Mioara își ia inima în dinți și merge spre Darius. Ohhhhh! Îi va spune că e timpul să plece din parc. Și el va spune NU. Și se va răsti la ea și se va întoarce cu spatele și ea, mama, va alerga după el și îi va da iar 10 motive pentru care trebuie să plece acum. Și Darius se va supăra și ea se va supăra că el nu înțelege și iar se vor certa… Deja sufletul i-a devenit greu și a părăsit-o curajul…
Nu-ul care ,,dă de furcă”
De câte ori nu am auzit noi toții de la copiii noștri:
,,Nu, nu plecăm!”
,,Nu, nu strâng!”
,,Nu, nu fac asta!”
,,Nu, nu vin la tine!”
Oare ce simțim când auzim ,,Nu”-ul acela? Pare că opoziția copilului e mare și noi pare-se că rostim instant: ,,-Ba da, trebuie, uite, e târziu, am întârziat, trebuie să dormi, trebuie să strângem, trebuie să plecăm…” Căutăm pe loc (nu-i așa?) să schimbăm ,,Nu-ul” copilului într-un ,,Da”.
Ce bine ar fi să auzim: ,,Da, să mergem, să strângem, să mâncăm…”
Acest lucru nu se întâmplă și noi ne punem în poziție de luptă, de convingere, de răsturnare de situație, de determinare…
Unde se dă lupta?
„Nu suport deloc să îmi spună NU!”
„E așa încăpățânat!”
„Ahaa, vrea el sa aibă ultimul cuvânt, însă uită că aici eu comand!”
„E un caracter dificil, mă ocup eu de el!”
„E o piatră tare, copilul acesta, însă eu voi ști ce să fac!”
„Nu îmi place deloc când mi se opune!”
De fapt, când copilul spune ,,Nu”, singurul lucru cu care avem de luptat, pe moment, este reacția noastră, a adulților, reacția noastră la emoțiile pe care le trăim. Este important să fim atenți la felul în care răspundem.
Să ne amintim mereu: ceea ce răspunde copilul nostru (NU-ul ferm) este doar o reacție emoțională. În spatele negației nu există o explicație logică, o introspecție.
Dacă și copilul și adultul răspund din fondul emoțional, ei bine, conflictul va escalada, desigur.
Copilul a spus în mod răspicat NU. Tu, părintele, respiri, iei o pauză, arăți prin limbajul non-verbal că înțelegi (dai ușor din cap, în mod afirmativ), te gândești și pronunți rar, cu voce fermă: ,,… înțeleg, nu vrei să faci asta. Însă să știi că DA, vom face acest lucru.”
De unde vine autoritatea?
Autoritatea părintelui vine din limbaj, din tonul vocii, din stilul ferm de afirmare, din propozițiile scurte, rostite cu hotărâre.
Afirmi; nu negi, nu reacționezi.
Pur și simplu spui ce se va petrece. Poate de mai multe ori, însă la fel de hotărât, la fel de așezat. ,,Acum vom face asta împreună. Să mergem! Știu că poți să o faci!”
Mioara este stăpână pe ea. Știe că da, există posibilitatea ca Darius să se opună și să spună, pe loc, cum nu dorește să facă ce i se cere. Și asta este în regulă. Mioara își aduce aminte mereu că ea, mama, este adultul care, cu răbdare și fermitate și dragoste va pune copilul pe făgașul cel bun!
Scarlett Onica
,,Pentru mine, copilul, la orice vârsta, stă în centrul Universului. În sesiuni de consiliere susțin părinții să își descopere potențialul pedagogic, să învețe să folosească puterea cuvântului ce ridică, să reușească să își vadă copiii prin ceea ce sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Ascult plenar, cu empatie, mă bucur de desțeleniri și reușite și prețuiesc legăturile trainice, nevăzute, ce leagă generațiile."
Ultimele postari ale lui Scarlett Onica (vezi toate)
- Prietenii și prieteni - 13-09-2024
- Începe școala! Începe grădinița! - 08-09-2024
- Vorbind despre emoții… - 27-08-2024
