Daniela Țepeș sau cum recunoaștem un profesor dedicat la catedră: „Pe neașteptate, prin clasa a X-a, mi-am dat seama că îmi place fizica”
Daniela Țepeș deține o sumă de calități care o ajută să facă cinste carierei îmbrățișate. Predă fizică copiilor, deși pe vremea când era elevă nu era prietenă cu această disciplină. Era pasionată de istorie, scria poezii, picta, dansa, făcea teatru și, totuși, un liceu cu profil de matematică-fizică a fost opțiunea sa. Era fascinată de taina numerelor, nu și de fizică. Prima sa notă în liceu la fizică a fost 3, dar fiind conștiincioasă, a negociat cu ea și a îndreptat lucrurile.
Azi, construiește caractere frumoase. Este un profesor echitabil, adaptabil la situațiile imprevizibile, atent la nevoile individuale ale elevilor, responsabil de cele mai nobile suflete, cele ale copiilor. Să o cunoaștem!
Cum reușiți să glisați între atribuțiile de acasă și cele de la școală? Cum le împăcați?
Sunt o persoană activă, muncesc între 12-16 ore pe zi și cumva, planificându-mi cu atenție activitățile, reușesc să păstrez un minim echilibru între activitatea profesională și viața privată. Uneori, însă, partea cu viața privată nu îmi „iese” prea bine.
Acasă, reușiți să vă detașați de tot de serviciu sau tot rămâneți conectată?
Eu cred că meseria de profesor face parte din categoria meseriilor de la care nu te poți „deconecta” cu adevărat în momentul în care ajungi acasă. Aproape întotdeauna mai rămâne ceva de făcut: de corectat niște teste de evaluare sau teme, de căutat resurse utile pentru lecții, de pregătit fișe de lucru. Apoi te mai sună un părinte, îngrijorat din varii motive, sau un elev să te anunțe că s-a îmbolnăvit și mâine nu vine la școală. Și când în sfârșit zici, „gata, ora asta e pentru mine” se strecoară un gând legat de ceva ce te-a nemulțumit la școală. Și încerci să înțelegi dacă ai greșit sau unde ai greșit, dacă ai fi putut face altfel, dacă ar trebui să schimbi ceva. Și până îți găsești răspunsurile, ora ta de relaxare s-a cam dus. Când ai copii de vârstă școlară, lucrurile se complică și mai tare. Începi să te uiți la procesul de învățare și cu „lentila de părinte” și întrebările se înmulțesc.
Numele dumneavoastră este asociat cu sistemul educațional. Debutul a fost din perspectiva dumneavoastră natural, însemnând că ați vrut mereu să fiți parte din educație și astfel ați studiat pe domeniu?
Ar fi fost frumos să pot spune că am știut întotdeauna că voi fi profesor de fizică, dar nu. În copilărie visam să fiu scriitoare, pictoriță, actriță, ziaristă, arheolog, ofițer criminalist, avocat. Decizia de a deveni profesor de fizică a fost așa, mai pe ultima sută de metri, la finalul liceului și are legătură cu profilul absolvit, cu prima mea poveste de dragoste, cu prietenii mei din acea perioadă. Dar cred că ceea ce este cu adevărat important, e faptul că nu am regretat nici măcar o secundă alegerea făcută! Nici când am predat cu mănușile pe mână, pentru că atât de frig era în sălile de clasă, nici când unii elevi sau părinți m-au dezamăgit. Și nici măcar atunci când nivelul salariului meu era atât de scăzut, încât aveam mereu datorii de la lună la lună.
Cum ați putea defini toți acești ani de când sunteți bucată din învățământ?
E greu să găsești o definiție, pentru că în meseria mea nicio zi nu seamănă cu alta. Zilnic, interacționez cu cel puțin o sută de elevi și ei nu seamănă unul cu altul. Și nici cu cei din generațiile trecute. Așa că mereu mă confrunt cu noi provocări și cu nevoia de a răspunde acestora, cât de bine pot eu. Și încerc să mă adaptez, învățând permanent cum să fac asta.
Ați avea ceva să vă reproșați la catedră?
Nu cred în profesorul perfect. Profesorii sunt oameni și oamenii greșesc. Bineînțeles că fac greșeli, pe care, ulterior, mi le reproșez. Uneori am senzația că am fost prea exigentă, sau dimpotrivă, prea îngăduitoare, că nu am avut suficientă răbdare, sau că nu am valorizat suficient un moment de AHA al unui elev. Dar și greșeala este parte a procesului de învățare.
Cât de mult vă place să fiți „doamna”?
Îmi place! Iubesc interacțiunea cu elevii! Îmi place energia lor! Iubesc luminița care li se aprinde în ochi când reușeșc să le stârnesc interesul pentru o temă, le iubesc nedumeririle și modul stângaci în care le exprimă, le iubesc curiozitățile și creativitatea. Mă topesc după zâmbetul elevului care spune: „aha, acum are sens!” Îndrăgesc până și momentele în care „ceva” nu merge bine și trebuie, pe loc, să identific și problema și soluția! Și chiar dacă uneori, unul sau mai mulți elevi, mă dezamăgesc și mi-e greu, trec peste asta. Și a doua zi o iau de la capăt, cu încredere și speranță.
Învățați copiii de acasă să aibă valori, convingeri bine închegate, principii de viață. Copiilor de la școală ce le transmiteți?
În primul rând, încerc să promovez în rândul elevilor respectul. Eu cred că elevii care au respect de sine, pot fi mai responsabili, mai atenți la anturaj, la modul în care își petrec timpul liber, la modul în care se implică în propria lor învățare și dezvoltare. Respectându-se pe ei înșiși, pot învăța mai ușor respectul pentru ceilalți. Devin toleranți și mai puțin conflictuali sau violenți și, prin urmare, vor avea șanse mai mari de integrare socială și profesională. Și dacă, pe lângă acestea, învață și respectul față de mediu, atunci, cu siguranță, vom trăi într-o lume mai bună.
Încerc, de asemenea, să-i învăț despre încredere și curajul de a îndrăzni. Și despre. muncă, perseverență și răbdare.
Ce ați învățat dumneavoastră de la ei? Se spune că și adulții învață de la cei mici.
Cred că, în primul rând, am învățat să mă uit la mine, ca profesor, prin ochii lor și să gândesc „în afara cutiei”. Am mai învățat să îmi gestionez mai bine emoțiile. În ultimii ani, m-au ajutat să-mi dezvolt abilitățile tehnologice, iar de curând mi-au „făcut cunoștință” cu CHAT GPT.
Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți în timpurile copilăriei dumneavoastră, ce aș putea afla despre fetița Daniela? Cum era ea la școală?
Am fost un copil curios și vorbăreț. La școală am fost o elevă conștiincioasă. Tratam cu aceeași seriozitate temele la română, la matematică, la desen sau muzică. Am fost pasionată de istorie, am participat la o grămadă de activități extracurriculare, am scris poezii, am pictat, am dansat, am jucat teatru. M-am orientat spre un liceu cu profil de matematică-fizică pentru că îmi plăcea matematica. Prima mea notă în liceu a fost 3 la fizică. Acum mă amuză. Atunci a fost un cutremur. Am urât fizica, am urât profesorul, m-am urât pe mine. Mi-am dat seama, însă, destul de curând, că stă doar în puterea mea să îndrept lucrurile. Am muncit din greu, deseori până târziu, în noapte. Am lucrat sute de probleme cărora treptat le creșteam gradul de dificultate. Am cerut ajutor colegilor sau profesorului când am întâmpinat dificultăți. Și cumva, oarecum pe neașteptate, prin clasa a X-a, mi-am dat seama că îmi place fizica.
Cum sunt copiii din generația de azi față de copiii din vremea dumneavoastră?
Poate că cei de azi sunt mai pragmatici decât noi! Dar este doar o opinie personală!
Generația de înainte de revoluția citea mai mult? Cum simțiți?
Cred că în fiecare generație, sunt elevi care citesc mult și elevi care nu citesc. Deosebirile între generații sunt legate mai degrabă de ceea ce citesc, de modul în care citesc.
Cine v-a insuflat iubirea pentru fizică, pentru această disciplină?
Așa cum deja am povestit, nu e vorba de cineva anume. A fost mai mult o provocare într-un context favorabil. Și multă muncă.
Cum îi determinați pe elevi să îndrăgească acest obiect de studiu?
Provocându-i să observe, să se mire, să își pună întrebări, să gândească, să caute cauza profundă a lucrurilor.
Poți să ai în învățământ succes? Sau cum cuantificați dumneavoastră succesul?
Să fii profesor nu e nici simplu, nici ușor. Sunt multe provocări și multe dezamăgiri. Dar sunt și bucurii mărunte, pe care înveți, în timp, să le valorizezi. O lecție reușită, un elev care se bucură că te vede, care îți spune că cel mai mult la școală îi plac orele tale. Un grup care te reține în pauză să te mai întrebe ceva sau să îți arate cum au rezolvat o problemă. Elevi din generațiile trecute care te salută cu respect sau vin să te îmbrățișeze, pentru că nu te-au văzut de mult și le-a fost dor. O stare de bine cu care ieși din clasă după o lecție în care elevii s-au întrecut pe ei înșiși. Un părinte care te oprește pe stradă să îți mulțumească. Nu știu dacă asta înseamnă neapărat succes. Pentru mine, sunt situații care-mi certifică succesul. Succesul e o noțiune relativă.
Tănase Ema
Ultimele postari ale lui Tănase Ema (vezi toate)
- Invitație la orele din clasele unde Mădălinele predau: „Am vrut să promovăm o abordare blândă, centrată pe nevoile fiecărui copil și pe conexiunea cu natura” - 04-10-2024
- Campusul Profesional Dual BookLand: „piatra de temelie” pentru o Românie care știe meserie - 01-10-2024
- Înapoi la școală cu EU Youth Cinema: Green Deal - 26-09-2024
