“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”.

Dacă ne temem de prostie, vom tremura în fiecare secundă a vieţii noastre, pentru că ea ne îngheaţă inimile incomparabil mai puternic decât frigul de afară. Dacă ne temem de răutate, vom paraliza, inhibându-ne pornirile nobile de teama judecăţii generale. Aşa cum zăpada nu este (încă) înlăturată din faţa casei cu o aplicaţie mobilă, nici muntele ignoranţei omeneşti nu poate fi demontat prin gesturi goale cu mâna, ci doar prin lucru activ, 167 de ani de la naşterea lui Eminescu.

Puţin ne mai desparte de 15 ianuarie, ziua în care ni-l amintim, fugar, pe cel pe care imaginarul colectiv îl numeşte “poetul naţional”. Evident, românii au probleme mai mari decât aniversarea lui Eminescu – în fapt, au probleme hibernale cât casa de mari. Că monumentalitatea “Luceafărului poeziei” e o axiomă, iar Eminescu e sacrosanct pentru România, acestea se ştiu prea bine. Că există un mit Eminescu, care l-a făcut un soi de animal totemic al culturii româneşti, egalmente nu încape discuţie.

La fel de adevărat e că, punându-l pe un piedestal, mai marii culturii româneşti l-au îngropat cvasi-definitiv pe Eminescu pentru publicul larg. Cineva făcea o observaţie interesantă: suntem poate singurul popor european care are doar un poet naţional – Germania, de pildă, n-ar putea face diferenţă între Goethe, Hölderlin, Brecht, Rilke sau Schiller. Făcând din Eminescu patriarhul culturii noastre şi banalizându-l prin supra-expunere educaţională, atribuindu-i ideologii şi viziuni de care era cu desăvârşire străin, continuă teoria, l-am îngropat pe Eminescu sub un troian de clişee şi de stereotipuri, de fabulaţii care l-ar amuza şi l-ar oripila pe – tautologie – săracul poet.

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim.

Aşa că vă adresez o mică rugăminte: după ce terminaţi hiper-importantele treburi cu lopata, cu răzuitoarea şi cu peria pentru zăpadă, cu antigelul şi cu lanţurile antiderapante, mai faceţi ceva, diseară. “Deszăpeziţi”-l şi pe Eminescu, spaima de decenii a elevilor români şi subiect obligatoriu al examenelor şcolare, şi citiţi-i o poezie.

Sau, dacă vi se pare o treabă prea “romantică” pentru voi, oamenii mari pentru care perfuzia televizorului e suficientă, citiţi-le Eminescu copiilor voştri. Vă asigur că n-o să iasă nici antisemiţi, nici sifilitici şi nici conservatori, ci oameni frumoşi, sensibili la acele lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, cetăţeni preocupaţi de binele comun.

Pentru că ăsta e Eminescu: omul care te învaţă că o poezie de dragoste e oricând mai valoroasă decât un cadou luat de Black Friday. Omul care te învaţă că România nu e groapa de gunoi a Europei ori a lumii, ci o naţiune mândră între popoare, cu o demnitate legitimă.

Foto: Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, din Bucureşti, la 11 ianuarie 2017

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

CITEȘTE ȘI:

Arta suprarealistă în inima Bucureștiului – descoperă fascinantul univers al lui Salvador Dalí
O ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii poetului național
Editura Paul Editions lanseaza colectia „Mari Romani – La rascruce de veacuri”, de Nicolae Petrascu
Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume