Generalul Radu R. Rosetti (1877-1949), noblețe fără compromis. Un aristocrat de viță veche, erou la Mărășești și deținut politic în închisorile comuniste

Când ne gândim la descendenții marii aristocrații de altădată, mulți dintre noi ne imaginăm niște figuri lipsite de consistență reală, agățate doar de prestigiul unor strămoși glorioși. Nimic mai neadevărat în cazul unuia dintre reprezentanții acesteia din secolul trecut: generalul Radu R. Rosetti.

 

Ce nu se pierde atunci când apune aristocrația

Noblețea descendenței acestui personaj inedit din istoria României începutului de secol XX este incontestabilă: era membrul uneia dintre marile familii boierești române – Rosetti, ramura Răducanu – și strănepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. A fost botezat Radu în conformitate cu tradiția acestei familii, care cerea ca primul născut de parte bărbătească să poarte numele întemeietorului: Răducanu-Radu.

Însă aici se încheie similitudinile aristocratice ale destinului său. Radu R. Rosetti a crescut într-o perioadă când boierimea apunea, copleșită de apariția unei noi lumi, în care capitalul dicta poziția socială, iar tot ceea ce a obținut s-a datorat propriilor merite. Bunicul său își pierduse mare parte din avere, iar tatăl, renumitul prozator Radu Rosetti, fusese nevoit să devină funcționar de stat. Dar familia își păstrase noblețea în spirit, prin cultivarea valorilor educației, culturii și respectului pentru memoria înaintașilor, acestea constituind principalele repere ale formării sale. De altfel, de-a lungul întregii sale vieți, Radu R. Rosetti s-a arătat amuzat de „prințomania” altor urmași ai domnitorilor români, care își socoteau propria valoare doar prin prisma arborelui genealogic.

 

Trebuie să muncești ”spre a ți se ierta că porți un anumit nume”

Îndemnat de tatăl său să urmeze o carieră militară, viitorul general și-a petrecut anii tinereții în cadrul Școlii Militare de Artilerie și Geniu și al Școlii Superioare de Război din București, refuzând să studieze în străinătate deoarece considera că eforturile personale și școlile românești îi pot asigura aceleași cunoștințe. De la bun început s-a remarcat prin conștiinciozitate și fermitate; o notă scăzută la un examen de aptitudini, pentru că era prea corpolent, dar și pentru că „îl chema Rosetti”, nu a făcut, potrivit propriilor mărturisiri, „decât să întărească și mai mult în mine convingerea că dacă porți un nume cinstit de premergători trebuie să muncești mai mult spre a ți se ierta acest folos și m-a hotărât și mai mult a lucra temeinic”.

Fiind mai degrabă o personalitate retrasă, Radu R. Rosetti nu se făcea remarcat imediat, însă aceia care ajungeau să-l cunoască descopereau un om loial, ferm și cu un caracter distins, ceea ce i-a atras în timp aprecierea mai multor superiori, precum principele moștenitor Ferdinand ori generalii David Praporgescu și Ioan Dragalina,

Devenit un reputat ofițet de stat major, Radu Rosetti a fost numit șef al Biroului 6 Operații al Marelui Cartier General Român la momentul izbucnirii Primului Război Mondial (1914), fiind responsabil cu elaborarea ipotezelor de război și reorientarea strategiei române de la prezumtivul pericol rus la campania împotriva Austro-Ungariei, pe măsură ce mediile politice și opinia publică evoluau în direcția unei alianțe cu Antanta.

 

”Niciunul să nu treacă îndărăt peste trupul meu!”

După nefericitele campanii românești din anul 1916, soldate cu pierderea Munteniei și Dobrogei în fața Puterilor Centrale, locotenent-colonelul Rosetti a cerut din proprie inițiativă transferul într-o funcție operativă, dorind să contribuie activ la reorganizarea armatei retrase în Moldova, afectată atât de înfrângerile recente cât și de izbucnirea unei epidemii de tifos exantematic.

Deși s-a molipsit la rându-i de această boală, a reușit să-i supraviețuiască și să se recupereze la timp pentru a participa, în fruntea Regimentului  47/72 Infanterie, la marea bătălie de la Mărășești (1917). Aici, în lupta care s-a dat la Răzoare, a fost împușcat în coapsa stângă pe când ordona ieșirea din tranșee, fiind salvat de soldați cu câteva clipe mai înainte de a fi ciuruit de rafala unei mitraliere inamice. Rămas conștient, a dat următorul ordin soldaților: „Să se știe că eu sunt rănit aici. Niciun om să nu treacă îndărăt peste trupul meu” – iar aceștia s-au comportat admirabil, reușind respingerea atacurilor inamice până la capăt.

După ce a trecut cu bine de cea de-a doua perioadă de convalescență – în urma căreia a rămas însă cu un handicap la picior -, Radu R. Rosetti a fost trimis ca atașat militar pe lângă aliații occidentali, pentru a susține cauza României în urma impunerii Păcii de la București și de a arăta disponibilitatea țării sale de a reintra în război deîndată ce condițiile ar fi permis-o. Astfel, el a servit în decursul anului 1918 sub comanda generalului francez Henri Mathias Berthelot, fostul șef al Misiunii militare franceze din România, față de care s-a legat cu o prietenie pe viață.

 

A înființat Muzeul Militar Național

Avansat, după sfârșitul Primului Război Mondial, la gradul de general de brigadă, Radu Rosetti a ales să demisioneze din armată, fiind, între altele, nemulțumit de prea numeroasele și  – adesea – nejustificatele promovări ale unor ofițeri insuficient pregătiți. Spiritul său întreprinzător și meticulos nu putea însă rămâne fără ocupație, astfel încât proaspăt pensionatul general s-a dedicat în întregime studiului și activităților culturale. Una dintre principalele sale realizări a fost înființarea Muzeului Militar Național, pentru care militase încă din anul 1914, realizând un proiect detaliat și sporind ulterior fondul de exponate prin desfășurarea mai multor campanii arheologice în vechile cetăți ale României. Acest merit i-a fost recunoscut prin alegerea în unanimitate ca președinte al consiliului de administrație, funcție pe care a îndeplinit-o vreme de șase ani, cât și prin numirea, la anul 1934, ca membru titular al Academiei Române.

De asemenea, Radu R. Rosetti s-a dedicat studiului istoriei militare a României, publicând mai multe lucrări, între care o primă sinteză asupra Războiului de Independență. Experiența sa vastă în domeniul strategiei militare nu se limita însă la trecut – cel care poate fi considerat cel mai important istoric militar român a emis în epocă opinii extrem de pertinente cu privire la desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, sintetizate în cadrul lucrării intitulate Învățăminte din războiul în curs, și a prevăzut cu mult înainte sfârșitul nefericit al acestuia pentru România.

 

A respins legionarismul, dar a fost condamnat din cauza lui

Cu toate acestea, nu a refuzat cererea lui Ion Antonescu de a prelua, la anul 1941, portofoliul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor, deoarece era conștient de necesitatea urgentă a reorganizării învățământului românesc, dar a făcut-o, potrivit propriei mărturii, „…cu condiția expresă că nu se va alcătui vreun partid politic fascist și că nu înțeleg a primi alte atribuțiuni decât în stricta legătură cu gospodărirea școalelor și în special cu reintroducerea ordinei în ministerul ce mi s-a încredințat”.

Deși era limpede că nu se implicase în politica acelei epoci, fiind doar un om care alesese să-și facă datoria față de țară, de o ținută morală ireproșabilă – așa cum au mărturisit, după război, mai multe personalități, între care și marele rabin Alexandru Șafran -, eruditul descendent al uneia dintre cele mai de seamă familii boierești române era o țintă evidentă a nou-instalatului guvern comunist, care a ordonat arestarea sa la data de 15 august 1948. Deși niciuna dintre acuzațiile ce îi fuseseră aduse nu a putut fi demonstrată, a fost condamnat la doi ani de închisoare, pedeapsă pe care nu a mai apucat să o execute: bolnav, murea în închisoarea de la Văcărești, la sărbătoarea Înălțării Domnului (2 iunie 1949), de Ziua Eroilor, adăugându-se acestora.

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Cum erau meniurile în Familia Regală a României din timpul lui Carol I și până în vremea lui Mihai I. Vă recomandăm să nu citiți acest articol pe stomacul gol!
Portrete de domnitori și imaginea marilor ctitorii românești în aeroportul din Otopeni
asasinate politice la români un răspuns lui Georg Reicherstorffer despre regicide la valahi slider
Mitul freneziei regicide a valahilor
istoriografie România Primul Război Mondial în istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial slider
Războiul care a făcut România Mare, sub lupa istoricilor: “Trebuie lămurită problema aliatului rus. În toate bătăliile din Moldova avem ruşi morţi cel puţin la nivelul românilor” / “Să nu facem, din Centenar, istorie de parastas!”