Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Firesc și esențial. Despre postul privirii

Cu privire la întrebarea „Cum să ne raportăm la știri & informații?”, există răspunsuri, rețete, perspective și abordări de toate tipurile. Nu e cazul acum nici să le înșir, nici să le analizez, nici să le ierarhizez.

În ceea ce mă privește, cunoscându-mi cât de cât firea și metehnele, cred că e firesc și esențial:

  • a nu te lăsa absorbit de vacuumul tenebros al breaking-news-ului (adică al știrilor care te sfărâmă, traducerea liberă a acestei mantre e cea mai potrivită și necesară),
  • a nu lăsa prezentul clipei să fie desfigurat de panicile devenite rutină,
  • a nu-ți lăsa viețuirea locală tulburată de tsunami-urile globale,
  • a refuza ordinul de a trăi permanent în dincolo-ul mereu oribil al știrilor – înainte, în accidentul de pe DN1 sau în mijlocul inundațiilor, apoi – vreo 2 ani – la ATI, mai nou în Ucraina.

Cred că e firesc și esențial să nu-ți vinzi luciditatea pe nebunie, să nu-ți vinzi și-așa-puțina pace de dinăuntru pe marele delir din afară.

De curând, am regăsit legenda lui Perseu înfruntând Meduza și mi s-a părut tare potrivită pentru epoca noastră. Pentru cei care au deschis mai târziu cartea de mitologie, o rezum aici cât pot de scurt, ca să vă mai rămână timp să intrați și pe niște știri să nu rămâneți, Doamne-ferește, neinformați:

Perseu, fiul Danaei și al lui Zeus, e trimis de regele Polydectes să înfrunte Meduza, singura muritoare dintre gorgone. Gorgonele erau ființe groaznice, cu păr din șerpi veninoși și cu o privire atât de infernală încât oricine le privea rămânea împietrit pe loc. O asemenea misiune nu e ușoară nici dacă ai rude de gradul I prin Muntele Olimp, așa că Perseu primește din partea zeilor un kit de luptă, care conține, printre altele, o sabie de diamant de la tatăl lui și – cu dedicație de la sora Atena – un scut atât de șlefuit, încât te puteai reflecta în el. Așteptând momentul potrivit – când Meduza doarme-n peștera proprietate personală, Perseu se apropie de ea mergând cu spatele și ținându-și scutul în dreptul feței, privind-o prin scut ca printr-o mare oglindă retrovizoare. Doar așa se poate apropia de ea până când, ajuns la distanța potrivită, o poate izbi decisiv cu o lovitură de sabie.

Nu mi-e greu să alipesc acest episod mitologic peste modul nostru curent de a ne „informa”. În peștera mediatică în care ne abandonăm de bună-voie, Meduza noastră are chipul odios al prezentatorului isteric, mutra plină de meandre și diformă de atâta încordare a expertului din platou și fizionomia sinistră a reporterului turbat care jubilează amușinând catastrofele. Din gura șerpilor ce-i colcăie-n jur se scurge, cu venin neîncetat, panica și spaima, ura și mânia, revolta și chinul, toate în forma pretins onorabilă de știri și emisiuni. Absurde, a(b)surzitoare, nefirești și neesențiale. Fără scut, privind imprudent la Monstrul care, spre deosebire de Meduza, nu doarme niciodată (și e disponibil și în varianta 4K, cu diagonală mare), mulți dintre noi au rămas împietriți, cu telecomanda neputincioasă pe post de sabie.

Firesc și esențial, cum am spus: dacă ești pus în fața a ceva atât de hidos încât să te împietrească pe loc, primul lucru care trebuie făcut e să eviți să-l privești fățiș, ca să nu te absoarbă, ca să nu te copleșească. Ceea ce e oribil în lume nu trebuie privit direct și în nici un caz nu trebuie să cazi pradă iluziei că ești îndeajuns de puternic să duci singur și oricum o asemenea luptă. Oribilul, monstruosul, hidosul – tocmai pentru că sunt neomenești – nu trebuie subestimate, nu trebuie cântărite după slabele noastre repere omenești. Trebuie calm, dibăcie și – cum altfel? – daruri de Sus care să respingă haosul hâd și să străpungă întru lumină forfota asta scabroasă. Măcar atât dacă înțelegem din povestea victoriei lui Perseu, și tot va fi un ajutor neprețuit. (O notă necesară – de povestea asta am dat nu pentru că aș fi vreun înțelept, ci doar pentru simplul fapt că am ales să citesc cu copiii cartea cu zeii și eroii din Olimp în loc să intru pe un site cu știri ca să verific ce au mai făcut zeii, eroii și mai ales gorgonele zilei. O chestiune de alegere, deci).

Din altă lume, dar tot firesc și esențial, acest sfat al lui Isaia Pustnicul: „Păzește-ți ochii și inima ta nu va vedea cele rele”. (Altă-aceeași notă: de acest cuvânt am dat, nu pentru că aș fi vreun înduhovnicit, ci doar pentru simplul fapt că am ales să deschid o carte de suflet în loc să deschid televizorul pe care, cum am mai scris de mai multe ori, nu îl am. Din nou, chestiune de alegere). „Păzește-ți ochii și inima ta nu va vedea cele rele”. Poate e bine să ne reamintim de asta acum, când unii dintre noi citesc cu multă atenție etichetele, grijulii ca prin biscuite să nu fi rămas vreo urmă de zer praf care să le strice postul Paștelui.

Aducând cuvântul pustnicului în zilele noastre, mă întreb ce fel de post avem dacă înghițim cu ochii, pe nemestecate, toată ziua și de pe toate canalele, junk-media; purtându-ne de parcă ne-am mutat stomacurile în cap.

Mă întreb la ce bun să refuzi o friptură în sânge, dar să sorbi din priviri sângele difuzat prin ecrane (indiferent dacă prin știri sau prin filme, oricum de la Vietnam încoace a ajuns din ce în ce mai greu să faci diferența).

Mă întreb: dacă în vreme ce mănânci cartofi fierți te uiți la știri la plasma din bucătărie, se cheamă că ții post? (Sau că singurul post pe care îl ții cu strictețe e postul TV?)

Mă întreb la ce e bună hrana puțină și cumpănită, dacă mintea ne e de mult obeză de zoaiele informaționale. („Mesaj de interes public: evitați excesul de sare, zahăr, grăsimi și informații”).

Pe scurt, mă întreb ce folos poate avea azi regimul alimentar în lipsa unui regim vizual.

În (loc de) concluzie, aducând la un loc sfatul pustnicului și strategia semizeului, spun: chiar dacă e mereu prea puțin și mereu prea stângace, postul privirii este scutul cu care ne putem apăra de căutătura ucigașă a Meduzei. Asta dacă înțelegem un lucru simplu: că pentru a fi solidari cu durerea lumii noastre – fie ea întrupată de fugarul dintr-o țară asediată, de bătrânul abandonat în azil, de săracul copleșit de griji, de tânărul rătăcit în abisul digital sau de copilul ucis dinainte de a se naște – nu e nevoie de gorgonele media. E nevoie doar să căutăm ce e firesc și esențial, iar faptele să ne fie pe această măsură, nu pe alta.

 

 

CITEȘTE ȘI:

Ați văzut neștirile de aseară?
a scrie jurnalist presă România slider
Apel către oamenii de litere români: Nu scrieți doar despre rele! Mai există lumină în România