Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea II-a

Tot din Viața Sfântului Antonie reiese și ceea ce stă la temelia tuturor virtuților creștine, anume smerenia, opusul mândriei – păcatul căderii diavolului. Opoziția dintre aceste două trăsături este prezentată plastic la Sfântul Ioan Scărarul: „Precum chiparosul ce crește drept în sus nu-și pleacă niciodată ramurile spre pământ, tot astfel cel măreț cu inima nu poate dobândi smerenia. Bărbatul mândru dorește să poruncească și, cu toate că prin aceasta s-ar putea întâmpla să-și agonisească pieirea, totuși nu se încumetă a-și părăsi năravul…Precum întunericul este potrivnic luminii, tot astfel și mândria se opune oricărei virtuți”.[1] Revenind la cele relatate de Sfântul Atanasie cel Mare, vedem cum întemeietorul monahismului egiptean era o pildă de smerenie prin aspect și prin tot ceea ce făcea: „(Sfântul Antonie ) era blând și plin de smerită cugetare. Si, fiind așa, cinstea rânduiala Bisericii și, mai presus de orice, socotea pe orice cleric mai presus de el în cinste… Nu se deosebea de alții nici prin înălțime, nici prin mărime, ci prin purtări și prin curăția sufletului. Căci, fiindu-i sufletul netulburat, netulburate îi erau și simțurile din afară. Iar bucuria sufletului i se vedea în seninătatea feței. Si din mișcările trupului i se vedea și i se cunoștea starea sufletului. Deși trăise în munte și îmbătrânise acolo, nu avea purtări de sălbatic, ci era blând și cuviincios. Iar cuvântul lui era dres cu sarea dumnezeiască”[2]. Faptul că smerenia se află la temelia tuturor celorlalte virtuți și că de fapt ea este cea răsplătită de Dumnezeu o arată și un alt Părinte al pustiei, Sfântul Isaac Sirul: „Atunci, însă, când cu o conștiință dreaptă omul vede că rămâne neînsemnat înaintea acestor întâmplări (a încercărilor prin care trece în viață), să știe că a ajuns la o adevărată măsură a smereniei. Semnul ei este pacea și liniștea pe care o are în tot ce i se întâmplă și lipsa oricărei tulburări. Aceasta e odihna pe care o dă smerenia ca un rod al desăvârșirii. Pentru oricine a intrat în ea, oricare ar fi ispita care-l supără, odihna o covârșește”[3].

Așa cum smerenia reprezintă temelia oricărei virtuți, ea trebuie să aibă la rândul ei un fundament. Acesta este, în opinia Sfinților Părinți, conștiința că tot ceea ce avem și noi înșine ființăm numai datorită bunătății lui Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul tuturor. Această opinie se găsește sintetizată de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Tâlcuirea la rugăciunea Tatăl nostru, incluse în Filocalie: „Căci oricine este smerit, este desigur și blând…smerit, ca unul ce se știe pe sine având existența împrumutată”[4].

Această conștiință a filiației noastre divine are un dublu rol – de a da naștere smereniei și de a întări credința, fără de care nicio faptă a omului nu are valoare în plan transcendent, așa cum o arată Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani XIV, 23: „Și tot ce nu este din credință, păcat este”. Această succintă afirmație este detaliată de către Sfântul Grigorie de Nyssa, în scrierea sa, Despre desăvârșire: „Fiindcă Sfântul Apostol Pavel ne spune că tot ce nu este din credință este păcat, este absolută nevoie ca acela care înțelege aceasta să mărturisească cum că tot cuvântul, sau lucrul, sau gândul care nu duce la Hristos, duce în genere la ceea ce este potrivnic lui Hristos. Ceea ce este în afară de lumină și de viață, nu este cu putință să nu fie în întuneric sau în moarte. Deci, dacă ceva nu este săvârșit, sau vorbit, sau gândit potrivit cu Hristos, atunci, negreșit, acest lucru este potrivit numai cu ceea ce este potrivnic Celui bun. De aceea, este lămurit că cel ce se arată în felul acesta se leapădă de Hristos, devenind străin de El, atât prin cele ce gândește, cât și prin cele ce face sau vorbește”[5].

Perpetua raportare la Dumnezeu trebuie să marcheze orice aspect din viața credinciosului, potrivit cuvintelor Apostolului neamurilor: „De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni X, 31). Așa cum arată teologul grec Georgios Mantzaridis, însemnătatea acestor cuvinte se referă la viața noastră în ansamblu: „Înnoirea cea întru Hristos se vede din întreaga raportare a omului la viață și la problemele ei și dă manifestărilor lui o anumită nuanță”[6]. Bineînțeles că nici credința nu este singură, ea devenind lucrătoare prin iubire: „După Sfântul Antonie, mintea prin care Dumnezeu este iubit este străjerul treaz care nu permite intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte în suflet. Sufletul va spori în raționalitate pe măsura statornicirii în relația iubitoare cu Dumnezeu”[7]

În fine, și după dobândirea virtuții, Sfinții Părinți învață că omul nu trebuie să cadă în delăsare, deoarece trăinicia acestui dar este asigura prin statornicia în bine, faptă cu faptă, gând cu gând și vorbă cu vorbă, așa cum vedem într-un din Epistolele Sfântului Vasile cel Mare: „Căci dacă Hristos este viața noastră (cf. Coloseni III, 4: „Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă”.), urmează că și vorba noastră trebuie să fie pusă în legătură cu Hristos, gândul și întreagă lucrarea noastră trebuie să depindă de poruncile Lui, iar sufletul nostru să reproducă chipul Lui”[8]. Mai mult decât atât, viețuirea întru Hristos nu privește, în opinia Părinților, numai activitățile omului, ci și momentele când acesta se află în repaus, cuprinzând gândurile, dorințele, idealurile, visele acestuia, etc.

Mai ales atunci când suntem în repaus, după cum putem vedea în Viața Sfântului Antonie, diavolul ne încearcă mintea cu felurite ispitiri, aceasta nefiind în acel moment distrasă de nimic altceva: „În zgomotul pe care demonii îl făceau, Antonie vedea semnul neputinței acestora: dacă ar fi fost cu adevărat puternici, era suficient ca un singur demon să vină și să-l piardă. In timp ce demonii își făceau terifiantul număr, Antonie, epuizat de puteri, stând pe spate, se ruga în gând. La un moment dat, a constatat că prin acoperiș o rază de lumină se cobora spre el. În același timp demonii au început să se îndepărteze, iar durerile trupului au încetat. A înțeles că era vorba despre prezența lui Dumnezeu care se făcea evidentă”[9]. Tot astfel, vedem că: „Sfântul Antonie era convins că diavolii își adaptau ispitele și nălucirile în funcție de gândurile noastre. De aceea, în minte trebuie să fie adus mereu Hristos : când se ruga Sfântul Antonie, diavolii dispăreau ca fumul, țipând că rugăciunea lui Antonie îi ardea”[10]. În general, așa cum arată Părintele Vasile Răducă: „Sfinții au luptat cu imaginarul, cu gândurile, cu diversele lor predispoziții și ispite și erau conștienți de acest nivel al luptei lor, dar au luptat efectiv și direct cu demonii, conștienți și de aceasta”[11].


[1] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004, pp. 208, 210.

[2] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 278.

[3] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXXVII, în: „Cuvinte către singuratici”, p. 364.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008, p. 323.

[5] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire (trad. Teodor Bodogae), în: op. cit., p. 475.

[6] Georgios Mantzaridis Morala creștină, p. 64.

[7] Cf. Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 76.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 346.

[9] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 272.

[10] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 89.

[11] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 92.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

  1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
  2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
  3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
  4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
  5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
  7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
  8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
  9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
  10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
  11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

  1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
  2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
  3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea I

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Pocăința în viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul – partea I
Sfânta Taină a cununiei ca binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei creștine – partea a II-a
Sfânta Taină a cununiei ca binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei creștine – partea I
Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a