în raport cu intenţiile Dvs şi preocupările Dvs. culturale, sintagma este adecvată.

Pe Eminescu îl așezăm în perspectiva aceasta matriceală a culturii românești. În general, a fost situat aici. V-am spus: în general, cei doi mari clasici, Mihai Eminescu și I. L. Caragiale, au fost interpretați ca ilustrând două dimensiuni opuse – eu aș zice complementare – ale spiritualității românești. Mihai Eminescu ar ilustra dimensiunea aceasta matriceală, ca să preiau termenul Dvs., în timp ce I. L. Caragiale ar ilustra cealaltă dimensiune, relativizantă, de suprafață, tranzacțional-balcanică a aceleiași spiritualități. Sigur, putem să fim sau să nu fim de acord cu această perspectivă. Mai degrabă n-aș fi de acord cu această perspectivă în ceea ce-l privește pe I. L. Caragiale, pentru că există și o dimensiune abisală a operei lui I. L. Caragiale, mai ales în prozele sale. Sigur, Eminescu este și mai aproape de dimensiunea această matriceală a spiritualității româneşti.

Matricea Românească: Cum îl poate cinsti contemporaneitatea pe Mihai Eminescu?

George Ardeleanu: Aici e o mare problemă. De obicei, îl sărbătorim de două ori pe an: în 15 ianuarie și în 15 iunie. Sunt cele două borne omagiale ale valorizării cultului lui Mihai Eminescu. Îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Pe Eminescu îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Apropo de fenomenul acesta, aș vrea să vă dau un exemplu comic-tragic. Dacă intrați pe internet și dați o căutare cu sintagma „mâna statuii lui Mihai Eminescu de la Galați”, veţi afla că, înainte de 15 ianuarie,  mâna statuii lui Mihai Eminescu din parcul din Galați dispărea într-un mod misterios, în pofida tuturor măsurilor de precauție, de pază ș.a.m.d. Acest lucru se întâmpla mereu. Până la urmă, autoritățile, exasperate, au confecționat o mână prevăzută cu un filet, mână care se înfiletează în corpul statuii la 15 ianuarie, când au loc serbările, omagierile. După care, după ce totul se termină, după ce urmează petrecerea în stil… caragialian, mâna este luată frumos, este defiletată, pusă într-un sertar din birourile Primăriei sau ale Prefecturii, și Eminescu cade în uitare. În 15 iunie, din nou se recurge la mâna cu pricina. Această știre e reflectată în foarte multe feluri de diferite gazete.

Mi se pare că imaginea aceasta, care e o știre exactă, din păcate este emblematică pentru modul nostru de a ne raporta la Mihai Eminescu. Nu cred că acesta ar trebui să fie modul de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu. În primul rând, cred că actualitatea lui Mihai Eminescu, pentru că despre aceasta este vorba, este dată de lectura operei sale. În ce măsură Eminescu se mai citește? Și nu mă refer la lecturile obligatorii din școală sau din Universitate, ci la lecturile personale, cele private, lecturile voluntare. Or, aici mă tem că răspunsul nu este unul foarte îmbucurător. Ne rezumăm să citim textele care sunt obligatorii în programa de liceu, de Bacalaureat. Chiar şi la Facultatea de Litere – un student se rezumă tot la ceea ce are pentru examen. În acest act de lectură, de pildă, în permanență, postumele eminesciene sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor, ceea ce, iarăși, nu este corect. Fiindcă antumele, așa cum știm, nu țin de selecția personală a lui Mihai Eminescu, ci de selecția lui Titu Maiorescu. Ediţia princeps de Poesii din 1883 a fost îngrijită de Titu Maiorescu și ţine de selecția lui, id est de gustul, de viziunea literară a lui Titu Maiorescu.

Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: “În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor”

Celelalte ediții care au apărut până la moartea poetului reiau ediția princeps cu puține modificări. O mare parte a creației eminesciene însă a rămas în manuscrise, fiind publicată după 1900, și reluată, evident, în ediția mare, ediția Perpessicius, volumele IV și V. Dar, din păcate, în ceea ce privește lectura, inclusiv valorizarea lor în spațiul didactic, postumele sunt mereu defavorizate de antume. Măcar dacă s-ar citi antumele, dar nici acestea nu sunt citite integral. Se citesc textele obligatorii.

Aşadar lectura autentică, personală, ar fi prima condiție (a cinstirii lui Eminescu, n.r.). Apoi, editarea operei eminesciene. Avem, evident, ediția Perpessicius, începută în 1939 şi terminată acum câțiva ani (în 2008, dacă nu mă înşel). Perpessicius a coordonat primele șase volume, după care ediția a fost continuată de către alți eminescologi – printre ei îl remarcăm pe Petru Creția, care chiar a scris o carte foarte interesantă pe această temă, Testamentul unui eminescolog. Avem aşadar ediţia academică, în 17 volume. E o ediție foarte serioasă, numai că nici aceasta nu este o ediţie perfectă. Petru Creția care, iată, face parte dintre continuatorii lui Perpessicius, în cartea menționată subliniază și defectele acestei ediții. Poate cel mai important defect este tot disjuncția aceasta între antume și postume. Adică primele trei volume conțin poezia antumă, următoarele două conțin poezia postumă. Or, pentru Petru Creția, o asemenea distincție este inoperantă și trebuie să se renunțe la tipul acesta de segmentare. E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat.  Nu e o ediție de popularizare.

Deci, editare. În culturile occidentale serioase, marii autori sunt mereu reeditați în ediții profesioniste, critice, nu doar în ediții de popularizare. Sigur, și cele de popularizare sunt importante, au rolul lor, nu putem să îi cerem unui om obișnuit să se ducă la ediția critică. Dar ele trebuie să existe, cel puțin pentru specialiști.

Matricea Românească: Reeditarea lui Eminescu ar fi o cale să ne reîndrăgostim de el? Sau este un cuvânt prea tare?

George Ardeleanu: Nu știu dacă acesta este termenul, de „reîndrăgostire”. Ar fi o cale de a aduce cultul lui Mihai Eminescu la normalitate. De a nu face din acest cult doar o emblemă gonflabilă, reprezentată de imaginea statuii despre care vorbeam.

O altă formă a actualizării operei lui Eminescu este exegeza critică. Trebuie să apară noi și noi exegeze. Sigur că s-a scris mult despre Eminescu – au apărut biblioteci întregi, dar puține cărți modifică realmente viziunile anterioare. Există în primul rând perspectiva lui Titu Maiorescu, din celebrul articol, Eminescu și poeziile lui, care pune bazele receptării operei eminesciene. Perspectiva oferită de Titu Maiorescu, în acest text relativ scurt, a funcționat până prin anii ’30-’40 ai secolului XX. Până în anii ’40, opera eminesciană era văzută prin grilă maioresciană.

În anii ’30-’40 apar cele două cărți ale lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu, care modifică parțial perspectiva maioresciană. Mai degrabă o completează, în sensul că aceste cărți ale lui Călinescu explorează și postumele. Explorând și postumele, evident că se descoperă alte dimensiuni ale operei sale. Nu doar că se descoperă, dar descoperirea acestor noi dimensiuni duce și la o reconfigurare a percepției despre antume.

Poate cel mai important defect al ediţiei Perpessicius este disjuncția aceasta între antume și postume. (…) E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat

Apoi, avem celebra carte a lui Ion Negoițescu din 1968 – scrisă însă prin anii ’50, când nu putea să apară, deoarece Negoițescu era indezirabil pentru regimul comunist şi, de altfel, avea să treacă și prin închisorile comuniste – în care el insistă, „pedalează” tocmai asupra postumelor. Pentru Negoițescu, cea mai profundă dimensiune a operei eminesciene stă în postume, în acea „faţă plutonică” a creației poetului.

Evident, sunt și alte cărți, cartea lui Tudor Vianu, a lui Edgar Papu, a Ioanei Em. Petrescu – o carte extraordinară, Modele cosmologice și viziune poetică, şi altele. Dintre perspectivele mai recente, aș menționa trei cărți: o monografie a colegului meu Caius Dobrescu, publicată la editura Aula din Brașov,  carte foarte interesantă, în care sunt examinate două tipuri de imaginar ale operei eminesciene – imaginarul spațiului public și imaginarul spațiului privat. Tot o carte, a unui alt coleg, Iulian Costache, care acum se află la Berlin, Eminescu. Negocierea unei imagini, în care este analizată receptarea operei eminesciene din ultimele două decenii ale secolului XIX. Și o carte a Ilinei Grigori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, o carte în care se revalorizează experiența berlineză a poetului. G. Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi “ars gazul” de pomană pe acolo. Or, Ilina Gregori respinge această teză și arată în ce măsură experiența berlineză configurează imaginarul operei eminesciene.

Sunt puține cărţi, la nivelul unei întregi culturi, care, altfel,  stă sub semnul cultului lui Mihai Eminescu. Cam acestea ar fi căile: lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza. Acestea ar fi, din punctul meu de vedere, elementele care pot să îl țină pe Eminescu în actualitate.

“Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo”

Matricea Românească: Care credeți că ar fi reacțiile lui Eminescu referitoare la cultura anului 2017?

George Ardeleanu: Nu-mi dau seama. Dacă citim “Epigonii”, vedem că Eminescu este sceptic în raport cu literatura și cultura contemporană lui, aducând un elogiu culturii şi literaturii anterioare, un elogiu literaturii pașoptiste și pre-pașoptiste, în timp ce pe colegii săi de generație (inclusiv pe sine) îi consideră nişte epigoni. Viziunea este mai degrabă sceptică, pesimistă. Şi poezia aceasta trebuie reinterpretată. Evident că Eminescu pune în opoziție două generații poetice, însă opoziția nu e neapărat una de natură valorică în “Epigonii”. Eminescu nu sugerează că poezia precursorilor pre-pașoptiști și pașoptiști este valoroasă, în timp ce poezia contemporanilor, în rândul cărora se include, este lipsită de valoare. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică dacă vreţi. Poezia precursorilor este una optimistă, vizionară, idealistă. Precursorii consideră că literatura poate transforma realitatea, în timp ce poezia epigonilor, a contemporanilor, este una rece, sceptică, convinsă că modelul literaturii nu se poate constitui într-un model al realității.

E un scepticism generalizat. Numai că acest scepticism este în acelaşi timp și expresia lucidității. Scepticismul epigonilor provine din luciditate. Optimismul precursorilor provine și dintr-o anumită naivitate. E interesantă în acest sens o scrisoare pe care el i-a trimis-o lui Iacob Negruzzi, de la Viena, care însoțea poezia „Epigonii”, când a fost trimisă la Convorbiri literare, în care explică aceste lucruri. El vorbește despre precursori, menţionând „acea naivitate neconștiută cu care lucrau ei”. În timp ce contemporanii sunt sceptici, dar într-un fel mai lucizi: „noi suntem treji de suflarea veacului”. În fond, scepticismul epigonilor, pesimismul, criza existențială ilustrată în textele lor se poate compara cu criza din poezia franceză și germană a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, „Mal du siècle” din poezia franceză sau „Weltschmerz” din lirica germană, despre care Eminescu vorbește chiar în acea scrisoare către Iacob Negruzzi.

Eminescu, iată, este în aparență sceptic atunci când e vorba de contemporanii săi. Nu știu cum ar fi în fața contemporanilor noștri. Dacă ar vedea, de pildă, spectacolul politic, cred că ar avea multe motive de scepticism, la fel ca în partea a doua a Scrisorii a III-a. În ce privește spectacolul literar și cultural, s-ar putea să fie și entuziasmat de sincronizarea care s-a produs între cultura română și cultura occidentală. Sincronizarea aceasta s-a produs, slavă Domnului.

Opoziția din “Epigonii” nu e neapărat una de natură valorică. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică

Matricea Românească: Mai știm că patriotismul era o noțiune la care poetul se alinia. Ce însemna România pentru el?

George Ardeleanu: Dimensiunea patriotică este una esențială a creației sale, în „Scrisoarea a III-a”, „Memento Mori”, imaginea Daciei din „Memento Mori” etc… România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. Și aici, el vede lucrurile ca un romantic ce este. E un nostalgic. El este patriot, dar patriot în raport cu vârsta medievală, cu vârsta “de aur” a istoriei naţionale, cum ar spune Ioana Em. Petrescu – și sceptic în raport cu contemporaneitatea secolului XIX. Este patriot în raport cu dimensiunea dacică din „Memento Mori” etc.

Matricea Românească: Romantismul lui Eminescu, despre care vorbeați, mai are loc în lumea realităților reci, în care trăim?

 George Ardeleanu: Dacă vorbim de conceptul de «romantic» în sens larg, să ne gândim că după 1990, după Revoluție, am trăit cu toții o vârstă romantică. Gabriela Adameșteanu a publicat o carte, Anii romantici, referitoare la această perioadă, primul deceniu 1990-2000, în care am avut mari speranțe, mari proiecte. Aceia sunt anii romantici. Din păcate, multe dintre aceste proiecte s-au prăbușit. Poate că era bine ca vârsta romantică să persiste. Din punctul acesta de vedere, cred că romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură. Subliniez: romantismul înţeles în acest sens, nu ca fantasmă, utopie, iluzie. Romantismul ca formă de creaţie a proiectelor.

Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt “lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza”

Matricea Românească: Eminescu ocupă vreun loc în lumea tinerilor de astăzi?

George Ardeleanu: Se mai putea vedea acum câțiva ani – dacă nu și acum – pe ziduri un anumit graffiti, Eminem-escu, o sinteză între Eminescu și Eminem…

Matricea Românească: Exista şi un film al lui Florin Piersic Jr., intitulat “De la Eminescu la Eminem”…

George Ardeleanu: Exact. La Facultatea de Litere, după ’90, au apărut mai multe reviste studențești. Din păcate, nu a existat o continuitate, apropo de proiecte. Apărea o generație, construia o revistă, termina facultatea, venea o altă generație care îşi construia altă revistă, nu o continua pe cea precedentă. Cred că în ’99, revista Litere nouă, la care scriau actualii critici ai generației 2000 – Paul Cernat, Costi Rogozanu, Luminița Marcu şi alţii – a scos un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Îmi aduc aminte că, pe copertă, era un fel de Schwarzenegger având tatuat pe braț chipul lui Eminescu. Aceasta, ținând și de dimensiunea ludică a valorizării operei lui Mihai Eminescu, și ca reacție la perspectiva elogios-mumificatoare a viziunii asupra operei lui Eminescu.

Probabil știți că în 1998 a apărut un număr al revistei Dilema care a provocat un scandal imens, care nu s-a terminat nici până astăzi. E un număr care a împărțit România în două. De ce? Pentru că în acel număr s-a încercat interogarea mitului lui Mihai Eminescu. S-a încercat deconstruirea unor clișee în privința interpretării operei eminesciene. Numai că această deconstrucție a fost, din păcate, interpretată de unii ca un atentat la statura, şi la statuia poetului național, ca o formă de denigrare, de demitizare. Dacă citim acel număr, vedem că sunt multe nume care semnează. Pe de o parte, sunt scriitorii – studenți pe atunci, astăzi membri importanți ai generației 2000 –  Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Cezar Paul Bădescu, care a și îngrijit numărul, dar și critici și scriitori din generații anterioare, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi alţii. E posibil ca unii dintre ei, dintr-un spirit juvenil, să fi sărit nițel peste cal. De pildă, Răzvan Rădulescu sau T. O. Bobe – repet, dintr-un spirit teribilist, altfel bun la tinerețe. Poate că au exagerat, uneori poate că e bine să exagerăm atunci când vrem să atragem atenția asupra unui fenomen. În schimb, și Nicolae Manolescu, și Ion Bogdan Lefter au scris niște texte foarte echilibrate.

Ei bine, scandalul a fost imens, indiferent de natura și de diferențele dintre aceste texte. Ba chiar Nicolae Manolescu a fost mai mult culpabilizat decât ceilalți. Atunci Leonida Lari, care era deputat din partea PRM, a ținut un discurs fulminant în Parlamentul României legat de acest număr din Dilema. A apărut apoi și o carte îngrijită tot de Cezar Paul Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, în care preia articolele din Dilema, apoi reacțiile la articolele din Dilema, apoi reacțiile la reacții ş.a.m.d. Este foarte interesant acel număr, pentru a vedea fenomenul în sine al mitizării, respectiv demitizării operei eminesciene. Apropo de chestiunea asta, în 2015 a apărut la editura Humanitas o carte a istoricului Lucian Boia, Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.

Pentru Eminescu, România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. (…) Romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură

Matricea Românească: Cum vi s-a părut această carte?

George Ardeleanu: Am citit-o, cunoșteam unele dintre chestiuni. Vedeţi, dacă urmărim receptarea operei eminesciene, aproape din contemporaneitatea sa până astăzi, constatăm că aproape toate ideologiile au încercat să și-l aproprieze, să și-l facă al lor, să-l transforme pe Eminescu într-un precursor.

Aș vrea să dau doar două exemple paralele. În 1950, are loc sărbătorirea centenarului Eminescu. În 1950, suntem în plin realism socialist. A avut loc atunci, la Ateneul Român, o sărbătorire a poetului la care au participat delegați ai partidelor comuniste din toate țările comuniste din Europa. Au ținut discursuri mobilizatoare, în care Eminescu era făcut un precusor al socialismului. În aceeaşi zi (15 ianuarie, of course), în ziarul România Liberă au apărut niște caricaturi reflectând „realități” din actualitatea anilor ’50, având ca legendă texte din Eminescu. De exemplu, un muncitor care privește graficul fruntașilor în producție și nu se vede și pe el acolo, spune: „Pe lângă plopii fără soț, / Adesea am trecut / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut”. Sau, soția unui speculant burghez vine în vizită la închisoare la soțul său și privește dincolo de gratiile închisorii către el și spune: „Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești, / Numai tu de după gratii / Vecinic nu te mai ivești”. Ş.a.m.d. De un ridicol…

Iată deci cum, în 1950, Eminescu, care oricum era conservator, ideologic vorbind, devine un precursor al comunismului. Ei bine, tot în 1950, în exilul legionar de la Roma, apare o carte semnată de Constantin Papanace, unul dintre liderii legionari care se refugiaseră în exil. O carte cu titlul Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului (la origine, o conferinţă susţinută cu prilejul… Centenarului), care s-a reeditat și după ‘90. Și toată teza sa este că Eminescu este un mare precursor al legionarismului. Iată cum, în același an, cu ocazia centenarului, Eminescu este revendicat ca precursor de două ideologii total opuse, care s-au exterminat reciproc, ideologia comunistă și cea legionară.

Matricea Românească: Ce îl face pe Eminescu atât de dezirabil, din punct de vedere ideologic?

George Ardeleanu: Sigur că revendicarea aceasta ține de valoarea poetului. Este clar că este perceput ca un scriitor de valoare, și atunci ne legitimăm prin astfel de valori, ni le apropriem uneori într-un mod fraudulos.

Am observat, apropo de numărul cu scandal din Dilema, că după acel număr, în spațiul didactic, inclusiv în cel universitar, a început să se cam renunţe la clișeele, la stereotipiile de analiză a operei eminesciene, care parazitaseră decenii întregi interpretarea. Măcar acesta este un element benefic al controversatului număr.

Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”.

Dacă ne temem de prostie, vom tremura în fiecare secundă a vieţii noastre, pentru că ea ne îngheaţă inimile incomparabil mai puternic decât frigul de afară. Dacă ne temem de răutate, vom paraliza, inhibându-ne pornirile nobile de teama judecăţii generale. Aşa cum zăpada nu este (încă) înlăturată din faţa casei cu o aplicaţie mobilă, nici muntele ignoranţei omeneşti nu poate fi demontat prin gesturi goale cu mâna, ci doar prin lucru activ, 167 de ani de la naşterea lui Eminescu.

Puţin ne mai desparte de 15 ianuarie, ziua în care ni-l amintim, fugar, pe cel pe care imaginarul colectiv îl numeşte “poetul naţional”. Evident, românii au probleme mai mari decât aniversarea lui Eminescu – în fapt, au probleme hibernale cât casa de mari. Că monumentalitatea “Luceafărului poeziei” e o axiomă, iar Eminescu e sacrosanct pentru România, acestea se ştiu prea bine. Că există un mit Eminescu, care l-a făcut un soi de animal totemic al culturii româneşti, egalmente nu încape discuţie.

La fel de adevărat e că, punându-l pe un piedestal, mai marii culturii româneşti l-au îngropat cvasi-definitiv pe Eminescu pentru publicul larg. Cineva făcea o observaţie interesantă: suntem poate singurul popor european care are doar un poet naţional – Germania, de pildă, n-ar putea face diferenţă între Goethe, Hölderlin, Brecht, Rilke sau Schiller. Făcând din Eminescu patriarhul culturii noastre şi banalizându-l prin supra-expunere educaţională, atribuindu-i ideologii şi viziuni de care era cu desăvârşire străin, continuă teoria, l-am îngropat pe Eminescu sub un troian de clişee şi de stereotipuri, de fabulaţii care l-ar amuza şi l-ar oripila pe – tautologie – săracul poet.

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim.

Aşa că vă adresez o mică rugăminte: după ce terminaţi hiper-importantele treburi cu lopata, cu răzuitoarea şi cu peria pentru zăpadă, cu antigelul şi cu lanţurile antiderapante, mai faceţi ceva, diseară. “Deszăpeziţi”-l şi pe Eminescu, spaima de decenii a elevilor români şi subiect obligatoriu al examenelor şcolare, şi citiţi-i o poezie.

Sau, dacă vi se pare o treabă prea “romantică” pentru voi, oamenii mari pentru care perfuzia televizorului e suficientă, citiţi-le Eminescu copiilor voştri. Vă asigur că n-o să iasă nici antisemiţi, nici sifilitici şi nici conservatori, ci oameni frumoşi, sensibili la acele lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, cetăţeni preocupaţi de binele comun.

Pentru că ăsta e Eminescu: omul care te învaţă că o poezie de dragoste e oricând mai valoroasă decât un cadou luat de Black Friday. Omul care te învaţă că România nu e groapa de gunoi a Europei ori a lumii, ci o naţiune mândră între popoare, cu o demnitate legitimă.

Foto: Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, din Bucureşti, la 11 ianuarie 2017

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Când urci pe Via dei Fori Imperiali, de la Colosseum (“Coloseu, Coloseu, toată ziua Coloseu!”, cum am auzit-o pe o adorabilă fetiţă româncă lamentându-li-se părinţilor ei hiper-turişti) către Piazza Venezia şi Il Vittoriano, încercând să faci noimă din afluxul de vizitatori care te calcă pe picioare şi pe nervi, sufocându-te dimpreună cu Roma, avalanşa de experienţe senzoriale la care eşti supus abia dacă lasă loc romantismului pe care numele Cetăţii Eterne îl sugerează. În realitate, nu e nimic romantic când încerci să-ţi croieşti drum printre mii de oameni, din toate seminţiile pământului, pentru care cultura (s-)a făcut “pop!” şi a devenit (încă un) produs de consum, iar istoria e doar caption-ul unui selfie. Cu Augustus sau cu Traian, alegeţi voi. “Important e like-urile”, vorba unui Rege – de data asta, român.

Via dei Fori Imperiali. În fundal, Columna lui Traian

“Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

La o aruncătură de băţ de Palazzo Bonaparte, locul unde mama împăratului (Napoleon, nu Traian) şi-a petrecut ultimele decenii ale vieţii, Columna noastră se ridică maiestuoasă, şi totuşi cvasi-invizibilă pentru turiştii disperaţi să-şi bage selfie stick-urile în overdrive cu niscaiva building-uri ceva mai Instagram-worthy, ca să folosim slang-ul la modă inclusiv în rândurile puştimii române.

Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe «portrait», dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi

Într-adevăr, Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe portrait, dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi.

Maiestuoasă, dar not-Instagram-worthy: Columna lui Traian

Şi, chiar dacă morala în-curând-aniversatului Eminescu rămâne valabilă pentru porţiuni “selecte” de românitate (“Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”), contemplând Columna încerci emoţii ceva mai pozitive. Ţi se desfăşoară, în faţa ochilor, un tablou al măreţiei ambelor părţi combatante, dar şi un mesaj peren despre originile noastre, ale românilor, imposibil a nu-ţi trezi sentimente de mândrie. La “poalele” Columnei, îi înţelegi nebunia “dacului” Badea Cârţan de a merge mii de kilometri pe jos să-şi vadă strămoşii, pentru că şi ţie îţi vine să iei în braţe Columna şi s-o strângi la piept ca pe o mamă (stră)bună. Şi, dacă ochiul – sau zoom-ul telefonului – se achită de datorie, distingi cu claritate mărturii, nu doar despre dârzenia, ci şi despre civilizaţia dacilor, aşa cum a fost ilustrată ea de către Apolodor din Damasc.

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei, goniţi de o viaţă mai frenetică decât furnicarul de pe Via del Corso. Chiar şi aşa, Columna rămâne un dopaj de încredere, o lecţie obligatorie despre importanţa şi vechimea noastră ancestrală, ce ar trebui predată pe viu câtor mai mulţi români (Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, se aude?). Fiindcă poate, atunci, ei vor realiza de unde venim şi cine suntem cu adevărat, şi nu vor mai lăsa privirea jos în faţa nimănui. N-ai voie să ai complexe de inferioritate când te înalţi pe 2000 de ani de istorie.

La plecare, o compensaţie morală: un vânzător de suveniruri de pe Via Magnanapoli ne pune în vedere, de parcă lucrul e cel mai evident din lume: “La Colonna è romena!”.

(…)

La Musei Vaticani, în super-ticsita sală Chiaramonti, ne-ntâlnim cu mai mulţi daci de marmură, dar – graţie tuşei artistului – plini de viaţă, de patos şi dovedind o similaritate impresionantă cu avatarii lor din Maramureş şi nu numai. Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept “pui de dac”, ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o testa di dace, o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate. Omenia, vorba unui proverb românesc, nu are filiaţie.

Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept «pui de dac», ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o «testa di dace», o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate

Alături de noi, un neamţ le explică, savant, companionilor săi, ceva despre barbarischen-ii din Dacia pe care-i “admiră”. S-ar putea spune multe lucruri despre civilizaţie şi barbarie – dar suntem civilizaţi şi nu-i întrerupem discursul urmaşului lui Goethe, dar şi al lui Hitler.

Ieşim încă o dată în furnicarul din Piazza San Pietro şi, mai târziu, luăm ultima cină pe Via della Croce, serviţi – cum altfel – de către nişte români cel mai probabil “imuni” la minunăţia de Columnă care le explică viaţa de azi. Tu însuţi o picătură în oceanul hiper-aglomerat al Romei, realizezi repede că timpul dacilor a trecut şi că, dacă dacul din poveste a coborât, cum anunţau ziarele italiene de secol XIX, de pe Columnă, el s-a şi urcat repede la loc, conştient că lumea de azi l-ar mânca de viu.

Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că, undeva într-o Cetate Eternă cu excedent de istorie, stă, ferit de efectul pernicios al blitz-urilor, nepreţuitul certificat de naştere al poporului român.

“Sfânta treime” pe care şi-a construit viaţa o reprezintă credinţa, familia şi munca. Însă, deşi ar putea preda lecţii de tenacitate, dezvoltare personală – a sieşi şi a altora – respectiv de management (al gospodăriei, resurselor, timpului), Anuţa Bledea nu primeşte atenţia cuvenită nici din partea televiziunilor comerciale din România, nici din partea corporaţiilor autohtone şi nici din partea publicului larg. De aceea, la început de An Nou, Matricea Românească face un gest de restituţie morală şi vă propune un adevărat model – nu de subţirimea cartonului, ci de consistenţa lânii pe care o lucrează această femeie cu mâini – şi suflet – de aur: Anuţa Bledea, din Sat-Şugatag, Maramureş.

Pe Anuţa Bledea am avut privilegiul să o cunoaştem înainte de Crăciun, ajutaţi fiind de către fiica ei, Ioana, care ne-a deschis cu mărinimie porţile casei, invitând echipa Matricea Românească să-i cunoască frumoasa familie – şi, mai ales, părintele. Un om realmente remarcabil, pe care îl propunem, cu smerenie, a ne fi unul dintre modelele pe 2017. Căci, dacă cineva se mai îndoieşte de calitatea umană şi morală a românilor, ajunge doar să citească rândurile de mai jos spre a se convinge că, la sute de kilometri de Capitală, dar nu numai, în văi, pe munţi ca şi la câmpie, există purtători veritabili de valoare, români de la care putem lua un extraordinar exemplu de cinste, hărnicie şi viaţă demnă. Nu în palate poleite cu aur sau în turnuri de sticlă sunt marile noastre modele, ci în casa simplă, dar atât de vie, a ţăranului român.

Anuţa Bledea ne-a întâmpinat cu inima deschisă, îmbrăcată în portul transmis din moşi-strămoşi, şi a îndrugat încontinuu, pe parcursul discuţiei noastre. O lăsăm, aşadar, să îndruge şi mai jos, spre folosul domniilor voastre.

Matricea Românească vă urează să aveţi un An Nou bun, luminat şi de exemplul dumneaei, măicuţă bună a României!

“Dumnezeu mi-o dat darul şi puterea”

Am învăţat să îndrug de micuță. Am fost cinci surori și mi-o dat mama de lucru. Să lucrăm, să nu umblăm pe drum, să toarcem, să îndrugăm, să țesem, să alegem țoluri. Am învățat, am făcut patru clase, ca orișicare, dar m-am descurcat, că am învățat bine și m-am învățat și a lucra tăt felu‘. Tăte ce se țin aici în case îs făcute de mânurile noastre – fetele şi eu, mai bătrână.

Este o mare mândrie să iasă totul din mâna mea. Tăte sunt făcute cu ajutorul lui Dumnezeu Sfântul. Dumnezeu mi-o dat darul și puterea.

De ce sunt femeile din Maramureş aşa muncitoare? Așa se muncește la noi, de mici. Și fetele o muncit de micuțe, și nepoatele, de când o fost mici, o fo‘ la lucru. Muncă și muncă, și la fân, și acasă. Muncă!

Am două fete. Le-am educat să lucre. Să nu fure, să fie cuminți și să lucre să-și facă de tăt felu‘. Că cine lucră, are de tăt felu‘. Cine nu lucră, n-are de unde avea. Nu se poate. Și în Scriptură scrie că dacă nu lucri, să nu nici mănânci!

Un suflet românesc autentic: Anuţa Bledea din Sat-Şugatag, Maramureş Foto: Marius Donici

Îmi place să lucru mai mult lâna. Și la fân îmi place a grebla. Așa îmi place a grebla, Doamne, Îți mulțămesc! Și să cos cămeși, și să pun tiară. Tăte cele câte trebuie într-o gospodărie, toate-mi plac!

“Lucru întruna”

De lucrat, lucru întruna – şi vara, şi iarna. Primăvara, când tundem oile, spălăm lâna, o aleg – care e mândră, o fac gubiță, celalaltă o las pănură (stofă groasă, n.r.) de chieptare și facem cergi. Tăt felu‘.

Am o relaţie aparte cu oile. Mai sunt ciobani în zonă şi le dăm pe stână. Până am fo’ tânără, le-am tuns eu. Și oile și mieii. Primăvara asta nu le-am tuns, că am fost mai bătrână și am avut probleme de sănătate.

Portul nostru vine de demult. Din moși și strămoși îi portul aiesta țărănesc în Maramureș. De la bunici și străbunici o rămas.

Îmi amintesc copilăria, o fo’ bine. Am șezut la oi, m-o plouat, am fost de mică la oi. Și bunicii o lucrat așa ca noi, și părinții la fel. Aici o fost trei rânduri de prunci, unde stăm noi. O fo’ moartă nevasta, şi o avut patru prunci. Și bărbatul s-o căsătorit cu altă nevastă, și şi aceea o avut patru – și i-o adunat laolaltă. Şi după aceea, o mai făcut tri. Și o mâncat toți nepoții, toți pruncii. Şi aşa o avut grijă de ei, ca cum ar fi fost toți ai unuia!

“Cine citește Biblia, se teme de Dumnezeu și nu face rău”

Oamenii din Maramureş omenesc pe toţi, fiindcă se tem de Dumnezeu. Noi avem Biserica și Biblia. Cine citește Biblia, se teme de Dumnezeu și nu face rău, ci bine. Că asta datorie o avem – cât trăim pe asta lume, să facem bine şi să nu facem rău. Cât putem, numai bine să facem. Rău să nu facem la nime, numa’ bine. Dacă faci bine, bine îți dă Dumnezeu. Dacă nu faci bine, n-ai de unde aștepta bine.

Ne înţelegem bine cu vecinii ucraineni. N-o fo’ probleme, că şi aceia îs români, așa ca noi. Știu româna. Am umblat cândva, am trecut la neamuri. Că avem neamuri și dincolo. Sunt de omenie și respectuoși. Nu te lasă până nu îmbuci o dată în casa lor! Obiceiurile noastre se găsesc şi în satele vecine – în Slatina, în Diprova. Îs sate românești, îs rumâni rupți din Sighet, din ţara noastră.

Am 69 de ani, împliniți la [Sfântul] Andrei. În ’47 îs născută.

Un om care poate sta drept în faţa conaţionalilor, dar şi a Creatorului său, Anuţa Bledea face cinste României

Aici, în Maramureş, copiii se cresc cu grijă şi cu atenţie. Numai grija copiilor o ai. Când cresc, datoria lor e la școală, apoi și la muncă. Când o vinit din București nepoata, dimineață o sosit, şi o mers la fân! Tăte clăile le-o făcut fata, de când o vinit.

Le horim pruncilor şi îi legănăm cu mare bucurie! Cum să nu fie bucurie când îți dă Dumnezeu nepoți și-ți înflorește casa? Când vin acasă, îi crești, dar când se duc, ești tare supărată…

Când îndrugi sau eşti la fân, cânţi: „O, măicuță sfântă, te rugăm fierbinte / Să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte”. Sunt şi cântece religioase, şi de lume. Când am fo’ mai tânără, am horit. Amu cânt la biserică, că-s bătrână. Dar am fo’ horitoare de horitoare.

Am ales la un ţol o săptămână și jumătate, două săptămâni. Depinde cât timp ai. O fost un preot, şi preoteasa o făcut forme de ţol, diferite modele. De acolo am învăţat şi le-am ales. Pe Mara îi un model, pe Iza e alt model, se diferă satele între ele la port. Aiesta-i modelul nostru, al şugătanilor.

Nepoatele şi-au luat cu ele haine de acasă. Cea din București și-o dus haine. Amândouă le îmbracă cu drag, când vin. Şi astă-vară, cât o fost în vacanţă, s-au îmbrăcat.

Madonă românească

“Îmi place să îmblu, să mai învăţ lucruri”

Eu cred că așa, ca noi, se îmbrăcau şi femeile dace. Că de atunci o îndemnat portul aiesta mândru, ca la Maramureș.

Când îți moare cineva din casă, ești tare supărat. Am avut o soacră bună, mi-o crescut fetele, o crescut nepoatele, Dumnezeu s-o ierte! După ce o murit, o zis pruncul, când o împlinit 6 ani şi ea o murit: „Vai, ce mi-o luat Dumnezeu, de ziua mea, pe mama dragă!”. Că foarte bună soacră am avut. Dar n-am fost nici eu noră rea!

Principiul meu de viaţă, după care mă conduc? Să lucru, să mă duc încoa, să mă duc încolo, să mă mai deştept un pic, să nu rămân aşa… [ignorantă]. Și în piață îmi place să mă duc câteodată.

Dumnezeu să ne deie înțelepciune și să putem mere înainte, câte zile avem! Să facem numai bine, că atunci, toate Dumnezeu ni le-o da după faptele noastre!

Au mai venit la noi și din alte țări. Doi francezi au venit. Era o zi ploioasă, era poarta deschisă și fiica mea era la bucătărie, pregătea ceva. Aude câinele, și iese să vadă ce-i. O doamnă și un domn, cu bicicleta. Îi arată o hârtie, că ei sunt într-un turneu și că nu au bani pentru cazare la o pensiune – nu ne oferim să îi primim într-un garaj sau în șură să doarmă? Le-o zis imediat, “Haideți în casă”! Fata mare, care e la Litere, o vorbit în franceză cu ei, i-am pus la masă… O dormit într-o cameră din casă. O zis că nu s-au așteptat, o fost tare uimiți. O noapte au stat, a doua zi au plecat.

De ce se țin porțile deschise în Maramureș? Nu-s tâlhari aici. Oripecine trebuie să-l primești până în casă. Şi ce poţi face bine, să faci. În tată pădurea este și lemn verde, și este şi uscat.

“Familia e întâi”

Cum văd România în viitor? Nu știu cum va fi, că parlamentarii aieștia nu țin cu cei de jos. Tăt pentru ei îs! Să fie și pentru ceia de jos, pentru poporul de jos! Aici, să ai ceva, tare mult trebuie să lucri. Dar ei au atâtea de mari salariile și pensiile. Cu 400 de lei, ca la noi, poate să trăiască un om? Și ei, cu câte 200 milioane? E o dreptate? Ar trebui să facă un miez de dreptate! Cum se gândesc de ei înşiși, aşa să se gândească și de aproapele lor!

S-a îndrepta România? Eu aşa cred. Că Dumnezeu le-a întoarce mintea şi ar ţinea cu tată lumea, nu numai cu ei înşişi.

E foarte bine în Maramureş. Dar pentru cine e stăpân și lucră. Pentru o femeie bătrână și slabă, și numai cu 400, e tare greu.

Ne ajutăm între noi, că suntem o familie. Și între vecini te ajuţi. Când moare un om, fiecare merem cu trăistuța și ducem de toate pentru înmormântare. La nuntă la fel. Când se căsătorește, fiecare duce pentru nuntă ouă, zahăr, ulei, de toate.

De ce e familia atât de importantă pentru noi? Și în Scriptură scrie că, atunci când ai prunci, e binecuvântare de la Dumnezeu. Și când n-ai prunci, e mai greu. Şi mi-e tare bine că e fata cu mine, și nepoatele, și nepotul. Numai grija lor o am! Familia e cea mai mare realizare a mea. Familia e întâi. Şi pruncii, şi ginerii. Mi-o dat Dumnezeu gineri buni, fete bune, coconi buni – am şi doi strănepoţi buni şi frumoşi. Când îi văd pe lângă mine, mă bucur, c-aşa se bucură oricine!

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Pe Pop Gheorghe, afectuos supranumit de către localnici “Căcăilă”, din Sat-Şugatag, l-am cunoscut într-una dintre peregrinările noastre în nordul ţării, atunci când – om gospodar, cum altfel – tocmai descărca o remorcă de fân pentru acasă. Cu el, unul dintre cei mai reputaţi meşteri locali în sculptura lemnului, Matricea Românească a stat de vorbă, în termeni pe cât de simpli pe atât de expresivi, despre o pasiune care s-a transformat într-o carieră de patru decenii, despre cultul muncii din Maramureş şi despre viitorul meşteşugului, ameninţat de invazia modernităţii.

Matricea Românească: De cât timp lucraţi în lemn?

Pop Gheorghe: De peste 40 de ani.

Matricea Românească: Şi Dvs. câţi ani aveţi?

Pop Gheorghe: În februarie fac 64. După armată, tot lucru.

Matricea Românească: Cine v-a transmis meşteşugul sculpturii în lemn?

Pop Gheorghe: Nu mi-a transmis nimeni! Mie mi-o plăcut să mă ocup de lucrurile astea. Mi-o plăcut, de copil, şi animalele. După armată, m-am apucat şi de alte lucruri. Zic, “hai să fac şi tâmplărie, dulgherie, zidărie”, şi m-am băgat în toate. Şi aşa, încet-încet, rezolvatu-le-am cam pe toate. Tot ce există în construcţii am făcut – dar nici gospodăria nu mi-am lăsat-o. Mai am, mai sus, unde mi-s oile, o construcţie aproape ca acasă.

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag (detaliu)

Matricea Românească: Vă mai rămâne timp să vă ocupaţi şi de casă?

Pop Gheorghe: Aşa, mai pe fugă. Fac mai puţine construcţii acum, nu mai pot ca odată.

Matricea Românească: De ce lemnul?

Pop Gheorghe: Eu am lucrat mult în tâmplărie, când nu erau termopane. Eu am început tâmplăria de la gilău (rindea, n.r.) şi fierăstrău, apoi au apărut abricturile. Au fost, bineînţeles, dar nu la sat, ci la oraş.

Matricea Românească: Am remarcat foarte multe motive pe care le redaţi în sculpturile Dvs. în lemn – de la lalele, la cerbi. Cum le alegeţi?

Pop Gheorghe: Nu am ales ceva în mod special, mi-au plăcut toate. Când am fost tânăr, pe orice am pus mâna, am făcut. Şi sculptură, şi de toate!

Matricea Românească: Am văzut că maramureşenilor le place foarte mult, în primul rând, să îşi ţină o casă frumoasă şi îngrijită, şi în al doilea rând să se mândrească cu ceea ce au.

Pop Gheorghe: Aşa o fost mai demult – amu nu-s tocmai aşa, dar totuşi le mai păstrează. Ştiţi cum e la noi. Mai păstrăm, deocamdată. Până când, nu se ştie.

Arta românească, inefabilă

Matricea Românească: Tinerii mai păstrează tradiţia?

Pop Gheorghe: Tinerii sunt duşi prin străinătate. Se întorc şi construiesc şi ei.

Se mai modernizează şi lumea. Noi, când am făcut casa asta, a fost cea mai frumoasă de prin zonă de pe-aicea. Acum e cea mai mică. Tot am făcut la alţii, şi…

Matricea Românească: Se împacă tradiţia cu modernitatea?

Pop Gheorghe: Bine, amu nu putem, dacă demult o fo’ aşa, tot aşa să rămânem! Sau, nu mai facem casă de bolţari, numai de lemn. Sunt nişte lucruri pe care trebuie să le înţeleagă oricare. Că sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi. Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice. Nu am făcut diferenţe între ce mi-a plăcut. Dacă mă duc la animale, tot îmi place. Alţii nu-s aşa: dacă lucră în meserie, păi animalul nu-i mai place, că nu rentează. Chiar dacă nu rentează, mie mi-s dragi.

Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice

Matricea Românească: De ce credeţi că lemnul a fost materialul preferat în Maramureş?

Pop Gheorghe: La început, lemnul o fo’ baza, că nu se ştia despre cărămidă. După aia, o avansat lumea. O mai văzut unul nu ştiu pe unde, o făcut şi el. Au apărut bolţarii, şi acum au apărut de toate modelele. Orice doreşti, există.

Meşterul Pop Gheorghe: “Aş aduna o jumătate de sat, dacă aş strânge toate lucrările făcute”

Matricea Românească: Care a fost lucrarea care v-a împlinit cel mai mult, în 40 de ani?

Pop Gheorghe: Eu sunt mulţumit de toate lucrările mele. Aş aduna o jumătate de sat, dacă le-aş strânge pe toate făcute la noi şi la alte sate. Au fost lucrări pe care alţii nu ştiau să le facă, şi eu ştiam. Eu oriunde m-am descurcat.

Matricea Românească: Am văzut că sunt foarte mulţi bătrâni de aici care încă muncesc, chiar dacă au 70 de ani sau mai mult.

Pop Gheorghe: La noi se munceşte până poate omul. Nu se ţine cont. Dacă de 80 de ani îi, munceşte. Că aşa e plăcerea omului de la ţară. Şi mama, vedeţi, are 84 de ani – încă ce poate, face. Nu stă. Chiar dacă ai zice să steie, poate că nu i-ar conveni. Ea trebuie să facă, fiindcă aşa e învăţată.

Eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi

Matricea Românească: Aţi avut vreodată posibilitatea să plecaţi de aici?

Pop Gheorghe: Nu m-am nici gândit niciodată. Nici nu m-aş duce. Mie îmi pare cea mai frumoasă zonă. Am crescut aici, e acasă. Şi eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi.

Dacă mergi la lucru şi vii înapoi, e una. Sunt mulţi plecaţi de aici, dar eu nu m-am gândit niciodată. Nici nu mi-o plăcut. Şi-acum am copiii în Franţa, şi mă cheamă. Soţia o fo’ până la ei acolo, dar eu n-am fost. Am două fete, iar una e în Franţa.

Nodul moroşenesc, element remarcabil de îmbinare a porţilor

Matricea Românească: Ce reprezintă poarta de lemn pentru un moroşan?

Pop Gheorghe: E un obiect foarte frumos. Demult, când am început în meserie, aproape toată lumea făcea porţi. Chiar dacă nu le făcea sculptate, tot pe stâlpi de lemni le făcea. Atunci se ştia numai de lemn.

Secrete nu am. Plăcerea de muncă, atâta. Altfel, dacă nu ai plăcere de muncă… În meseria asta se munceşte foarte mult! Mi-o zis unul odată, căruia i-am făcut o lucrare, şi el credea că nu se munceşte aşa mult: “Măi Gheorghe, în meseria asta a ta, se şi câştigă, dar se şi munceşte!”. S-a şi câştigat bine, nu putem zice, dar s-a şi muncit.

Matricea Românească: Cât se munceşte la o poartă sculptată, ca a Dvs.?

Pop Gheorghe: La aceasta, cum e a mea, sculptată, am lucrat vreo trei luni. În acest interval, am lucrat doar la ea.

Eu, când am început la sculptură, nu am văzut pe nimeni făcând porţi sculptate. Zic, “Dar cum să fac, că eu nu am văzut pe nimeni?”. Am avut imaginaţie, am făcut o schiţă şi m-am apucat. Şi am făcut. Tot felul de migăleli.

Matricea Românească: Cum vi se par maramureşenii, în mijlocul cărora aţi trăit aici o viaţă?

Pop Gheorghe: Eu îi consider oameni de treabă, buni, muncitori. Nu-s urâţi, cum se zice, sunt foarte populari. Îs oameni de treabă, eu aşa îi văd. Nu ştiu dumneavoastră. Fiecare se mândreşte cu ce a făcut: dacă unul o făcut o casă, apăi celălalt vrea să o facă mai mândră!

Matricea Românească: De Sărbători cum vă pregătiţi?

Pop Gheorghe: În familie, în gospodărie. Mergem la biserică, mai colindăm prietenii şi neamurile… Mergem la cuscri, pe la toţi cunoscuţii.

Matricea Românească: Ce ne puteţi spune despre satul Dvs., Şugatag?

Pop Gheorghe: Suntem un sat de oameni muncitori. Ne place să fim mândri. Noi am fost un sat nu prea bogat, dar am întrecut pe alte sate. Cum o fo’ şi cu biserica – ne-am pus toţi: “Facem biserică? Facem!”. Fiecare cât poate, dă. Nu poţi să obligi pe nimeni. Care nu poate, nu poate.

Matricea Românească: V-aţi gândit că sunteţi un păstrător şi un transmiţător de tradiţie, pentru această ţară?

Pop Gheorghe: Eu m-am gândit pentru toate, dar nu poţi să faci, numai ce poţi să faci. Ce să spun că oi face? Îs şi bătrân, acuma. Eu am făcut ce am putut [pentru ţară].

Matricea Românească: Tineretul este interesat de sculptura în lemn?

Pop Gheorghe: Este, dar nu aşa ca noi! Ei îs altfel, noi am fost altfel. La mine o fo’ pasiune. Ştiţi Dvs. cum e la noi!

Un artist român: Pop Gheorghe din Sat-Şugatag, Maramureş

Într-o perioadă în care politicienii români caută, mai abitir decât Diogene, un om demn să ne conducă, Matricea Românească a găsit, într-un sat din Maramureş, o româncă ideală pentru funcţia de primă-ministră a hărniciei. Anuţa Ciceu, din satul Budeşti, lucrează la războiul de ţesut de la 12 ani, de peste şase decenii, realizând straie şi broderii minunate şi oferind unei ţări întregi un exemplu de cinste, de pasiune, de credinţă şi de modestie.

O bunicuţă – după expresie – chintesenţial bună ne întâmpină pe uliţa satului. “O căutăm pe Anuţa Ciceu, zisă a lu’ Bârlog”, îi mărturisim, sperând la îndrumare. “Oi, că eu sunt!”, ne spune cu bucurie. “Amu merg la vot, dar dacă m-oţi aştepta la cofetărie, stau de vorbă cu domniile voastre.” Consimţim fără probleme, amuzaţi că locul la care face referire moroşanca noastră, “cofetăria” satului, e un eufemism pentru cârciuma din localitate. Ceea ce spune multe despre umorul practic şi subtilitatea maramureşenilor.

Zece minute mai târziu – căci bunicuţa, desprinsă parcă din poveştile unui Ispirescu sau Creangă, e sprintenă – ne însoţeşte pe uliţa pitorească de pe valea Cosăului, răspunzându-ne la curiozităţi despre pâraile care ne încadrează şi ne liniştesc cu susurul lor (“Râuşorul vine în apa asta mare, care vine de la Fermeteşti. Şi se-adună acolo la o parte”). Mergem acasă la tanti Anuţa, cea mai celebră ţesătoreasă din Budeşti, un sat de oameni gospodari care se mândreşte cu o salbă de meşteri populari şi cu o biserică de lemn de secol XVII, parte din patrimoniul mondial UNESCO.

În drum spre casa Anuţei Ciceu, zisă a lu’ Bârlog, din Budeşti Foto: Marius Donici

Biserica de lemn din Budeşti (1643), Maramureş, parte a patrimoniului mondial UNESCO

Curţi din apropierea bisericii

Invitaţia acasă e subînţeleasă în Maramureş, unde ospitalitatea e, ca pe vremea grecilor şi probabil a dacilor, mai mult o datorie faţă de zei decât faţă de oameni. Până ajungem, ne cunoaştem “din mers”. La propriu.

“Demult, nu te-o purta la şcoală ca azi. Eu am învăţat foarte bine, dar am învăţat cu tăbliţa. Cum mergeam, era şters tot ce făceam. Aşa o fost timpurile!

Noi în Budeşti avem teren, avem animale. Nu este rău la noi. Mai rău pentru tineret, că nu are unde să muncească, nu se fac locuri de muncă. Au plecat aproape toţi. Au rămas aproape numai bătrânii. Foarte puţini mai sunt, care muncesc la oi. (…)

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge!

Am o fată, care stă aici cu noi, şi patru nepoţi – două fete şi doi băieţi. Toţi sunt pregătiţi. O nepoată s-a dus la mănăstire, altă nepoată s-a făcut jurnalistă şi s-a dus cu soţul în Italia. E foarte grea meseria asta! Alt nepot a făcut cinci ani de Teologie şi a făcut Dreptul. Acum este secretar aici, la noi.

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge! Dar în străinătate, acolo fac bani. Şi tot aicea vin! Pentru că nu se interesează nimeni de tineret. Nici şcolile nu sunt cum erau făcute demult”, ne spune tanti Anuţa.

“Erau copii în toate căsile: 4-5-9-15! Pănă încălţa femeia atâţia copii…”

O rog să rememoreze, pentru noi, viaţa din Budeşti aşa cum se derula ea acum câteva decenii. Pentru orăşenii bon-vivanţi, care fac din dez-angajare şi neasumarea de responsabilitate un principiu de viaţă, povestea ţine de domeniul ficţiunii.

“O, mama me! Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Nu era încălţămintea aşe, erau obiele şi opinci! Apoi, femeia, până încălţa atâţia copii! Şi-apoi, se amesteca încălţările. Zicea vreun copil: «Nu îmi trebuie, că nu-i a me!»”

Cum făceau faţă moroşencele de acum câteva generaţii, misiunii lor? “Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut (probleme) cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva. O mâncat pită de mălai, lapte o băut… Ce ţi-ai pus, pe toamnă, ai strâns şi-ai avut de mâncat. Acuma, nu mai pune nimeni nimic!

E foarte greu. Zicea bătrânele noastre, că de câte ori meri în grădinuţă, ai de lucru! O fost sănătoşi oamenii de demult – nu i-o durut picioarele, şi merea la Fermeteşti, nu ştiu câţi kilometri pe jos, şi cu greutate în spate. Nu le-o durut veci picioarele! Acum, pe toate femeile le dor picioarele!”

Meştera populară Anuţa Ciceu din Budeşti, 75 de ani

Tanti Anuţa şi-a pierdut mama, care se ocupa împreună cu soţul de creşterea oilor şi a altor animale, la numai şase ani. “Dumnezeu s-o hodinească! Şi am rămas trei prunci. Şi-o rămas taică-miu cu noi. Şi ne-o spus: «Cine munceşte are. Cine nu munceşte n-are! Şi să ştii să caţi de-un ban. Că poţi să munceşti dacă nu caţi. Că nu se vede urmă nimic.» Şi asta am ştiut-o de la el. Aşa ne-o crescut!”

Dacă întrebi în Budeşti despre Anuţa lu’ Bârlog, vei auzi doar vorbe de laudă, într-o comunitate sudată, care îşi cinsteşte bătrânii şi modelele. “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat! Aici, [lângă casă] mie mi-o pus ciupercă.”

Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut probleme cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva

Ajunşi acasă, într-un decor hibernal de poveste, nu ni se permite – aşa cum ar face orice bunică – să ne apucăm de treabă fără să îmbucăm ceva. “Am gătit de post, oţi mânca domniile voastre? No foarte bine, aşezaţi-vă la masă.” Ne conformăm cu drag, adânc mişcaţi de încrederea pe care ne-o acordă un om care ne-a cules de pe drumuri, în casa căruia am “căzut” neanunţaţi, care ne cunoaşte de doar 10 minute, şi care ne-a primit cu toată inima. În Maramureş, unde şi apropierea gospodăriilor “trădează” legăturile strânse dintre oameni, suspiciunea e o blasfemie.

“Întruna m-am rugat lui Dumnezeu, şi Dumnezeu aşa ne-o ridicat… Dumnezeu ţine femeile muncitoare!”

E aproape imposibil să rezumi o viaţă de om în câteva cuvinte, dar dacă s-ar putea, viaţa Anuţei Ciceu s-ar defini prin două: muncă şi credinţă.

“Eu şi soţul meu am fost foarte necăjiţi. Noi dormeam în şură toamna – noi am stat într-un grajd, şi în celălalt ţineam animalele! Şi-aşa ne-o ridicat, dar întruna m-am rugat lui Dumnezeu! Şi m-o scos Dumnezeu după ce am început a lucra la maşină. Şi bani am luat împrumut de la un om din Susani, care nu m-o cunoscut. Şi îi spun a cui sunt, şi mi-o dat bani, şi mi-am cumpărat maşina aceea pe care o am în casă, şi cu aceea m-am învăţat a coase. Nu m-a întrerupt nimeni.

Şi de-atunci s-a început portul aiesta popular, cu cămeşa me, că m-am dus! Îmi zicea lumea: «Vai, de unde ţi-ai luat-o! Că vreau şi eu». De-atunci am cusut întruna. Am cusut multor oameni. Unii şi-acum îmi cer, chiar dacă sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Şi-aici o fo’ baiul. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Ştii cum e? Până lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul. Şi când stai, stai şi ţi-aduci aminte…”

Cămeşa minunată: “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat!”

Etica muncii e tangibilă: “Cusutul e migălos. Şi-apoi, ţes la război: gubare, obiele, covoare, cerge… Am ţesut, la mănăstire, unde e fata, două covoare şi două cerge, numai să le duc la primăvară la vâltoare. Şi la fată, şi la părinte, şi la stareţă le-am făcut trei chieptare, aşa ca gubarele. Dumnezeu ţine femeile muncitoare.”

Anuţa Ciceu te impresionează prin trei lucruri: statornicie în convingeri, că doar e moroşancă adevărată, luciditatea neostoită şi chibzuinţă. E o triadă de virtuţi care a purtat-o prin viaţă şi i-a ajutat atunci când şi-a clădit familia.

Sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Când lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul

“Soţul meu, bietul, are 84 de ani. Eu tare mult am cusut la maşină. El, după ce-o venit în pensie de la mina Cavnic, n-o avut de lucru. Am avut animale şi noi, am avut oi… Când am îmbătrânit, am lăsat animalele, că n-am putut!

Mie mi-o fo’ bine şi în comunism. N-o fo’ la toată lumea, ca amu: unu n-are nici o pâine, altul are de toate. Omul meu o lucrat la mină. Am avut bani, şi am putut eu să nu lucru nimic. Dar eu n-am putut. Am avut oi – am făcut lecrici, am făcut chieptare, am făcut cioareci, obiele, am vândut. Am ţesut zade, am vândut. Pe lângă ce-o făcut el. Şi dacă şi eu am făcut, şi el a făcut… Am zis ca ce aduce el de la mină, să strâng. Şi nici n-am despărţit banii, niciodată. Noi am fo’ în veci cu banii laolaltă! «Măi omule», zic, «ăştia bani nu-i stric, da ce-ar fi pe pământ! Aieştia nu-i stric!» Şi dacă o cerut, «dă-mi, că şi altă lume are”, i-am zis «Să aibă oricine, dar ieştia bani nu-i stric! Că noi suntem necăjiţi. Cum gândeşti tu? Dacă azi ai strica o sută, mâine ai strica o sută, cum ne mai ridicăm? Mai necăjiţi o să fim». O înţeles. «Mă, zic, eu vreau binele, nu vreau răul.»

O credinţă puternică i-a dat Anuţei Ciceu genialitatea în creaţie

Morala, ancestrală, e că ajungi rău dacă nu-ţi asculţi soţia – încă un capitol la care orăşenii vor susţine contrariul. Însă românii de la sat ştiu mai bine:

“Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!». El o vrut să rămână la taică-su, dar eu n-am vrut, că tatăl lui o fo’ necăjit. Şi m-am dus la tata, care era un om deştept, şi a zis: «Tată, hai înapoi acasă!». Şi i-am zis soţului meu, «De vrei să vii bine, de nu – eu mă duc la tata». Că acolo te aflai fără nimica, nu era de lucru. Şi am avut fata la doi ani după ce am avut unde sta. La 20 de ani neîmpliniţi am avut primul copil.”

Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!»

Gătăm bucatele – supă de post cu cartofi, ardei şi ustoroi, urmată de colaci – care l-ar face pe Jamie să-şi anunţe retragerea din gastronomie, facem o plecăciune în faţa gazdei noastre şi ne abţinem să o îmbrăţişăm. Am venit aici cu treabă – şi totuşi, treaba mai poate aştepta. În faţa Anuţei Ciceu din Budeşti – ţesătoreasă perfectă, fiinţă mitică, moroşancă adevărată, emblemă a femeii românce – îţi aduci aminte de bunică şi de mamă şi eşti inundat de respect şi de iubire. Aiasta – ca să vorbim ca moroşenii – nu-i o femeie de pus la muzeu: e o româncă onestă, care s-a ridicat prin sârguinţă, prin rugăciune şi prin generozitate sufletească, e un om cu care ar trebui să se meargă în turneu prin ţară. E, în orice caz, o româncă neaoşă, un munte de românism autentic ca lumina zilei, la care ar trebui să se vină în pelerinaj.

“Noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!”

Matricea Românească: Ce reprezintă meşteşugul pentru fiinţa Dvs.?

Anuţa Ciceu: Meşteşugul pentru mine reprezintă tare mult. Că este foarte căutat. Nu e prea uşor de făcut, dar totuşi, dacă te străduieşti, iese frumos. Aşa că noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!

De la bătrânele noastre am învăţat. Eu n-am avut mamă, dar mi-o plăcut lucrurile frumoase. Şi unde-o fo’ femei găzdoi, eu cu acelea am fo’ prietenă. Şi mi-o spus, mi-o arătat: “Fă aşe, fă aşe”. Şi mie mi-o plăcut. Şi eu, cât mă ţine Dumnezeu, eu duc tradiţia mai departe.

Păcat că nu cam vreu oamenii – eu aş arăta-o la cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna (foto jos), şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi păcat să se piardă tradiţia. Ar fi foarte mare păcat! Că e foarte căutată acuma tradiţia. Ar trebui, mai ales fetele, să se înveţe. Că lucri pentru bani, lucri în căldură – nu te ninge, nu te plouă… Pe seară ai vreo doi bani. Şi de la zi la zi, se strâng. Dacă totuşi vreţi să cauţi de ei. Dacă nu vrei să cauţi de ei, să ai cu grămada, îi strângi mintenaş.

Cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna, şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi foarte mare păcat să se piardă tradiţia

Matricea Românească: Fetele de aici sunt interesate să vă înveţe meşteşugul?

Anuţa Ciceu: Nu cam pre. Ce lucrează aici, cam lucrează o soră de-a me, Pop Maria de la numărul 1, şi o fină de-a mea, Berindea Maria. Ele lucrează aşe, ca şi mine. Soră-mea are 70 de ani, iar fina me mai mult de 55-60 nu are. Şi aici peste pod a mai lucrat foarte frumos cineva, dar acum s-a îmbolnăvit.

Fetele de 20 de ani nu te-ntreabă. Eu le-aş arăta, le-aş spune, dar nu-ţi vin! Nu poţi forţa omul. Dacă el… Trebuie şi-aicea să ai o dragoste! Poate şi un dar de la Dumnezeu. Cum aveţi Dvs. darul aiesta, mie mi l-o rânduit aiesta talent. Nu se merită dacă femeia nu are spori.

Eu am avut foarte buni spori ori la ce fel de lucru!

Matricea Românească: Vă e drag când lucraţi?

Anuţa Ciceu: Da. Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti! Trebuie orice fel de lucru să-l lucri din dragoste. Că râdea copiii mei când ziceam că eu lucru din dragoste. Ei râdea de mine. Mai ales aiasta de la mănăstire, zice: “Bunică, mie nu-mi place. Eu oi învăţa, dar bunică, eu nu lucru.” Nu le-o plăcut. Şi la maşină, eu aş fi vrut să fie. Şi după cât salarii au, mai bun salariu-i aista. Amu una-i când capeţi de două ori pe lună, şi alta-i când capeţi în toată ziua. Acuma, cât or mai fi bătrânele aiestea, s-a mai duce tradiţia.

Matricea Românească: Care este materialul Dvs. preferat?

Anuţa Ciceu: D-apoi, eu lucrez – fac cioareci, fac gubare, fac pieptare, cerge… Ce aparţine de o femeie care e gospodină, eu toate le fac. Nu că mă laud că mă filmaţi – ori mă filmaţi, ori nu mă filmaţi, mă ştiu oamenii din comună. Mie mi-o plăcut foarte mult hainele frumoase. Nici acum, că-s bătrână, nu port altele.

În “camera bună” a Anuţei Ciceu: sus, ruda tradiţională

Matricea Românească: Mândria femeilor din Maramureş se reflectă şi în vestimentaţia lor. Sunt femei aranjate frumos, natural. Şi hainele pe care le poartă transmit ceva. Cum trebuie să arate o femeie maramureşeancă adevărată?

Anuţa Ciceu: Haina, pe o mureşeancă adevărată, trebuie să ştii cum să o pui. La noi, bătrânele noastre foarte frumos o umblat îmbrăcate. O avut opinci, o avut obiele – toate din lână, de pe oaie. Şi nici sfeterele nu le-o făcut din petice. Ele o tors, şi şi-o făcut sfeterul cu mândrie, cu acele. Lecric frumos în spate, cum se zice la noi. Merea la biserică foarte frumos. Acum nu le mai trebuie zade, le e ruşine cu zade, nu le cam prea trebuie obiele şi opinci. Dar să nu uităm că aiestea-s talpa ţării. Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele.

Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele

Şi a mea familie, toţi îs învăţaţi, şi copiii şi toţi, dar toţi au haine ţărăneşti. Şi toţi se-mbracă. Dacă merg la o nuntă, ei au cămăşi frumoase, au gubare frumoase. Şi ginerele meu o făcut Şcoala de Ingineri! Dar şi el se-mbracă în portul popular. Într-adevăr, că e foarte greu de făcut. Nici mie întotdeauna nu mi-a ieşit cum am vrut. Dar dacă nu mi-o ieşit cum am vrut, nu l-am cusut să-l iau pe mine. N-o ştiut nimeni că o ieşit bine, o ieşit rău. Dar când îl iei pe tine şi te duci, atunci se vede că-i bine lucrat.

Mândria Anuţei Ciceu: camera îmbrăcată ţărăneşte, cu lepedeie, perini, ştergare şi alte ţesături tradiţionale

Matricea Românească: La Dvs. se transmit hainele din generaţie în generaţie?

Anuţa Ciceu: Da sigur, sigur! Eu de la mama am rămas de şase ani. Şi ce o rămas, o rămas şi de haine valoroase. Am fo’ mici – dacă n-am ştiut, s-o risipit pă’ când am fost noi mari. Dar am avut o femeie care o fo’ foarte bună. Şi aceea o zis: “Du-te unde fac femeile mai mândru.” Oi avem, avem păcurar.

Şi mă duceam. Şi am făcut, de micuţă. Era una Ileana a Iodeanului, Dumnezeu s-o ierte. Am fost o cocoană de 12 ani! Mi-a pus tiara în picioare, am ţesut. Şi m-am dus la ea să-mi arete să fac ochiţi, cum se spune, şi mi-o arătat. Şi-am făcut. Şi m-am dus la alta să-mi arete cum să fac să cos cămaşa, după ce-am ţesut pânza. Era cea mai bună găzdoi din sat, Dumnezu să o ierte şi pe aceea, că o murit. Şi mi-a arătat să fac cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost şi eu mireasă.

Am făcut cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost eu mireasă!

Da o coborât o femeie în casă şi o zis: “Cum oi face tu cămeşa cu pana bradului cea mare, că doară nu ştiu fetele”, o zis, “nu tu?” “Hăi mătuşă”, zic, “o începem. De-oi putea, oi fa-o”. “Da poate-i strica pânza!” “Păi hai mătuşă, -i pânza me. Oi strica-o, cum oi coase-o, aşa-i purta-o!” Şi să ştiţi c-am făcut-o! Cu pana bradului cea mare. Şi cu cămeşa aceea am fost mireasă. Şi de-acolo abia am cusut şi-n sat, cu mâna, până mi-am luat maşina de cusut.

Perfecţiune românească: perini ieşite din mâinile meşterei Anuţa Ciceu din Budeşti, Maramureş, România

Nimic fără Dumnezeu: Cartea lui Iov stă la loc de cinste în casa Anuţei Ciceu

Matricea Românească: Da’ cum vine asta, ca mireasă să aveţi cămaşă?

Anuţa Ciceu: Păi să ai cămaşă nouă. Sumnă nouă… Totul nou să ai pe tine. Da. Când eşti mireasă. Aceea zice să o păstrezi, să te puie cu ea în mormânt. Da eu nu minţesc, nu ştiu ce mi s-o făcut, numai nu o fo’ cămeşa. M-am mutat din drum de sat aicea, spălatu-le-am, numai nu o fost cămeşa. Dar a fost foarte frumoasă cămaşa. Mi-am cusut eu cămăşi bogate, şi am dat de printre ele…

Matricea Românească: Ce trebuie să aibă o femeie din Maramureş în portul ei?

Anuţa Ciceu: Pe o femeie din Maramureş să nu lipsească cămaşa ţesută de tiară, naturală. Şi bărbatul trebuie să aibă tot aşa. Şi bărbatul, dacă n-are clop, nu se poate numi bărbat! Trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă.

Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat! La noi aşa e.

Şi femeia, iarna, trebuie să aibă cămaşă frumoasă de Sărbători – noi o luăm -, chieptar, zadă frumoasă pe dinainte, opinci mândre, obiele mândre de Sărbătorile de iarnă. Aşa să mergi îmbrăcată la biserică. Apăi hai că acuma nu totdeauna se poartă portul, dar chiar de Paşti nu e om să nu aibă cămaşă. Chiar cât de rău îi e, cămaşa nu-i lipse! De Crăciun, nu-i om să nu aibă gubar în spate! Atunci se poartă cel mai mult.

Dar acuma, şi la noi, cămăşile se poartă întruna. Şi-acum s-a-ntors iară tradiţia la cămăşile de demult. Acuma poţi să ai pe calculatori, că nu eşti la modă ca cămaşa de demult!

Bărbatul maramureşean trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă. Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat!

Matricea Românească: Probabil că aveţi vizitatori care mereu vă cer sfaturi şi cămăşi. Vă pare bine că sunt interesaţi de portul popular?

Anuţa Ciceu: Cum să nu! Mie îmi pare bine şi cred că prin Dvs. va merge mai departe. Şi nu că cred, că aşa îi – că se cunoaşte şi aici la noi. Chiar de când o fost meşterii populari, să ştiţi că foarte o avansat portul. Că vă spun că aproape o fost lăsat. Dar acuma, să ştiţi că e pe mână bună.

Matricea Românească: Dar mândria de a purta cămaşa tradiţională românească, cum o cultivăm? Pentru că unii o poartă doar din superficialitate, fiindcă e la modă să ai una.

Anuţa Ciceu: D-apoi ştiţi cum e? Cine ştie să lucre mândră, o are şi cămaşă mândră. Cine nu ştie să lucre, apoi o face cum o face, altu-o poartă. Da’ tu, dacă ştii să lucri, o faci cum vrei.

Îndreptar selectiv de termeni maramureşeni:

cioareci – Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane, adesea împodobiți cu găitane

sfetar – bluză de lână

cuşmă – căciulă

tiară – război de ţesut

clop – pălărie țărănească din fetru de culoare neagră, cu calota semisferică și borurile înguste

cergă – ţesătură groasă (de lână), bogat ornamentată, care servește la învelit sau care se așterne pe pat

biţă – (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare

şterguri – ştergare

lepedeu – cearşaf

perini – perne

gubar – haină bărbătească de iarnă, din lână

lecric – haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea (iarna)

sumnă – fustă

zadă – fustă

Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul viselor”, portalul magic spre locuri pe care visam să le “ating”. Ghidul de mici dimensiuni, care făcea o prezentare a ţării noastre sub multiple aspecte, amintea şi următorul detaliu: un vestit fotograf japonez, al cărui nume s-a împotmolit la jumătatea unei sinapse a subsemnatului, realizase un album foto intitulat “Maramureş, începutul lumii”.

Aveau să treacă mulţi ani până să înţeleg validitatea denumirii date, de către prietenul nostru nipon, aventurii sale fotografice în “ţara Maramureşului”. Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre o omenie, în sensul cel mai pur al cuvântului, care îţi dă peste cap scripeţii interiori şi te face să te reevaluezi ca individ. Maramureş e mai mult decât epifania orăşeanului înstrăinat, în faţa sacrului imuabil. E revelaţia unei micimi şi a faptului că în realitate, şi-ntr-un sens anti-aldous-huxley-ian, ne aparţinem realmente şi definitiv unii altora, ecuaţie din care ego-ul e evacuat, căci construcţia lui din cărţi de joc e cu bulină roşie.

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş Foto: Marius Donici

Mergând ieri către Şurdeşti, localitate inimoasă cu o biserică unică, pe care n-o vom ignora pe Matricea Românească, am auzit amuzat “mantra” moroşenilor: “Calm, că se rezolvă!”. Şi asta fiindcă oamenii locului înţeleg ceva mai mult – în egală măsură genetic, temperamental, dar şi spiritual – despre deşertăciunea eforturilor omeneşti. Fost-am avertizat despre calmul moroşenilor – unul care “te omoară”, dacă ar fi s-o cred pe mama, căsătorită înainte vreme cu un moroşan -, însă nu pot să nu fiu atras nativ de o filosofie care spune, vorba lui Lincoln, că atunci când ai şase ore să tai un copac, în primele patru-cinci e cel mai firesc să-ţi ascuţi toporul.

Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre omenie, în sensul cel mai pur

Maramureş se sustrage analizei, pentru că e o aidoma unei poezii bune căreia-i strici farmecul dacă încerci să o diseci sau s-o supra-analizezi. Ce-a vrut Creatorul să spună cu Maramureşul o ştiu doar El şi cu robii lui din această “grădină a Maicii Domnului”, aşa cum o numea ieri un bătrânel trecut bine de 80 de ani, din Budeşti, venit de la vot şi de la discuţia proverbială cu consătenii. Muncitori, pragmatici, dar şi “mult rugători la Dumnezeu”, românii de pe aceste meleaguri ne oferă, în vremuri complicate, un exemplu de convieţuire a materialului cu spiritualului, un model verificat de ştiinţă de a trăi.

Poartă din Maramureş (detaliu)

“Camera bună”

“Frumoşi ca îngerii şi aprigi… tot ca îngerii.” Aşa ni i-a descris ieri pe moroşeni un învăţat al locului, stârnindu-ne un zâmbet larg cât toată faţa. În Maramureş, până şi căderile din Rai se fac atât de temeinic şi de calm, încât timp e iar ca celor căzuţi din starea de graţie să le crească aripi noi.

Pentru că ăsta e Maramureşul: începutul lumii.

Matricea Românească deschide, în decembrie, o serie de materiale speciale dedicate oamenilor, culturii şi identităţii Maramureşului, regiune istorică a României.

Citeşte şi:

Prima-ministră a hărniciei. Maramureşeanca Anuţa Ciceu (75 de ani): “Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti!”

Patru cucuruzi de bunătate

Unul dintre cei mai apreciaţi sculptori în lemn din Maramureş. Pop Gheorghe: “Sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi”

Model pentru 2017: Anuţa Bledea, românca cu mâini de aur. “Asta datorie o avem – cât trăim pe lume, să facem bine. Rău să nu facem la nime. Dacă faci bine, bine îți dă Dumnezeu”

Încăperile lui au fost şi martorele eleganţei intelectuale şi splendorii artistice, dar şi ale decadenţei şi distructivităţii umane. Terasa lui a văzut atât luminile “Belle Époque”-ului autohton interbelic, cu o atmosferă de “Great Gatsby” românesc, cât şi tancurile sovietice şi soldaţii intoleranţi la cultură, aruncând incunabule în sobe pentru a se încălzi. Este Castelul Sturdza din Miclăuşeni, o localitate aflată în proximitatea Romanului și a Iaşiului, o clădire de patrimoniu istoric şi cultural care îşi aşteaptă resurecţia. Un reportaj Matricea Românească de Teodor Burnar (text) şi Marius Donici (foto-video).

La exterior, pitorescul castel din Miclăuşeni îşi arată gloria pierdută, ca o femeie în vârstă ai cărei ochi încă vii, încă mocnind a suflu vital, îţi spun întreaga poveste a vieţii ei de seducătoare. Faţa unui bărbat este autobiografia lui, spunea Oscar Wilde, în vreme ce faţa unei femei este opera ei de ficţiune. În această cheie, totuşi, dacă i-am oferi atribute umane, Castelul din Miclăuşeni ar fi un bărbat, bătut bine de viscolele vieţii dar niciodată învins definitiv, care încă stă în picioare.

Despre restaurarea castelului – o veritabilă minune a României, azi puternic degradată – am auzit vorbindu-se doi ani consecutiv, însă până acum lucrările (iniţiate, aparent, cu fonduri europene) nu au depăşit – ironic, in vino veritas! – faza cramei. Amfitrionul locului, cel care oferă turiştilor care vin zilnic în autocare turul tematic al castelului, spune că încăperea bahică va fi funcţională în circa doi ani şi jumătate, şi va include bolţile originale, care au putut fi salvate.

Până când gloria îi va fi restaurată, castelul serveşte astăzi drept loc de pelerinaj pentru turiştii – organizaţi, în general de vârsta a treia, sau de ocazie – care se abat de la drumul european din nostalgie ori curiozitate, dar şi pentru tinerii însurăţei în căutarea unui fundal fermecător pentru albumul de nuntă. Duminica, aici se serveşte al fresco şi masa, “ornamentată” cu o poveste nemuritoare, care fură imaginaţia oaspeţilor.

Castelul de la Miclăușeni (fațada de sud și terasa) Foto: Marius Donici

Un dar (neogotic) de nuntă

“Castelul este construit la 1880 de către George Sturdza şi de către soţia sa, Maria. Ei se căsătoresc înainte de 1880, iar după nuntă pleacă în luna de miere în Occident. Acolo stau cam un an, iar la întoarcere hotărăsc să modifice vechiul conac – George Sturdza moştenea un conac de la tatăl său, Alecu Sturdza. Acel conac este transformat radical, într-un castel cu o arhitectură neogotică. Ei au fost inspiraţi de călătoria lor prin Germania, Franţa şi Austria. Se spune că a fost ca un dar de nuntă: Maria era artistul familiei. Vedeţi, foarte multe dintre aceste picturi sunt făcute de Maria. Ea a fost pictoriţă de carte şi pictoriţă miniaturistă şi a lucrat foarte mult la castel”, ne povesteşte Sebastian, omul care deţine cheile acestei perle arhitectonice ascunse şi o gazdă realmente agreabilă, care ştie să “asezoneze” naraţiunea cu câte o glumă atent presărată în conversaţie.

“În încăperea de acolo, era un atelier de ţesătorie, se mai chema «Camera femeilor». Dar ce este interesant e că din interior se deschidea o ușă secretă. Era o nişă în perete, pe unde coborai în tunel. Este un tunel de evacuare care are ieşirea pe lângă mănăstire, în sat, în Miclăuşeni. Tunelul are cam 500 de metri lungime şi s-a surpat pe porţiuni. Când o să intre castelul în restaurare, există în proiect să refacă tunelul până la mănăstire. Sunt două astfel de ieşiri secrete, în castel”.

Transformarea conacului în castel a durat aproape două decenii şi jumătate, între 1880 şi 1904. Şi-au pus amprenta creatoare meşteri de origine austriacă din Bucovina şi din zona Cernăuţiului, cei care au realizat sobele, tâmplăria sau parchetul, unul special, din care au supravieţuit şi pot fi admirate părţi şi azi (foto jos).

“Elementele de originalitate ale castelului sunt picturile, o parte din tâmplărie şi feronerie şi câteva sobe. Piesele de mobilier nu s-au păstrat: majoritatea celor observabile azi sunt achiziţii sau donaţii. Avem, unde era atelierul de pictură, o sobă originală, suflată cu aur, foarte frumoasă”, subliniază Sebastian.

Aşa cum este cazul în multe imobile de patrimoniu din România, atmosfera este sugerată, pe cât posibil, prin intermediul unor obiecte din epocă. Este cazul şi la Miclăuşeni, cu o piesă lucrată în aceeaşi perioadă, dar pentru o altă familie – un vechi lavoar: “Aceasta este chiuveta de altădată. Aici te spălai pe faţă, pe mâini. Donatorul ne-a promis că ne trimite şi cana.”

Vechi lavoar. În spatele lui, o imagine cu Maria Ghica Sturdza, proprietara castelului

Perioada liniştită şi frumoasă, până la 1944

Parcurgând, meditativ, încăperile castelului moldav, eşti pătruns de spiritul locului, iar personajele care l-au modelat şi populat prind viaţă ajutate de cuvintele povestitorului.

“În tabloul din camera cu lavoarul este Maria Ghica Sturdza. De la 1904 până la 1944, este perioada liniştită şi frumoasă a castelului. Perioadă care include Primul Război Mondial, dar atunci castelul este folosit doar în scop umanitar. Aici, la parter, au fost trataţi răniţii de război. Atunci a fost invitat George Enescu, cel care a cântat pentru răniţi. Din păcate, în cel de-al Doilea Război Mondial, tot castelul este ocupat de armata sovietică. Sovieticii n-au distrus tâmplăria, doar că la plecare au luat tot. Atunci au dispărut principalele colecţii: colecţia de tablouri, colecţia de armuri medievale, candelabre, piese de mobilier, mii de cărţi. S-au şi ars multe. Ştiţi că ei voiau să ne elibereze de nemţi…”

În pofida cutremurelor sociale la care a asistat, Castelul de la Miclăuşeni n-are o încărcătură negativă, precum – să zicem – Castelul „Iulia Haşdeu”, ci mai degrabă zidurile lui sunt permeate de nostalgie şi de regretul pierderii acelui ceva inefabil – al liniştii creatoare, al iubirii. Se simte, în zidurile Castelului de la Miclăuşeni, durerea înstrăinării. Ne trezim, cu greu, din reverie şi intrăm în camera copilului.

“George şi Maria au avut un singur copil, o fată pe nume Ecaterina. Această Ecaterina a copilărit aici. Atunci când au venit sovieticii, ea era singura stăpână a domeniului – părinţii muriseră. Ea ştia că se apropie frontul, s-a retras rapid cu ce a putut şi, deşi a fost înştiinţată imediat după plecarea ruşilor, ea nu se întoarce aşa repede şi, o scurtă perioadă, castelul rămâne nepăzit. Atunci, foarte mulţi localnici au devastat: mii de cărţi plus multe obiecte. Unele obiecte sunt şi acum în sat, pe unele le-am mai primit ca donaţii.

Castelul de la Miclăușeni, o locuință de familie cu o istorie zbuciumată

Ecaterina a fost căsătorită cu Şerban Cantacuzino, foarte bogat dar foarte bolnav. El a avut şi o boală de piele, similară cu lepra. A murit de timpuriu, iar cei doi nu au avut copii împreună. De aceea Ecaterina, după război, la 1947, neavând moştenitori, ia decizia să doneze întreg domeniul şi castelul, Bisericii. Şi atunci, în ‘47 donează totul către Episcopia Romanului. Dorinţa ei era să creeze aici un centru monastic. Atunci se pun bazele mănăstirii – totul a mers bine până în anii ‘50, când au apărut comuniştii. Ştiţi prea bine, comuniştii aveau o ură împotriva boierilor şi a Bisericii. Ei, în loc să conserve castelul, au căutat să îl distrugă. Gândiţi-vă că, în anii ‘50, castelul acesta arăta superb, şi imediat l-au transformat în depozit.”

Un televizor Rubin, descris de gazdă drept “un gadget din anii ‘60”, e o mărturie – poate indirectă – a ocupaţiei ireverenţioase pe care superbul stabiliment a fost nevoit să o îndure.

În fundal, „gadget”-ul rusesc din anii ‘60, un „cadou” al vizitatorilor

Depozit de armament şi grâne, apoi “ospiciu” timp de 41 de ani

“Vă spuneam că în anii ’50 castelul a fost preluat de către comuniști. Într-o primă etapă, a fost ținut ca depozit de armament și de grâne, iar în 1960 a fost înființat aici un spital pentru copii cu dizabilități, un fel de ospiciu, care a funcționat până în 2001. 41 de ani. În perioada aceasta, s-a degradat foarte mult, mai ales atunci când s-au montat caloriferele și instalația electrică. Au spart tot castelul ca să introducă țevi, fire…”. Probabil că, dacă Sebastian ar tăcea, pietrele ar ţipa. E prea multă viaţă şi sunt prea multe suspine în Castelul de la Miclăuşeni pentru ca asta să nu se întâmple: “Aici este camera valetului, a majordomului. Să nu îl deranjăm.”

Pictura Castelului, remarcabilă pe cât îţi poţi da seama din reminiscenţele ei, face parte din binecunoscutul stil art nouveau, originat în Belgia și în Franța începutului de secol. Caracterizat prin motive vegetale, florale și animaliere, acesta se reflectă şi în decoraţiunile interioare şi exterioare de poveste, precum şi în heraldica vizibil purtătoare de semnificaţie (foto jos). Pereţii sunt împodobiţi cu animale fantastice – dragoni, grifoni -, iar elementele principale din blazonul familiei Sturdza – crucea cu șarpele și leul – domină, maiestuoase.

Povesteşte Sebastian, “mozaicurile sunt originale, iar aici a fost o sobă foarte frumoasă, de culoare albă. Dar partea interesantă este că are fumurile trecute prin tot peretele, încât încălzea peretele integral. În castel au fost 21 de sobe. Toate mergeau pe același principiu – începând de la parter, fumurile prin pereți. Castelul este tot din cărămidă, așa se încălzea şi se menținea cald: prin pereți. Ei creau un ambient – nu stăteau iarna în tricou.”

Ţăranii şi-au făcut opinci din coperţile cărţilor furate de la Castel

Dovezi ale eleganţei foştilor proprietari ai conacului-devenit-castel sunt omniprezente în bijuteria de la Miclăuşeni: în hol “a fost una dintre cele mai mari biblioteci din Moldova, la vremea respectivă. Toți Sturdzeștii care au locuit aici, încă din perioada conacului, au fost colecționari de cărți, bibliofili. Ei au donat aproape 60.000 de volume – cărți rare, cărți de valoare, cum ar fi ediții princeps, incunabule sau altele. Din păcate, peste 40.000 de exemplare se pierd în anii ’44-’50. Cât au stat soldații, nu mai coborau după lemne… Pereții nu erau pictați, ci aveau tapet din mătase și rafturi de jos până sus.”

Însă, aşa cum se întâmplă adesea, Castelul n-a fost doar victima asediilor din exterior, ci şi a celor din “interior”. Foarte multe cărţi au dispărut “în perioada când au intrat localnicii. Fiind învelite în piele de vițel, din care se produceau atunci coperţile, localnicii își făceau opinci, iar hârtia le-o dădeau comercianților evrei din Roman, care o cumpărau pentru a ambala diferite produse. Cele care au supravieţuit sunt doar la arhiva Episcopiei Roman, la Academia Română și la unii colecționari.”

Ignoranţa, pauperitatea şi frustrarea acumulată a localnicilor sunt toate posibile explicaţii pentru actele de vandalism împotriva Castelului, însă asta nu-ţi reduce din gustul amar pe care-l resimţi când istoria e developată în faţa ochilor tăi. Trebuie menţionat că, acum un secol, domeniul era unul imens şi forma – expresia trebuie luată cum grano salis – un soi de moşie feudală imensă. “În depresiunea aceea a fost un lac – pe atunci nu era drum european – care începea dinspre sat și se termina aproape de Trei Iazuri. Parcul are 30 de hectare, dar moșia familiei la un moment dat includea 40 de sate – toată regiunea aceasta, spre Roman, și spre Târgu Frumos”, ne confirmă supoziţia însoţitorul nostru.

“Bunicul le-a luat, şi nepotul le-a adus”

Însă, deşi tristă, povestea Miclăuşeniului conţine în ea un mugure de speranţă, expresia credinţei că lucrurile pot fi aici reclădite. În Castel – a cărui tâmplărie originală s-a păstrat, fiind conservată cu un grund special – se regăsesc două piese originale care, de la distanță, par din fier, însă în realitate sunt din lemn de tei, un material foarte uşor. “Au fost donate de către un locanic. Bunicul le-a luat, și nepotul le-a adus. Prezintă același element reprezentativ pentru stilul gotic.”

Piesa „de rezistenţă” a Castelului rămâne azi, ca odinioară, salonul de primire a musafirilor. Aici este locul unde se organizau diferite evenimente culturale. “Familia aceasta de la Miclăușeni, pe care o vedeți în poze – Maria, Ecaterina, George Sturdza – nu organiza petreceri somptuoase sau baluri. Ei erau mai mult înclinați spre partea culturală și foarte apropiaţi de Biserică. Organizau des un tip de eveniment care se numea serată culturală, la care invitau diferite personalități ale vremii: Kogălniceanu, Enescu, Alecsandri, mitropoliți sau alți ierarhi. De aici, din salonul mare, bucățica aceasta de parchet s-a păstrat, sobele s-au păstrat foarte bine (foto jos), seamănă cu piesele de la șah (cu turele, n.n.).”

La Miclăuşeni, bunul gust este ubicuu, iar atenţia pentru detaliu şi calofilia “ctitorilor” – dincolo de orice îndoială. O dovadă o reprezintă şi pictura, la care s-a folosit o tehnică specială, numită în franceză trompe-l’oeil, menită să înşele privirea şi să dea formelor relief. “Un fel de 3D. Bănuiesc că, atunci când era nouă, chiar credeai că este sculptată. Din acest salon mare, se intră în două birouri, cel al Mariei și cel al lui George. Ei, pe atunci, trăiau separat, în sensul că dormeau separat, în sensul că aveau birouri separate și o viață fericită. Deşi dormeau separat, între dormitoare exista comunicare”, punctează cu umor Sebastian.

În mod regretabil, un incendiu petrecut în iarna anului 1985, care a afectat mansarda Castelului, reconvertit în cămin de copii, a distrus şi mai tare plafoanele deja intrate în declin. A fost atunci un incendiu de proporții, care a durat aproape o zi și jumătate, pentru stingerea căruia pompierii au turnat tone de apă, ce s-au înfiltrat în bârnă și apoi în stuf. Ulterior, o echipă de restauratori a făcut controlul pagubelor utilizând o hârtie specială, numită foiță japoneză, realizată din orez şi concepută să absoarbă apa şi să menţină plafonul uscat. A fost o soluție de compromis, ajunsă azi la “scadenţă”.

La fel ca în cazul marilor spaţii de cultură europene, o singură vizită la Miclăuşeni nu este suficientă decât pentru a intui grandoarea şi frumuseţea tulburătoare a locului, istoriile sale ascunse, comorile de artă şi inginereşti (vezi demonstraţia obloanelor silenţioase tainice, încă funcţionale după un veac) pe care le ascunde. O cercetare mai atentă se impune, de aceea, vă sfătuim să reveniţi. La fel ca toţi oamenii de viţă nobilă, Sturdzeştii – personalităţi complexe – nu se lasă cunoscuţi de prima dată.

“La Maria este mai cochet biroul. Ea a fost pictoriță de carte”, spune Sebastian, arătând spre nişte imagini dintr-o carte de rugăciuni scrisă şi pictată de către aceasta. Originalul se păstrează în Copou, la Muzeul Literaturii, în Casa Pogor (Iași). “La George în birou, era colecția de armuri medievale. Întreaga colecţie era pe pereți. Din întreaga colecție ne-a rămas doar o poză – importantă, fiindcă imaginile sunt bune pentru restaurare.”

Dintr-un colţ, o statuie a lui Ștefan cel Mare naşte o aducere-aminte la timp a identităţii cadrului mai larg ce ne găzduieşte: “Înaintea lui Ștefan cel Mare, în timpul lui Alexandru cel Bun, la 1410, un vornic care se numea Miclăuș primește moșie aici. Și, de acolo, denumirea satului: Miclăușeni.”

Parcul în stil englezesc, poartă către ataraxie

Avalanşa de informaţii şi de semnificaţii nu se opreşte aici: pe un perete exterior, un înger care ține în mână un disc (video jos) juca rolul de ceas solar – căruia, între timp, i-a căzut bagheta. “În mod normal, când bate soarele, umbra baghetei indică ora. Eu am urmărit ceasul pe tot parcursul anului și am observat că îi trebuia numai până în prima parte a zilei. Întotdeauna, după ora 13, soarele este dincolo și nu mai este funcțional. De aceea, biroul lui George este la răsărit, pentru că el era matinal. Biroul Mariei este la apus, acolo nu mai este nici un ceas. Ea era cu lectura.”

Deşi Castelul rămâne, chiar după standardele secolului XXI, o afacere luxoasă, eleganţa cu care a fost conceput îţi provoacă admiraţie şi te împiedică să-l cataloghezi, sumar, o “indecenţă” boierească. Din sufragerie, se trece pe o terasă ce se deschide spre o scenă bucolică, unde se servea masa atunci când vremea o permitea.

“Tot parcul are 30 de hectare. El a fost amenajat de tatăl lui George, Alecu Sturdza, care este îngropat sus, în biserică. Este un parc în stil englezesc, un parc dendrologic. Au fost aduse şi aclimatizate mai multe specii de arbori, printre care și unii exotici, cum este acest Ginkgo Biloba. Are peste 150 de ani şi a fost amplasat aproape, în mod special. Sub el, Sturdzeștii aveau un foișor – se spune că, dacă stai sub el, îți transmite energii pozitive. Noi, toamna, la începutul lui octombrie, recoltăm frunzele, le uscăm la umbră și facem ceai. Unii răutăcioşi spun că are efect afrodiziac.”

Mai mult decât un efect afrodiziac, “fructele” de la Miclăuşeni au un efect calmant. Consecinţă poate şi a “urmei” lăsate de către arhitectul german şi de către meşterii austrieci care l-au secondat, Castelul este un studiu de caz pentru frumuseţea adusă de ordine într-un cadru – natural, social – parcă etern în devălmăşie.

“Ordinea este sufletul lucrurilor”

Nu întâmplător, o maximă dragă Sturdzeştilor, inscripţionată deasupra unei intrări a servitorilor, era ordo anima rerum, “Ordinea este sufletul lucrurilor”. Intrarea făcea legătura cu o clădire veche din curte, care găzduia bucătăriile. Toată mâncarea era preparată în exterior, fiind apoi servită în castel. Sus, la mansardă, locuiau servitorii permanenţi, iar dedesubtul bucătăriilor era crama, unde se țineau vinurile.

Conchide Sebastian, “sunt tot felul de inscripții care te îndeamnă la liniște, la studiu, la reculegere, la rugăciune. Deasupra ușii, pe exterior, este deviza familiei Sturdza, tot în latină: Utroque clarescere pluchrum, sau «Frumusețea strălucește pretutindeni» – și cea exterioară, dar și cea interioară. Mai este o maximă, cum gândeau ei: «Acolo unde este liniște și pace domnește armonia»”.

De notat este efortul local de a reînvia măreţia Miclăuşeniului şi de a-l repune pe harta culturii româneşti, acolo unde acest bastion al eleganţei spiritului merită cu prisosinţă să fie. La fiecare început de septembrie, se organizează aici Festivalul Castelului, cu tematica Belle Époque – interbelică. Este momentul în care sute de oameni (peste 3000 la ediţia a III-a, din 2016) vin costumați “ca pe vremea lui Caragiale – domniţele cu pălării sofisticate, domnii eleganţi. Toate mașinile sunt oprite la intrare și locul e împânzit de trăsuri, calești, mașini de epocă și de foarte multe spectacole și ateliere, precum atelierul de vals, cel de tango, de pictură sau de muzică.”

Dintr-o lume mai bună, Sturdzeştii zâmbesc şi aşteaptă să le reabilităm neegalatul vis de la Miclăuşeni.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică