Dezvrăjirea și Adevărul. ”Pe cel nepregătit de confruntarea cu adevărul trebuie mai întâi să îl aduci în starea de a-l putea suporta”

Sunt unii care afișează adesea un soi de competență de sertar. Când vine vorba despre un subiect, de la Biblioteca din Alexandria, inventarea bujiei în 1860, clanurile interlope din mijlocul Timișoarei, până la cele mai fine nuanțe care scot nebănuite calități din cei mai falimentari politicieni, pare că ei au văzut ceva ce tu nu. Cu ei am sentimentul întâlnirii unui grabnic sertarnic pregătit să scoată dosarul cu elemente puțin știute până acum, montat să îți ofere o competentă și dezinteresată dezvrăjire. Îmi par a fi ca niște dezvrăjitori de proximitate. Ți se pare că lucrurile stau într-un fel? Vor fi gata să-ți arate că ele stau și altminteri. Ești bine instalat într-o părere? Sunt acolo să-ți arate și alte fațete ale fenomenului. Dezvrăjitorii ajung să relativizeze aproape orice. Deși ei susțin că au și niște repere fixe, îți lasă în permanență senzația că niciodată nu poți știi care sunt acestea. Și că ai putea fi oricând pocnit subit cu cine știe ce nuanță aducătoare de adevăr.

Însă, în fond, care este problema? Ce este rău în a fi dezvrăjit, în a fi scos din mrejele unei opinii seducătoare, dar pe undeva falacioase? Este cât se poate de necesară adecvarea permanentă a cunoașterii, ascuțirea privirii, nuanțarea care aduce un plus  de conștiință. Fiecare dintre noi, după măsura propriei înțelegeri și puteri, căutăm să nu ne înșelăm, dorim să nu fim păcăliți, valorizăm adevărul. Care este atunci problema cu dezvrăjitorii? Păi, tocmai ”pocnirea” cu nuanțele. Dezvrăjitorul folosește nuanța ca pe un instrument de putere. Dincolo de căutarea adevărului, el emană dorința de a se vedea că el a înțeles, că el a văzut, că el nu s-a lăsat păcălit. Este acolo un fel de  beție a adevărului. În timp ce restul băltesc în zeama unei comode ignoranțe, el respira aerul rarefiat, rece și luminos al adevărului.

 

Adevărul este o femeie bătrână și urâtă

Protagonistul unei povești hinduse decide într-o zi să plece în căutarea adevărului. Vrea să afle cum arată acesta. După îndelungi căutări îl descoperă în capătul unei peșteri adânci și întunecoase, ascuns de ochii lumi. Adevărul este o femeie bătrână și urâtă. Mulțumit și deopotrivă surprins de ceea ce a descoperit, eroul dă să plece, pentru a se întoarce acasă, dar este oprit de Adevăr cu o rugăminte: ”te rog, când te vei întoarce în lume și vei fi întrebat cum este adevărul, spune-le că sunt tânără și frumoasă”.

Povestea arată multe lucruri. Dincolo de tema complicității dintre adevăr și minciună, dintre dezvăluire și ascundere, povestea vorbește și despre nevoia de a  fi pregătiți pentru aflarea adevărului. Cel care nu poate îndura un adevăr, va fugi de el, nu-l va crede sau va muri de mâna lui. Povestea ne spune că oamenii au nevoie să creadă că adevărul este o femeie tânără și frumoasă pentru că nu sunt încă pregătiți să afle că el este o femeie bătrână și urâtă. Iar pe cel nepregătit de confruntarea cu adevărul trebuie mai întâi să îl aduci în starea de a-l putea suporta.

În universul psihoterapiei se spune că principiul autenticității, al adevărului, este subsecvent principiului empatiei. Altfel spus, deși în cadrul unui proces terapeutic este căutată realizarea unui proces de transformare, care adesea presupune și aducerea în lumina conștiinței a unui adevăr despre noi, trebuie să avem răbdare ca acel adevăr să fie suportat. Terapeuta mea, de pildă, a avut răndarea de a aștepta vreo patru până am fost pregătit să conștientizez ceva. În momentul aha!-ului interior am întrebat-o când își dăduse seama de acel aspect. Aflând că încă din primele ședințe, am întrebat-o naiv de ce nu mi-a spus de la început. ”Andrei, mi-a răspus ea, dacă ți-aș fi zis, ce ai fi făcut? Probabil că ai fi plecat și nu te-ai mai fi întors”. Și așa ar fi fost. A fost nevoie de patru ani pentru a putea sta cu acel adevăr bătrân și urât din mine.

 

Adevărul și viața

Părintele Constantin Galeriu spunea că adevărul spus fără iubire poate să ucidă. Pentru că tocmai această iubire semnifica faptul că suntem în relație cu celălt. Că ținem cont de el. Că spunem adevărul pentru el, atunci când el îl poate duce, și nu că facem paradă de luciditate. Asta ne asigură că nu suntem niște dezvărjitori autoreferențiali, care transformă aflarea adevărului într-o paradă narcisică.

Dacă nu ții cont de asta, dacă nu iei în considerare măsura în care este celălalt pregătit să afle adevărul înseamnă că ceea ce ai de spus este mai mult despre tine decât despre el. Că spunerea adevărului nu îl vizează pe celălalt, ci că are mai mult scopul de a-i face reclamă celui care îl rostește.

Știm că în țara sa, în locul său de origine, profetul nu este auzit de ceilalți. Și cel mai adesea ne gândim că asta se întâmplă pentru că cei de-ai casei nu ne iau în serios atunci când avem de comunicat ceva grav, ceva important. Dar poate că trecerea acestui adevăr este blocată mai mult de profet, decât de familiarii săi. Poate că tocmai această apropiere este cea care îl orbește pe aducătorul de adevăr, făcându-l să creadă că îi știe pe ceilalți și că este știut de ei, că își poate permite să zică orice. Această lipsă de precauție este marca lipsei de contact real cu ceilalți, cu probemele lor, cu felul lor de a fi. Este marca naivității. De aceea este posibil ca adevărul să treacă mai ușor în țări străine. Pentru că acolo, scoși din obișnuințele noastre, sub presiunea anexietății, suntem mai atenți la ceilalți, ceva mai în contact cu ei. Acolo ne punem poate mai prezent întrebarea asupra cum să facem pentru a trece cătrei alții adevărul cuvintelor noastre. Pentru a putea fi crezut, profetul trebuie să manifeste empatie, trebuie să îi simtă pe ceilați, să le înțeleagă condiția. Este o empatie pe care stăpânitorul de adevăr trebuie să o manifeste dacă dorește ca adevărul (”altetheia”) să fie înzestrat cu credință (”pisitis”).

Înainte de a le vorbi atenienilor din Areopag, Sfântul Apostol Pavel le-a cercetat acestora cetatea. S-a plimbat pe străzile Atenei, a observat obiceiurile locului și a cutătat să le vorbească celor de acolo plecând de la modul lor propriu de a fi. Altfel spus, a ținut cont de ei. Le-a spus că a venit să le vestească despre Zeul cel Necunoscut, pe care a remarcat că și ei îl venerează, și nu le-a vorbit direct despre un tânăr de 33 de ani, pe nume Iisus, Nazarineanul, fiul Mariei și al lui Iosif, care a s-a născut de la Duhul Sfânt și care s-a răstignit, a pătimit și s-a îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi. Altfel spus, i-a pregătit pentru Adevărul cuvintelor sale. Nu i-a pocnit de-a dreptul cu șansa unică a dezvrăjirii, care se dă acum, la super-ofertă. Și chiar și așa, doar jumătate dintre cei din Areopag l-au crezut.

Aflat în fața lui Pilat, Hristos este întrebat ”Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38). Tăcerea lui Hristos este cel mai adesea asociată cu un răspuns performativ. El nu spune ce este adevărul, tocmai pentru că El este Adevărul. Tăcerea Sa trimite către El însuși. Pentru că Adevărul se arată, și nu se poate explica prin altceva. Orice predicație despre Adevăr este nu doar o dezvăluire a acestuia, ci și o îndepărtare de el. A defini ceva prin intermediul a altceva, a înțelege un cuvânt prin intermediul unui alt cuvânt înseamnă a acoperi ceea ce cauți să dezvălui prin însuși actul dezvăluirii. Hristos transformă tăcerea Sa într-o instanțiere a prezenței Sale.

Însă, s-ar mai putea spune că Pilat nu era pregătit să afle că Hristos este Adevărul. În fond, într-un alt moment Hristos le spune ucenicilor săi ”Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Tăcerea lui Hristos este spațiul pe care Adevărul îl pune la dispoziție celui pornit în căutarea adevărului. Este răgazul de care el are nevoie pentru a se pregăti să accepte acest adevăr. Și face asta pentru că Adevărul este coextensiv Vieții. El nu vine peste tine arătându-ți că așa stau lucrurile, fie că-ți convine, fie că nu. Și nu te va supune la no matter what-ul unei aparente dezvrăjiri. Pentru că adevărul spus fără empatie ucide tocmai șansa receptării lui.

 

Andrei Găitănaru

Andrei Găitănaru

Andrei Găitănaru este psihoterapeut analist și publicist. Aparițiile sale editoriale sunt dedicate atât parcurgerii unora dintre potecile care străbat universul cadrului psihoterapiei analitice, cât și relației dintre societate și Biserică
Andrei Găitănaru

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Cristian Pascariu, regizor, cofondator al proiectului Terapie prin Artă: Îi ajutăm pe pacienți să vadă perspectiva de după boală