Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea II-a

Şcoala – “Familia” socială

În societatea contemporană activitatea umană este supusă unui proces de organizare şi structurare atât pe plan individual cât şi pe plan social. Organizarea răspunde nevoii de a obţine rezultate superioare, eficienţă sporită, nevoie ce este specifică omului. Individul a conştientizat propriile limite, şi-a dat seama că de unul singur, izolat, performanţele sale vor fi mai reduse decât dacă şi-ar uni eforturile cu alţi indivizi care au scopuri asemănătoare[1].

Şcoala este o organizaţie socială care influenţează şi transformă viaţa membrilor săi,  modelând comportamentul uman. Este o organizaţie care produce învăţare, care reproduce normele şi valorile deja existente, dar, în acelaşi timp stimulează inovaţia şi progresul.

De asemenea, la nivelul organizaţiei şcolare există funcţii, roluri şi statusuri delimitate ierarhic, intre care se stabileşte un sistem de comunicare formală, dar şi informală. Nu în ultimul rând, şcoala presupune prezenţa unui mare număr de indivizi care acţionează în vederea atingerii unor scopuri comune[2].

Viaţa organizaţiei şcolare nu se rezumă doar la activităţile desfăşurate, ci se referă şi la stările subiective trăite de indivizii implicaţi în aceste activităţi. Fiind implicaţi în atingerea unor scopuri comune, membrii şcolii interacţionează, iar din interacţiunea lor rezultă trăiri oscilând între satisfacţie şi insatisfacţie, încredere şi dezamăgire, curaj şi descurajare etc. Aceste trăiri influenţează în mare măsură bunul mers al şcolii, de aceea ele nu trebuie neglijate. Aceste fenomene subiective constituie aşa – numitul climat al şcolii[3].

Însă, dincolo de toate aceste aspecte, şcoala reprezintă pentru fiecare individ următoarea etapa în definirea personalităţii lui, după familie. În consecinţă, rolul şi implicarea misionară în educaţia tinerilor astăzi, este o direcţie pastorală atent urmărită de Biserică. De altfel, după învăţătura creştină, educaţia este un dar de la Dumnezeu, o acţiune specifică omului şi de aceea, educaţia începe odată cu omul; aşa şi înţelegem cum în Sfânta Scriptură, odată cu creaţia, Dumnezeu îi dă omului Legea şi normele de viaţă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1, 2)[4].

La poporul nostru, pe solul fertil al spiritualităţii geto-dace, a fost însămânţat Cuvântul Evangheliei, iar fuziunea daco-romană se îngemănează cu botezul creştin al poporului nostru din zorii secolelor I şi II d. Hr. Lecţia de religie n-a lipsit nici un moment din viaţa poporului român; chiar şi atunci când limba de cult era străină de neam, cuvântul de învăţătură, oricât de modest, ca şi spovedania, se făcea în graiul propriu românesc[5].

Atât începuturile şcolii tradiţionale româneşti, cât şi primele manuale folosite pentru educaţia copiilor români, sunt legate de activitatea misionară a Bisericii. I.P.Elianu pune începutul şcolii româneşti organizate odată cu anul 1401 în vremea lui Alexandru cel Bun, cu o şcoală domnească la Suceava, aşa-zisa „Acade­mia Vasiliană”. Primele manuale (abecedare) apar tot în spaţiul religios: în 1828, la Sibiu – „Abeţedar înlesnitor pentru învăţătura copiilor”, în 1848, la Braşov sau în 1861, la Sibiu – „Abecedarul modern”. Nu trebuie omis faptul că cele dintâi cărţi folosite în şcoli, după bucoavnă sau abecedar au fost cărţile bisericeşti: Ceaslovul, Psaltirea, Octoihul etc. Cu alte cuvinte, tradiţia şcolii româneşti a fost sănătos formată şi păstrată de Biserică.

„Lăsaţi copiii să vină la Mine”, este îndemnul adresat de Domnul Hristos şi prin aceste cuvinte se adresează astăzi tuturor dascălilor din şcolile româneşti, care au nobila misiune de a creşte sufleteşte pe „omul din puiul de om”.

Şcoala românească se cere a fi un spaţiu al interiorizării, el edificării cultural-sufleteşti. Numai în acest fel, prin familie, la început, şi apoi prin intermediul şcolii, tradiţia ortodox-românească va reuşi să străbată veacurile, înfruntând vicisitudinile timpului şi ducând mai departe credinţa unui popor român autentic.

 

Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea I

 

Bibliografie

[1] M. Călin, Teoria educaţiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 9.

[2] E. Păun, Şcoala – abordare sociopedagogică, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 12.

[3] Husen, T. & Neville Postlethwaite, The International Encyclopedia of Education, Pergamon, 1994, p. 22.

[4] Pr. Dr. Stelian Ionaşcu, „Lecţia de religie în Şcoala românească de la începuturi până astăzi – privire diacronică”, în Glasul Bisericii, nr. 1-4, 2006, p. 327.

[5] Ibidem, p. 327.

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Disciplinarea: cu dragoste, cu înțelegere
Vârsta de 2 ani nu se uită!
Trăirea copilului are prioritate
Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea I