Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (Ioan 1, 8). De aceea, indiferent cât de drept va fi un om, atunci când el se depărtează de lumea aceasta, Biserica îi împletește a sa plecare cu o rugăciune pentru el către Domnul. „Fraților, rugați-vă pentru noi”, spune Sfântul Apostol Pavel fiilor săi duhovnicești (1 Tes. 5, 25).
În același timp, atunci când vocea comună a Bisericii dă mărturie pentru dreptatea unui om care a adormit în Domnul, creștinii, în afara rugăciunilor pentru acela, sunt învățați prin puterea exemplului bunei sale vieți și îl așează pe acela drept un exemplu ce trebuie imitat. Iar atunci când, mai pe urmă, convingerea comună asupra sfințeniei persoanei decedate este confirmată de anumite mărturii speciale, cum ar fi martiriul, mărturisirea fără de frică, lucrarea de sacrificare a propriei persoane pentru Biserică, precum și darul tămăduirii, și mai ales când Domnul confirmă sfințenia acelei persoane repauzate prin minuni ce au loc după moartea sa, atunci când el este amintit în rugăciuni, atunci Biserica îl sărbătorește într-un mod special. Cum ar fi cu putință ca Biserica să nu slăvească pe cei pe care Însuși Domnul îi numește „prietenii” Săi? „Voi sunteți prietenii mei, […],v-am numit pe voi prieteni (Ioan 14, 14-15), pe care El i-a primit în ale sale cerești cămări întru împlinirea cuvintelor Sale, „ca să fiți și voi unde sunt și Eu” (Ioan 14, 3).
Când acestea au loc, rugăciunile de iertare a păcatelor pentru cel ce a plecat și pentru odihna sufletului său încetează; ele lasă loc unor alte forme de comuniune a Bisericii cu acela, mai exact: mai întâi, prin lauda strădaniei acelui în Hristos, „căci niciun om nu aprinde o făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Mat. 5, 15); în al doilea rând, prin rugăciuni înălțate către acela, ca acela să se roage pentru noi, pentru iertarea păcatelor, pentru propășirea noastră duhovnicească. Pentru ca acela să ne însoțească în ajutor în durerile și nevoile noastre duhovnicești.
Scris este: „Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul” (Apocalipsă 14, 13), iar noi cu adevărat îi fericim. De asemenea, zis este: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”, iar noi le înălțăm imne de slavă, conform poruncii Mântuitorului. De asemenea, Mântuitorul a zis: „Cine primește prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua și cine primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 41). „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă” (Matei 12, 50).
De aceea, trebuie să primim omul drept ca fiind un om drept. Dacă el este frate al Domnului, el trebuie să fie asemenea și pentru noi. Sfinții sunt frații, surorile, mamele și tații noștri duhovnicești, iar dragostea noastră către ei este exprimată prin comuniunea în rugăciune cu aceștia.
Apostolul Ioan scrie fraților săi creștini: „Ceam văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășanie cu noi, iar împărtășirea noastră este cu tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 3). Iar în Biserică, această legătură cu Apostolii nu este întreruptă; ea se duce către celălalt tărâm al existenței lor, în planul ceresc.
Apropierea sfinților de Tronul Mielului și ridicarea rugăciunilor lor pentru Biserica pământească sunt prezentate în cartea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii”, care laudă pe Domnul (Apocalipsa 5, 11).
Comuniunea în rugăciune cu sfinții este realizarea în plan real a legăturii între creștinii de pe pământ și Biserica Cerească despre care Apostolul vorbește: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor și de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22-23).
Sfânta Scriptură prezintă numeroase exemple ale faptului că, trăind încă pe pământ, cel drept poate auzi și vedea și ști multe din cele inaccesibile minții obișnuite. Cu atât mai mult, acela se învrednicește de acele daruri atunci când s-a depărtat de trup, fiind în adunare cerească. Sfântul Apostol Petru a văzut în inima Ananiei, conform cărții Faptelor (Fapte 5, 3). Lui Elisei i s-a arătat fapta cea fără de lege a servitorului Ghehazi (4 Regi 4, 2) și, ceea ce este cu atât mai remarcabil, lui i-au fost revelate toate intențiile secrete ale curții siriene, pe care acesta le-a comunicat ulterior Regelui lui Israil (4 Regi 6, 12).
Aflându-se încă pe pământ, sfinții penetrează în duh, lumea de dincolo; unii dintre ei au văzut coruri de îngeri, altora li s-a îngăduit să vadă imaginea lui Dumnezeu (Isaia și Iezechiel), iar alții au fost ridicați la al treilea cer și au auzit cuvinte tainice, de nespus. Cu atât de mult aceștia, acum aflându-se în Rai și fiind capabili să știe cele ce se întâmplă pe pământ și să audă rugăciunile celor ce se adresează lor, pot să le împlinească, întrucât sfinții din ceruri sunt asemenea îngerilor (Luca 20, 36).
Din parabola Domnului despre omul cel bogat și Lazăr (Luca 16, 19-31) știm că Avraam, fiind în ceruri, putea auzi plânsetul bogatului suferind în iad, în ciuda „adâncului” ce îi despărțea. Cuvintele lui Avraam despre frații bogatului, „îi au pe Moise și pe prooroci, să îi audă pe aceia” (Luca 16, 29), indică în mod clar că Avraam cunoștea viața poporului evreu pe care acesta a parcurs-o după moartea sa; el știe de Moise și de Lege, de prooroci și de scrierile lor.
Vederea duhovnicească a sufletelor celor drepți în ceruri, fără îndoială, este mult mai adâncă în comparație cu cea de pe pământ. Apostolul scrie; „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu ” (1 Cor. 13, 12). Biserica întotdeauna a ținut de învățătura legată de chemarea sifnților, fiind pe deplin convinsă că ei pot mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu cel din Ceruri. Toate acestea le observăm în textele liturghiilor străvechi.
În Liturghia Sfântului Apostol Iacov se spune: „Mai ales, facem pomenirea Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvântatei Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Pomenește-o, Doamne Dumnezeule, și prin ale Sale sfinte și curate rugăciuni, iartă-ne și ne miluiește pe noi”.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, explicând Liturghia Bisericii din Ierusalim, remarca: „Apoi pomenim (în oferirea Jertfei celei fără de sânge) pe aceia care mai înainte s-au despărțit de viața aceasta: mai întâi pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe apostoli, pe martiri, astfel că prin rugăciunile și mijlocirea lor, Dumnezeu să poată primi a noastră rugă”.
Multe sunt mărturiile părinților și învățătorilor Bisericii, mai ales începând cu sec IV, în legătură cu cinstirea sfinților de către Biserică. Dar deja din a doua jumătate a secolului al doilea, există indicații precise în literatura creștină străveche în legătură cu nădejdea rugăciunii sfinților din cer pentru frații lor pământeni. Martorii morții martirice a Sfântului Ignatie Teoforul (la începutul sec. II), spun: „Întorcându-se acasă în lacrimi, noi am ținut o priveghere de o noapte. […] Iar apoi, după ce am dormit puțin, unii dintre noi deodată l-au văzut pe binecuvântatul Ignatie stând și îmbrățișându-ne pe noi, și alții, de asemenea, l-au văzut rugându-se pentru noi”.
Multe alte mărturii, mențiuni ale rugăciunilor și mijlocirilor martirilor, pot fi găsite în textele ce relatează persecuțiile acelor vremuri împotriva creștinilor.
