Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Nicu Alifantis merită mai mult decât un material compus pe fugă, între două “trenuri” de mare viteză ale vieţii. E motivul pentru care, deşi eram nerăbdător să scriu acestă “dedicaţie”, am rezistat impulsului şi am lăsat inspiraţia la decantat. El însuşi donator de sânge la spitalul cuvintelor, cum spunea Blaga despre poeţi, maestrul Alifantis (omul cu 118 piese de teatru cărora le-a ”semnat” muzica, 24 de discuri individuale, 36 de compilaţii) mă va înţelege.

L-am întâlnit nu la Bucureşti, ci la Sibiu, într-o librărie cochetă, numai potrivită pentru discuţii ceva mai ferite de ritmul înnebunitor de afară – înţelegând, prin asta, şi mediul virtual. Căci, chiar dacă Sibiul nu e Capitala, tumultul vieţii digitale e ubicuu. Ne-a vorbit cu căldură, punctând cu un umor fin, pe alocuri autoironic, câteva episoade definitorii ale vieţii sale. “Au fost «accidente» plăcute în existența mea profesională, și am știut întotdeauna ca din toate acestea să iau lucrurile bune, care mi-au fost foarte utile apoi.”

Nicu Alifantis la Sibiu, octombrie 2016

Nicu Alifantis la Sibiu, octombrie 2016 Foto: Mariana Dogaru

Ascultându-l pe brăileanul Nicu Alifantis povestind despre Bob Dylan, “acest fenomen al secolului”, acest “ciudat” care n-a interacţionat cu nimeni la Bucureşti, omul “din cauza” căruia şi-a amânat licenţa (!) la Teatrologie în 2010 (“o dată în viaţă ai şansa să deschizi un concert Dylan”), rămâi fascinat de dragostea lui pentru muzică şi pentru poezie. “Îl iubesc pe Bob Dyan fiindcă a stat la baza cântecului protestatar, a cântecului social. Lui Dylan i s-a dus buhul de cât de ciudat este. Este un ciudat, într-adevăr. Şi la Bercy, la Paris, unde l-am văzut cu un an înainte, târât de Moţu Pittiş, la fel nu a avut nici un contact cu nimeni. A intrat pe scenă, nu a dat «bună seara», a cântat cap-coadă tot ce avea de cântat, a plecat – şi bun plecat a fost! De-asta l-am iubit eu şi mai tare, în clipa aia, pe Bob Dylan. Pentru nonconformism, pentru personalitatea lui uriaşă, pentru tot ce avea de transmis.”

Pe versurile mele am probabil cinci cântece. Nu sunt atât de mare fan Alifantis. După ce mă ascult în studio, că n-am încotro, nu îmi mai trebuie, multe luni. Mă înclin în faţa Dvs. că aveţi nervii atât de tari să ascultaţi Alifantis!

De Nicu Alifantis te bucuri şi te miri. Şi te cutremuri, atunci când îl asculţi cântând, de pildă, în aromână, atât de liricul „Cântic di sârmâniţă”, compus în 2002 în cinstea bunicii sale.

„Vreau să vă cânt, ca sa vedeţi că mă mai ocup cu treaba asta”, glumeşte omul care, de 40 de ani, ne face viaţa mai suportabilă, mai frumoasă. După care se lansează într-un recital care face să vibreze mica librărie a Sibiului, oraş unde în ‘74 petrecea câteva frumoase luni de cătănie.

Muzica s-a oprit, amatorii de autografe s-au risipit. Schimbăm, afabil, cuvinte, apoi ne despărţim. Cutreierând străzile bătrânului Hermannstadt, gândesc, cu o emoţie de toamnă irepresibilă: “Ce bine că eşti, Nicu Alifantis!”.

Nicu Alifantis: de 40 de ani în slujba cântecului şi a poeziei româneşti

Nicu Alifantis: de 40 de ani în slujba cântecului şi a poeziei româneşti Foto: Răzvan Voiculescu

Matricea Românească: Miile de concerte pe care le-aţi susţinut v-au permis să sondaţi sufletul românesc. La ce sunt sensibili românii care vă ascultă muzica?

Nicu Alifantis: Într-o ordine absolut aleatorie, bănuiesc că sufletele celor ce vin la concertele mele vibrează în primul rând la poezia pe care o cânt, la mesaj, apoi la muzică, la orchestrații, atunci când sunt cu trupă, la sonoritățile multiplelor instrumente folosite, la calitatea sunetului în sală, la starea pe care de cele mai multe ori reușesc să o instalez peste cei ce-ascultă, la nuanțe… Sunt multe componente specifice artei spectacolului pe care le am în vedere și pe care le folosesc într-un concert de-al meu. Ca să concluzionez, înclin să cred că spectatorii gustă din ce în ce mai tare calitatea unui act artistic și acestui scop mă dedic pe cât de tare pot.

Matricea Românească: Sunteţi un ambasador neobosit al poeziei, româneşti dar nu numai. Ce poeţi contemporani vă plac (în afara lui Bob Dylan)? V-a mai entuziasmat recent o poezie pe care să vreţi să o puneţi pe muzică?

Nicu Alifantis: Sunt un mare consumator de poezie așa că sunt la curent cu mai tot ce se produce din punct de vedere poetic pe spațiul mioritic, dar și pe cel internațional. Dacă e să mă refer la poezia externă, europeană sau provenită de pe alte continente, mi-e destul de greu să pot găsi un numitor comun între mesajul poetului respectiv și starea pe care o am, spre a mă decide de-a pune o anume poezie pe muzică. E o problemă de simțire, de percepție care ține de educația și cultura fiecărei nații. Cât despre fenomenul poetic român contemporan, recunosc, nu e foarte pe gustul meu din multe motive pe care nu țin neapărat să le enumăr. Drept pentru care mai mult caut decât găsesc poezii care să mă inspire. Și totuși se-ntâmplă. Sunt acele excepții ce confirmă regula.

Matricea Românească: În câteva cuvinte, ce înseamnă pentru Dvs. „matricea românească”? La ce vă duce cu gândul sintagma ce dă numele proiectului nostru cultural?

Nicu Alifantis: Nu cred că e foarte complicat. Promovarea culturii naţionale și a identității spirituale românești. Foarte frumos, bravo vouă, mai ales în contextul actual. Nu știu însă, cât de pregătită este societatea românească în ansamblul ei pentru un astfel de demers. Terenul pe care intenționați a păși este însă unul extrem de alunecos și plin de capcane. Trebuie multă băgare de seamă, tact, abilitate și mai ales răbdare spre a vă atinge scopul. Vă țin pumnii!

Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării

Matricea Românească: Cum s-a născut „Şotron” vol. 1, şi ce reprezintă el? E un cadou pentru tânăra generaţie, e o educaţie, sau amândouă?

Nicu Alifantis: Totul a plecat dintr-o joacă, din dorința reîntoarcerii la copilărie, la acea minunată inocență și puritate a ei. Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării. Relația dintre un adult și un copil devine extrem de puternică abia atunci când cei doi se tratează reciproc cu foarte multă seriozitate.

Autorul unei cărţi şi al unui CD dedicate celor mici, Nicu Alifantis vede în copilărie cea mai frumoasă premisă a viitorului

Autorul unei cărţi şi al unui CD dedicate celor mici, Nicu Alifantis vede în copilărie cea mai frumoasă premisă a viitorului

Mai cred enorm în frumusețea copilăriei și a poveștilor ei. Poveștile pe care le spunem copiilor sunt, într-un fel, o prezentare a unei lumi ideale la care noi visăm și pe care ne-am dori ca cei mici s-o trăiască. Pentru asta am făcut Șotronul. Pentru copiii noștri, dar și pentru copiii din noi.

 

Nicu Alifantis şi-a lansat la Sibiu jurnalul, “FaceCarte”, şi CD-ul “Madame Mon Amour”, o compilaţie de cântece de iubire, pe versuri de Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Radu Stanca, Nina Cassian.

Foto deschidere: Mariana Dogaru

Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria naţională, oferindu-le modele neaoşe de bravură, de credinţă şi de inteligenţă. Deşi are cunoştinţă de colegi şi de părinţi care le recomandă tinerilor să plece din România, profesorul Albert, de la Colegiul Naţional “Roman-Vodă” din Roman, se încăpăţânează să le redea, celor pe care îi formează, demnitatea şi încrederea în Patrie.

Matricea Românească: Domnule profesor, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Ovidiu Albert: Bună ziua, mă numesc Ovidiu Albert, sunt profesor de Istorie la Colegiul Național “Roman-Vodă”, din Roman.

Matricea Românească: Un profesor universitar îmi făcea observaţia că Istoria este știința socială cea mai «vitregită»: mereu ușor de contestat sau de dat la o parte, dar egalmente foarte utilă în anumite momente. Care mai este starea Istoriei în 2016?

Ovidiu Albert: Eu cred că depinde din ce punct de vedere privim Istoria. Din punctul meu de vedere, ca profesor într-un Colegiu, cred că este un pic vitregită prin prisma programei școlare și a întregului pachet educațional dezvoltat de către Ministerul Educației, care a situat, într-un fel sau altul, Istoria într-un colț. Într-un fel, a condamnat-o la a fi uitată – și asta se reflectă în numărul de ore aferente acestei discipline și, bineînțeles, într-o reducere – excesivă, aș spune eu – a programei, a materiei, astfel încât copiii nu mai au un «fir roșu», nu mai au o continuitate în a învăța. Să vă dau un exemplu: la clasa a XII-a, temele nu sunt prezentate cronologic, cum ar fi firesc, ci absolut alandala, iar dacă respectăm cuvânt cu cuvânt programa școlară, nu ajungem nicăieri. Acesta este motivul pentru care eu merg pe o cronologie, care dă sens materiei.

Pe de altă parte, impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu. Eu aș fi de acord ca ea să devină opțională la Bacalaureat. Ei o resimt de multe ori ca pe o chestiune absolut forțată, lipsită de utilitate și care nu îi ajută foarte mult în cariera următoare.

Sunt un pic nemulțumit de rolul pe care-l joacă Istoria în programa școlară, în pachetul educațional al Ministerului Educației. Dar vreau să vă spun că, la nivelul județului Neamț, se întâmplă lucruri frumoase. Există o Asociație a Profesorilor de Istorie din România, filiala Neamț, care a publicat inclusiv un manifest adresat guvernanților, în care solicităm o revalorizare a disciplinei și o revenire a Istoriei la locul pe care-l merită în societatea noastră contemporană.

Impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu

Această platformă a fost prezentată mai departe, și un prim efect a fost că s-a mai introdus o oră de Istorie la clasa a V-a – un efect secundar, dacă vreţi. Noi ne-am dori mult mai multe, vizavi de inițiativele guvernanților în privința Istoriei, a Geografiei naționale, care sunt lăsate undeva deoparte.

Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional "Roman-Vodă", Roman

Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Totuşi, mai bine pași mici, decât nimic.

Ovidiu Albert: Da. A fost un câștig neașteptat.

Matricea Românească: Pentru că vorbeați despre rolul mai important pe care l-ar merita Istoria națională, aș vrea să vă întreb care sunt argumentele Dvs., ca profesor, pentru Istorie, în general? Ce îi învață ea pe tineri?

Ovidiu Albert: În primul rând, ar trebui să înțelegem de ce s-a ajuns aici. Este foarte simplu. Intrând în structurile euro-atlantice, noi trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne integrăm, inclusiv din punct de vedere cultural, în aceste structuri. Aceasta înseamnă o renunțare la naționalism – desigur, eu nu sunt de acord cu naționalismul de tip excesiv, extremist, care nu a dus la nimic bun în istorie. Pe de altă parte, nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident – se vede în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile, ei nesimțindu-se în nici un fel legați de Ţară, de trecutul ei.

Nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile. S-a creat o generație de oameni dezrădăcinați

Cred că acesta este motivul pentru care Istoria ar trebui să revină în prim-planul preocupărilor guvernanților, în primul rând – pentru că ei sunt cei care decid ce politică culturală urmează să avem în următorii ani sau în următoarele decenii. S-a creat astfel o generație de oameni dezrădăcinați. Aceasta se vede în numărul mare al celor plecați, şi care nu se mai întorc. Deci efectele le trăim deja, le avem acum. Iar faptul că Istoria, Geografia și Româna și multe altele, care țin de mândria de a fi român, au fost într-un fel sau altul marginalizate, iată că a condus la această tragedie – eu o pot numi tragedie.

Matricea Românească: Cum le insuflați elevilor Dvs. mândria de a fi român și iubirea față de Istorie?

Ovidiu Albert: În primul rând, eu am încercat să plec din litera moartă a manualelor. Am încercat să fac lucruri practice cu ei, să îi câștigăm pentru Istorie. Am organizat diferite evenimente, în care rolul principal l-au jucat ei – nu eu ca adult, ca profesor, ca mentor, ci ei, care au organizat evenimente de genul balurilor istorice, în care a trebuit să prezinte un personaj sau mai multe personaje istorice sub forma unei piese de teatru – a unui monolog, a unui dialog, a unui dans istoric. Am avut surpriza să avem elevi care au dansat pe muzică barocă, au prezentat scene din viața unor domnitori ai Moldovei sau a unor monarhi ai Europei. Aceasta înseamnă muncă de documentare, efort intelectual, uneori și unul financiar – pentru că și-au creat singuri costume, încercând să reconstituie o atmosferă a epocii. Din punctul acesta de vedere, au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin acest eveniment.

Un alt lucru pe care îl fac, deja de 8 ani, este o tabără arheologică în Dobrogea, în vechea cetate romană de la Ibida (Ĺibida), respectiv în satul Slava Rusă din județul Tulcea. Acolo am avut parte de experiențe fantastice alături de elevii noștri, pentru că ei au avut posibilitatea să descopere istoria «la fața locului». Cetatea este cea mai mare cetate romană din Dobrogea, artifactele se găsesc la suprafață. De multe ori, făcând o periegheză (cercetare de suprafață a terenului, în zone bine definite, n.r.), am avut surpriza să găsim fragmente din amfore sau diferite alte obiecte, care i-au fascinat. Au participat la săpături spectaculoase la necropole, sau – dacă vremea nu ne-a permis – am vizitat diferite locuri din Dobrogea, care sunt fabuloase. Am fost în cetatea Argamum, la Histria, la Aegyssus în Tulcea, în diferite bazilice paleo-creștine, la Tomis.

Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a

Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a

Sunt foarte multe locuri pe care le-au văzut și le-au descoperit singuri. Pentru că, de fiecare dată când mergem într-o tabără, în avans ei trebuie să fie informați. Eu le cer să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta. Ei trebuie să afle lucruri. Am beneficiat de sprijinul unor oameni extraordinari, de la Institutul Eco-muzeal din Tulcea. Sunt doctori în Istorie, arheologi, oameni care se pricep la ceea ce fac și s-a creat o atmosferă, aproape de familie, acolo. Seara am avut conferințe în aer liber susținute de către profesori universitari de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sau chiar am avut arheologi veniți din Canada, care au ținut prezentări. Din punctul meu de vedere, este o metodă foarte bună de a-i atrage pe copii pentru Istorie.

Eu le cer copiilor să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta

Prin urmare, ei își doresc să revină în fiecare an, însă capacitățile noastre logistice nu sunt atât de generoase. Nu putem să îi luăm în fiecare an. Încercăm să luăm alți adolescenți și să oferim posibilitatea mai multora să fie prezenți. Unii au revenit chiar și după terminarea facultății. Și-au dorit să vină în tabără. M-au întrebat: „Pot să vin?”. Le-am spus, “Bineînţeles!”. Mergând și la nivel personal, unii s-au cunoscut acolo și au format o familie. Caz concret, una dintre elevele mele s-a căsătorit cu unul dintre arheologi, și azi au familie, au copii. E fantastic. Iată unde poate duce Istoria!

Matricea Românească: Care este figura Dvs. istorică preferată – și de ce?

Ovidiu Albert: E greu de spus. Eu am licența și lucrarea de doctorat pe istoria antică. O componentă importantă a studiilor mele a fost creștinismul. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte mulți oameni istorici care m-au inspirat – de la Iorga și Brătianu până la istorici ai Bisericii, [Ioan] Rămureanu, Emilian Popescu, mulți arheologi, specialiști în istoria creștinismului. Am avut un contact permanent și cu istoriografia germană. Chiar am plecat în Germania pentru a-mi completa studiile (timp de cinci ani, n.r.). Nu am o figură, un istoric preferat, pentru că îi iubesc pe toți, şi asta din clasa a V-a. Am avut parte de un mentor aici, în Roman, care s-a stins din viață în urmă cu două săptămâni, cu regret. Mi-a fost profesor în clasa a V-a, după care s-a transferat la Colegiul Național „Roman-Vodă” și m-a prins și aici. Practic, mi-a fost mentor din clasa a V-a, până într-a XII-a – domnul profesor Mihail Ciocan, pe care vreau să-l amintesc aici. El mi-a insuflat această pasiune pentru Istorie și pentru istorici.

Matricea Românească: Din istoria României, ce personaj vă fascinează?

Ovidiu Albert: Greu de zis. Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Vlad Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali. În primul rând, cei ai Moldovei. Am încercat să văd toate cetățile de apărare construite de către domnii Moldovei și recunosc că genialitatea sau inteligența acestor domni, dincolo de resorturile religioase sau de ce i-a mânat în a lua decizii, este pentru mine evidentă. Şi asta încerc să le transmit și copiilor.

Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali

Pentru că, apropo de Istorie, la ore, mulți dintre ei consideră că aceste figuri istorice sunt patetice, aparțin trecutului, aparţin părinților noștri care le-au studiat obligatoriu, le-au cultivat excesiv din obligaţie. Iar ei astăzi își caută alți eroi, alte figuri, care nu sunt neapărat din istoria noastră – ci de la Hollywood, sau dintr-o altă lume care nu mai are legătură neapărat cu istoria Patriei.

Matricea Românească: Dar avem şi noi eroi care îi pot inspira.

Ovidiu Albert: Da, absolut! În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că, totuși, noi ca români nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene. Şi asta se datorează, în mare parte, acestor caractere puternice care au făcut posibilă existența noastră ca națiune în această parte a Europei.

"Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice"

„Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice”

Matricea Românească: Dvs. de ce v-ați făcut profesor de Istorie?

Ovidiu Albert: Din pasiune pentru Istorie. După cum am spus, aceasta mi-a fost insuflată și cultivată de către un mentor extraordinar, care m-a învățat, încă din clasa a V-a, să lucrez sistematic. Și acum am fișe – într-adevăr, îngălbenite de timp – din clasa a V-a. Întotdeauna m-am gândit că viitorul meu este legat de Istorie – și nu m-am gândit niciodată la partea financiară sau la partea materială. Apropo de asta, vă pot evoca – și poate părea o glumă – discursul introductiv al Decanului nostru la Facultatea de Istorie din Iași, domnul profesor Ciupercă. Îmi aduc aminte foarte bine că ne-a spus: „Ați ales Istoria, ați ales să fiți săraci”. Pentru noi, care eram absolvenți de liceu, a fost șocant, pentru că nu ne-a spus nimeni acest lucru, atât de direct. Dar nu ne-am gândit niciodată la partea financiară. Dacă aș putea, acum l-aș contrazice.

În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că noi, ca români, nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene

Eu mă simt foarte bogat, pentru că ceea ce fac mă împlinește, este un sentiment al utilității, și nu aș vrea să fac altceva. Pot să fac și altceva, am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Prin urmare, fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, am lucrat cu adulți – în programul “A doua șansă” –, în diferite situații și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac.

Matricea Românească: Felicitări! Vorbiți-mi puțin despre Asociația Dvs., “Muşatinii” Roman, şi despre proiectele pe care le derulaţi.

Ovidiu Albert: Avem multe proiecte în cadrul Asociației. Unul dintre acestea se numește “Cartea vie”, prin care încercăm să readucem tinerii la lectură – nu numai în mediul virtual, ci, efectiv la lectura cărților „vii” din bibliotecile noastre. Cum facem asta? Îi provocăm la dezbateri. Fiecare proiect are un coordonator, iar ei își aleg lecturile pentru următoarea dezbatere, după care, la un moment dat, se întrunesc și – uneori în prezența unui profesor de Limba Română sau a unui invitat special – încearcă să dezbată o carte, cu argumente pro și contra. Chiar și cu varianta cinematografică, dacă această carte a fost ecranizată, astfel încât să facă o comparație între carte și film.

Am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac

Au avut loc numeroase dezbateri pe această temă. Copiii au preluat și o serie de idei din mediul online – proiectul „Cărțile pe față”, de exemplu, care a plecat de la Cluj, sau „O carte uitată pe o bancă” – prin care, la fel, încercăm să încurajăm oamenii să citească. Își propun să facă și un autocar-bibliotecă cu care să circule în oraș, să îndemne lumea să citească. Avem un mentor local, doamna notar Andreea Neculai, care ţine dezbateri pe tema cărților de dezvoltare personală, cu modele de succes în viață, și acestea au loc la intervale regulate. Repet, încercăm să îi aducem un pic în biblioteci, să îi încurajăm să citească.

Încercăm de asemenea să aducem foști absolvenți de-ai noștri să le vorbească. Am avut o absolventă de Medicină, care le-a spus: „Eu, în timpul liceului, am citit 400 de cărți”. Ei se uitau unii la alții, încercând să evalueze dacă împreună au citit 400 de cărți! Ioana a devenit, pentru mulți dintre ei, un model, fiindcă le-a relatat cum a beneficiat de pe urma acestor lecturi, a acestui limbaj pe care ți-l dezvoltă lectura. Încercăm să dăm exemple din viața reală, să aducem mentori care să le vorbească, să le oferim o alternativă la non-valorile și la subcultura promovată astăzi, aş spune eu, agresiv.

Curajul și puterea de a merge mai departe, indiferent de condițiile vitrege inevitabile în evoluția unui popor, sunt trăsături aproape definitorii pentru români, cu care aceştia s-au mândrit dintotdeauna. Dar aceste calități nu au ieșit la iveală singure, ci „ajutate” de mai mulți factori. Unul dintre catalizatorii care le-au pus în mișcare îndârjirea și dragostea pentru țară a fost cântecul, liantul muzical ce a unit mii de suflete.

Atunci când amintim cântecele care au motivat, dar au şi reprezentat o defulare a trăirilor acumulate în timpul episoadelor cruciale petrecute de-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” ocupă un loc fruntaş, întrucât a fost „stropit cu sânge”, așa cum a explicat pentru Matricea Românească dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov.

Într-un loc protejat de lumină și de temperaturi dăunătoare din muzeul menționat “tronează”, la loc de cinste, pagina pe care Andrei Mureșanu (1816 – 1863) a scris, în timpul Revoluției de la 1848, versurile poeziei „Un răsunet” (sau „Răsunetul”), adică imnul țării noastre, cunoscut astăzi sub numele „Deșteaptă-te, române!”, ale cărui rânduri se află printre primele pagini ale manualelor elevilor.

Situat în centrul Brașovului, Muzeul „Casa Mureșenilor” a reprezentat căminul uneia dintre cele mai de vază familii din oraș. Iacob Mureșanu (sau Mureșianu), un intelectual din Rebrișoara (Bistrița-Năsăud) s-a mutat la Brașov în anul 1837 și, trei ani mai târziu, s-a căsătorit cu Sevastia Nicolau, care provenea dintr-o familie de negustori bogați, cei care au cumpărat imobilul ce avea să fie cunoscut posterității drept „Casa Mureșenilor”.

„Un răsunet”, aliment pentru sufletul românilor

Mult mai cunoscutul său verișor, Andrei Mureșanu, a venit și el la Brașov și a predat alături de Iacob la un liceu de sub Tâmpa. Alături de George Barițiu (1812–1893), cei doi au colaborat la Gazeta de Transilvania (apărută în 1838), primul ziar în limba română al zonei. Aici, în suplimentul literar al Gazetei, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Andrei Mureșanu va publica poezia „Un răsunet”.

Un facsimil al paginii pe care a fost scrisă poezia „Un răsunet”

Un facsimil al paginii pe care a fost scrisă poezia „Un răsunet” Foto: Marius Donici

„Eu am o teorie personală cu privire la geneza imnului. Un imn devine imn, în momentul în care este cântat de oameni, cu atât mai mult dacă îl cântă în momente de restriște, când au nevoie de «îmbărbătare», de însuflețire. Deci cântecele acestea «călduțe» cu «Slăvim patria, ce munți frumoși avem și ce femei frumoase», nu sunt cântece de luptă, cântece revoluționare. Or, «Deșteaptă-te, române!», în contextul respectiv, în secolul XIX, a avut acest rol. De asemenea, un imn nu apare pentru că vrea cineva, sau pentru că Parlamentul dă un decret: «Acesta este imnul!». În 1987, brașovenii îl cântau pe drum, când a fost revolta muncitorilor. Ei nu au cântat cântece de voioșie și de voie bună, ci un cântec care i-a însuflețit. Românii l-au mai cântat la Timișoara, pe treptele catedralei, când au fost împușcați de armata română, în decembrie 1989. De aceea, un imn național devine imn – atunci când, din păcate, este stropit cu sânge.

S-a cântat în Primul Război Mondial (1914-1918), s-a cântat la Adunarea de la Alba Iulia (1918), în timpul rebeliunii legionarilor (1941). În momente de cumpănă, de restriște, românii cântă. S-a mai cântat și la revoltele din 2012 și din 2014 și de anul trecut, la tragedia de la Colectiv”, a explicat, pentru Matricea Românească, Valer Rus, directorul Muzeului „Casei Mureșenilor”.

Versurile lui Mureșanu au fost apreciate nu numai de către românii care au rezonat cu patosul compoziţiei lirice, ci și de către istorici – Nicolae Bălcescu vedea în aceasta „una din faptele cele mai minunate” ale secolului XIX și a supranumit-o «Marseilleza românilor».

Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că a fost cântat în momente grele

Deși unii ar crede că acest imn, „stropit cu sânge”, nu mai prezintă interes pentru românii de astăzi – cărora le sunt filmate bâlbele în timp ce-l recită, de către televiziunile avide de divertisment ieftin – conducerea instituției culturale consultate de către Matricea Românească este de părere că situația nu este chiar atât de sumbră și că există speranță.

Dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov, vorbind despre „Părinții Fondatori”

Dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov, vorbind despre „Părinții Fondatori”

„Generația de după 1990 nu l-a învățat sistematic la școală, dar clasele mici îl cântă la școală, în fiecare luni. Cei mici îl știu, cei mari nu îl știu. Ei știu doar primele versuri – îi ajută și alea. Încet-încet o să îl învățăm, mai ales pentru că suntem o generație care a crescut cu «Trei culori cunosc pe lume». Dacă îmi spuneți acum, s-ar putea să vi-l cânt mai repede decât pe «Deșteaptă-te, române!». Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că, așa cum am spus, a fost cântat în momente grele. Dar poporul român are talentul de a se «împotmoli» în momente grele cu o anumită frecvență, și atunci are nevoie de muzică”.

Pe axa timpului, anul 1990 este cel în care, în mod oficial, poezia lui Andrei Mureșanu a devenit imnul României, aspect de la sine înțeles, în virtutea teoriei expuse de istoricul Rus, potrivit căreia poporul își decide imnul. Se pare că diriguitorii s-au conformat.

Interior din Muzeul „Casa Mureșenilor”

„În decembrie, oamenii îl cântau pe stradă, dar nu era imn oficial. Un imn devine imn pentru că îl cântă oamenii, nu pentru că vrea un Guvern. Guvernul consacră. S-a pus problema dacă să se mai cânte «Trei culori cunosc pe lume», care are versuri cuminți, nimic ieșit din comun, numai că toată lumea îl asocia cu sistemul comunist. Deci se renunță la acel cântec și se întreabă: «Ce cântăm în loc?». Decretul a fost semnat de Ion Iliescu. Mai era «Treceți, batalioane române, Carpații!», dar apoi a fost întrebarea: «Împotriva cui?». Sunt foarte puține cântece cu recunoaștere națională. Dacă am fi avut o revoluție «de catifea», probabil că s-ar fi cântat altceva, dar la noi au murit oameni pe stradă.”

Brașovenii, mândri de imnul României

Cu toate că există opinii contradictorii care îi atribuie muzica imnului lui Anton Pann sau lui Gheorghe Ucenescu (1830–1896), mândria localnicilor este aceea că „Deșteaptă-te, române!” a răsunat pentru prima oară la Brașov.

„Versurile sunt, incontestabil, ale lui Mureșanu, dar la melodie există teoria potrivit căreia îi aparţine lui Gheorghe Ucenescu, unul dintre cantorii Bisericii Sfântul Nicolae. El a scris că a cântat mai multe cântece de probă, și poetul s-a oprit la melodia «Din sânul maicii mele».”

Familia Mureșanu a crezut în puterea cuvântului, nu în cea a sabiei, de aceea, a oferit românilor Gazeta de Transilvania (numele ziarului a suferit schimbări precum Gazeta Transilvană sau Gazeta Transilvaniei), o publicație la care a colaborat „triada de excepție” formată din intelectualii Iacob și Andrei Mureșanu și George Barițiu. Redacția ziarului se afla chiar în Casa Mureșenilor din centrul Brașovului.

Gazeta de Transilvania, primul ziar în limba română al zonei

Gazeta de Transilvania, primul ziar în limba română al zonei

„Ziarul a fost primul care a salutat unirea Principatelor române (1859). El a insuflat brașovenilor ideea de unitate. Și nu erau singuri în demersul acesta. Apare și «Telegraful român» (1853), la inițiativa lui Andrei Șaguna (1808-1873), și în 1884 apare și «Tribuna», la Sibiu, care avea pe frontispiciu: «Soarele pentru toți românii, la București răsare». (…) Toate ziarele acestea erau Facebook și televiziunea epocii. Cei care cumpărau ziarul erau liderii de opinie, cum îi avem astăzi pe cei care creează «viralele». Ele erau citite de preotul satului, învățătorul satului, profesorul.”

Muzeul ”Casa Mureșenilor” de astăzi păstrează zestrea documentară a familiei Mureșanu, cea care a avut un important aport nu numai în cultura brașoveană, ci și în cea română. De asemenea, instituția are şi o sală dedicată istoriei muzicale, omagiindu-i pe George Dima (1847-1925), Tiberiu Brediceanu (1877-1968), și pe Paul Richter (1875-1950).

Evoluția suporturilor audio, ilustrată la Casa Mureşenilor: de la cele mai vechi discuri, până la iPod

Evoluția suporturilor audio, ilustrată la Casa Mureşenilor: de la cele mai vechi discuri, până la iPod

„Tinerii trebuie să înțeleagă că înainte de miracolul tehnologic în care ei au fost născuți și crescuți, a fost și altceva. Acel «altceva» e la fel de interesant și de impresionant, dar îți dă și o scară a timpului. (…) Cultura are diferite forme de manifestare. Provocarea este să ambalăm informația istorică pentru a ajunge la tineri.”

Românii au făcut din suferinţa lor un brand, şi îşi sublimează această stare – dar nu numai – în cântec, crede Grigore Leşe, cel care susţine, într-un interviu pentru Matricea Românească, faptul că doar experienţa “departelui” ne poate face să ne apreciem unicitatea. Un material Matricea Românească despre şansa unică a românilor de a muri în Rai, cu unul dintre “glasurile” care spun cel mai bine povestea noastră.

Matricea Românească: Domnule Leşe, este primul Dvs. interviu pentru Matricea Românească. Atunci când auziţi “Matricea Românească”, la ce vă gândiţi?

Grigore Leşe: Eu, când mă gândesc la Matrice, mă gândesc la doină. La structurile arhetipale, pentru că este un gen neocazional, din păcate necunoscut şi, de cele mai multe ori, confundat. Se confundă doina cu cântecul strofic şi lucrurile acestea nu se cunosc încă în detaliu în România.

Matricea Românească: După 1989, ce s-a schimbat în structura spirituală a românului?

Grigore Leşe: Eu zic că nu s-a schimbat nimic. S-a schimbat ceva, dar foarte puţin. Mă aşteptam ca, după 25 de ani, lucrurile să stea puţin altfel, scara valorilor să se schimbe, oamenii adevăraţi să predomine. Aşa cum spun eu de fiecare dată, trăim în două Românii: o Românie care “joacă” în afară, şi o Românie la noi. Cu alte cuvinte, România profundă nu se cunoaşte. Suntem cunoscuţi în lume cu lucruri nesemnificative. De exemplu: ciocârlia, obiceiuri nesemnificative aduse în scenă, şi-atâtea, şi-atâtea…

Matricea Românească: România profundă de ce este tăcută?

Grigore Leşe: Ştiţi de ce este tăcută? Pentru că nu avem profesionişti pe acest segment, din păcate. Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos. Şi unde întâlnim divertismentul, la ce se apelează când se “performează” acesta? Se apelează la cultura tradiţională. La conştiinţă, cu alte cuvinte.

Matricea Românească: Ce încercaţi să le insuflaţi elevilor Dvs.?

Grigore Leşe: Lucrurile adevărate. Eu nu m-am înscăunat în Universitate. Nu prefer o catedră specială nici în Universitatea Naţională de Muzică, şi nici în Universitatea Bucureşti. Cântecul popular nu se predă: cine horeşte, horeşte, cine nu horeşte, nu horeşte! Prefer studiul muzicologiei, dar cu aplicaţie. Nu este de ajuns să fii un bun teoretician. Trebuie să fii practician. Adică să împlineşti, şi apoi să interpretezi.

Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos

Matricea Românească: Cum vedeţi rolul profesorului – şi nu doar în domeniul Dvs.?

Grigore Leşe: Profesorul trebuie să fie tot timpul inventiv. Trăim alte vremuri, altfel se raportează lumea. De 25 de ani, oamenii umblă mult. Trebuie să avem experienţa departelui. Nu putem trăi din obişnuinţă. Din păcate, obişnuinţa ne aruncă în derizoriu. Trebuie să ne raportăm tot timpul la marea cultură, să ştim ce se întâmplă în jurul nostru. Nu suntem noi buricul pământului!

Matricea Românească: Pe ţăranul român cum îl simţiţi? Mai este senin?

Grigore Leşe: Ţăranul român? Eu aş spune că nu mai avem ţărani. Umblu mult, am umblat mult, am realizat atâtea emisiuni, am umblat în toate zonele ţării. Am peste 300 de episoade realizate în diferite comunităţi din România. Vremea ţăranului a dispărut demult. Trăim alte vremuri, aşa cum am spus. Oamenii doresc altceva. Sigur, ne raportăm la structurile arhetipale, ne raportăm la obiceiuri, ne raportăm la trecut, dar noi trebuie să trăim în prezent. Prezentul nu este cum ar trebui să fie. Tot timpul ne raportăm la un trecut, la un trecut pe care nu îl putem percepe. Eu mă raportez la trecut, dar nu la un trecut îndepărtat, ci la un trecut apropiat. De exemplu, în cazul meu, la horit: eu mă pot raporta la horit, la străbunicul, la străbunica mea, la bunicul, la bunica, la unchi, şi gata! Ce s-a întâmplat înainte de ei, nu pot şti. Eu trebuie să trăiesc clipa. Aşa sunt eu în ziua de astăzi. Aşa trebuie să trăiesc – să fiu prezent, să fiu trăitor, să aduc lumină, să aduc bucuria prin horit. Nădejdea.

Grigore Leşe, o veritabilă comoară naţională a României

Grigore Leşe, o veritabilă comoară naţională a României

Matricea Românească: Mulţi sunt paseişti, nu?

Grigore Leşe: Da. Adică, avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. Dacă trăim din cultura tradiţională, eu trebuie să spun întotdeauna o poveste. În cazul meu, când mă duc la Ateneul Român, sau unde mă duc cu concertul, eu trebuie să spun o poveste – să aibă povestea un început şi un sfârşit. Dacă nu am aceste calităţi, dacă nu am sensibilitate, dacă nu am talent, dacă nu am intuiţie, trebuie să mă reprofilez. Trebuie să fac altceva, la ce sunt potrivit. În lumea asta este loc pentru fiecare, dar fiecare trebuie să ştie unde îi este locul. Eu nu pot fi pe locul altuia, eu trebuie să fiu pe locul meu. Pentru asta trebuie să am conştiinţă. Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta.

Matricea Românească: Şi să nu fac umbră pământului degeaba.

Grigore Leşe: Da!

Avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. (…) Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta

Matricea Românească: Diletantismul, impostura aceasta este cea mai mare ameninţare la adresa românismului?

Grigore Leşe: Ştiţi cum? Cultura tradiţională românească, de 25 de ani, se raportează la Europa, la ţări. Fiecare ţară îşi caută identitatea. Dacă Dvs. mă întrebaţi, să spunem, pe mine: “Prin ce sunt românii identitari?”, mi-e greu să spun. Există o asemănare în lume, în Europa, până la contopire. De cântat, toată lumea horeşte. În lumea asta, este o hore. Şi horea asta are «pui». Şi s-a împrăştiat prin toată Europa. Nu-s multe hore pe lume. Cum horim noi, se horeşte şi în Iran, se horeşte şi în Irlanda. Se zice în cimpoaie şi în Scoţia, se zice în cimpoaie şi în Franţa, se zice în cimpoaie şi în Bulgaria. Suntem în lume, toţi suntem în lumea asta. Problema ştiţi care este? Că lumea asta, când a apărut, a fost făcută şi din rău, şi din bine. Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit. Nu pot schimba eu lumea…

Matricea Românească: Prin cântec, românul şi-a transmis toate stările şi toate momentele definitorii ale vieţii: de la naştere, până la moarte.

Grigore Leşe: Dar nu numai românii fac asta! Toate popoarele.

Matricea Românească: Ce mai rămâne din noi dacă nu ne cântăm dorul, dragostea, viaţa?

Grigore Leşe: Ce rămâne din noi? Suntem mai săraci. De fiecare dată când mă duc să concertez, eu spun aşa: “Stimaţi spectatori, v-aţi uitat cântecul. Hai să ne readucem aminte de cântec, să cântăm împreună!”. Şi, când îi pun să cânte, simt că şi-au uitat cântecul. Cântecul, la români, are un rol utilitar. Prin cântec, românul şi-a adormit copilul, prin cântec şi-a condus mireasa la cununie, prin cântec şi-a condus la mormânt neamurile. Cântecul are un rol utilitar, asta este foarte important să spunem. Cântecul are un rol utilitar – nu cântăm numai aşa, că ne vine să cântăm! Prin cântec ne ‘stâmpărăm, prin cântec aducem bucuria, aducem iubirea, aducem lumina.

Un suflet românesc: Grigore Leşe

Un suflet românesc: Grigore Leşe

Matricea Românească: Care este poetul Dvs. preferat? Şi de ce?

Grigore Leşe: Am umblat mult. Cred că cea mai frumoasă poezie pe care am auzit-o este poezia oralităţii, poezia nescrisă. Ea, de fiecare dată, înfloreşte. În glasul meu au înflorit textele acestea, despre lume, despre viaţă, despre oameni, despre praguri. Tot timpul se transformă această poezie. Poezia oralităţii este după oameni.

Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit

Matricea Românească: Aşadar, poetul anonim.

Grigore Leşe: Da. Poetul anonim este poetul meu preferat.

Matricea Românească: De ce face Grigore Leşe parte din matricea românească?

Grigore Leşe: Mi se pune întrebarea asta. Eu ştiu un singur lucru – că mi-am ales un drum. De 40 de ani nu m-am abătut după lumea asta. Ce-am putut să fac, a fost o încăpăţânare a mea! A fost un fix de-al meu! Toţi oamenii, în ziua de azi, au câte un fix. Eu am avut un fix. Ce fix? Să horesc horele adevărate, pe care le-am moştenit. Glasul lor l-am moştenit. Trebuie să moşteneşti asta. Dacă nu eşti în povestea asta, nu ai ce căuta aici! Trebuie să moşteneşti glasul, ăsta nu se învaţă! Nu e bel canto, este glas. Trebuie să cânţi cu inima. Una-i glasul, şi alta-i vocea. Mie îmi place să spun că eu horesc cu glasul, nu cu vocea.

Matricea Românească: Pentru Dvs., ce înseamnă România?

Grigore Leşe: Pentru mine ce înseamnă România? Ştiţi ce înseamnă România? Dacă tot am umblat, eu trebuie să conştientizez asta. Cum am putut conştientiza ce înseamnă România? Având experienţa departelui. Nu pot să răspund la întrebarea asta nici la 20 de ani, nici la 30 de ani. Eu trebuie să îmbătrânesc ca să pot răspunde la întrebarea: “Ce înseamnă România?”. Cu cât intru în vârstă, trebuie să mă înţelepţesc, trebuie să am înţelepciune, ca să pot răspunde la întrebarea asta. Eu trebuie să am experienţa departelui, adică să umblu în lume, să cânt, să văd oameni, să mă duc în ţările nordice, să mă duc în America, să mă duc în Japonia, să mă duc în Coreea, să mă duc în China, să umblu în Occident, să văd lumea.

Ştiţi ce este România? O ţară, un teritoriu din periferia Occidentului şi din periferia Orientului. Totdeauna mă întreabă: “Mă Grigore, când a fi odată România Mare?” Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg. Că se spune între oameni: “Trebuie să-ţi fie mintea întreagă. Mă, tu nu eşti cu mintea întreagă! Întâi să ai mintea întreagă, şi apoi poţi înfăptui alte lucruri”.

Despre România, n-aş putea spune aşa, că este ţara dorului. Eu aş zice aşa: brandul României este suferinţa.

Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg

Matricea Românească: Frapant.

Grigore Leşe: Da, dar prin suferinţă pot ajunge la fericire. Şi repet: brandul României este suferinţa. N-am demonstrat niciodată în lumea asta altceva. Noi totdeauna ne-am dus să arătăm cât de bucuroşi suntem. Noi n-am arătat lucrurile profunde din România. Erorile din cultura tradiţională sunt ale noastre. Noi trebuie să recunoaştem cum suntem noi: aşa suntem noi, pe lume făcuţi! Noi cântăm cu erori, noi avem o viaţă, noi tot timpul avem o poveste de spus. Trăim din poveşti, din povestiri. Viaţa aici, în România, e făcută din poveşti. Dar poveşti despre dor, poveşti despre înstrăinare, poveşti despre jele. Şi dacă acestea s-au adunat la un loc, de aceea avem atâta diversitate în muzica tradiţională. Noi trecem, minten-minten, de la bucurie la tristeţe! Aşa suntem noi pe lume, hâtri. Dar suntem şi vicleni, suntem şi leneşi. De astea ne vin, că amestecăturile în România au fost multe. Suntem o zonă cosmopolită, aici am trăit cu tot felul de oameni: am trăit cu bulgari, am trăit cu turci, am trăit cu ruşi, am trăit cu unguri. Şi, din păcate, de la fiecare am luat şi ce-a fost rău.

Grigore Leşe Foto: Mircea Mocanu

Grigore Leşe Foto: Mircea Mocanu

Am întrebat eu un ţăran, odată – era acum vreo trei ani, la Ţibleş – “Cum e în ţara asta”? Şi el mi-a răspums: “Mai bine! Cum e acum în România, n-o fo’ de când e lumea şi pământul”. “Da’ de ce?” Păi, zice: “Am pământul meu, îmi pot creşte animalele…” Adică o vrut să îmi spună că este în libertate. Din păcate, libertatea în România a fost înţeleasă greşit. Ne-am câştigat libertatea în decembrie 1989, dar ne-am câştigat libertatea de a gândi. Avem nevoie de oameni înţelepţi, avem nevoie de oameni de ispravă, cu mintea întreagă, şi să nu credem niciodată că noi reprezentăm buricul pământului.

Noi avem o şansă: se povesteşte că aici, în România, este Raiul primordial. Ce şansă avem noi: să murim în Rai!

Construită la 1792, Biserica „Maica Precista Mântuleasa” din Craiova a fost martora multor frământări, dar şi mediul de împlinire a nenumărate minuni. Ea rămâne astăzi, ca odinioară, un reper inconfundabil în peisajul spiritual şi cultural al capitalei Olteniei, fiind deopotrivă locaş de închinare, adăpostind un admirabil muzeu-mărturie şi oferind un refugiu vital de furtunile vieţii. Matricea Românească a discutat cu preotul paroh Ion Resceanu despre legătura indisolubilă dintre Biserică şi cultura română, dar şi despre modelele la care ar trebui să ne raportăm într-o societate globalizată. „Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane”, crede preotul Resceanu.

Matricea Românească: Părinte, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Pr. Ion Resceanu: Sunt preotul Ion Resceanu de la Biserica Mântuleasa din Craiova. Aș pleca de la celebra rostire a lui Mihai Eminescu, cel care spune că „Biserica este mama spirituală a poporului nostru, a poporului român”. Într-adevăr, Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, să aibă prin intermediul Bisericii și al învățăturii ei, acces la valorile culturale ale lumii. Are o tradiție profundă la care nu ne întoarcem, doar ne referim, cea a Imperiului Bizantin. Acest „Bizanț după Bizanț” din Țările Române, despre care amintește Nicolae Iorga, nu este în fapt decât o prelungire în istoria noastră modernă a acestor tradiții și valori culturale pe care le moștenim pe filiera Răsăritului ortodox, al cărui centru principal a fost Constantinopolul. Și vedem că și cultura română își află rădăcinile în spațiul răsăritean, în mare măsură în cultura bizantină, care se prelungește mai apoi în spațiul de cultură slav, sud-dunărean, iar după veacul al XVII-lea și de influență rusă.

Şi iată că și noi reușim să reprezentăm această sinteză originală care preia toate aceste valori de cultură ale întregului context sud-est european și într-o formă proprie le dă poporului român. Iar Biserica este unul dintre instrumentele fundamentale care realizează, reușește să preia, să sintetizeze și să dea mai departe aceste valori poporului nostru. Încerc să generalizez, dar cred că este necesar, pentru că nimic nu apare la întâmplare, ci totul se dezvoltă, evoluează, progresează într-un context de valori religioase și culturale bine definit.

Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, culţi

Dacă este să vorbim despre rolul pe care l-a avut Biserica în cultura română, să ne aducem aminte de primele tipărituri, de primele cărți care stau la baza culturii, la baza limbii literare române, care provin pe filon slav dar, la un moment dat, această cultură de sorginte slavă vedem că este înlocuită de cultura română propriu zisă – și tot Biserica este cea care are un rol determinant, la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, atunci când apar primele tipărituri în limba română, în special cărți de cult. Dar mai apoi, în 1688, se tipărește Biblia lui Șerban Cantacuzino, un monument de limbă literară, care va genera, practic, această uniformizare a limbii la nivelul tuturor spațiilor locuite de români.

Se mai întâmplă un fenomen foarte interesant, atunci când vorbim de rolul pe care Biserica l-a avut în planul unității poporului român. Nu numai limba, ci şi circulația cărților de cult a generat această unitate lingvistică, această puternică așezare unitară a limbii și culturii române în întreg spațiul locuit de români. O carte de cult care era, de exemplu, Psaltirea, tipărită la Iași, intra în acest circuit al Bisericii române din toate cele trei țări – din Transilvania, din Moldova, din Țara Românească. Nu este întâmplător faptul că, în Transilvania, întâlnim mai multe Cazanii, tipărite la Iași în 1644, de către Mitropolitul Varlaam, decât în Moldova. Ceea ce ilustrează dinamica pe care a reușit să o dea Biserica, prin activitatea ei culturală – mă refer la tipărituri, la cartea de cult, care devine un instrument cultural, care leagă cultural poporul nostru.

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898 Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Cum stăm astăzi, din acest punct de vedere, al creării identităţii culturale în şi prin Biserică?

Pr. Ion Resceanu: Astăzi trăim o dublă realitate. Pe de o parte, Biserica are o perspectivă locală, încearcă să fie prezentă în spațiul public, prin diverse manifestări culturale, simpozioane, manifestări mai mari sau mai mici, evenimente locale sau naționale. Iar pe de altă parte, are și o perspectivă mult mai largă, europeană în care, din păcate, se regăsește mai puțin. Nu pentru că nu-și dorește lucrul acesta, ci pentru că ea este restrânsă din ce în ce mai mult la spațiul ei ecleziastic. Trăim această dihotomie în ceea ce privește prezența Bisericii în realitatea socială. Biserica… se dorește ca ea să rămână la nivelul spațiului privat, și nu se dorește ca ea să fie prezentă activ în spațiul public, ca ea să poată să-și promoveze valorile în spațiul public. Iar această dihotomie afectează prezența Bisericii în mod concret și în viața Cetății. Cred că aceasta este o problemă cu care ne vom confrunta ani mulți de acum înainte. Ea, bineînțeles, vine și pe fondul secularizării vieții noastre de zi cu zi. Dar cred că, în momentul în care Biserica va avea cu adevărat viață autentică, bune intenții, personalități potrivite care să vorbească, ea va vorbi și va vorbi constructiv și cu folos pentru credincioșii noștri, în primul rând, dar și pentru lume.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi. Și trebuie să fim prezenți în realitatea socială. Oamenii așteaptă ca noi să fim mai mult implicați din punct de vedere social, însă Biserica nu este doar atât. Biserica este o realitate care vizează, în primul rând, devenirea noastră spirituală, fără să uite nici un moment de faptul că această devenire spirituală se petrece în această lume și ținând cont de realitățile în care noi trăim.

Matricea Românească: Pentru că vorbim despre matricea românească, Dvs. cum înțelegeți conceptul ce dă numele platformei noastre culturale, și unde este rolul Bisericii în această construcție spirituală?

Pr. Ion Resceanu: Nu este o întrebare ușoară. Biserica încearcă să-și definească ceea ce unii teologi au numit o doctrină socială, alții au spus o gândire socială a Bisericii. Dar cred că cel mai potrivit titlul ar fi o definire a slujirii sociale a Bisericii. Perspectiva Bisericii nu poate fi decât una slujitoare la adresa societății, după chipul Mântuitorului, care spune: „N-am venit în lume să Mi se slujească, ci Eu să slujesc și să-mi dau sufletul pentru cei mulți”. În momentul în care noi ne aflăm în raport cu lumea, cu cultura, în acest raport dihotomic, „eu sunt o entitate și am de-a face cu o altă entitate”, deja avem problemă de raportare. Trebuie gândit, mai degrabă: „Eu sunt prezent în cultură, eu sunt parte a realități vieții și pot să o transform, pot să o îmbunătățesc numai prin această așezare a mea în postura celui care slujeşte lumea, slujeşte pe oameni”. În felul acesta, pot să schimb, pot să transform, pot să am ceea ce Dvs. numiţi, în sensul autentic, o matrice. O matrice care încearcă atât cât este posibil, să spiritualizeze cultura.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi

S-a mai încercat, sunt diverse apariții editoriale, de dată relativ recentă – Teodor Baconschi, de exemplu, este unul dintre numele consacrate în ceea ce privește discursul despre relația dintre Biserică și cultură, Biserică și lume. Se încearcă punerea în practică a acelei teorii legate de euro-bizantinismul nostru. Eu cred că nu trebuie să căutăm în altă parte forme de relaționare. Trebuie să ne dezvoltăm propria noastră matrice culturală, trebuie să vorbim despre valorile noastre specifice. Trebuie să vorbim în termenii noștri, despre ceea ce noi avem cu adevărat. Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane.

Oamenii, credincioșii noștri, oamenii de cultură au însă nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica, iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească. Eu cred că, în momentul de față, cultura română a depășit acea fază despre care amintea Alex Ștefănescu, cunoscut în istoria literaturii contemporane, “renașterea confuză”, de după 1989. Cultura română cred că a traversat ad integrum această perioadă de renaștere confuză și are nevoie să se așeze. Însă, ea refuză. Încearcă să refuze valorile creștine, ale ortodoxiei noastre, cele promovate la nivelul Bisericii noastre. Și văd că, într-un fel sau altul, nu face altceva decât să-și amputeze din posibilitățile de afirmare pe care le are. Dar pentru asta este nevoie ca și noi să fim în dialog, ca împreună să cunoaștem și să ajungem la posibilitatea de a ne cunoaște reciproc și de a interfera în planul valorilor și de a le cultiva în mod sănătos.

Preotul Ion Resceanu: "Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa"

Preotul Ion Resceanu: „Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa”

Matricea Românească: Dvs., preoții, îi cunoașteți poate cel mai bine pe români…

Pr. Ion Resceanu: E destul de greu să ai operă filantropică fără o participare personală, fără o implicare personală. Altfel, rămân opere de filantropie formale, de ziar, de imagine. Scopul principal al filantropiei, și termenul grecesc φιλανθρωπία nu înseamnă altceva decât „iubire, dragoste de oameni”, este de a-i determina pe oameni, de a-i sensibiliza, astfel încât cei care au să îi ajute pe cei care nu au – cei care sunt în suferință, să fie ajutați de către cei care au posibilitatea de a-i ajuta. Pentru asta, este nevoie ca Biserica să aibă mesaj, preoții ei să aibă credibilitate, preoții ei să dea încredere celor care pot să ajute. Având această bază de pornire, poți să vorbești despre filantropie. Altfel, poți să ai bani la un moment sau altul, poți să faci o lucrare, ai bifat că ai reușit să faci ceva, dar după aceea lucrurile rămân practic la același stadiu. Deci, în primul rând, când vorbim de operă filantropică, vorbim de această transformare personală lăuntrică. Noi trebuie să cultivăm această dragoste față de om, compasiunea față de cei aflați în nevoie. Dacă vom face lucrul acesta, cu siguranță vom avea și operă filantropică.

În al doilea rând, trebuie ca Biserica să-și asume mai multe responsabilități în planul activității ei sociale. Are nevoie de bani – fără bani, fără finanțări, ea nu poate să facă lucrul acesta. Din păcate, obține din ce în ce mai puține finanțări, pentru că Biserica este izolată tot mai mult în spațiul vieții private. Însă, cu toate acestea, reușește cu ajutorul oamenilor de suflet, cu ajutorul celor pricepuți, care fac proiecte, care accesează fonduri. Putem vorbi despre proiecte viabile. De exemplu, biserica noastră se îngrijește de un centru de informare și de consiliere pentru persoane cu dizabilități. Acum o săptămână (n.r. – interviul a fost realizat în această vară), am organizat pentru ei un pelerinaj la mănăstirile din nordul Olteniei. Sunt peste 40 de tineri, persoane cu handicap care nu au posibilitatea să iasă din casă, să socializeze, nu au posibilitatea de a se face vizibili, iar biserica noastră le poartă de grijă, nu numai duhovnicește.

Un alt proiect la care și biserica noastră a contribuit, dar de care s-a ocupat în mod deosebit Mitropolia Olteniei, a fost pictarea saloanelor Secției de Oncopediatrie de la Spitalul Județean din Craiova, pentru a schimba ambianța acelui loc pentru copiii bolnavi de cancer, greu încercați de suferință, proiectul fiind realizat cu ajutorul studenților de la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie.

Oamenii de cultură au nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica. Iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească

Biserica noastră încearcă să sprijine, acordând un ajutor financiar medicilor care au în grijă acești copii, familiile respective. Gândiți-vă că sunt copii și familii care vin în spitalele de stat și se îngrijesc aici, pentru că nu au posibilitatea să meargă la o clinică privată, iar problemele lor sunt cu atât mai mari. Și tratamentele, și toate medicația necesară, de multe ori nu sunt asigurate de către spital, astfel că trebuie să contribuie ei, și nu au. Aici în biserică, avem cutia milei, dedicată acestor copii. Încercăm să aducem aminte nu numai nouă, ci tuturor, de problemele pe care le avem, și să stârnim această compasiune a lor față de cei aflați în suferință. Există în Craiova, de asemenea, un centru care se intitulează „Best Life”, pentru copiii cu probleme sociale. În el se fac diverse activități de pregătire a lor pentru școală. De asemenea, există un centru pentru copiii bolnavi de SIDA, un centru pentru bătrâni, un așezământ de noapte. Toate acestea sunt susținute de către Mitropolia Olteniei. Din păcate, pare că sunt în obligația noastră de serviciu, dar pentru a întreține toate aceste centre este nevoie de sprijinul celorlalți. Fără inima bună a celorlalți, la un moment dat, Biserica nu va mai putea să susțină aceste instituții. De aceea, permanent, noi trebuie să fim în contact cu oamenii de suflet care pot să sprijine, să ajute și să dea sustenabilitate acestor centre sociale.

Matricea Românească: Discutam cu un istoric care îmi făcea observaţia următoare: cultura, în general, trebuie înțeleasă ca o aderență la niște instituții – inclusiv Biserica – ce au marcat istoria unui popor. Din punctul acesta de vedere, care e specificul românilor?

Pr. Ion Resceanu: Matricea noastră culturală este strâns legată de Biserica Ortodoxă și de valorile ortodoxiei, de valorile creștine. În momentul în care eu încerc să desprind întru totul această matrice care încearcă să sintetizeze toate aceste elemente și valori culturale, să le desprind de cele spirituale, de Biserică, de cea care a păstrat tradiții, de cea în jurul căreia gravitează încă tradiții și obiceiuri care încă s-au mai păstrat ale poporului nostru, cu siguranță că eu amputez această matrice, o secătuiesc, iar ea devine din de în ce mai searbădă. Nu e un păcat, nu trebuie să copiem alte matrice.

În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna

E foarte greu. În momentul în care noi ne definim astăzi identitatea națională și culturală, ne raportăm la Vestul Europei, la Uniunea Europeană și, în felul acesta, încercăm să definim o identitate: „Noi suntem așa, pentru că nu suntem întru totul ca ceilalți. Am putea să fim și ca ceilalți”. În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna, dar ce ar fi să încercăm să aplicăm această matrice la spațiul răsăritean – și să ne definim identitatea noastră în raport cu cultura rusă, de pildă? Ar ieși cu totul altceva și matricea noastră ar fi de cu totul altă natură. Depinde în ce raporturi culturale ne încadrăm. De regulă, identitatea culturală se referă în raport cu altceva, cu altcineva. Problema nu e aceasta, ci cum reușim noi să păstrăm ceea ce e al nostru, să identificăm ce e al nostru și în felul acesta să spunem: „Aceasta este matricea noastră culturală!”.

Interviu Pr. Ion Resceanu pentru Matricea Romaneasca foto interior14

Meșterul Nicolae Diaconu a pornit pe drumul ceramicii din dorința de a căpăta libertate, o noțiune abstractă pe care cu toții ne dorim să o dobândim, dar care nu știm cu exactitate ce presupune. Artistul a găsit libertatea în universul satului autohton, el redând cu ajutorul lutului și cu o măiestrie nepământească, veritabile fresce ale existenței țăranului român.

Născut în Sofronești, un cătun de lângă Iași, Nicolae Diaconu s-a stabilit în Brașov atunci când avea puțin peste 20 de ani, adică după încheierea stagiului militar. Rigorile și duritatea specifice statutului de soldat nu i-au dizolvat creativitatea și talentul, care l-au îndemnat să pătrundă în lumea fără limite a artei populare.

Într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când stropii mari de apă ne brăzdau nemiloși chipurile, ceramistul ne-a primit cu drag ca oaspeți în cel mai de preț spațiu din viața sa: atelierul din Codlea, unde lutul prinde suflu vital. „Sigur sunteți și obosiți de pe drum, intrați și uscați-vă întâi”, ne-a întâmpinat cu seriozitate un bărbat impozant, cărunt, cu barba mare, albă, și cu ochi strălucitori și jucăuși, precum ai unui copil. Curând aveam să aflăm că umorul și jovialitatea reprezintă trăsături adânc imprimate în ADN-ul artistului.

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți”

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți” Foto: Marius Donici

Încă din pragul atelierului, o ceată de țărani din lut și o turmă de oi ne-au „șoptit” în tăcere că nu ne aflăm într-un spațiu obișnuit.

Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze

A spune cu simplitate că Nicolae Diaconu reface, din lut, lumea satului – țărani veseli, săteni la muncă, boi la jug, oi senine și smerite, bunicuțe înțelepte – reprezintă numai o parte din întregul adevăr referitor la munca maestrului făurar. În numai câteva ceasuri, o bucată amorfă de lut devine, sub degetele fermecate ale meșterului, imaginea fidelă a săteanului onest, muncitor și credincios. Toate aceste figuri l-au ajutat pe meșter să obțină libertatea într-un loc străin.

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

„M-am simțit exilat și am vrut să mă «răzbun» pe cei care m-au trimis aici, pentru că am fost detașat. «Ce caut eu aici?» Nu aveam prieteni, așa că am căutat Școala Populară de Artă și mi-am creat personajele din sat: mătușa Paraschiva, bunica Rarița, bunica Victoria. În spatele lucrărilor au existat personaje reale. Mi le-am creat singur. (…) La școală, profesorul ne spunea să facem câte o căniță, o scrumieră și eu mă plictiseam, pentru că mi se părea prea simplu. Așa că am furat o bucată de lut și am făcut o lucrare acasă, după care m-am dus și i-am arătat profesorului. S-a uitat, mi-a arătat un colț de masă și mi-a spus: «Aici e locul tău, de acum încolo faci ce vrei». Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze.”

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Chiar dacă anii i-au albit tâmplele, artistul popular încă poartă înlăuntrul său aerul copilăresc și entuziasmu-i cunoscut de către apropiați: „Mi-am lăsat și barbă pentru că, dimineața, când mă uitam în oglindă, vedeam o babă cu părul creț. Ca să scap de ea, am lăsat barba să crească”, a glumit Diaconu, pentru a evita subiectul privind vârsta sa. Ulterior, el ne-a dezvăluit că este născut în 1955.

Când talentul se arată și cu ochii închiși

Nu numai românii au rămas înmărmuriți de detaliile, de fidelitatea și de talentul cu care Nicolae Diaconu a zămislit din lut universul satului țării noastre, ci și străinii, așa cum se întâmplă ori de câte ori se întâlnește un artist desăvârșit, care își dedică întreaga viață creației – expozițiile din Washington, Roma, Paris, Berlin, Shanghai au reprezentat un succes pentru artist, mai ales datorită faptului că acesta a oferit și demonstrații practice.

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„La Washington, am făcut o lucrare cu ochii legați, în 40 de minute. În timp ce lucram, auzeam numai flash-urile aparatelor foto, dar nimeni nu spunea nicio vorbă, nimic. Așa respect au avut, că nu au vrut să mă deranjeze. La final au început să mă aplaude și să zică: «Bravo!». M-au curentat așa, pe spate. Aș vrea să mi se mai întâmple”.

Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui

Așa cum ne-a mărturisit, meșterul nostru este un om crescut la țară – aspect ușor de intuit, prin prisma detaliilor lucrărilor sale – și, ca orice român muncitor, el este legat de animale, de casa părintească, dar mai ales de pământul care ne hrănește pe toți: „Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui. În rest, despre lut și despre pământ s-au scris romane. Știu, din familia mea, că din două hectare de pământ, o văduvă de război a crescut șapte copii. Ce adunau vara de pe câmp, mâncau iarna și apoi o luau de la capăt. (…) O olandeză a cumpărat un țăran de la mine. De ce? Îți spun exact ce a zis ea: «Pentru că lucrarea mă întoarce în timp și pentru că și la noi, ca la români, țăranii au trăit în condiții foarte grele, erau gârboviți de muncă, lucrau pământul, aveau fața brăzdată de transpirație, de vânt și de soare». Așa aș descrie și eu țăranul.”

„Și era una la părinți”

Figurile lui Nicolae Diaconu sunt unice nu numai datorită modului de lucru al meșterului (până și hainele sătenilor sunt „croite” separat, din foaie de lut – aici, cunoștințele de croitorie ale acestuia fiind mai mult decât utile), ci și datorită mimicii personajelor – multe dintre ele, inspirate din realitate.

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Câteodată, cineva îmi aduce o poză și îmi zice: «Uite, fă-o pe mama mare de două ori, ca să îi dau și soră-mii o lucrare». E chiar amuzant, pentru că răspunsul meu este: «Mămicuța ei a făcut-o o singură dată, cum să o fac eu de două ori?». Nu poți repeta lucrarea decât pe matriță, și eu nu lucrez cu matrițe. Nu poți face același personaj de două ori. (…) Am mai făcut în 2000 o lucrare mare, mi-a luat cam jumate de an să o fac: rusificarea țăranilor din Basarabia. Pe o lungime de șapte metri, am așezat 100 de personaje, țăranii deportați. Și acolo, fiecare chip era diferit. Bunelul mi-a povestit, când aveam șapte ani, despre deportarea țăranilor și cum veneau soldații și culegeau, fără explicații, oamenii de pe uliță sau din curți, să îi ducă în Siberia. Îmi povestea cu așa o patimă, cu așa un năduf, încât eu mi-am creat în minte un film cu care am trăit toată viața, până m-am «eliberat». Am făcut lucrarea ca să mă descarc, dar și ca să mă «răzbun» pe cei care le-au făcut rău oamenilor ălora. N-am avut niciun moment de abandon.”

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Epilog: alt artist român chemat la Ceruri

Meșterul nostru ar fi vrut să mai realizeze un astfel de ansamblu de figuri ceramice: un convoi de deținuți politici, pe care să îl doneze apoi Muzeului de la Sighet. „Deja îmi imaginez bărbați în zeghe, slabi, istoviți, cu cătușe la mâini și la picioare și desculți. La lucrările acestea e dificil, pentru că trebuie să caut resursele mele fizice. Mă poate ajuta Marius, băiatul meu, dar vreau să fie amprenta mea acolo.”

Spre regretul nostru și al poporului român, talentul de netăgăduit al meșterului Nicolae Diaconu, din Codlea, ne-a părăsit pentru o lume mai bună, la câteva zile după ce i-am călcat pragul atelierului. Lucrările pe care el abia aștepta să le realizeze pe pământ își vor găsi acum, cu siguranță, împlinirea în Ceruri.

Mamaia a murit vineri. Avea 94 de ani și, până cu puțin înainte să ne părăsească, a continuat să îşi facă curat în curte, îngenuncheată, pipăind buruienile şi smulgându-le, deși nu mai vedea. E o etică a muncii pe care o decelez, adesea, pe firul ADN-ului, în propriile-mi excese de zel.

Mamaia era o ţărancă simplă din Bărăgan. Ea n-a avea cont de Facebook sau de Instagram, nu-şi etala telefonul sau hainele scumpe pe uliţa satului, nu monopoliza discuţia, nu făcea pe semidocta la televiziuni. Ieşea la poartă, dar nu ca să bârfească, ci mereu ca să ne aştepte, înfrigurată.

Mamaia n-a fost niciodată în Top 300 Capital, dar asta n-o împiedică să fie numărul 1 în inimile oamenilor. În fapt, mamaia n-avea alte comori decât cei nouă copii şi mulţi alţi nepoţi şi strănepoţi dăruiţi ei de către Dumnezeu. Doi copii i-au murit, patru au ajuns profesori, toţi au devenit oameni respectabili, seminţe bune împrăştiate pe toata întinderea României.

Mamaia n-avea palate în Miliardar Residence, nu era birocrată busy şi nici hipsteriţă plaisiristă. Trăia într-o casă de chirpici, o locuinţă simplă, pe care o (re)construise, de atâtea ori, cu mâna ei de văduvă rămasă singură prea devreme. „Într-o casă mică poate exista o dragoste mare. Când eram copii, mama se trezea cu câteva ore înaintea noastră ca să ne fiarbă lapte şi să ne pregătească lucrurile de şcoală, iar tata mergea până la liziera pădurii, în toiul nopţii, ca să taie lemne cu care să ne încălzească casa. Niciodată nu ne-am trezit în frig. […]

Mama nu ne-a arătat niciodată suferinţele ei, nici cele pe care i le-am pricinuit, doar dragostea.

Mama, deşi nu avea nimic, omenea pe oricine îi trecea pragul, măcar cu o cafea şi un sfat.

Mama n-a mers prea mult la biserică, însă credinţa ei a fost baza pe care şi-a construit întreaga filosofie de viaţă. Mama ne-a educat să nu facem rău altora, ne-a educat să ne respectăm şi să ne cunoaştem valoarea. Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă. […]

Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă

Mama nu avea nici măcar ceas, dar mă ducea la gară, pe jos, atunci când plecam în tabără, 11 kilometri până la Călăraşi. Îmi punea în bagaj ouă din gospodăria noastră, castraveţi şi orice mai găsea – ca să fiu om între oameni. Apoi, după ce mă urca în tren, mergea înapoi, pe jos, 11 kilometri de la Călăraşi în satul nostru…”, l-am auzit, duminică, pe unchiul meu, pronunţând discursul funebru.

Mamaia era o femeie severă, un Moromete feminin, care ştia că excesul de afecţiune se poate transforma repede în răsfăţ incontrolabil, şi mai apoi în ingratitudine. Ea ştia să iubească fără paradă, şi să îşi reprime sentimentele pentru un scop mai mare: integritatea, demnitatea şi bunăstarea de mai târziu a copilului, fie el fiu, fiică sau nepot.

Acele ei nu faceau tatoo sub piele, dar exemplul ei de bunătate şi de iubire este cel mai durabil tatuaj în sufletul celor pe care i-a atins.

De fiecare dată când cineva apropiat ne părăseşte, o parte din ceea ce a însemnat dispare, însă o parte din el continuă să trăiască, prin noi.

Mamaia, omul care n-a avut nimic în afară de iubire, e pentru mine mai scumpă decât toate Cuminţeniile Pământului.

Dragoş Bucur are de ce să fie jovial în aceste zile. Două dintre filmele în care joacă – “Două Lozuri” (pe care l-a şi produs, un omagiu adus lui Caragiale şi Daciei părinţilor noştri), respectiv “Câini” – sunt în topul preferinţelor românilor, fiind ambele succese fulminante la publicul autohton, abonat tradiţional din varii motive (penuria de producţii locale, marketingul agresiv) la blockbuster-ele americane.

Aşa că, atunci când ne invită în rulota lui neîncălzită (“Au uitat să bage băieţii căldură. Nu-i nimic. Vă dau o cafea, un ceai?”), într-o pauză de filmare, Dragoş e aproape exultant, dar afabil şi ne-epatant.

“Pentru noi, este de domeniul SF-ului. E ca și cum ai zice că Iliescu ajunge președintele Americii. E aproape incredibil! Sau că Obama devine prim-ministrul României. Nu te gândești că se poate așa ceva. Și totuși, s-a putut. Iar faptul că filmele acestea două (Câini şi Două Lozuri, n.r.) au avut public… În plus, încă un film românesc, Selfie 69, a depășit înainte recordul acesta, cu peste 20.000 de spectatori. Dar ca, în trei săptămâni, trei filme românești să facă atâta public e așa, o bucurie imensă pentru mine – și cred că poate fi un moment în care publicul spune: «Da, măi, nu mai fug când văd la cinema film românesc».

Sunt două genuri care, din păcate, sunt foarte puțin întâlnite în cinema-ul românesc. Şi faptul că amândouă au reușit să facă, din câte am înțeles, Câini – 25.000 de spectatori, iar Două Lozuri, doar în primul week-end – 27.000… este realmente o performanţă.”

Trei filme românești să facă atâta public, în numai trei săptămâni, e o bucurie imensă! Cred că poate fi un moment în care publicul spune: “Da, măi, nu mai fug când văd la cinema «film românesc»”

“Istorie” este un termen care s-ar potrivi mai bine performanţelor pe care le evocă Dragoş. După ani de zile în care a cucerit numeroase premii peste hotare, graţie eforturilor unor Porumboiu, Mungiu, Puiu, Sitaru sau Jude, şi ale unei pleiade de actori talentaţi, filmul românesc începe să câştige bătălia acolo unde, pentru cei implicaţi, contează cel mai mult: în inimile conaţionalilor lor.

Dragoş Bucur: "Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic"

Dragoş Bucur: „Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic” Foto: Marius Donici

Ceea ce frapează la tura victorioasă făcută de Câini şi de Două Lozuri în sălile de cinema româneşti e faptul că, aproape contraintuitiv, filmele gravitează în jurul aceloraşi probleme. Personajele din ambele producţii, îi facem observaţia lui Dragoş, vor să iasă din matricea românească şi – cu o excepţie notabilă în Câini – eşuează.

“Cred că e mai scurt să vorbești despre asemănări, decât despre diferențe. Diferențele sunt atât de multe, încât e complicat. În primul rând, n-aș spune «rețeta», dar procesul prin care filmele acestea au ajuns la lumină, la public, sunt total diferite. Câini este un film la care, din câte știu eu, Bogdan Mirică muncește de patru sau de cinci ani, a scris probabil cinci draft-uri de scenariu, dacă nu mă înșel, îl «roade» proiectul acesta de mulți ani. Este un film care a primit sprijin de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei, n.r), este un film care are co-producători străini, este un film serios, care tratează o problemă într-o cheie foarte serioasă, este un film cu un buget decent – nu știu exact cât are, dar bănuiesc că are peste 500.000 euro, e o sumă spusă fără să am cunoștință. De asemenea, genul, în sine – thriller este o chestiune care nu prea se face în România. Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller care a ieșit pe ecranele româneşti, nu știu ce să zic. Nu-mi amintesc.

La polul opus, Două Lozuri este o comedie, făcută de o școală de actorie – şi asta neacreditată -, actoriedefilm.ro, proiectul meu, al lui Papi (Alexandru Papadopol, n.r.) și al lui [Dorian] Boguță. [Regizorul] Paul [Negoescu] a intrat așa, cu capul înainte în chestiunea aceasta. Din câte am aflat, la trei zile după ce am început filmările, a vrut să se retragă, s-a panicat. Filmul este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea». Co-producătorii au intrat cu servicii, neplătiți, urmând ca la final să ia ceva, dacă filmul face profit. Aproape toată echipa a venit: fie, majoritatea neplătită, fie plătită cu 20-30% din cât ar fi trebuit să ia. Două Lozuri nu își propune să ridice probleme grave în atenția publicului, își propune doar să facă oamenii să râdă. Pe de altă parte, asemănările sunt că ambele filme sunt făcute cu foarte multă pasiune. Poate pentru public nu este important, dar pentru mine, din interior, este foarte important. Atât Paul, cât și Mirică, în momentul în care au intrat în proiectele acestea, au intrat cu tot sufletul.” Q.E.D.

“Două Lozuri” este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea»

Dacă «mijloacele de producţie» a filmelor în discuţie au fost, cel mai adesea, «româneşti», pentru a folosi un eufemism, etica muncii a venit să compenseze deficienţele logistice. “Libertatea”, ne explică Dragoş, “este cea mai tare chestie atunci când faci un film independent. Presiunea e de cu totul altă natură, decât atunci când finanțările vin dintr-un sistem organizat. OK – nu iese, nu iese! Bineînțeles, asta nu a făcut pe nimeni să fie mai relaxat atunci când muncea. Am muncit câte 14-15 ore în fiecare zi. Eu însumi am întins cabluri, am împins rulote, am cărat generatoare, am întins masa pentru echipă, am negociat cu oamenii pe la cârciumi și prin bloc. Am făcut absolut tot. Și nu e vorba numai de mine, ci și de Paul, și de Doru, și de Papi, și de Ovidiu, și de Ana, de toată lumea. Dar nu «tremurau chiloții» pe mine că «Mamă, dacă nu îmi iese filmul?». Nu mă face să fiu mai relaxat din punctul acesta de vedere, al volumului de muncă și al implicării, ci mă face să fiu mai relaxat în ceea ce privește produsul final.”

În pofida recepţiei extrem de pozitive, au existat şi câţiva nori care au venit să întunece cerul lui Dragoş şi al echipei de la Două Lozuri: “Nu știu dacă ați aflat, dar niște puști s-au apucat să submineze filmul și l-au coborât de la nota 8 și ceva pe IMDB – care era o notă corectă, nimeni nu vorbise cu nimeni să dea o notă mai mică sau mai mare… Ne-au dat cam 400 de oameni nota 1.”

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Motivul? “Nu le place de cineva din film. Nici nu contează. Gluma în sine o gust, pentru că eu sunt campion la glume proaste. Dar dincolo de glumă, m-au atacat personal. Probabil că, dacă eram angajat într-un film, nu mă interesa. Dar e al meu, e filmul meu. Nu pot să închid ochii la chestiunea aceasta. Datoria mea e să fac tot ce pot să repar greșeala asta. Am vorbit cu ei până la urmă, și se pare că «războiul rece» o să ia sfârșit. I-am invitat să vadă filmul, și dacă nu le place, le plătesc eu biletul. Asta pentru că nu îl văzuseră. Le-am propus, deci, să vadă filmul și, dacă după ce îl văd vor în continuare să dea nota 1, dau și eu, live pe Facebook. Dacă le place, plătesc biletul şi îmi aduc filmul la nota pe care o merită. Sile e un parior! (râde)”

Aluzia la Sile, personajul carismatic din Două Lozuri, nu e întâmplătoare, iar în discuţia cu Bucur poţi observa, dacă ai un ochi fin, atât crâmpeie din sans souci-ul seducător al lui Sile, cât şi din gravitas-ul lui Roman, protagonistul din Câini.

“În cele din urmă, fiecare personaj are ceva din actor, sau invers. Pentru că nu ai cum, nu există o dedublare 100%. Totuși, sunt eu – că sunt priviri, că sunt gesturi, că sunt gânduri. În primul rând, personajele acelea gândesc. Or, eu gândesc. Că îmi controlez gândirea și că o conduc pe anumite fire, așa cum îmi cere scenariul sau îmi cere regizorul, aceasta este o altă discuție, dar bineînțeles că sunt similitudini. Nu înseamnă că, dacă joc un criminal, eu visez să omor – dar, dincolo de asta, și un criminal se poate uita pe stradă și poate constata frumusețea unei păsări sau să se amuze la o glumă. Acolo intervin eu, în chestiunile acestea mici, care construiesc, de fapt, «carnea» personajului. La Sile, sunt anumite lucruri în comun: eu sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Chiar cred. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți! Raportat la Roman, am momente în care sunt foarte taciturn, am momente în care orgoliul îmi depășește cu mult rațiunea, chiar destul de des. Am momente în care mă cred invincibil. Am lucruri în comun și cu Sile, și cu Roman.”

Am lucruri în comun cu Sile: sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți!

Tranziţia de la comic la tragic nu poate decât să ne fascineze, fapt pentru care le sugerăm cititorilor cinefili să urmărească ambele filme – cu pauza intermediară de rigoare. E o experienţă care le va ridica, precum nouă, o întrebare firească: e ignoranţa (lui Sile & Co.) preferabilă lucidităţii şi realismului dur (din Câini)?

“Depinde de caz” explică Bucur pentru Matricea Românească. “Uneori, ignoranța e bună, dar eu nu pot să promovez chestia asta, pentru că e împotriva a ceea ce cred eu. Sunt conștient că de multe ori ignoranța te face mai fericit, dar eu n-aș alege niciodată drumul acesta. Prefer să-mi înfrunt demonii.”

Are Roman, din Câini, demonii lui, sau supra-analizăm? “Probabil că, în momentul în care privești povestea din ansamblu, când ai o perspectivă mai bună asupra întregii povești, poți să vorbești despre demoni, despre masculinitatea din film, poziția femeii, tot ce vrei, treburi grele. Din punctul meu de vedere, Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Aceasta este punctul meu de vedere, mic, al actorului care își vede de rolul lui.”

Cu liniştile lui neliniştitoare – dacă oximoronul ne e permis -, de film asiatic, Câini – un thriller despre saga vânzării unui pământ moştenit în Dobrogea, blocate de o comunitate închisă, dominată de pulsiuni primare – are accente oedipiene. E personajul lui Dragoş victima predestinării, sau are el liber arbitru? Crede Bucur, “el are opțiuni tot timpul. Nu e un personaj prins într-o plasă de păianjen din care nu poate să scape. Nu. Numai că nu face alegerile bune. Ce aș fi făcut eu, Dragoș? Habar n-am, pentru că eu știu povestea, mi-e ușor să spun: «Eu aș fi făcut așa!». Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură. Uman, aceasta este cea mai mare greșeală, după mine. Dacă l-am judecat undeva, acolo l-am judecat.”

Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură

Atât Dinel, Sile şi Pompiliu, cât şi Roman, sunt produsele (dar şi, finalmente, victimele) mediului în care trăiesc. Îl întrebăm pe Dragoş cum i-a influenţat devenirea artistică faptul că e român.

“Știu că sună uşor patetic, dar eu sunt foarte mândru că sunt român. Pe de altă parte, mi se întâmplă de foarte multe ori să ies pe stradă și să constat în jurul meu chestiuni despre care lumea spune că sunt «românești» și să îmi fie rușine pentru ele. Dar eu sunt format în România, în școala de teatru românească, de către profesori români, în film am învățat ce am învățat de la regizori români. Că ulterior am ajuns în afară, că am mai învățat lucruri, că mi-am mai deschis ochii în anumite direcții, asta e cu totul altceva, dar eu sunt român. Puteam să plec din țară, dar nu mă văd trăind în altă parte. Mi-ar plăcea să călătoresc – dar să mă mut în America sau în Anglia, n-aș putea! Cel puțin acum, eu spun că n-aș putea. Pe de altă parte, românii în continuare parchează pe trecerile de pietoni lângă școli, în continuare parchează pe locurile rezervate persoanelor cu dizabilități, în continuare dacă văd pe stradă pe unul mai închis la culoare, încep să strige că e țigan și că merită bătut. Eu nu pot să accept lucrurile acestea, deși sunt român… De fapt, aceasta nu treabă românească, e partea negativă în orice societate.”

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Poate un film – pe cât de amuzant, pe atât de satiric – precum “Două Lozuri” să declanşeze o schimbare intimă în noi? “Nu vreau să îi dau o mai mare valoare decât merită filmului, dar dacă ai ochi și minte înțelegi că, dincolo de hăhăiala aia, sunt niște lucruri foarte adevărate în el. Nu îmi dau seama exact ce declanșează schimbările în societate, sau cât e manipulare, așa cum se vorbește în ultimul timp. La urma urmei, orice poate declanșa o schimbare – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Cred că orice poate declanșa o schimbare, dacă societatea a ajuns la un moment în care simte nevoie de schimbare. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă. Ce se întâmplă în ultimii ani vizavi de corupție, de educație, de sănătate… cred că toți pe stradă suntem într-un punct în care, chiar dacă încă n-am zis «stop», urmează să zicem, din multe puncte de vedere. Stop și Reset! Știu că sună foarte din cărți, dar o simți când vorbești cu oamenii. OK, până când? OK, am înţeles, dar gata! De la politicienii pe care îi acceptăm de atâția ani, ne facem că nu-i vedem și spunem că nu se poate. Uite că a început să se poată. Deci da, cred că și un film, la un moment dat, poate fi [un agent al schimbării sociale].”

Orice poate declanșa o schimbare în societate – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă

"În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă..."

„În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă…”

Suntem la două săptămâni distanţă de comemorarea tragediei din Colectiv, poate cel mai dureros catalizator al schimbării în România post-decembristă. Pentru Dragoş, “e nedrept și să vorbești despre Colectiv din perspectiva asta. Au murit oameni acolo. Bănuiesc că, pentru familiile lor, dacă s-ar schimba ceva în societate, ar însemna un lucru. Dar cred că nu e drept să vorbim despre asta – despre moartea unor oameni și schimbarea unei societăți.”

Cred că este prima oară – și sper să nu fie pentru o perioadă scurtă – când avem politicieni care, într-adevăr, vor binele țării. Cred că e singura schimbare la un an de la Colectiv. În rest, nu cred că lucrurile s-au schimbat

E o vreme câinoasă şi, înghesuiţi într-o rulotă primitoare, de pe marginea unui drum precum cel pe care “gaşca nebună” din Două Lozuri pleca la Bucureşti, disecăm cu unul dintre cei mai talentaţi actori ai României starea naţiei. Comedia lui Dragoş Bucur ne-a făcut să râdem şi să medităm, însă thriller-ul în care joacă a făcut şi mai mult: ne-a dat speranţă.

“Da, e o undă de optimism în finalul din Câini. Eu aşa cred, aşa îl percep. E acolo un poliţist care a ajuns în momentul în care nu mai poate. Cred că, după o viață în care a mâncat rahat, vrea să moară bând apă! (râde)

Depinde foarte mult de cum e structura ta interioară, pentru că poți să-l privești ca pe un film foarte pesimist sau ca pe un film optimist. Eu cred că e unul optimist. E ca în poveștile acelea cu oglinda care îți arată sufletul. Eu, când mă uit în oglinda aceea, văd binele.”

“Două Lozuri” şi “Câini” rulează în cinematografele din România. Detalii despre şcoala de actorie a lui Dragoş Bucur pe www.actoriedefilm.ro

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

“Am făcut ce am putut aici, în România. Cred că, dacă aș pleca, aș putea să evoluez mai mult de atât.”

Cel care rosteşte aceste cuvinte resemnate, dar definitorii pentru zeitgeist-ul şi angoasa tinerilor români contemporani, este Iulian Moldovan, 28 de ani, un artist în tehnica mozaicului din Târnăveni, venit în Capitală acum câţiva ani pentru a studia la Universitatea Naţională de Artă.

Pasiunea pentru mozaic i-o datorează chiar alma mater: “Venind în București la facultate, la Universitatea Națională de Artă, şi fiind la secția de Artă Murală, am descoperit tehnica mozaicului. Aveam teme la facultate pe tehnica respectivă și mi-a plăcut. Ulterior, am început documentarea, să văd ce înseamnă mai exact. Am căutat artiști, m-a atras și mai mult căutând, văzând diferite experimente și texturi, culori. Atunci am început să lucrez pe tehnica aceasta, mai mult pe partea laică, iar ulterior și pe partea religioasă”. Şi-a dat licenţa cu un mozaic religios, “Sfântul Ioan Botezătorul”, realizat pentru parohia din oraşul său natal.

Dacă, în străinătate, mozaicul este o tehnică recunoscută, pusă în valoare prin intermediul marilor lucrări publice – a se vedea Parc Güell din Barcelona, mult celebrata creaţie a lui Antonio Gaudi sau Giardino dei Tarocchii, orăşelul de mozaic imaginat de Niki de Saint Phalle în Toscana – în România nu se poate vorbi – încă – despre o şcoală românească a mozaicului. În această materie, reminiscenţele se datorează comunismului – şi Bisericii.

“Încerc să îmi popularizez arta, pentru că ea nu există foarte mult în spaţiul public”, explică Iulian Moldovan. “În perioada comunistă s-au mai realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, cu tematici ale perioadei respective – fabrici, uzine, muncitori. Există câteva exemple prin Ploiești sau Constanța și în București, bineînțeles. Dar, la noi, este foarte puțin cunoscută această tehnică”, spune artistul.

Oamenii consideră mozaicul un mozaic de baie. Încerc să le arăt că este o artă

Practic, dincolo de exploatarea sa ideologică, tradiţia mozaicului românesc există doar în arta religioasă. “Este o tehnică cunoscută mai mult pe zona aceasta. Pe cea laică este foarte puțin cunoscută.”

Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae Foto: arhiva personală

Iar asta face misiunea artistului una extrem de complicată. Într-o Românie bulversată cultural de fantomele trecutului, artistul trebuie nu doar să creeze, trebuie să se şi explice – ceea ce îi demonetizează strădania.

“Chiar am ceva probleme în a explica clienților ce înseamnă, pentru că ei consideră mozaicul un mozaic de baie. Orice le-ai prezenta, primul lucru care le vine în minte este mozaicul de baie. Tocmai asta încerc, prin lucrările mele, să le arăt: că, de fapt, mozaicul este o artă, este ceva mai mult decât atât. Şi că merită să fie apreciată, având în vedere că este foarte multă muncă la realizarea unui mozaic.”

În Occident, mozaicul şi-a câştigat faima pentru că “este o tehnică extrem de impresionantă, iar cu cât este o lucrare de dimensiuni mai ample, cu atât este mai impactantă. Îți transmite o stare aparte pe care pictura nu o să poată niciodată să o transmită. Este adevărat că, în afară, există reprezentanți ai acestei tehnici foarte bine văzuți. De exemplu, arhitectul [Antonio] Gaudi, care a realizat, după cum se știe, în Barcelona, Parcul Güell sau Sagrada Familia. Gaudi a devenit deja mai mult decât un artist. Se folosește imaginea lui pentru a promova orașul Barcelona.”

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm Foto: arhiva personală

Similar, în Italia, Saint Phalle a realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, parcuri și clădiri supranaturale, care te transportă într-o lume a visului. Un alt exemplu notabil vine din SUA, unde Isaiah Zagar “a realizat un cartier întreg, ca un labirint – totul îmbrăcat cu mozaic: interior, exterior. A devenit deja un oraș turistic.” Este vorba despre Magic Gardens din Philadelphia, rodul a 14 ani de muncă susţinută, dar mai ales vizionară.

Încerc să ies în afară tocmai pentru că mozaicul este mai bine văzut acolo și, cu pași mici…

Diferenţa între Occident şi România, spune Moldovan, este reprezentată de climatul artistic şi de oportunităţile de expresie, favorizate de un mediu public, de o comunitate care înţelege să investească în viitorul său.

“Este foarte important să ai lucrări în spații publice, să fie cât mai vizibile. Am încercat un asemenea proiect în Târnăveni. S-au schimbat primarii, ce face unul nu vrea altul, devine o problemă politică. Am încercat să le propun un proiect pe termen lung, în care să facem din orașul Târnăveni un oraș turistic special structurat pe mozaic. Au fost, oarecum, receptivi la început. Apoi au spus: «Da, dar noi suntem primari patru ani, iar apoi plecăm. Trebuie să se vadă ceva concret acum, cât suntem noi». Și s-a amânat proiectul. Nu s-a mers mai departe.”

Proiectul tânărului artist ar fi necesitat un efort colectiv de 10 ani – tehnica mozaicului este notorie pentru cronofagia ei – dar promitea să schimbe complet faţa unui orăşel de 22.000 de suflete, şi să îl transforme într-o atracţie turistică – atât pentru români, cât şi pentru europeni.

“Finanțele, într-un orășel ca Târnăveni, nu există. Am început prin realizarea fațadei Casei de Cultură – una foarte mare – de unul singur. Am lucrat până acum patru luni, și n-am reușit să o termin.”

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucru intens la Casa de Cultură

Dacă ar exista deschidere şi hotărâre din partea autorităţilor, iar bugetele pentru cultură ar fi decente, spune Moldovan, România ar putea derula proiecte care să angreneze resursa creativă atât autohtonă, cât şi internaţională. “Se pot face proiecte în care să inviți artiști din toată lumea – nu vor decât cazare, mâncare și distracție, probabil. Lucrează ca un schimb de experiență și vin cu mare plăcere. Trebuie doar să fii receptiv la chestiunea aceasta și să oferi niște beneficii… eventual, o diplomă la final. Artiştii nu cer foarte mult.”

Este foarte greu să faci o lucrare într-un spaţiu public din România, ca tânăr

Lipsa de oportunităţi pentru tinerele noastre talente revine în discuţie, ca un stigmat istoric şi un avertisment pentru cei care ne conduc destinele: “Este foarte greu să faci o lucrare într-un spațiu public, ca tânăr. Eu mă uit la mine și văd că este foarte greu să intri pe piață cu tehnica asta. Este foarte greu să ajung la primării să le propun un proiect. Mi-a fost foarte greu și în Târnăveni, care este un oraș mic și unde am avut acces prin profesorul cu care am făcut pregătire. În București, necunoscând pe nimeni, n-aș putea să ajung. Cel puțin, nu acum. Pe viitor, sper să pot ajung”.

Problema lui Iulian, ca a atâtor altor tineri din România, este că nu reprezintă un nume, sau o voce care să fie ascultată de către decidenţi. La urma urmei, fără oportunitate, abilitatea nu este nimic.

“Mi-aş dori să am acces la oamenii care iau hotărâri. Bineînțeles, să fac un proiect, să-l propun. Nu neapărat să mi se promită că e aprobat sau nu. Pur și simplu, să am acces să prezint un proiect, în primul rând. Poate e bun, poate nu. Dar măcar să am ocazia asta.”

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte Foto: arhiva personală

Un exemplu concret îl reprezintă “Proiectul 1990”, derulat acum câţiva ani în Piaţa Presei din Bucureşti, în cadrul căruia au fost expuse sculpturi în spaţiul public. “Mi-ar fi plăcut să particip şi eu la proiect, în care să vin cu o sculptură placată cu mozaic. Este greu să ajungi până și în cercul acela. N-aș avea pretenții financiare, le-aș face pentru vizibilitate, pentru promovare…”, mărturiseşte tânărul român care calcă pe urmele lui Gaudi.

În acest sens, pentru a-şi perfecţiona tehnica, Iulian a început să colaboreze cu artişti străini, ceea ce i-a adus deja invitaţia de a realiza o lucrare în cadrul unui proiect internaţional găzduit de Germania. El a fost singurul român – din 150 de artişti din toată lumea – care a compus o creaţie simbolică pentru ţara noastră: “Ordinul Dragonilor”, în tehnica mozaicului. Lucrarea, care împreună cu celelalte opere a creat o imagine de ansamblu, a fost vândută în scop caritabil. Graţie acestui succes, Iulian Moldovan va participa din nou, anul acesta, în Germania la un proiect internaţional de mozaic. “E un început pentru mine și sper să profit de această oportunitate, pentru că este un proiect important.”

Am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?»

Se profilează o plecare – poate definitivă – în străinătate? “Îmi iubesc ţara”, spune Iulian pentru Matricea Românească. “Dar trecând timpul, deşi în particular primesc laude, nu mă simt destul de apreciat în general. Adică, am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?». Cumva, am început să mă demoralizez și să îmi doresc să plec. Nu știu dacă e un lucru bun. Probabil că nu, dar la un moment dat sper să reușesc să mă întorc. Însă, pentru a putea să evoluez, simt că trebuie să plec. Nu știu dacă e cea mai bună decizie sau nu, dar asta simt, în momentul de față.”

În pofida pesimismului său aparent, Iulian îşi păstrează un licăr de speranţă în viitor: “Îmi doresc să revin, îmi doresc să realizez lucrări în spațiul public românesc. Dacă mi s-ar acorda șansa să realizez lucrări, n-aș pleca. Dar tocmai din pricina asta, simt că pot mai mult de atât și nu mi se oferă ocazia. Și atunci, îmi doresc să plec”.

Ordinul Dragonului

Ordinul Dragonului Foto: arhiva personală

Are România potenţialul de a oferi lumii un artist în mozaic de talia lui Gaudi? Răspunsul este unul fără echivoc: “Da! Chiar dacă este foarte greu să ajungi la nivelul lui Gaudi. A devenit un brand și este greu să depășești un brand. Însă, ca artist, ai putea să ajungi la nivelul respectiv. Dacă ești promovat cum trebuie, cred că poți să ajungi acolo”.

Involuntar, tânărul artist din Târnăveni trădează prin fiecare gest pe care îl face deficitul de încredere care le fracturează lui şi colegilor săi de generaţie eforturile, în România. Este drama intelectualului conştient că poate contribui la «matricea românească», dar condamnat să îşi negocieze talentul divin cu realităţile şi zbaterile vieţii de zi cu zi. De cele mai multe ori, “contractul” e scris în termenii cel mai defavorabili, şi poate avea ca rezultat falimentul artistic, uman – sau amândouă. Avem în faţă un individ valoros, dar devenit ezitant pentru că universul său este alcătuit din nisipuri mişcătoare. Presupunerile capătă forma unei scăpări freudiene: “Trebuie lucrat la încredere – cred că trebuie să li se acorde mai multă încredere artiștilor”.

Că românii sunt receptivi la frumos este o axiomă, pe care proiectul lui Iulian de la casa de cultură din Târnăveni a venit să o confirme. Cu o singură excepţie, reacţiile au fost aprobatoare.

“Localnicii au fost foarte receptivi. Am avut o singură persoană, în vârstă, cred că avea peste 80 de ani, care a început să spună: «Da, dar primarului asta îi lipsea?», acuzându-l că încearcă să bage banii în buzunar. Probabil se credea că lucrarea implică foarte mulți bani. A fost o lucrare din partea mea, gratuită. Au fost sponsorizate doar materialele, dar lumea n-a știut lucrul acesta. În schimb, oamenii au fost foarte receptivi, le-a plăcut – nu știau de ce, dar le-a plăcut. Probabil, vizual, cromatic, a fost interesant.”

Până când piaţa mozaicului din România se va cristaliza într-o industrie profesionistă, cererea este izolată şi limitată, explică Iulian, de către costurile relativ prohibitive ale materialelor implicate de această tehnică. Sticla de Murano costă 500 de euro per mp, în timp ce aurul ajunge la 1000 – 1500 de euro per mp. Cel mai ieftin material este ceramica – un metru pătrat valorează doar 40 de lei.

“Din câte observ, oamenii își doresc foarte mult să îşi realizeze un mozaic în casă, de exemplu. În schimb, foarte mulți nu-și permit. Este o tehnică mai scumpă decât pictura, iar publicul nu știe încă ce costuri implică, în primul rând materialele. Sunt costuri destul de mari, astfel că nu îşi permite oricine. În schimb, şi-ar dori”.

Paviment, casă privată

Paviment, casă privată Foto: arhiva personală

Regretabil, ca în atâtea alte instanţe, este faptul că publicul nu este conştient de efortul deosebit pe care o lucrare în mozaic îl presupune, tinzând să minimalizeze realizările artistului, perseverenţa lui.

“La un autoportret, de exemplu, am lucrat o lună, în condițiile în care veneam seara acasă și lucram. Deci, să spunem că în două săptămâni aș putea să fac un portret de dimensiunile 50 cm x 70 cm. La «Decebal» am lucrat vreo două luni, puse cap la cap: 8 ore pe zi, 22 de zile pe lună. Cea mai mare lucrare a rămas cea de la Casa de Cultură, o lucrare destul de impresionantă prin dimensiunile pe care le are. Alte lucrări de impact ar fi «Iguana», în care am încercat să redau naturalețea, să fie cât mai natural realizată. Este supradimensionată, are 3 metri lungime, dar prin textura ei, parcă trăiește. Parcă se uită la tine, parcă iese de acolo din zid.”

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm Foto: arhiva personală

Se poate spune că mozaicul religios a fost cel care i-a creat lui Iulian etica muncii şi educaţia temperanţei: “La secţia de Artă Murală, se studiază atât pe parte laică, cât şi pe parte religioasă. De exemplu, studiam planul bisericii să facem iconografia pe spațiul respectiv. E puțin diferit față de mozaicul laic, în sensul că există anumite reguli, un canon pe care trebuie să-l respecți. Eu eram foarte dezordonat până să vin la facultate și să mă ocup de tehnica mozaicului, iar asta m-a ţinut în frâu și m-a făcut să mă ordonez și să am răbdare. Eram total opus față de acum. A fost o şcoală bună”.

Dacă laşi prea mult din preţ, scazi nivelul artei şi nu mai eşti apreciat ca artist. Eşti văzut ca un muncitor

Dacă, în timpul Renaşterii, creatorii de excepţie se bucurau de protecţia marilor patroni ai artelor, lucrurile stau extrem de diferit astăzi. După inevitabila perioadă de ucenicie, în care a lucrat şi a învăţat alături de mai mulţi artişti mozaicari, Iulian este de cinci ani pe propriile picioare. Subzistenţa ar putea fi cea mai complicată operă pe care trebuie să o realizeze.

“Probabil [pe vremea Renaşterii] nici nu existau atât de mulți artiști ca acum. Azi, existând atât de mulți artiști, fiecare încearcă să-și facă un loc. Artistul coboară ștacheta, pentru că încearcă să trăiască. Ca artist ai nevoie, ca orice om, să trăieşti. Te zbați să faci un ban. Iar dacă lași din preț foarte mult, scazi, cumva, nivelul artei și lumea nu te mai apreciază ca artist, te ia ca orice muncitor de rând, fără să-și dea seama ce ai realizat tu acolo. Sau probabil sunt conștienți, dar încearcă să profite. Există și varianta aceasta.”

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală Foto: arhiva personală

Deşi supravieţuirea este prioritară, tânărul are tăria de a refuza comenzi, atunci când acestea îi subminează independenţa sau îi trimit în derizoriu viziunea artistică. “Sunt unii clienți care-și impun punctul de vedere și, de multe ori, refuz să fac lucrarea, dacă nu sunt mulțumit de ceea ce-și doresc. În schimb, sunt și clienți care-și spun punctul de vedere, în schimb acceptă și părerea ta. Și ajungi la un consens. Atunci iese ceva mai interesant. Dar nu aș putea să accept o lucrare doar de dragul clientului și să mi se impună ce să fac. Nu sunt o mașinărie, nu pot să fac ca într-o fabrică: «Hai, că vin pe bandă rulantă mozaicurile». Iar dacă nu îmi face plăcere, nu pot să realizez ceva. N-o să iasă ca mine și nu aș putea să accept.“

De unde îşi extrage inspiraţia un artist în mozaic? Cel mai adesea, la mijloc este o documentare riguroasă a subiectului tratat.

“Întotdeauna te documentezi, vezi lucrări. Mă uit foarte mult pe Internet, urmăresc artiști, vorbesc cu ei, văd ce fac, ne apreciem reciproc. Prinzi câte ceva. Nu încerci să copiezi pe cineva, ci pur și simplu, văzând anumite lucruri, îți intră în memorie, le reții, iar când încerci să compui ceva, probabil subconștientul te trimite într-o anumită direcție. Încerci să faci ceva unic, original, să nu existe aşa ceva, dar tot te duce cu gândul spre un anumit artist. Foarte mulți, de exemplu, după ce am lucrat la Casa de Cultură mi-au spus: «E ca Gaudi!». E un lucru bun că mă compară!”, râde Iulian Moldovan. Recunoaşte însă că e o comparaţie, pentru moment, exagerată.

Jack Sparrow

Jack Sparrow Foto: arhiva personală

“Nu mă pot compara încă cu Gaudi, dar ei au făcut comparația asta. Dacă discutăm despre «Iguana», de exemplu, nu poți să ne compari. Gaudi n-a făcut iguane sau n-a încercat să redea materialitatea, cât să facă lucrări de ansamblu.”

Preferă mozaicurile tridimensionale, chiar dacă 3D-ul este mai greu de lucrat şi necesită mai multe treceri. Adoră să folosească o varietate de culori, să le îmbine pentru efect maxim.

“Este foarte greu să stăpânești culorile. În momentul în care ai pus roșu, trebuie să-l susţii cu alte culori. Te complici. Este foarte ușor să lucrezi în gri, de exemplu. Totul stă acolo, nu deranjează nimic și e mult mai plăcut. În schimb, când folosești o culoare puternică, deja nu poți să mai pui griuri lângă, pentru că sare în ochi. «Decebal», de pildă, este foarte colorat, am folosit cred că 30 – 50 de culori, sunt foarte multe – cu toate acestea, nu pare. Te uiți la lucrare și spui: «A, e alb-negru, e gri». N-ai zice că e multă culoare, în schimb, sunt foarte multe tonuri. Și tocmai asta îmi place – să «păcălesc» un pic lumea, prin culoare și prin tehnică.”

Eminescu şi marile figuri ale românităţii merită imortalizate în mozaic

Pentru Iulian Moldovan, Matricea Românească înseamnă, în primul rând, trecutul şi istoria noastră. Zone care, judecând după «Decebal», un mozaic impozant al emblematicului rege dac, pe care l-a creat, îl fascinează. În opinia artistului, marile figuri ale identităţii noastre naţionale merită imortalizate în mozaic.

Explică Moldovan: “«Decebal» nu merita, din punct de vedere financiar, când mi s-a propus să-l realizez. În schimb, am acceptat lucrarea tocmai pentru că aș fi vrut să o realizez, să realizez portrete după sculpturi, pentru că sunt foarte impunătoare. Știam că o să iasă ceva de impact, doar că întotdeauna aveam câte ceva de făcut și nu găseam timp pentru lucrul acesta. Dacă tot a venit șansa de a face lucrarea, am zis: «OK, accept. E o oportunitate să arăt cam ce aș putea să fac în tehnica mozaicului și să încerc să o redau să pară ca o sculptură, să iasă de acolo, să pară în relief».”

Decebal

Decebal Foto: colecţie privată

Aşa s-a născut «Decebal», care ar putea fi urmat de o serie ilustră de personalităţi reprezentative pentru spaţiul românesc. Între ei, Eminescu este la loc de cinste.

“Depinde ce anume vede clientul reprezentativ la Eminescu, care imagine îl reprezintă cel mai bine, iar în funcție de asta, aș putea să-l realizez. Sau, dacă mi se oferă libertatea, aș putea să aleg. Cred că atunci ar fi mai aproape și de mine. M-ar reprezenta mai mult lucrarea.”

Arta românească contemporană are reprezentanţi de valoare – printre ei, Iulian Moldovan, un tânăr artist în mozaic din Târnăveni – însă o penurie de oportunităţi combinată cu lipsa interesului pentru marile lucrări publice care le-ar putea angrena creativitatea îi face să se blazeze în proiecte de cele mai multe ori sub demnitatea şi pregătirea lor. Mediul privat, deşi constituie o alternativă, este izolat şi nu oferă – cel puţin până acum – vizibilitate.

“Tot nu reușești să-i faci pe oameni să înțeleagă. «Iguana» este realizată în curtea casei unei cliente – proprietara o apreciază, este foarte mulțumită, dar doar dânsa o vede și atât. Pentru mine, care este avantajul? A fost vorba despre cel financiar și despre o lucrare la portofoliu, pe care o văd foarte puțini oameni pe Internet, probabil. Nu are același impact pe Internet ca în realitate.”

Iulian Moldovan, artist român în mozaic

Iulian Moldovan

Cu o şcoală superioară altor ţări, şi artişti foarte buni care vin să ne repopuleze ecosistemul cultural, România poate privi spre viitor cu o încredere temperată, care se poate transforma în optimism dacă înţelegem să investim în artă fără să mai întrebăm “de ce?”.

Doar prin această investiţie – în primul rând de încredere, şi abia apoi financiară – artişti tineri precum Iulian Moldovan sau omologii lui pictori ori sculptori de la Cluj ori de aiurea pot să i se alăture lui – exemplu facil – Adrian Ghenie în topul celor mai bine cotaţi artişti români în lume.

“E atât de individual și de intim acest drum pe care ți-l faci tu, ca actor, cu tine însuți! Ţi-l dau exemplu pe Samuel L. Jackson, care a făcut teatru 20 de ani, dar a jucat în filme de la 38 de ani. Și nu e singurul, sunt mulți… Nu ai de unde să știi. Dar, într-adevăr, trăim într-o societate în care tot timpul trebuie să faci ceva. Și eu, când nu repet nimic, și cineva mă întreabă: «Ce faci, ce repeți?», şi răspund: «Nimic.», mi se spune: «De ce?». «Pentru că așa trebuie să fie și nu e nici o panică, pentru că trebuie să ai pauza, timpul tău.» Nu trebuie să faci tot timpul ceva, pentru că mai trebuie să şi trăiești ca să poți să vii înapoi cu ceva.”

Nu este un extras dintr-o conferinţă TED, ci o discuţie pe care o port, într-o după-amiază de vară indiană, cu Ioana Anastasia Anton, o actriţă de 31 de ani care poate fi urmărită pe scenele a trei reputate teatre bucureştene: Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie şi Teatrul Bulandra. Cu una dintre producţii – “o piesă despre viaţă şi moarte” – a venit recent şi la Festivalul de Teatru de la Brăila, acolo unde a cules – alături de colegii ei – aplauze furtunoase. În ea, Ioana o interpretează pe Mandy Bloom, “un om simplu, dar care în același timp, în momentul în care intră în contact cu oamenii intelectuali care au trăit niște experiențe, le punctează nişte adevăruri. Ea are inteligența naturală, poate să-și impună punctul de vedere în fața unor oameni care sunt mult mai culți decât ea, care au mai multă educație, ceea ce o face să fie un om foarte liber ca să îşi poată spune părerile.”

“Când am început să lucrăm la rol și la personaj”, îmi povesteşte Ioana, “ne tot gândeam: «Cum e fata asta? Se zice despre ea că e tânără, că e sexy, că Richard s-a combinat cu ea numai pentru o aventură. În timp, am ajuns să credem despre personaj că este puternic, în primul rând pentru faptul că ea îl iubește pe acest bărbat fără nici un dubiu. Nu s-a uitat niciodată la el pentru bani sau pentru poziția lui socială. Dificultatea pe care am întâlnit-o în repetiții a fost să cred și eu în poziția ei [vizavi de pretinsa insensibilitate a fotoreporterilor de război, n.r.]. Ce e mai important – să ajuți animalele, oamenii sau să fii, pur și simplu, cel care observă și cel care transmite mai departe informația? Eu, Ioana, nu aș putea să spun ce e bine și ce e rău în toată dualitatea aceasta, pentru că eu cred foarte mult că acești fotoreporteri și reporteri de război, și nu numai, își fac meseria. E o graniță foarte greu de trecut și nu cred că e nimeni în măsură să judece dacă fac sau nu bine.”

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film FOTO: Marius Donici

Ca jurnaliştii, actorii sunt nişte transmiţători – cu totul speciali – ai adevărului. Ioana îmi aprobă observaţia: “Până una alta, în teatru asta caut, sau asta încercăm mulţi dintre noi să căutăm, adevărul. Pentru că altfel nu avem cum să ajungem la voi decât prin adevăr. Cred că sunt puține momente de adevăr curat, dar asta încerc eu să fructific prin chimia care se creează cu spectatorii.”

Cultura este un univers pe care încerc să-l descopăr, de care sunt conștientă că nu o să-l descopăr niciodată până la capăt, dar care mă motivează să încerc să evoluez, să aflu lucruri. Prin cultură îmi definesc atât felul meu de a fi, cât și gustul. Cultura îți oferă și libertate, într-o direcție pe care o simți a ta

E teatrul o chestiune de viaţă şi de moarte, sau chiar mai mult, parafrazându-l pe Bill Shankly? “De vreo doi ani, încep să mă gândesc la teatru ca la o meserie, adică îmi dau seama că sunt în cadrul acestei meserii, că fac parte din această breaslă cu foarte multe departamente și că am ajuns în punctul în care spun: «Asta e profesia mea». Eu cred că există viață și după teatru. În același timp, e păcat, apropo de cultură, să nu forezi și să nu cauți – pentru că îți faci ție un deserviciu, nu neapărat ca artist, ci în orice domeniu. Cultura hrănește spiritul.”

Sunt curios cum se simte un actor într-o lume dominată – şi condusă – de corporatişti. Întrebarea e primită cu jovialitate: “Oamenii spun că e o demență, că e o nebunie. Cum poți să ai atâta libertate? Cum poți să-ți controlezi emoțiile? Dar eu nu mai percep lucrul ăsta aşa. Deja este ceva palpabil. Ceea ce admir la mine, ca şi la ceilalţi colegi ai mei, este că am reușit, cumva, să mă axez pe ceva ce iubesc să fac. Mai departe, ce o să fac, peste un an, peste doi, peste zece, nu știu. Poate o să îmi placă, peste zece ani, să lucrez în tâmplărie!”

Ipotetica reconversie profesională a Ioanei, deşi improbabilă, aduce în discuţie alt subiect. Este sau nu este teatrul o formă desuetă? Din interior, “Mandy” are o optică particulară.

Teatrul poate ajunge să fie desuet, dacă nu este de calitate. Şansa unui spectacol de a fi de calitate porneşte, în opinia mea, de la text, de la piesă

“Sunt convinsă că sunt oameni cărora nu le place să meargă la teatru și nu vibrează absolut deloc cu el. E dreptul fiecăruia să fie cum vrea și să guste ce îi place. Cred că da, la un moment dat, teatrul poate să ajungă desuet, în condițiile în care nu e de calitate. Aici iar este o discuție lungă: ce înseamnă teatru de calitate? În primul rând, cred că șansa ca un spectacol de teatru să fie de calitate pornește de la text, de la piesă. Acesta este principalul lucru care îl face pe un spectator să vadă o piesă de teatru. Se crede că oamenii vin să vadă actorii, vin să vadă regia, decorul. Nu. Primul lucru care ajunge la spectator este textul. Povestea este atât de interesantă și vrei să afli ce se întâmplă, încât rămâi cu ea și după.”

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

O întreb pe Ioana ce ar fi viaţa, fără teatru? “O să încerc să îți răspund din perspectiva unui spectator. Eu, dacă n-aș merge să văd teatru, dacă n-aș consuma teatru, as fi un om foarte trist. Îmi place să merg la teatru, îmi place să văd actori pe scenă, să văd concepții regizorale, scenografii. Mă îmbogățesc foarte mult. Cred că teatrul este vital pentru oameni. Inclusiv eu, ca spectator, încerc să mă detașez și să pot, preț de câteva ore, să mă uit la o poveste, să fiu acolo cu povestea, cu oamenii de pe scenă. Nici nu îi mai privești ca pe niște actori, pentru că totul este atât de real. Cred că această experienţă este absolut necesară pentru toți oamenii.”

Dacă Brăila este un etalon (şi a demonstrat-o pe deplin), românii din provincie sunt avizi – ca în “vremurile bune” pentru artă, dar proaste pentru neam din prima jumătate a secolului al XIX-lea – după teatru. Pentru Ioana, contactul cu sălile şi cu spectatorii din afara Bucureştiului a fost impresionant. “Am avut șansa să joc de câteva ori în provincie în festivaluri. Sunt trupe extraordinar de bune în multe orașe din țară. Când joci în provincie este, într-adevăr, o altă vibraţie. Poate pentru că peisajul cultural de acolo nu e atât de divers și atunci când vine un spectacol, el este apreciat și oamenii sunt dornici să participe la eveniment, alături de tine.

Una dintre cele mai puternice experiențe pe care le-am avut în ce priveşte contactul direct cu publicul a fost la Ideo Ideis, festivalul pentru «copii» (actorii din noua generaţie, n.r.). Am jucat Cum am învăţat să conduc – şi te iubeau din momentul în care urcai pe scenă, până în cel în care o părăseai. Nu știai ce să faci cu atâta energie pozitivă. Atât de mult a ajutat spectacolul, încât, după aceea când l-am jucat și la noi la sediu, la Sala Nouă de la Comedie, aveam altă senzație, pentru că avusesem experiența cu publicul de acolo.”

Noi, ca artiști, suntem sau nu suntem formatori de opinie? Eu nu mi-am răspuns încă la întrebarea aceasta, încă sunt în căutări. Sunt multe momente în care merg și joc pentru mine. Știi că e mereu întrebarea: „Pentru cine jucați, pentru voi sau pentru public?”. Depinde

Întâmpinând-o pe Ioana la o terasă peste drum de Sala Nouă a Comediei, n-ai zice că e actriţa care, săptămână de săptămână, ridică în picioare şi face să râdă, dar şi să mediteze, sute de oameni. E îmbrăcată tinereşte, fără extravaganţe, şi se confundă în mulţime, ceea ce-i convine de minune, bănuiesc: la urma urmei, un strop de intimitate, după ieşirea de sub lumina reflectoarelor, nu strică. În cursul conversaţiei, tocmai contrastul dintre puterea de a electriza fulgurant masele şi relativul anonimat al artistului mă face curios: ce-şi iau actorii de la public, în afara aplauzelor?

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine”

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine” Foto: cinemarx.ro

“Nu m-am gândit niciodată la asta. Ce e foarte important și ce îmi place mie într-un spectacol sunt momentele acelea puține – fiindcă nu îți ies toate – când reușești să fii foarte prezent. Am câteva spectacole în care vorbesc cu publicul, și acolo am început să descopăr ce înseamnă contactul direct cu sala. În momentul în care ai perdeaua neagră în față, lucrurile nu țin numai de tine, ci și de partener. Când vorbești direct cu publicul, e complicat, fiindcă te simţi în control. Asta te face să te simți foarte bine și puternic, dar în același timp nu ești puternic – poate să vină un cutremur, și aia e! E o trăire ce te ajută să fii prezent, şi care te aduce cu picioarele pe pământ.”

Ioana Anastasia Anton poate fi urmărită în stagiunea 2016-2017 în:

„Kepler-438b” (regia Bobi Pricop) şi „Când timpul nu se mișcă” (regia Vladimir Anton) – Teatrul Odeon

„Ivanov” (regia Andrei Şerban) şi „Rața sălbatică” (regia Peter Kerek) – Teatrul Bulandra

„Tartuffe” (regia László Bocsárdi), „Cum am învățat să conduc” (regia Eugen Gyemant) și „Emancipare” (regia Radu Iacoban) – Teatrul de Comedie

“30 +” (regia Alexandru Bogdan) – Godot Cafe-Teatru

Prolog: o mărturisire. Am intrat la “Două Lozuri”, cea mai nouă comedie românească avându-i ca protagonişti pe Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol fără aşteptări exagerate – ba chiar, aşteptându-mă la un “Las Fierbinţi” translatat pe marele ecran. Sigur că filmul a provocat o rumoare respectabilă pe Internet, însă ca jurnalist nu poţi avea încredere într-un evaluator atât de volatil precum blogosfera. În cazul de faţă, doar văzând vei crede, şi nu credendo vides.

“Două Lozuri” (regia Paul Negoescu), ce are meritul imens de a-l readuce pe agenda publică pe Caragiale, pleacă de la nuvela acestuia – vă amintiţi, desigur, celebra lectură şcolară “Două loturi” – şi o transpune în contemporaneitate. Numai că aici nu avem un singur Lefter Popescu, ci trei – pe numele lor Sile (Pariorul Macho), Dinel (Amantul Soţul Părăsit) şi Pompiliu (Dacopatul cu Teoria Conspiraţiei), condamnaţi tustrei la o viaţă fără perspective într-un orăşel de provincie (Alexandria, pentru cunoscători), a cărui realitate e la fel de dureroasă ca meciul Chiajna – Petrolul la care se uită Sile în cârciuma obştească.

Intriga e cât se poate de simplă: după ce soţia lui Dinel, Gina, expatriată în Italia, îi cere insistent câteva mii de euro, acesta recurge – reluctant, în disperare de cauză – la «schema românească de îmbogăţire rapidă»: joacă, la comun cu băieţii, un bilet la 6/49.

“Cum îţi explici că ăia care câştigă la 6/49, câştigă doar de Paşte sau de Crăciun?”

“Cum îţi explici că ăia care câştigă la 6/49, câştigă doar de Paşte sau de Crăciun?”

Evident că biletul iese câştigător şi – la fel de evident – este pierdut de către Dinel, victima unui jaf în scara blocului. De aici rezultă un întreg carambol care produce situaţii – dar mai ales discuţii à la Reservoir Dogs – dintre cele mai amuzante.

“Păi şi, îi găsim pe hoţi?” e întrebarea în jurul căreia gravitează “Două Lozuri” – o întrebare la care nu s-a răspuns în 30 de ani de democraţie românească, dar se răspunde în 86 de minute de film

“Două Lozuri” e una dintre cele mai bune comedii româneşti ale ultimilor ani pentru că e autentică şi nu-ţi dă nici un moment impresia că forţează: filmul jonglează magistral cu psihozele comune (Iohannis a fost pus de servicii, Nikola Tesla era român şi se numea Nicolae Teslea), cu problemele româneşti în care ne regăsim cu toţii (o viaţă claustrantă, fără orizont), dar şi cu tipologiile pe care le întâlnim în cotidian: ratatul din colţul blocului, bătrânii ursuzi care aşteaptă omul de la cablu, tinerii care taie frunze la câini, amatori de prăjiturele şi de “cuiuţe”, fetele care scot un ban cinstit din cea mai veche meserie din lume, vrăjitoarele care nu «văd» nici măcar scorul la un amărât de Liverpool – United, (dar dau bon fiscal).

“Dacă Decebal ar fi avut dubii în 101-102, ar mai fi avut el basorelief pe Columnă?”

“Dacă Decebal ar fi avut dubii în 101-102, ar mai fi avut el basorelief pe Columnă?” Foto: ceaucinema.ro

Două Lozuri” e matricea românească prin excelenţă, şi avem dubii că va exista român care, ieşind de la el, să nu fi râs după ce s-a regăsit fie în personaje, fie într-una dintre situaţiile evocate aici.

Morala filmului e dătătoare de speranţe: fie dracul Dacia cât de neagră, românii tot vor găsi o metodă să o facă albă. C-aşa-i românul!

O Dacie neagră (sau albă) într-o ţară cu mult gri

O Dacie neagră (sau albă) într-o ţară cu mult gri Foto: Facebook „Două lozuri”

Nota Matricea Românească: [usr 4]

“Două Lozuri” rulează în cinematografe din 7 octombrie.

La fel ca Moromete, simbolul căruia i-a dat suflu vital, Victor Rebengiuc nu se ascunde după cuvinte. “Uitaţi ce cred eu… Fiecare om are un talent în el și talentul acela își cere dreptul la viață, orice ar fi. El nu poate fi trecut cu vederea. El te duce pe drumul acesta, către posibilitatea de a-l afirma. Când auzi unele doamne: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…», reacţia este «Dacă aveai talent, te făceai actriță!». Nu există! Dar n-a avut talent, n-a lăsat-o tata…”

La 83 de ani (şi 60 de actorie, pe care îi împlineşte anul acesta) Victor Rebengiuc este impecabil: vorbirea este cursivă, memoria ireproşabilă, umorul i-a rămas tăios, dar măsurat şi fin.

Îl întreb pentru început ce mai face Ilie Moromete, personajul pentru care este cel mai cunoscut, după 30 de ani de la turnarea peliculei în regia lui Stere Gulea. “După 30 de ani, Ilie Moromete e ca ursul care, când hibernează, îşi suge hrana din unghii. Stă, se odihnește, ce să facă? Asistă și el la spectacolul acesta al lumii, la ce se întâmplă în lumea artistică, în lumea poetică, în lumea politică, și se uită. Trage concluzii. Așteaptă să vadă ce se întâmplă.” E o cuminţenie (a pământului) infailibilă, tipic moromeţiană.

Coincidenţă sau nu, 2016 pare a fi un an bun pentru Moromeţii, la trei decenii de la realizarea uneia dintre cele mai emblematice producţii pentru cinematografia românească. Fondurile pentru seria a doua au fost alocate, însă rămâne de văzut dacă “timpul mai are răbdare” cu Victor Rebengiuc, aspect pe care însuşi venerabilul actor îl admite, cu un realism admirabil: “Eu nu știu dacă o să mai apuc, dacă o să mai pot aștepta atâta vreme [cât se găsesc fonduri suplimentare pentru producţie, n.r.]. Lucrurile sunt la limită, în ce mă privește. Să vedem cum ne-o fi norocul.”

La prima strigare, norocul (sau, destinul) a fost de partea lui Victor Rebengiuc, spre incredulitatea acestuia, orăşean get-beget.  “Eu sunt născut la oraș, în București. N-am avut rude la țară. Dacă am avut, nu am știut de ele și nu știu nici acum. Am fost surprins de propunere. Inițial, Stere Gulea a vrut să mă distribuie într-un alt rol, în Dumitru al lui Nae, și îl vedea în Moromete pe Gheorghe Dinică. Dinică a refuzat, pentru că avea o altă propunere de la [Andrei] Blaier, și îi convenea mai mult rolul pe care i-l oferea acesta. Aşa că Stere Gulea s-a gândit să mă distribuie pe mine. Eu citisem cartea de când a apărut, pentru că Marin Preda era autorul meu preferat. Cel mai preferat! (sic!) Am mai avut autori preferați, români, dar pe Preda îl iubeam cel mai mult. Mi-a plăcut la nebunie cartea, am citit-o de câteva ori. Dar, lucru ciudat, niciodată nu m-am gândit că Moromete ar putea fi un personaj pe care eu l-aș putea interpreta. Era într-o altă lume decât a mea, era lumea satului, un țăran care avea alte preocupări. Părea neverosimil.”

Le mai auzi pe unele: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…» Nu există! Dacă aveai talent, te făceai actriță!

Dacă este adevărat că ne întâlnim cu soarta tocmai pe drumul pe care îl apucăm pentru a o evita, actorul a confirmat-o, atunci când a părăsit iniţial filmările la “Moromeţii”, copleşit de îndoieli şi de sarcina de a filma un rol ce părea o impostură pentru un citadin.

“Când am citit «Cei Trei Muschetari», voiam să-l joc pe D‘Artagnan, era clar. Dar Moromete nu mi-a făcut nici o impresie. […] Am fost atât de sceptic, încât am și plecat de la filmare. Am făcut niște probe, ca să vedem cum arăt îmbrăcat ca țăran, dacă pot fi credibil. Gulea a zis: «Da, dom’ne, rămâne așa, joci tu». Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și am zis: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin. Se întâmpla în locul în care am filmat. S-a filmat într-o comună care se numește Talpa Oglinzi, e în județul Teleorman, la 80 kilometri distanță de București și tot atâta distanță de Alexandria. Am plecat acasă, iar Stere mi-a telefonat de câteva ori și i-am zis: «Nu pot să fac, mi-e frică, nu cunosc, nu știu cum e lumea asta».”

Intervenţia providenţială i-a fost “însărcinată” unei actriţe cu joc divin, regretata Leopoldina Bălănuţă, alături de care Rebengiuc făcuse un rol antologic în “Doi pe-un balansoar”. La insistenţele (şi încurajările) acesteia, un Rebengiuc refractar a revenit la filmări încrezător că se poate achita de misiune. “Până la urmă, n-a fost aşa greu să fiu țăran. Imediat am umblat în picioarele goale prin bătătură, am luat cu furca fânul și l-am urcat în coșar. N-a fost greu, n-a fost un lucru extraordinar de făcut, m-am adaptat repede. Stând acolo, atâta timp în sat, eram la fel ca ei – îmbrăcaţi în costumele de filmare, nu ne deosebeam cu nimic față de cei din localitate. Și toți ne credeau de-ai lor, când ne întâlneam pe stradă: «Să trăiți, să trăiți!». Am fost atât de adoptați de acea comună, încât strada pe care sunt casele în care am filmat – casa lui Bălosu‘ și casa lui Moromete, care sunt alăturate – se numește acum strada Moromeții. Toate ezitările mele, toate îndoielile mele în legătură cu faptul că aș putea să fac rolul acesta s-au spulberat din momentul în care am început să lucrăm, pentru că distribuția a fost foarte bună, colegii mei care au jucat în film erau toți foarte buni și foarte bine fixați pe rolurile lor. Totul a mers bine.”

Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și i-am zis lui Gulea: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin

Chiar şi aşa, au existat şi «sughiţuri», dintre care unul – ilar azi – ameninţa să compromită naraţiunea fiindcă – vorba unui clişeu şcolar – o lipsea de axis mundi: “N-aveam salcâm acolo, în curtea aia! Trebuia totuși să existe un salcâm – și salcâmul a fost adus cu elicopterul de nu știu unde, l-au dezrădăcinat de acolo și l-au pus în curtea lui Moromete.”

Întrebat de ce “a prins” atât de bine Moromete la români, Rebengiuc dă din cap ca “ţăranul definitiv”, aşa cum îi place să-l numească, pe care l-a portretizat. “Nu pot să apreciez dacă Moromete este cel mai bun rol al meu. Dar este cel mai popular. Filmul, la fel. Pe oriunde merg în țară, lumea mă strigă: «Moromete, să trăiești!». Toți șoferii de taxi îmi spun: «Băi Moromete!».  Numai Moromete sunt la taxiuri!”, râde Rebengiuc, pe sub mustaţa care a făcut istorie.

Şi totuşi, de ce ne fascinează Ilie Moromete? Poate pentru că este arhetipul purtătorului de suflet românesc, de la care ne revendicăm fiecare dintre noi? Omul care i-a dat viaţă crede că geniul lui Marin Preda are o contribuţie covârşitoare la acest magnetism.

“Multă lume a citit cartea – nu poți să o lași din mână. Țin minte că nu puteai lăsa cartea din mână, dacă te apucai să o citești. Este atât de bine scrisă și te cucerește atât de mult… Şi cred că filmul a fost foarte consecvent față de carte, nu a falsificat nimic. Evident că nu e toată cartea în film – nici nu putea să fie, că dura filmul 17 ore! Dar tot ce s-a selecționat din carte este adevărat, este literă cu literă din carte. Nu sunt invenții, așa cum fac unii regizori, interpretări ale filmelor, ale scenariilor, ale romanelor pe care le ecranizează. Nu. Noi am fost cinstiți, am respectat litera cărții și am filmat cum scria în carte. Oamenii au îndrăgit cartea și poate unii au fost curioși să vadă filmul. Și filmul, fiind atât de fidel cărții, le-a plăcut.”

Există şi explicaţii mai practice pentru legătura românilor cu Moromete, pe care Victor Rebengiuc le dezbate cu umor: “Cartea «Moromeţii» este în programa școlară. Aşa că orice elev a zis: «Decât să citesc cartea, mai bine mă duc să văd filmul!». Și au văzut filmul, le-a plăcut… Nu știu dacă acesta le-a trezit dorința de a citi și cartea – ar fi fost bine să se întâmple asta, pentru că ar fi fost și mai satisfăcuți decât atunci când au văzut filmul.”

Nu mă gândeam în perioada aceea că Moromete mă va face celebru. Chiar aveam o frică imensă de cât de țăran o să fiu eu, cum o să mă înjure toţi: «Bă, ce l-ai pus pe ăla care e orășean, să joace țăran?». Aveam îndoieli, parcă mai mult decât în alte dăți. Până la urmă, lucrurile au ieșit bine și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta

Terminat în 1986, “Moromeţii” a primit botezul marelui ecran abia în 1988. Motivul, spune protagonistul, au fost luptele seculare (care au durat doi ani) cu cenzura comunistă.

“Una dintre probleme a fost: «Dom’ne, nu apare în film cât de răi au fost legionarii! Că ăia au omorât». E adevărat, au fost răi legionarii, dar filmul nu trata problema legionarilor. Era Victor al lui Bălosu‘ simpatizant cu legionarii, făcea antrenament cu ei, îi culca pe burtă, îi punea drepți în Poiana lui Iocan. Dar asta era o pată de culoare, acolo. Nu era aceasta tema filmului, nu trebuia să prezentăm noi tema legionarismului și cât rău a făcut el. Ei erau oricum prezentați într-o notă ironică în film, nu era o chestiune serioasă”, povesteşte Rebengiuc pentru Matricea Românească.

Însă pretenţiile cenzorilor comunişti nu s-au oprit – cum altfel – la chestiuni ideologice, ci au frizat ridicolul.

“Pe urmă, a fost o altă problemă: «De ce dorm ţăranii pe prispă, tovarăși? Păi cum, ce-o să zică lumea când vede românul nostru că doarme pe prispă?». «Dom’ne, așa dorm țăranii pe prispă, asta era treaba, așa dormeau ei». Noi, în film, dormeam pe prispă, dar întindeam cearșaful, aveam pernă, așternuturi curate, albe. Ei, de unde dracu‘? Țăranul avea un țol întins pe jos și dormea pe prispă acolo, că în casă murea de cald, nu putea să stea.

Moromete, dezbătând politică în Poiana lui Iocan

Moromete, dezbătând politică în Poiana lui Iocan

Se mai mirau comuniştii că de ce umblă ţăranii desculți? «Cum, se poate să umble desculți?». Unul dintre marii romancieri ai țării, Zaharia Stancu, a scris un roman, «Desculț», că așa umblau țăranii. Nu că România n-avea ghete de încălțat, dar țăranii n-aveau bani să-și cumpere ghete. Şi dacă aveau o pereche de ghete, o păstrau pentru ocazii speciale, nu la mers prin bătătură, nu la mers pe câmp la semănat, la arat, la secerat.”

Cu activiştii de Partid nu am încercat băţul. Aceia nu erau copiii mei. Moromete își bate copiii pentru că e tatăl lor. Pe alții nu i-ar bate

Deşi l-a transformat în idolul şoferilor de taxi şi, prin extrapolare, al unei întregi generaţii, Victor Rebengiuc nu crede, paradoxal, că rolul “Moromete” i-a schimbat radical cariera. “N-aş spune. Ar însemna să joc numai țărani, în continuare. Dar nu s-a întâmplat aşa. Am mai jucat doi țărani, dintre care unul în «Câinele japonez», cu care am fost și am făcut multe premiere în țară, urmate de Q & A-uri. M-a exasperat că toată lumea spunea: «Dom’ne, asta este partea a doua de la Moromeții, nu? Moromete II». «Nu e, domnule, unde vezi dumneata Moromete? Țăranul acela din «Câinele japonez» are alte probleme. E îmbrăcat și el tot ca un țăran – cam în aceeași epocă se petrec acțiunile – cu o cămașă, un pantalon pe el. Pare țăran și tu zici că e Moromete, dacă l-ai văzut îmbrăcat așa…».

Eu prefer roluri bune, fie că sunt de comedie, fie că sunt dramatice. Fie lungi, fie scurte, dar bune. Am avut un rol excelent, scurt, în «Balanța». Era foarte bun, aveam material, aveam ce juca. Film de Pintilie, dacă vă aduceţi aminte: «Ăl’ mai prost din lume e americanul!»

Cu filmul, Victor Rebengiuc are o relaţie de tip dragoste – ură. Mărturiseşte că, nu de puţine ori, nu urmăreşte producţiile în care joacă, dintr-o insatisfacţie comună în profesia lui. “Cu timpul, nu mă mai uit la mine. Doar joc. […] Atunci când am făcut film prima oară și când m-am văzut și auzit prima oară pe ecran, nu m-am recunoscut, nu eram eu acela, vocea nu era a mea. Am avut o surpriză îngrozitoare. Nu puteam să mă văd, mă detestam, a fost ceva îngrozitor.”

Lucrurile se schimbă radical când vine vorba despre prima dragoste: “În teatru, rolul meu preferat este Tatăl, dintr-o piesă care se numește «Șase personaje în căutarea unui autor», de Pirandello. Un rol extraordinar, ca şi piesa. Acela e rolul care mi-a plăcut cel mai mult și l-am jucat cu cea mai mare bucurie.”

Cum să n-aibă valoare filmele americane? Au valoare – au bani!

O viaţă de om petrecută pe scenă, în care le-a văzut pe toate, îl face pe marele actor să aibă o francheţe care nu le-ar strica şi celor care au preluat, de la el, rolul principal. La întrebarea “Quo vadis?”, Rebengiuc răspunde tranşant: “Dumnezeu știe. În momentul de față, este o nebunie cu excesul acesta de actori. Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Scoatem niște oameni cu o diplomă. Diploma nu înseamnă nimic. O școală particulară nu vrea să respingă un student care se prezintă la admitere pentru că nu are talent, dacă el vrea să plătească. Îi ia banii. Colegii mei care sunt profesori spun: «Sunt unii proști, nu ai ce să faci cu ei». Nu poți să-i dai afară, pentru că rectorul spune: «Lasă-l, dom’ne, aici, că dă bani». Sunt enorm de mulți. În fiecare an, ies cel puțin 200 de absolvenți pe toată țara, dacă nu chiar mai mult. Ce faci cu ei? Unde îi pui? Teatrele sunt atâtea câte sunt. Posturile în teatre sunt blocate, că așa e legea, doar ce se eliberează prin pensionare sau deces – doar acolo mai poți să angajezi actori tineri.

Toate teatrele au nevoie de actori tineri, talentați. Nu toți aceștia, care au absolvit institutele acestea private, sau chiar și UNATC. Au numai diplomă, dar talent n-au, pentru că școala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău. Nu are cum să bage talent în tine, pentru că ori ai talent, ori n-ai. Una din două. N-ai talent, îți cauți altă meserie. Deocamdată, asta este. Trebuie interzis, într-un fel. Unde îi tot scoți pe aceștia, actori peste actori? Unde se duc oamenii aceștia? Trebuie să existe o limită.”

Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Şcoala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău

Declamaţia – fascinantă – se opreşte, pentru moment. Actorul îşi trage răsuflarea şi oferă explicaţia dezastrului:

“Nenorocirea este că învățământul vocațional, artistic, a aderat la sistemul Bologna, care este de tip universitar, și nu se potrivește deloc una cu alta. Nici nu avea cum. Aici, profesorul trebuie să lucreze cu studentul de dimineață până seara, individual. Pe student lucrează. Pe el îl învaţă cum să ţină pensula în mână şi cum să picteze pe pânză! Pe actor îl învaţă cum să îşi privească partenerul, cum şi cât să-i răspundă!

Teatre mai multe nimeni nu se gândește să construiască. E nevoie de teatre în București. Se joacă pe la Godot sau nu mai știu pe unde joacă copiii aceștia. Au mai făcut teatre de artă, teatre prin apartamente. Am fost și eu într-un apartament, unde m-a chemat un vecin: «Am și eu un teatru, fac aici…». M-am dus și am spus acolo ceva. Vecinii de pe palier erau spectatori…”

Episodul, deşi suspectabil că e apocrif, îmi stârneşte hohote de râs.

Ce l-a învăţat Ilie Moromete pe Victor Rebengiuc? Textul! L-a învățat textul. Când treci prin experiențe din acestea, le-ai și uitat. Nu poţi să rămâi cu ele. Eu am jucat enorm de multe roluri. Până la Revoluție, se juca în fiecare zi. Aveam nouă spectacole pe săptămână. Acum, dacă sunt patru spectacole, e mult…

Rebengiuc este totuşi, în conştiinţa românilor mai trecuţi prin viaţă, ceva mai mult decât Ilie Moromete. Este şi omul care, în furtuna lui decembrie 1989, şi-a riscat integritatea fizică dovedind-o pe cea morală. Atunci, la finele unei intervenţii la TVR-ul eliberat, actorul le-a recomandat – într-o scenă de colecţie – comuniştilor deveniţi democraţi să aibă decenţa să se şteargă la gură înainte de a vorbi, făcându-le cadou un sul de hârtie igienică.

“Revoluția, eu am apucat-o la Cluj. Jucam împreună cu nevasta mea, Mariana Mihuț. Repetam acolo și trebuia să avem premiera unei piese pe 21 decembrie. Stăteam la hotelul Partidului, nu știam ce se întâmplă în țară, aveam niște probleme cu gâtul, răcisem foarte tare. Am fost la doctor, mi-a dat tratament. Era în preajma Crăciunului și profesorul spunea că trebuie să ia vacanță. Dar nu știam de ce nu s-a mai luat vacanță, că n-a mai plecat.

Cineva mi-a spus că e nenorocire la Timișoara. Am încercat să prind Europa Liberă la radio în hotel la Partid. Nu am reușit. Am auzit ceva care semăna cu niște mitraliere, cu  răpăit de mitralieră. I-am spus neveste-mii: «Se trage». Ea: «Nu, sunt porumbeii aceștia, care stau pe tablă». Alt răpăit. Am coborât, iar hotelul, care acum cred că se numește Victoria, era chiar lângă Județeana de partid. Totul era înconjurat de militari, de armată. Am văzut un grup de tineri, care mergeau prin fața Județenei, treceau prin piaţă pe la catedrala catolică de acolo, ducându-se înspre casa Doinei Cornea – a fost o disidentă importantă în țara noastră. Ea era arestată, păzită în permanență. Ei strigau: «Doina Cornea, Doina Cornea!», apoi «Jos, Ceaușescu!». S-a tras la un moment dat, m-am speriat. M-am dus la teatru, că în seara aia trebuia să avem premieră. Teatrul, închis. Am tras de porţi, nu s-a putut intra în teatru. M-am întors la hotel.

A doua zi, a venit regizorul și ne-a luat la el acasă. Acolo am auzit un comunicat din partea lui Ceaușescu, citit de un crainic. Apoi s-a anunțat că s-a împușcat [Vasile] Milea, ministrul Forțelor Armate. Apoi am plecat spre teatru. Asta era pe 22, dimineața. Dintr-un balcon a ieșit cineva care striga: «O fujit bestia! O fujit bestia!». Am urcat repede la el în apartament și am văzut cum pleacă elicopterul. Nu s-a mai putut juca. Oricum, noi trebuia să plecăm la București, pentru că pe 23 aveam spectacol. Ne-am dus seara la tren, care a mers, din fericire.

Unii, care mâncaseră destul spanac în comunism, veneau la TVR și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație!». Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?»

Dimineața am ajuns la București și de la gară, până acasă, lângă Cișmigiu, am mers pe lângă ziduri, pentru că se trăgea. Sau erau imprimate pe bande de magnetofon împușcăturile, nu știu ce a fost, dar se trăgea, de la 07:00. Am ajuns acasă, deja era 23:00 și mă uitam la televizor. Îi vedeam pe toți venind, spunând lucruri. Unii, care mâncaseră destul spanac în perioada aceea, veneau și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație», chestii. Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?».

Atunci m-am gândit frumos… Aveam două suluri de hârtie igienică… nu se găseau. Am luat un sul și am luat cartea lui Eminescu, unde aveam poezia «Doina» («De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate…»). Era interzisă poezia – nu se putea spune și nici nu apărea, că era cu muscalii, cu Ştefan cel Mare, să se ridice etc. Eu aveam o carte veche, în care poezia era publicată.

Am citit întâi poezia asta, şi la urmă am spus, aproximativ: «Toată lumea asta, i-am auzit vorbind în alt fel până acum și acum vorbesc în alt fel, uite – le las asta să se șteargă la gură». Şi am plecat. Erau toți crainicii de televiziune lângă mine. Asta a fost aventura mea.”

Victor Rebengiuc, un maestru al scenei şi al filmului românesc

Victor Rebengiuc, un maestru al scenei şi al filmului românesc

Bravura s-a justificat (“Băiatul a fost mulțumit de ce am făcut”), însă l-a costat pe Victor Rebengiuc un nou număr de telefon, după o avalanşă de invective – bănuieşte acum – din partea securiştilor. “Suna întruna telefonul. Înjurături: «Nenorocitule», «Criminalule», «Face-ţi-aş». I-am dat telefon lui Caramitru: «Trebuie să-mi schimb numărul, ajută-mă. Nici să mă odihnesc nu pot». Am schimbat numărul și după jumătate de oră, îl aflaseră.” La polul opus, studenţii au apreciat exemplul: l-au luat pe maestru pe sus de acasă şi l-au făcut rector, onoare pe care nu şi-o dorea: “Nu am talent pedagogic, pentru că mă enervez. Când îi spun unuia: «Măi, fă așa» și el nu face, mă apucă nebunia”.

Am fost în America cu «Scrisoarea Pierdută», am jucat la Washington, la New Haven, lângă Yale University, şi la New York. La New York era o sală mică, românii stăteau şi pe scenă. A trebuit să jucăm călcând peste ei! La final ne-au cântat «Mulţi ani trăiască!», nu mai voiau să plece…

Mai bine de un sfert de veac după Revoluţie, nu trăim în cea mai bună, dar nici în cea mai proastă dintre lumile posibile. Scenariul alternativ ar fi fost o tragedie: dispariţia artei. “Convingerea mea este că Ceaușescu voia să desființeze învățământul artistic și arta profesionistă. El spunea tot timpul: «Dom‘ne, un țăran, când vine de la câmp, începe şi compune o poezie imediat. Unul face o pictură, altul compune o simfonie». Şi şcoala ajunsese rău! Erau și cursuri serale – nu puteai să intri în școală, să dai examen de admitere decât dacă aveai o adeverință că ești angajat undeva. Deci era clar că asta se urmărea – desfiinţarea învăţământului. Toată lumea are un serviciu și în timpul liber oamenii devin artiști și joacă teatru.”

Limba este esenţială pentru un actor. De aceea, foarte mulți actori români care au plecat în străinătate – unii chiar foarte talentați – nu au reușit să facă o carieră acolo. Eu am jucat în franceză două piese în regia lui Purcărete. Dar nu mai eram actor, eram altceva, mai preocupat de pronunţie decât de joc

În funcţie de planurile Divinităţii (pentru fiecare dintre noi) acesta ar putea fi ultima discuţie cu Victor Rebengiuc, un lord al teatrului şi al filmului românesc. 60 de ani în lumina reflectoarelor l-au învăţat să aprecieze fiecare moment, fiecare dintre aplauze. Românii, spune el, îşi iubesc artiştii.

“Românul e dac, domnule! Oamenii vin la teatru. Am jucat şi cu săli goale, dar piese istorice românești, cum ar fi «[Mihai] Viteazul» de Paul Anghel, «Marele Fluviu îşi adună apele»… Publicul nu venea la astea, ci se aduceau clase întregi de la școli.

În comunism, oamenii – mai ales în ultima perioadă, a anilor ’80 – ’90, n-aveau ce să facă altceva, n-aveau alternativă. La film se dădeau filme vechi sau filme rusești, care se tot reluau, televiziunea mergea numai două ore, dintre care o oră era cu Ceaușescu, apoi se mai cânta niște muzică populară și apoi gata, se termina. Iar lumea venea la teatru.”

Morala discuţiei cu Victor Rebengiuc e una perenă: acolo unde există lumină interioară în oameni, întunericul (real sau metaforic) nu se poate aşterne.

“Când se stingea lumina la ora 20, aduceam niște lumânări și întrebam publicul: «Vreți să jucăm în continuare la lumânări?» «Da, da, da!» Și jucam la lumânări.”

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul „Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

La cules

Andrei Bîrsan – „Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini

Are în spate o istorie frumoasă de peste 160 de ani, mii de artiști i-au dedicat talentul și timpul, iar zeci de personalități românești despre care astăzi citim în manualele școlare „s-au semnat” pe axa evoluției sale. Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București este o instituție devenită reper pentru cultura românească și un “templu” al dramaturgiei, pe ale cărui altare râvnesc să îşi lase ofranda talentului lor mii de actori români.

Întâmplător sau nu, TNB este situat la kilometrul 0 al Capitalei, odinioară locul în care se strângeau cei care aveau idealuri comune și care doreau schimbarea, iar astăzi, spațiul unde se unesc talentele pentru a arăta lumii puterea transformatoare a artei.

Vechiul Teatru Național București, distrus în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial

Vechiul Teatru Național București, distrus în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial Foto: bucurestiivechisinoi.ro

Potrivit istoriei oficiale a instituției, în 1840, domnitorul muntean Alexandru Ghica aprobă proiectul construirii Teatrului Național, în 1852 este tăiată panglica, iar clădirea va funcționa pe Calea Victoriei, până în anul 1944, când va cădea victimă bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Prima piesă pusă în scenă de către – aşa cum era denumit atunci – Teatrul cel Mare (director Costache Caragiale) a fost, la 31 decembrie 1852, „Zoe sau un amor românesc”. Impozanta instituție teatrală devine una de stat în 1864, în urma unui decret semnat de către premierul de la acea vreme, Mihail Kogălniceanu.

Clădirea Teatrului Național București astăzi, după reconstrucția care a durat patru ani de zile

Clădirea Teatrului Național București astăzi, după reconstrucția care a durat patru ani de zile Foto: arhiva TNB

TNB-ul pe care îl știm astăzi cu toții, cel de lângă Universitate, a fost inaugurat în preajma Crăciunului anului 1973, și întâmpina publicul bucureștean cu trei săli de spectacol: Sala Mare, Sala Mică și Sala Atelier. Sala Amfiteatru „s-a născut” ulterior, în urma modificărilor realizate din cauza unui incendiu. Arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea și Nicolae Cucu sunt cei care au lucrat la proiect, iar inginerului Alexandru Cișmigiu i se datorează structura de rezistență.

În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare

„Din 1852 și până în 1948, se schimba Guvernul, se schimba și directorul Teatrului! Ion Caramitru (actualul director al Teatrului Naţional, n.r.) este singurul care a schimbat 12 miniștri ai Culturii. De ce? Pentru că, între timp, a apărut o lege a managementului instituțiilor de cultură, care spune că nu îl poți da jos, ca partid, dacă nota arată că sunt rezultate. În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare. Radu Beligan a stat 20 de ani (cel mai longeviv director, n.r.), Ion Caramitru este deja în al 12-lea an. Am avut și directori care au deținut funcția de mai multe ori – precum I. L. Caragiale sau Costache Caragiale, unchiul celui dintâi. Primii patru directori au fost os domnesc”, a explicat Ionuț Corpaci, consultant artistic şi ghid de ocazie al Teatrului, pentru Matricea Românească.

România, ultima țară din Europa care subvenționează “in corpore” teatrele

La Turul TNB poate participa, în schimbul unei taxe modice, în fiecare zi de luni, oricine vrea să pătrundă în culisele Teatrului, să îi afle povestea și să vadă cabina unde se pregătesc pentru spectacole giganţi care li se închină lui Melpomene şi Thaliei, precum Ion Caramitru și Horațiu Mălăele. Iar explicațiile și „notele de subsol” ale lui Ionuț sunt mai mult decât prețioase, având în vedere faptul că el lucrează aici de mai bine de 20 de ani.

Scenă din spectacolul „Scrisoarea”, după I.L. Caragiale, regizat de către Horațiu Mălăele

Scenă din spectacolul „Scrisoarea”, după I.L. Caragiale, regizat de către Horațiu Mălăele

„Suntem 480 de angajați în prezent. Radu Beligan a reușit să joace (să gestioneze punerea în scenă, n.r.) 1017 spectacole într-un an, în trei săli. Dar înainte eram 662. Acum avem 6 săli și un amfiteatru în aer liber (ce va fi inaugurat în vara 2017, n.r.), dar suntem 480 de oameni. Jucăm 750 de spectacole pe an, dar ne mai trebuie oameni să jucăm de marți până duminică, în toate sălile. În TNB se joacă 20 – 25 de spectacole în fiecare săptămână. Nu avem suficienți oameni – nici actori, nici tehnicieni, nici garderobiere – în așa fel încât să jucăm într-o singură seară în 6 săli. E păcat. Deși propunem de mult tuturor guvernelor: «Dați-ne oameni, ca să putem să jucăm, având în vedere că avem un indice de ocupare a sălilor de 80%»!”.

Spectatorul care observă o clădire elegantă, cu multe săli, modern dotată și situată pe mai multe nivele își imaginează, invariabil, că TNB se bucură de un buget anual impresionant, dar adevărul este altul: “Kilometrul Zero al Teatrului Românesc” dispune de “doar” 6 milioane euro, un buget redus în comparaţie cu cel al altor instituţii europene de profil. Aflăm de la reprezentantul Teatrului faptul că statul român alocă instituției 4,5 milioane euro și că vânzarea de bilete aduce 1,5 milioane euro (25% din bugetul total; în paranteză fie spus, aproximativ aceiaşi bani ajung în actul de creaţie efectiv, restul reprezentând cheltuielile logistice ale „mamutului” numit TNB). De ce este mai mare subvenția de la Guvern? Răspunsul este unul simplu: pentru ca publicul să se bucure de spectacole de calitate, de săli întreținute, dar mai ales să beneficieze de prețuri mici.

Cel mai scump bilet la un spectacol din repertoriul instituției costă 100 lei, cel mai ieftin 10 lei, iar jumătate din vânzări au loc pe internet. Dacă statul român și-ar “închide robinetul” subvenţiei anuale, spectatorul ar trebui să plătească pentru un bilet 200 lei. Ați ghicit, practicarea unui astfel de preț nu ar mai aduce aproape 200.000 de spectatori anual la teatru. Important de menționat este faptul că nu doar TNB primește bani din partea statului – nu mai puțin de 60 de teatre din țară sunt subvenționate, astfel încât prețul biletelor să fie redus, și oamenii să își permită «porția» de cultură. Din nefericire însă, suntem ultima țară din Europa care subvenționează puternic 60 de teatre, în lipsă de alternative.

Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, este de 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa» – oficial TNB

„Dacă mă întrebați pe mine, cel mai bine subvenționat oraș din România, în ce priveşte cultura, este Aradul, care alocă 9 milioane de euro. E acolo un primar tânăr care a înțeles ceva. (…) Tot proiectul de dezvoltare a TNB-ului, sub conducerea lui Caramitru, este modelat după cel al Royal National Theatre (din Londra, n.r). Acesta are un buget de 120 milioane de lire sterline. Box office-ul este de 30%, deci cam 40 milioane de lire. Noi, la 6 milioane euro, avem 1,5 milioane din bilete. În termen de procente, e bine. În termen de salarii, de investiție în cultură, la noi e puțin. Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, înseamnă 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa». Ce a fost important pentru România: apărarea, educația și sănătatea. (…) Dacă ni s-ar înzeci bugetul, ca să ajungem la 0,8%, am putea începe șantiere arheologice, reconstrucții de patrimoniu – nu vorbesc aici despre cultură vie, ci despre ce n-am făcut în ultimii mulți ani”.

Scenă din spectacolul „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regizat de către Claudiu Goga

Scenă din spectacolul „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regizat de către Claudiu Goga

În altă ordine de idei, reprezentanții Teatrului au identificat publicul majoritar al spectacolelor puse în scenă. Portretul-robot al “fanului” TNB este: femeie cu vârsta până în 50 de ani, cel puțin doi copii, studii superioare şi venituri medii.

Sala Atelier, «laboratorul» unde se verifică gustul pentru noutate

Odată pătrunși în Sala Atelier a TNB-ului, ni se dezvăluie, din capul locului, faptul că nu există în lume două săli de teatru identice, chiar dacă toate au unele elemente comune, precum cabinele de sunet și cele de lumini, dar mai ales configuraţia: toate teatrele lumii sunt construite fie în formula italiană (publicul se află față în față cu scena), fie în cea elisabetană, care copiază varianta grecească (publicul înconjoară scena din trei părți, ca un amfiteatru), fie în cea arenă, ca la circ (publicul înconjoară scena din toate părțile). Sala Atelier poate deveni oricare dintre aceste variante, datorită mobilității oferite de structurile cu roți pe care se află scaunele.

În Sala Atelier se pot bucura de un spectacol 200 de persoane

În Sala Atelier se pot bucura de un spectacol 200 de persoane

„90% din repertoriul Sălii Atelier reprezintă dramaturgia nouă. Aici verificăm gustul publicului pentru nou. Este o sală de maximum 200 de locuri în care nu investim foarte mult din banii publici în decoruri și costume, și verificăm dacă ceva place. Aici aflăm dacă un dramaturg e bun sau nu, la nivelul publicului Bucureștiului, care este unul bun de teatru.”

Viața în teatru, un univers paralel

Între zidurile Teatrului Naţional se produc toate elementele necesare punerii în scenă “ca la carte” a unui spectacol, întrucât aici există ateliere de mecanică, pictură, tâmplărie, tapiserie, croitorie, butaforie, cizmărie, dar și spălătorie și călcătorie. Producția unei piese durează în jur de două luni și jumătate, timp în care actorii învață textul și mișcările scenice în sălile de repetiție, iar „spiridușii” din atelierele amintite lucrează la recuzită, costume, decor etc. Viața în teatru este, pentru neavizați, una boemă, nedictată de rigori și ai cărei protagoniști sunt artiștii îmbrăcați lejer și veşnic cu zâmbetul pe chip. Unele dintre acestea se confirmă, dar asta nu înseamnă că nu există, și în lumea dramaturgiei, un program încetăţenit al zilei de reprezentaţie, astfel încât totul să funcționeze la parametri optimi: intervalul 10:00 – 14:00 – repetiție, de la 14:00 masa de prânz, intervalul 15:00 – 17:00 – somn, apoi, începând cu ora 17:00, întoarcerea la cabină pentru pregătirea spectacolului de la ora 20:00.

Cea mai „inteligentă” sală din lume se află la București

Sala Studio a fost următoarea destinație de pe lista noastră, iar încă de pe holurile care duc spre aceasta am fost anunțați de către Ionuț că vom vedea „sala cea mai «deșteaptă» din lume”, pentru că poate deveni, într-un timp foarte scurt, o sală de teatru de tip arenă, elisabetan sau italian.

Sala Studio, în formula arenă

Sala Studio, în formula arenă

Sala Studio, în formula italiană

Sala Studio, în formula italiană

„O sală de teatru care să se transforme în nici 30 de minute dintr-o sală în altă sală încă nu s-a construit. (…) Când s-a deschis sala, Ion Cojar, fost director al teatrului, a montat «Năpasta» în variantă italiană. Apoi, publicul ieșea în foaier, se întorcea în jumătate de oră în cu totul alt teatru, unde vedea «Conu‘ Leonida față cu reacțiunea». (…) Ne-a fost teamă de faptul că, nemaifolosindu-se din ‘76 mecanismele, o să trebuiască să reparăm mult. N-am făcut decât să adăugăm niște ulei și un panou de comandă nou, pe iPhone.”

Transformarea sălii Studio

„De când a venit Caramitru și până la reconstruire, am mers peste tot în Europa să vedem ce e nou, ca să introducem aici. Sunt lucruri pe care le-am adus și pe care le-am făcut, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi. De fapt, nu e importantă schimbarea, important este să le faci să funcționeze. În varianta italiană, Sala Studio are 540 de locuri, în varianta arenă are 590 de locuri”.

Sunt lucruri pe care le-am văzut în Europa şi pe care le-am adus și le-am făcut la TNB, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi

Reconstrucţia TNB-ului, încheiată în 2015, a durat patru ani, și a costat nu mai puțin de 73 milioane euro: 26 milioane au venit dintr-un împrumut cu dobândă mică de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, iar restul, de la cinci Guverne diferite ale României.

Sala Pictură, cea mai „intimă” sală a Teatrului Național București

Sala Pictură, cea mai „intimă” sală a Teatrului Național București

Sala Pictură este una dintre cele mai intime incinte dedicate spectacolelor, pe care le-am văzut. Cu o capacitate de 250 de locuri, sala aceasta îi permite spectatorului să observe chiar și cele mai mici expresii faciale ale actorilor, întrucât distanța de la scenă, la ultimul rând de scaune este de 12 metri.

“Cum să nu-ţi placă să joci la Sala Mare?”

Dar “perla Coroanei” Teatrului Naţional este Sala Mare, o încăpere elegantă, dominată de tapiseria de un roșu regal. „Cum să nu-ți placă să joci aici?”, ne întreabă, retoric, Ionuț Corpaci.

Sala Mare, similară cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra

Sala Mare, similară cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra

Această sală este una de tip italian și se mândrește cu un loc fruntaș în clasamentul celor mai mari săli de teatru din România, dar și în cel al celor mai bine dotate din Europa, din punct de vedere sceno-tehnic. Este comparabilă cu Sala Mare a Teatrului Național din Budapesta sau cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra. Aici pot urmări un spectacol 940 de români.

Foaierul Sălii Mari, la fel de elegant

Foaierul Sălii Mari, la fel de elegant

Teatrul Național București mai deține și Sala Media, cea dedicată diferitelor evenimente – culturale sau educaționale -, și Sala Mică, cea căreia i se mai spune și „Sala 9G”, deoarece serveşte drept spaţiu de expresie noii generații de tineri regizori, scenografi şi actori. Aceștia “iau în primire” sala timp de șase săptămâni pentru a se pregăti, se folosesc de recuzita și de decorul TNB-ului și la final joacă spectacolele de câteva ori. În cazul în care piesele sunt suficient de bune pentru Teatrul Național, ele rămân în repertoriul acestuia. Până în prezent s-au desfășurat două stagiuni, iar din 11 piese jucate de tinerii actori, 10 au rămas în repertoriul TNB-ului.

Terasa de pe acoperișul instituției, viitoarea cafenea a iubitorilor de dramaturgie

Terasa de pe acoperișul instituției, viitoarea cafenea a iubitorilor de dramaturgie

Planurile de dezvoltare ale uneia dintre cele mai emblematice instituţii culturale ale României nu se opresc aici, întrucât publicului i se pregătește o miriadă de alte surprize: în vara următoare, el va putea asista la spectacole pe acoperișul clădirii, evenimentele de aici urmând a avea loc de la ora 22. Un etaj mai jos, îi va aștepta cafeneaua deschisă în permanență, loc care merită vizitat, mai ales pentru panorama asupra Pieței Universității şi pentru reflecţiile pe care ea le inspiră – sperăm noi, asupra neclintirii şi creativităţii spiritului românesc, atât de bine ilustrate de către TNB.

Ileana Cosânzeana și personajele din povești celebre de Ion Creangă, precum „Capra cu trei iezi” sau „Ursul păcălit de vulpe”, au evadat din paginile cărților și au poposit pe pereții caselor românilor. Acest lucru a fost făcut posibil datorită imaginației fără limite a unei tinere pasionate de desen și instruite în domeniul amenajărilor interioare. Ana Bănică (32 de ani) a pornit, în urmă cu 7 ani, alături de Bianca Bărbieru, o afacere cu autocolante de perete intitulată mai mult decât sugestiv: „Cai verzi pe pereți”, aluzie la expresia românească ce denotă o întreprindere himerică. Unele dintre modelele „cailor verzi” cuprind și motive tradiționale românești sau personaje care ne-au luminat copilăria și care ne-au transformat în ceea ce suntem astăzi. În prezent, Ana Bănică se ocupă singură de toată „bucătăria” din spatele afacerii. În cadrul unui interviu pentru Matricea Românească, tânăra originară din Constanța a vorbit despre arta sa și despre provocările acestei ingenioase forme de exprimare.

Matricea Românească: Cât de permisivă este pentru tine această formă de exprimare, a creării autocolantelor?

Ana Bănică: Este destul de interesant pentru că, atunci când am dat la facultate, mereu am rămas cu gândul la prima mea pasiune, desenul. Eu am terminat Liceul de Artă și am desenat dintotdeauna, dar am început să fac amenajări, iar la birou am întâlnit ideea aceasta, a autocolantelor de perete. Pentru mine este o chestiune foarte simpatică, pentru că se combină pasiunea mea pentru desen cu amenajările interioare. Se împletesc foarte bine, pentru că nu e vorba doar despre un desen drăguț pe care-l pui apoi pe perete. Trebuie să te gândești ce culori să aplici ca să se potrivească interiorului, ce dimensiuni trebuie să aibă, cum ar arăta mai bine și unde: într-un dormitor, într-un birou, într-un living etc. Profesia pe care am învățat-o se echilibrează foarte bine cu pasiunea mea pentru desen, în această afacere.

Matricea Românească: Cum văd românii această formă de cultură? Putem vorbi despre un fenomen al autocolantelor de perete?

Ana Bănică: Nu. Bineînțeles, există mai multe firme care realizează autocolante de perete, dar eu sunt singura care face design-ul, adică toate desenele îmi aparțin. La început, a fost destul de ciudat, pentru că nu era o formă de decorare atât de cunoscută, și până s-au lămurit oamenii despre ce este vorba, a durat un pic. Mă priveau cu puțină neîncredere la început, dar am participat la diferite târguri și am organizat ateliere de lucru. Când oamenii vin și ating, este altceva decât în online. Prezența în offline a fost destul de importantă pentru afacere. În online e magazinul, dar este clar că trebuie să te întâlnești cu oamenii, să vorbești cu ei. Mie îmi place să interacționez cu oamenii, deci cu atât mai bine.

Autocolantul „Capra cu trei iezi”, după povestea omonimă de Ion Creangă

Autocolantul „Capra cu trei iezi”, după povestea omonimă de Ion Creangă

«Capra cu trei iezi» a fost cumpărat destul de mult de români, care l-au trimis în străinătate pentru alți români

Matricea Românească: Din câte am văzut în portofoliul tău, ai și modele care conțin motive tradiționale. Putem vorbi aici despre o educare a românilor privind originile lor?

Ana Bănică: Da, sigur că se poate. Eu mă bucur foarte mult că există această înflorire a interesului pentru tradiții. Posibilitățile sunt nelimitate, iar lucrurile acestea nu se petrec doar în design, ci și în muzică, peste tot. De exemplu, am realizat acest autocolant, cu „Capra cu trei iezi”, dar am auzit mai multe comentarii care spuneau că povestea este un pic sinistră, or mie nu mi se pare că ar fi așa. Acolo este vorba și despre moarte, și despre dreptate. E o poveste cu mult substrat.

Când am realizat autocolantul, am primit și critici: „Fix «Capra cu trei iezi» ai ales-o!”. Dar cele mai multe reacții au fost foarte bune, mai ales că nu puteam să ilustrez o scenă din poveste, ci am reprezentat doar capra cu iezii: capra este serioasă, iedul cel mic este cuminte, și ceilalți doi iezi sunt zvăpăiați. A fost foarte bine primit și mi s-a spus că este foarte expresiv. Am introdus în autocolant și prima frază a textului, un lucru foarte drăguț, și câteva persoane chiar mi-au spus: „Pentru că ai introdus tu o bucată din text, am început să le citesc copiilor”. Este foarte frumos să vezi că oamenii vin cu asemenea răspuns și că îi provoci, într-un fel. Autocolantul „Capra cu trei iezi” a fost cumpărat destul de mult de români, care l-au trimis în străinătate pentru alți români.

Creatoarea Ana Bănică

Creatoarea Ana Bănică Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ai avut multe comenzi de autocolante cu povești și motive tradiționale românești?

Ana Bănică: Da. Oamenii le cumpără pe cele tradiționale. Eu vând și în străinătate, dar străinii nu sunt atât de încântați, pentru că ei oricum nu înțeleg „Capra de iezi”, ci sunt mai degrabă interesați de restul modelelor pe care le am.

Matricea Românească: Ai îmbrăcat capra în ie…

Ana Bănică: Da, unde mai pui că o am și pe Ileana Cosânzeana! Pe Ileana am vândut-o și străinilor, pentru că ea este un fel de zână bună a culturii, și este mai ușor de „digerat” decât o capră îmbrăcată în costum tradițional.

Matricea Românească: Are echivalent și în alte mitologii.

Ana Bănică: Da, exact.

Matricea Românească: Ce povești poți spune printr-un autocolant?

Ana Bănică: În general, la autocolantele acestea, ca orice alt artist, spun mici povești de-ale mele. Nu toată lumea le percepe la fel, fiecare înțelege ce vrea, dar este important să stârnească emoții. De acest lucru m-am asigurat, pentru că primesc reacții foarte bune și înveselesc oamenii.

Ileana Cosânzeana este «un fel de zână bună a culturii», cu echivalent și în alte mitologii de pe glob

Matricea Românească: Este, până la urmă, arta de a spune multe lucruri prin puțin?

Ana Bănică: Fără îndoială. Eu folosesc forme foarte simple, culori puține, tocmai pentru a se potrivi în cât mai multe interioare. Este foarte important și cum aplici autocolantul în cameră. Întotdeauna mi-am oferit ajutorul – unii l-au cerut, alții nu. De asemenea, eu am văzut unele autocolante într-un fel, dar am avut surprize foarte plăcute, în așa fel încât să le văd lipite într-un cu totul alt fel, pentru că ele se pot decupa, elementele se pot reașeza pe perete. Deci autocolantele lasă o libertate destul de mare și celui care le cumpără, care nu este îngrădit de mine. De exemplu, am un autocolant foarte popular, „Planetarium”, cuprinzând planetele, în ordinea lor față de Soare. Acest autocolant se poate decupa și se poate lipi după dorință: pe tavan, pe perete, pe mobilier etc. Am văzut că oamenii s-au jucat foarte mult cu acest model, și-au creat poveștile lor, au schimbat ordinea planetelor. Oamenii abia așteaptă să se joace și asta îmi place și mie la ceea ce fac, că mă joc foarte mult.

Ileana Cosânzeana

Ileana Cosânzeana

Matricea Românească: Creațiile tale permit și o colaborare cu artistul.

Ana Bănică: Da. De multe ori se întâmplă să lucrez și autocolante personalizate. Clientul îmi dă un sumar – mă refer aici la clienții mici, care vor ceva personalizat. Dar m-am mai întâlnit și cu firme, care au vrut să-și decoreze biroul. Am lucrat foarte bine, îmi place să personalizez.

Matricea Românească: Autocolantele cu motive tradiționale ar trebui așezate într-un anumit spațiu?

Ana Bănică: Autocolantul de perete în sine este o soluție de decorare rapidă și oarecum ieftină. Nu este precum tapetul, nu este un tablou. Mi se pare că este foarte ușor de aplicat acasă și cred că se pretează mai bine în spații care tind mai mult spre stilul minimal, precum Ikea, sau spre cel tradițional, combinat cu cel modern.

Ana Bănică, în atelierul „Cai verzi pe pereți”

Ana Bănică, în atelierul „Cai verzi pe pereți”

Matricea Românească: Care a fost modelul care te-a provocat cel mai mult?

Ana Bănică: La început, toate sunt o provocare, după care mă bucur că au ieșit bine. Am realizat, anul acesta, două autocolante – unul este cu Bucureștiul, iar altul cu litoralul românesc. Pentru ele, a trebuit să desenez foarte multe schițe după clădiri, după diverse monumente, pe care apoi le-am minimalizat și le-am stilizat foarte mult. Pentru București, am făcut câteva secvențe, care au format un traseu ce are legătură și cu mine: începe la Obor, unde este Moara lui Asan, care este un monument superb, abandonat. Se continuă spre Unirii, apoi spre Universitate, după care ajunge la Arcul de Triumf, care este capătul.

Scene din București

Scene din București

Am mai realizat și litoralul, care începe în Deltă și se termină la Vama Veche. Acestea sunt importante și pentru mine, pentru că nu pot să nu am un aport. Autocolantele au fost provocatoare, mi-a fost foarte greu. Eu sunt limitată și de dimensiuni, întrucât nu pot realiza ceva foarte mare, pentru că oamenii nu au unde să le lipească și creațiile trebuie să fie modulare. Deci, a fost dificil până am desenat, până mi-am dat seama cum pot să simplific clădirile – de exemplu, la Cazinoul din Constanța, care este o clădire foarte complexă, trebuia să extrag trăsăturile principale. Reacțiile au fost pe măsură și sunt foarte fericită. Pentru mine este important și să trag un semnal de alarmă, dacă simt că este nevoie.

De exemplu, în autocolantul cu Bucureștiul, sunt foarte multe mașini reprezentate acolo și mai puțini bicicliști. Mai am și monumentul Moara lui Asan, pe care nimeni nu-l știe și nu se interesează de el. Pe cel cu Bucureștiul l-au lipit niște clienți, într-un bar, pe peretele unui hol, și se pare că s-a întâmplat să se cojească puțin peretele. Ce au făcut ei? S-au gândit, au decupat niște mașini și au făcut un mare „accident”. M-am distrat. De aceea spun că oamenii pot interacționa cu autocolantul și cu ce fac eu.

Litoralul românesc s-a mutat... pe uscat

Litoralul românesc s-a mutat… pe uscat

Matricea Românească: Cum arată atelierul tău?

Ana Bănică: La început, nu aveam unul, am funcționat în garsoniera Biancăi, apoi ne-am mutat ba pe un hol, ba la demisol. Dar acum am un atelier pe care-l împart cu sora mea, care coase diferite lucruri. Acolo lucrez, acolo este plin de autocolante, acolo am cutter-plotter-ul, acolo desenez.

Pentru un copil, poate să existe Disney, dar la fel de bine poate să existe și «Capra cu trei iezi»

Matricea Românească: Revenind la poveștile românești, mai au ele loc în viața copiilor, dată fiind abundența personajelor tip Disney? Cât este de important ca micuții să crească alături de „Ursul păcălit de vulpe”, chiar în varianta murală?

Ana Bănică:  Aici este și altă discuție. Sunt părinți care cumpără și „Capra cu trei iezi”, și „Ursul păcălit de vulpe”, și Ileana. Cea din urmă are mai mult succes. Eu cred că părinții au foarte multă libertate în a le arăta copiilor că se poate și una, și alta. Până la urmă, este alegerea lor. Pentru un copil, poate să existe Disney, dar la fel de bine poate să existe și „Capra cu trei iezi”, nu este nicio problemă. Nu se exclud.

Matricea Românească: Deci Mickey nu concurează cu personajele românești.

Ana Bănică: Nu cred. N-ar trebui. Și eu am fost copil și abia așteptam să văd la televizor desene animate, dar eram și alături de cărțile mele de povești. Părinții sunt cei mai importanți, ei trebuie să le arate ambele variante. Între modelele tradiționale și cele netradiționale – fie copilașii care zboară cu baloanele, fie unicornii, care ar putea fi interpretați drept niște cai năzdrăvani -, sunt mai populare cele din urmă. Nu toată lumea vrea să aibă în casă motive tradiționale, dar asta nu înseamnă că nu le apreciază. Poate că nu se potrivesc. În schimb, au fost foarte mulți tineri care au cumpărat brâurile tradiționale – sunt modulare, au 120 centimetri și le poți aplica pe perete, ca o bandă decorativă. Am auzit că le-au aplicat în sufragerie, în bucătărie, în hol.

Ana Bănică, la discuţia cu Matricea Românească

Matricea Românească: Câți ani se împlinesc de când lucrați?

Ana Bănică: 7 ani.

Matricea Românească: A devenit, între timp, și o afacere?

Ana Bănică: Da. A durat ceva timp. Noi am început în 2009, în plină criză, când eram destul de solicitate, pentru că a trebuit să lucrăm în paralel, și ca arhitecți, și am făcut și design grafic. După cam trei ani a început să se echilibreze situația, și acum trăiesc numai din asta. Chiar am timp și să revin asupra desenului pe hârtie.

Matricea Românească: Cât de dificil este echilibrul de a ține o afacere și de a fi și creator?

Ana Bănică: Am timp să creez modele noi, pentru că nu este o afacere în care vând întruna. Eu știu destul de bine perioadele din an: este «nebunie» de Crăciun, apoi vine o perioadă mai liniștită. Prin urmare, îmi programez în funcție de aceste perioade – pe care le-am învățat destul de bine – și creația, și organizarea. Acum câțiva ani se întâmpla să avem pauze destul de mari, să nu știm ce facem în acea perioadă, motiv pentru care intram în panică. În prezent, nu mai este cazul.

Ana Bănică, prezentând un nou model de autocolant

Ana Bănică, prezentând un nou model de autocolant

Matricea Românească: Ce teme te preocupă în perioada următoare?

Ana Bănică: Sinceră să fiu, mă gândesc la niște modele noi pentru iarnă, care să aibă legătură cu muntele. Vor mai fi și niște autocolante mai «băiețoase», pentru că mai toate modelele mele sunt ceva mai feminine. Nu știu exact cum vor fi, dar eu am un caiet de schițe – pentru că nu există perioadă în care eu să nu desenez -, le adun, apoi mă uit și selectez. Dar se întâmplă uneori să îmi spună un client că vrea un model care mie să îmi placă atât de mult, încât să îi cer voie să îl adaptez și pentru site. De cele mai multe ori, clienții sunt de acord.

Am întâlnit un meșter cu un umor fin, un om puțin rezervat, pentru că nu-i plac prea multe cuvinte, așa cum ne-a mărturisit, dar este extrem de generos cu ele atunci când vorbește despre meșteșugul pe care-l practică de mai bine de 20 de ani. Lucrează cu drag și pune atât suflet în fiecare obiect, încât la final este epuizat. „Lihnit”, așa cum ne-a povestit. Este vorba despre Corneliu Gavrilă, creatorul FurgaMurga, un brand pe care multe doamne și mulți domni din România, dar și de peste hotare, îl cunosc și îl apreciază. FurgaMurga înseamnă genți cu suflet, genți din piele cu modele tradiționale românești realizate în cuțit, genți unice, cu personalitate. Pe lângă genți, în atelier se mai realizează curele, brâuri, portofele, opinci sau chiar brățări.

Corneliu Gavrilă a reușit să realizeze, practicând un meșteșug vechi, obiecte pe care toți oamenii cu bun gust vor să le dețină. Modestia este calitatea care-l definește pe artizan, întâlnită la fiecare artist care lucrează cu dragoste. Vrăjiți de magia atelierului creată de eșantioanele colorate de piele, de papiotele de ață și de tiparele genților aflate în lucru, am purtat cu „părintele” FurgaMurga o discuție de colecție, despre valorile noastre tradiționale care trebuie promovate în țară și în lume, dar și despre dăruirea unui artist. Toate acestea au fost „îndulcite” de mirosul amețitor al pielii, elementul chintesențial al meșteșugului.

Corneliu Gavrilă, lucrând la coperta unei agende

Corneliu Gavrilă, lucrând la coperta unei agende Foto: Mihai Vladu

„Acest meșteșug a luat naștere, pentru mine, atunci când m-am întâlnit cu un rucsac la Sighișoara. Mi-a plăcut foarte mult și a apărut dorința de a face lucrul acesta. Eram reprezentantul unei firme, în cadrul departamentului de încălțăminte și umblam prin țară, prin fabrici. O treabă care nu mă prindea deloc. Am schimbat câteva servicii. Ca toată lumea, până «te afli». Acesta a fost momentul în care m-am gândit că pot face din piele lucruri frumoase, și am început să fac”, a început povestea Corneliu Gavrilă.

Aceasta se întâmpla în urmă cu aproape 20 de ani, într-un moment în care meșterul a decis să renunțe la slujba pe care o avea, pentru a-și dedica timpul, trupul și, mai ales, sufletul, lucrului cu pielea. Cum a învățat care sunt „mofturile” pielii? De la bătrâni!

„Am avut șansa să cunosc meșteri mari din toată țara. În perioada aceea, am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu. Oamenii veneau, erau ca o familie. A fost o perioadă foarte bună până înspre 2000”, ne mărturisește cu o vizibilă nostalgie creatorul FurgaMurga.

Geanta lui Corneliu Gavrilă, realizată din „resturi de piele”

Geanta lui Corneliu Gavrilă, realizată din „resturi de piele”

Atunci când Corneliu Gavrilă a pornit la drum, a știut foarte bine ce direcție trebuie să aibă gențile sale: să exprime o fărâmă din România tradițională. Desigur, pe parcurs, ca să poată fi pe placul publicului larg, meșterul le-a oferit genților sale și o notă puțin mai modernă, iar acest lucru s-a petrecut atunci când i s-a alăturat și Silviu Gavrilă, fratele mai mare. Odată cu venirea lui Silviu, s-a născut ideea FurgaMurga – numele fiind inspirat de un basm popular despre un băiat inimos și sărac. Copilul salvează de la chin o „rugace” (insectă mare, n.r.), un șarpe și un șoarece. Îi hrănește, se joacă cu ei și îi iubește și cresc împreună. Anii trec, și băiatul este încercat și el de greutățile vieții, iar sprijinul vine din partea acestor trei vietăți, recunoscătoare salvatorului lor. Frații Gavrilă au ales ca meșteșugul lor să poarte denumirea basmului – chiar dacă este mai puțin cunoscut -, pentru că este unul românesc și exprimă frumoasa lume a poveștilor autohtone.

Creatorul FurgaMurga, cu geanta Tania

Creatorul FurgaMurga, cu geanta Tania

Silviu Gavrilă avea în „tolba” sa oleacă de experiență privind design-ul vestimentar și, datorită cunoștințelor sale, modelele genților fratelui mai mare au cunoscut o îmbunătățire din punct de vedere estetic, apreciată de mai multe categorii de români.

Am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu

„S-a mers pe direcția aceasta, cu puțină adaptare la cerințele pieței. Nu puteai face tolbele vechi de vânători. Câteodată regret vremurile acelea, pentru că lucrurile erau mult mai stabile, mult mai clare. Materia primă era materie primă, constantă. Erau mai multe paliere de calitate și îți puteai afla locul pe acolo. Produsele de acum nu mai ajung la nivelul produselor de acum 200 de ani. Pe drum s-au pierdut, pe lângă materia primă, și ritmul și nevoile. Pe atunci, oamenii se mulțumeau cu puțin. Acum, te mulțumești cu puțin, dar puținul începe să devină din ce în ce mai relativ, o noțiune extrem de personală. Nu mai vor un produs tradițional, ci vor pur și simplu un produs românesc”, a punctat un adevăr dur Corneliu Gavrilă.

Biblie cu coperte din piele, în „interpretarea” FurgaMurga

Biblie cu coperte din piele, în „interpretarea” FurgaMurga

Frumusețea acestor genți, pe lângă îndeletnicirea și pasiunea meșterului, este conferită și de piele, care trebuie să fie una aparte – chiar dacă este destul de „mofturoasă”. Frații Gavrilă lucrează, alături de câteva ajutoare de nădejde, cu piei tăbăcite vegetal, „care mai au puțină viață în ele, nu precum cele tăbăcite mineral”, pe care le întâlnim în fabrici. Materialele din atelierul FurgaMurga reacționează la soare, la apă, la timp și la dragostea românilor.

Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?»

„Dacă accepți lucrul acesta, ai o geantă care în timp se modifică, dar nu se învechește, deși îmbătrânește. E o geantă cu care poți ieși chiar și după 10 ani, fără nicio rușine. Dacă ieși cu o geantă din piele realizată într-o fabrică… Ea a avut momentul ei scurt de strălucire, dar după 10 ani se vede că e o geantă veche și atât. Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți realizate în fabrici și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?». Și nu mai urmăresc. Mă mai uit pe internet și văd că produsele nu mai sunt atât de românești – meșteșugurile au evoluat, în funcție de vreme. De exemplu, înainte sașii aveau un stagiu de pregătire de câteva săptămâni în Germania. Sigur, comunitățile românești au fost ceva mai puțin mobile din punctul acesta de vedere și atunci lucrurile s-au dezvoltat din aproape, în aproape. Prelucrarea pielii cred că tot pe filon nemțesc s-a dezvoltat, prin contact cu ei. Avem și șerparele aduse de ciobanii care se plimbau din Carpați, în Caucaz”, a explicat Corneliu Gavrilă.

Deși multe astfel de genți, chimire, opinci și alte obiecte din piele au căpătat influențele contemporaneității, găsim pe piață mai mulți meșteri care realizează astfel de obiecte, ceea ce îl face pe „părintele” FurgaMurga să creadă că îndeletnicirea va supravieţui.

Portofele FurgaMurga

Portofele FurgaMurga

Un element prezent pe aceste genți, care exprimă dragostea pentru valorile românești, îl constituie modelul delicat lucrat în cuțit. Meșterii din atelierul fraților Gavrilă se inspiră din lucrătura în lemn specifică zonelor Maramureș, Bucovina, nordul Moldovei, sau chiar a Buzăului (crucile din piatră). Aceste modele reprezintă nota personală a celor de la FurgaMurga: „N-am prea văzut la alte genți astfel de lucrătură, pentru că este mai greu și ai nevoie de un anumit tip de piele. Modelele aduc o părticică din România tradițională. Ai nevoie și de o anumită libertate, nu trebuie să fii foarte riguros în lucru. Nu-mi plac lucrurile perfecte”.

Dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel

Ceea ce este apreciat la obiectele lucrate de către meșteri este «încărcătura» lor sufletească aproape tangibilă, aspect confirmat de către Corneliu Gavrilă: „Asta se întâmplă cu gențile cărora le dai atenție. Cred că diferențiază lucrul într-un atelier când unii fac ceva care le place. De aceea nici nu pot dezvolta atelierul. Vreau de la celălalt să simtă, să-i dea toată atenția produsului. Eu nu am atenție distributivă: dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel. Ce mă motivează? Deși nu mă consider artist, observ la artiști nevoia de apreciere, și probabil asta mă mână”.

Corneliu Gavrilă, prezentând câteva curele pentru Matricea Românească

Corneliu Gavrilă, prezentând câteva curele, pentru Matricea Românească

Gențile FurgaMurga au ajuns în toate colțurile lumii, datorându-şi notorietatea trăiniciei specifice lucrului realizat manual, modelului tradițional și pasiunii vizibile cu care au fost realizate. Nu doar gențile au căpătat cuvinte de laudă, ci și opincile românești: câteva perechi au ajuns într-un teatru din Japonia și cu o alta s-a încălțat însuși faimosul Gérard Depardieu. Mai mult decât atât, chiar și artistul Grigore Leșe deține și poartă o geantă „făurită” în atelierul fraților Gavrilă.

Și pentru că omul dă naștere unor lucruri frumoase atunci când îl are pe Dumnezeu în suflet, Corneliu Gavrilă ne-a mărturisit că este un om credincios și că uneori este „ajutat” să realizeze lucruri care-l uimesc.

Eram surprins să-L găsesc pe Dumnezeu în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat acolo ceva care mă depășește

„Nu Îl «bag cu forța» pe Dumnezeu în creațiile mele, dar regăsim crucea destul de mult în ce fac. Sau rozeta solară, care a fost preluată de creștinism, în simbolistică. Eram surprins să-L găsesc în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat ceva acolo care mă depășește. Nu era vorba de talentul meu, pentru că nu e așa deosebit. E mărunt. Dar simt că se întâmplă să iasă ceva și mă întreb cum de mi-a ieșit mie? (…) Sunt legat de România veche, cea profundă, deși în ultima vreme parcă îmi vine să mă dezleg. Parcă se duce la fund. Ne îndepărtăm de tradiție. Cum ne apărăm, ține de fiecare. Chiar dacă mi se părea că ar exista soluții, mă simt total depășit. Dumnezeu cu mila. N-am idee ce ne-ar putea reașeza sau dacă ne-am putea reașeza pe ce a fost odată”, mai spune meșterul.

„Ferestre” pentru perete

„Ferestre” pentru perete

Din discuția cu Corneliu Gavrilă am mai învățat că meșterii lucrează pentru că, în acest fel, se simt împliniți sufletește. Nu este o ocupație care are, primordial, un scop financiar.

„E ca în pericopa evanghelică cu talanții, în care unuia i-au fost dați cinci talanți, altuia doi și altuia unul. Chiar dacă ți-a fost dat unul, încearcă să-l înmulțești, nu să-l ascunzi”, conchide, pentru Matricea Românească, creatorul FurgaMurga.

Promovat


Face naveta 100 de km, pentru a preda Istoria. Profesorul Ovidiu Albert: “Faptul că Istoria, Geografia, Româna și multe altele, ce țin de mândria de a fi român, au fost marginalizate, a dus la această tragedie”

31 octombrie 2016 |
https://youtu.be/yNKIgJKbyXQ Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria...





Un om mai scump decât Cuminţenia Pământului

17 octombrie 2016 |
Mamaia a murit vineri. Avea 94 de ani și, până cu puțin înainte să ne părăsească, a continuat să îşi facă curat în curte, îngenuncheată, pipăind buruienile şi smulgându-le, deși nu mai vedea. E o etică a muncii pe care o decelez, adesea, pe firul...










 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează