ILIE MOROMETE, DUPĂ 30 DE ANI. Victor Rebengiuc: “Toţi şoferii de taxi mă strigă: «Băi, Moromete!»”
La fel ca Moromete, simbolul căruia i-a dat suflu vital, Victor Rebengiuc nu se ascunde după cuvinte. “Uitaţi ce cred eu… Fiecare om are un talent în el și talentul acela își cere dreptul la viață, orice ar fi. El nu poate fi trecut cu vederea. El te duce pe drumul acesta, către posibilitatea de a-l afirma. Când auzi unele doamne: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…», reacţia este «Dacă aveai talent, te făceai actriță!». Nu există! Dar n-a avut talent, n-a lăsat-o tata…”
La 83 de ani (şi 60 de actorie, pe care îi împlineşte anul acesta) Victor Rebengiuc este impecabil: vorbirea este cursivă, memoria ireproşabilă, umorul i-a rămas tăios, dar măsurat şi fin.
Îl întreb pentru început ce mai face Ilie Moromete, personajul pentru care este cel mai cunoscut, după 30 de ani de la turnarea peliculei în regia lui Stere Gulea. “După 30 de ani, Ilie Moromete e ca ursul care, când hibernează, îşi suge hrana din unghii. Stă, se odihnește, ce să facă? Asistă și el la spectacolul acesta al lumii, la ce se întâmplă în lumea artistică, în lumea poetică, în lumea politică, și se uită. Trage concluzii. Așteaptă să vadă ce se întâmplă.” E o cuminţenie (a pământului) infailibilă, tipic moromeţiană.
Coincidenţă sau nu, 2016 pare a fi un an bun pentru Moromeţii, la trei decenii de la realizarea uneia dintre cele mai emblematice producţii pentru cinematografia românească. Fondurile pentru seria a doua au fost alocate, însă rămâne de văzut dacă “timpul mai are răbdare” cu Victor Rebengiuc, aspect pe care însuşi venerabilul actor îl admite, cu un realism admirabil: “Eu nu știu dacă o să mai apuc, dacă o să mai pot aștepta atâta vreme [cât se găsesc fonduri suplimentare pentru producţie, n.r.]. Lucrurile sunt la limită, în ce mă privește. Să vedem cum ne-o fi norocul.”
La prima strigare, norocul (sau, destinul) a fost de partea lui Victor Rebengiuc, spre incredulitatea acestuia, orăşean get-beget. “Eu sunt născut la oraș, în București. N-am avut rude la țară. Dacă am avut, nu am știut de ele și nu știu nici acum. Am fost surprins de propunere. Inițial, Stere Gulea a vrut să mă distribuie într-un alt rol, în Dumitru al lui Nae, și îl vedea în Moromete pe Gheorghe Dinică. Dinică a refuzat, pentru că avea o altă propunere de la [Andrei] Blaier, și îi convenea mai mult rolul pe care i-l oferea acesta. Aşa că Stere Gulea s-a gândit să mă distribuie pe mine. Eu citisem cartea de când a apărut, pentru că Marin Preda era autorul meu preferat. Cel mai preferat! (sic!) Am mai avut autori preferați, români, dar pe Preda îl iubeam cel mai mult. Mi-a plăcut la nebunie cartea, am citit-o de câteva ori. Dar, lucru ciudat, niciodată nu m-am gândit că Moromete ar putea fi un personaj pe care eu l-aș putea interpreta. Era într-o altă lume decât a mea, era lumea satului, un țăran care avea alte preocupări. Părea neverosimil.”
Le mai auzi pe unele: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…» Nu există! Dacă aveai talent, te făceai actriță!
Dacă este adevărat că ne întâlnim cu soarta tocmai pe drumul pe care îl apucăm pentru a o evita, actorul a confirmat-o, atunci când a părăsit iniţial filmările la “Moromeţii”, copleşit de îndoieli şi de sarcina de a filma un rol ce părea o impostură pentru un citadin.
“Când am citit «Cei Trei Muschetari», voiam să-l joc pe D‘Artagnan, era clar. Dar Moromete nu mi-a făcut nici o impresie. […] Am fost atât de sceptic, încât am și plecat de la filmare. Am făcut niște probe, ca să vedem cum arăt îmbrăcat ca țăran, dacă pot fi credibil. Gulea a zis: «Da, dom’ne, rămâne așa, joci tu». Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și am zis: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin. Se întâmpla în locul în care am filmat. S-a filmat într-o comună care se numește Talpa Oglinzi, e în județul Teleorman, la 80 kilometri distanță de București și tot atâta distanță de Alexandria. Am plecat acasă, iar Stere mi-a telefonat de câteva ori și i-am zis: «Nu pot să fac, mi-e frică, nu cunosc, nu știu cum e lumea asta».”
Intervenţia providenţială i-a fost “însărcinată” unei actriţe cu joc divin, regretata Leopoldina Bălănuţă, alături de care Rebengiuc făcuse un rol antologic în “Doi pe-un balansoar”. La insistenţele (şi încurajările) acesteia, un Rebengiuc refractar a revenit la filmări încrezător că se poate achita de misiune. “Până la urmă, n-a fost aşa greu să fiu țăran. Imediat am umblat în picioarele goale prin bătătură, am luat cu furca fânul și l-am urcat în coșar. N-a fost greu, n-a fost un lucru extraordinar de făcut, m-am adaptat repede. Stând acolo, atâta timp în sat, eram la fel ca ei – îmbrăcaţi în costumele de filmare, nu ne deosebeam cu nimic față de cei din localitate. Și toți ne credeau de-ai lor, când ne întâlneam pe stradă: «Să trăiți, să trăiți!». Am fost atât de adoptați de acea comună, încât strada pe care sunt casele în care am filmat – casa lui Bălosu‘ și casa lui Moromete, care sunt alăturate – se numește acum strada Moromeții. Toate ezitările mele, toate îndoielile mele în legătură cu faptul că aș putea să fac rolul acesta s-au spulberat din momentul în care am început să lucrăm, pentru că distribuția a fost foarte bună, colegii mei care au jucat în film erau toți foarte buni și foarte bine fixați pe rolurile lor. Totul a mers bine.”
Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și i-am zis lui Gulea: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin
Chiar şi aşa, au existat şi «sughiţuri», dintre care unul – ilar azi – ameninţa să compromită naraţiunea fiindcă – vorba unui clişeu şcolar – o lipsea de axis mundi: “N-aveam salcâm acolo, în curtea aia! Trebuia totuși să existe un salcâm – și salcâmul a fost adus cu elicopterul de nu știu unde, l-au dezrădăcinat de acolo și l-au pus în curtea lui Moromete.”
Întrebat de ce “a prins” atât de bine Moromete la români, Rebengiuc dă din cap ca “ţăranul definitiv”, aşa cum îi place să-l numească, pe care l-a portretizat. “Nu pot să apreciez dacă Moromete este cel mai bun rol al meu. Dar este cel mai popular. Filmul, la fel. Pe oriunde merg în țară, lumea mă strigă: «Moromete, să trăiești!». Toți șoferii de taxi îmi spun: «Băi Moromete!». Numai Moromete sunt la taxiuri!”, râde Rebengiuc, pe sub mustaţa care a făcut istorie.
Şi totuşi, de ce ne fascinează Ilie Moromete? Poate pentru că este arhetipul purtătorului de suflet românesc, de la care ne revendicăm fiecare dintre noi? Omul care i-a dat viaţă crede că geniul lui Marin Preda are o contribuţie covârşitoare la acest magnetism.
“Multă lume a citit cartea – nu poți să o lași din mână. Țin minte că nu puteai lăsa cartea din mână, dacă te apucai să o citești. Este atât de bine scrisă și te cucerește atât de mult… Şi cred că filmul a fost foarte consecvent față de carte, nu a falsificat nimic. Evident că nu e toată cartea în film – nici nu putea să fie, că dura filmul 17 ore! Dar tot ce s-a selecționat din carte este adevărat, este literă cu literă din carte. Nu sunt invenții, așa cum fac unii regizori, interpretări ale filmelor, ale scenariilor, ale romanelor pe care le ecranizează. Nu. Noi am fost cinstiți, am respectat litera cărții și am filmat cum scria în carte. Oamenii au îndrăgit cartea și poate unii au fost curioși să vadă filmul. Și filmul, fiind atât de fidel cărții, le-a plăcut.”
Există şi explicaţii mai practice pentru legătura românilor cu Moromete, pe care Victor Rebengiuc le dezbate cu umor: “Cartea «Moromeţii» este în programa școlară. Aşa că orice elev a zis: «Decât să citesc cartea, mai bine mă duc să văd filmul!». Și au văzut filmul, le-a plăcut… Nu știu dacă acesta le-a trezit dorința de a citi și cartea – ar fi fost bine să se întâmple asta, pentru că ar fi fost și mai satisfăcuți decât atunci când au văzut filmul.”
Nu mă gândeam în perioada aceea că Moromete mă va face celebru. Chiar aveam o frică imensă de cât de țăran o să fiu eu, cum o să mă înjure toţi: «Bă, ce l-ai pus pe ăla care e orășean, să joace țăran?». Aveam îndoieli, parcă mai mult decât în alte dăți. Până la urmă, lucrurile au ieșit bine și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta
Terminat în 1986, “Moromeţii” a primit botezul marelui ecran abia în 1988. Motivul, spune protagonistul, au fost luptele seculare (care au durat doi ani) cu cenzura comunistă.
“Una dintre probleme a fost: «Dom’ne, nu apare în film cât de răi au fost legionarii! Că ăia au omorât». E adevărat, au fost răi legionarii, dar filmul nu trata problema legionarilor. Era Victor al lui Bălosu‘ simpatizant cu legionarii, făcea antrenament cu ei, îi culca pe burtă, îi punea drepți în Poiana lui Iocan. Dar asta era o pată de culoare, acolo. Nu era aceasta tema filmului, nu trebuia să prezentăm noi tema legionarismului și cât rău a făcut el. Ei erau oricum prezentați într-o notă ironică în film, nu era o chestiune serioasă”, povesteşte Rebengiuc pentru Matricea Românească.
Însă pretenţiile cenzorilor comunişti nu s-au oprit – cum altfel – la chestiuni ideologice, ci au frizat ridicolul.
“Pe urmă, a fost o altă problemă: «De ce dorm ţăranii pe prispă, tovarăși? Păi cum, ce-o să zică lumea când vede românul nostru că doarme pe prispă?». «Dom’ne, așa dorm țăranii pe prispă, asta era treaba, așa dormeau ei». Noi, în film, dormeam pe prispă, dar întindeam cearșaful, aveam pernă, așternuturi curate, albe. Ei, de unde dracu‘? Țăranul avea un țol întins pe jos și dormea pe prispă acolo, că în casă murea de cald, nu putea să stea.
Moromete, dezbătând politică în Poiana lui Iocan
Se mai mirau comuniştii că de ce umblă ţăranii desculți? «Cum, se poate să umble desculți?». Unul dintre marii romancieri ai țării, Zaharia Stancu, a scris un roman, «Desculț», că așa umblau țăranii. Nu că România n-avea ghete de încălțat, dar țăranii n-aveau bani să-și cumpere ghete. Şi dacă aveau o pereche de ghete, o păstrau pentru ocazii speciale, nu la mers prin bătătură, nu la mers pe câmp la semănat, la arat, la secerat.”
Cu activiştii de Partid nu am încercat băţul. Aceia nu erau copiii mei. Moromete își bate copiii pentru că e tatăl lor. Pe alții nu i-ar bate
Deşi l-a transformat în idolul şoferilor de taxi şi, prin extrapolare, al unei întregi generaţii, Victor Rebengiuc nu crede, paradoxal, că rolul “Moromete” i-a schimbat radical cariera. “N-aş spune. Ar însemna să joc numai țărani, în continuare. Dar nu s-a întâmplat aşa. Am mai jucat doi țărani, dintre care unul în «Câinele japonez», cu care am fost și am făcut multe premiere în țară, urmate de Q & A-uri. M-a exasperat că toată lumea spunea: «Dom’ne, asta este partea a doua de la Moromeții, nu? Moromete II». «Nu e, domnule, unde vezi dumneata Moromete? Țăranul acela din «Câinele japonez» are alte probleme. E îmbrăcat și el tot ca un țăran – cam în aceeași epocă se petrec acțiunile – cu o cămașă, un pantalon pe el. Pare țăran și tu zici că e Moromete, dacă l-ai văzut îmbrăcat așa…».
Eu prefer roluri bune, fie că sunt de comedie, fie că sunt dramatice. Fie lungi, fie scurte, dar bune. Am avut un rol excelent, scurt, în «Balanța». Era foarte bun, aveam material, aveam ce juca. Film de Pintilie, dacă vă aduceţi aminte: «Ăl’ mai prost din lume e americanul!»
Cu filmul, Victor Rebengiuc are o relaţie de tip dragoste – ură. Mărturiseşte că, nu de puţine ori, nu urmăreşte producţiile în care joacă, dintr-o insatisfacţie comună în profesia lui. “Cu timpul, nu mă mai uit la mine. Doar joc. […] Atunci când am făcut film prima oară și când m-am văzut și auzit prima oară pe ecran, nu m-am recunoscut, nu eram eu acela, vocea nu era a mea. Am avut o surpriză îngrozitoare. Nu puteam să mă văd, mă detestam, a fost ceva îngrozitor.”
Lucrurile se schimbă radical când vine vorba despre prima dragoste: “În teatru, rolul meu preferat este Tatăl, dintr-o piesă care se numește «Șase personaje în căutarea unui autor», de Pirandello. Un rol extraordinar, ca şi piesa. Acela e rolul care mi-a plăcut cel mai mult și l-am jucat cu cea mai mare bucurie.”
Cum să n-aibă valoare filmele americane? Au valoare – au bani!
O viaţă de om petrecută pe scenă, în care le-a văzut pe toate, îl face pe marele actor să aibă o francheţe care nu le-ar strica şi celor care au preluat, de la el, rolul principal. La întrebarea “Quo vadis?”, Rebengiuc răspunde tranşant: “Dumnezeu știe. În momentul de față, este o nebunie cu excesul acesta de actori. Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Scoatem niște oameni cu o diplomă. Diploma nu înseamnă nimic. O școală particulară nu vrea să respingă un student care se prezintă la admitere pentru că nu are talent, dacă el vrea să plătească. Îi ia banii. Colegii mei care sunt profesori spun: «Sunt unii proști, nu ai ce să faci cu ei». Nu poți să-i dai afară, pentru că rectorul spune: «Lasă-l, dom’ne, aici, că dă bani». Sunt enorm de mulți. În fiecare an, ies cel puțin 200 de absolvenți pe toată țara, dacă nu chiar mai mult. Ce faci cu ei? Unde îi pui? Teatrele sunt atâtea câte sunt. Posturile în teatre sunt blocate, că așa e legea, doar ce se eliberează prin pensionare sau deces – doar acolo mai poți să angajezi actori tineri.
Toate teatrele au nevoie de actori tineri, talentați. Nu toți aceștia, care au absolvit institutele acestea private, sau chiar și UNATC. Au numai diplomă, dar talent n-au, pentru că școala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău. Nu are cum să bage talent în tine, pentru că ori ai talent, ori n-ai. Una din două. N-ai talent, îți cauți altă meserie. Deocamdată, asta este. Trebuie interzis, într-un fel. Unde îi tot scoți pe aceștia, actori peste actori? Unde se duc oamenii aceștia? Trebuie să existe o limită.”
Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Şcoala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău
Declamaţia – fascinantă – se opreşte, pentru moment. Actorul îşi trage răsuflarea şi oferă explicaţia dezastrului:
“Nenorocirea este că învățământul vocațional, artistic, a aderat la sistemul Bologna, care este de tip universitar, și nu se potrivește deloc una cu alta. Nici nu avea cum. Aici, profesorul trebuie să lucreze cu studentul de dimineață până seara, individual. Pe student lucrează. Pe el îl învaţă cum să ţină pensula în mână şi cum să picteze pe pânză! Pe actor îl învaţă cum să îşi privească partenerul, cum şi cât să-i răspundă!
Teatre mai multe nimeni nu se gândește să construiască. E nevoie de teatre în București. Se joacă pe la Godot sau nu mai știu pe unde joacă copiii aceștia. Au mai făcut teatre de artă, teatre prin apartamente. Am fost și eu într-un apartament, unde m-a chemat un vecin: «Am și eu un teatru, fac aici…». M-am dus și am spus acolo ceva. Vecinii de pe palier erau spectatori…”
Episodul, deşi suspectabil că e apocrif, îmi stârneşte hohote de râs.
Ce l-a învăţat Ilie Moromete pe Victor Rebengiuc? Textul! L-a învățat textul. Când treci prin experiențe din acestea, le-ai și uitat. Nu poţi să rămâi cu ele. Eu am jucat enorm de multe roluri. Până la Revoluție, se juca în fiecare zi. Aveam nouă spectacole pe săptămână. Acum, dacă sunt patru spectacole, e mult…
Rebengiuc este totuşi, în conştiinţa românilor mai trecuţi prin viaţă, ceva mai mult decât Ilie Moromete. Este şi omul care, în furtuna lui decembrie 1989, şi-a riscat integritatea fizică dovedind-o pe cea morală. Atunci, la finele unei intervenţii la TVR-ul eliberat, actorul le-a recomandat – într-o scenă de colecţie – comuniştilor deveniţi democraţi să aibă decenţa să se şteargă la gură înainte de a vorbi, făcându-le cadou un sul de hârtie igienică.
“Revoluția, eu am apucat-o la Cluj. Jucam împreună cu nevasta mea, Mariana Mihuț. Repetam acolo și trebuia să avem premiera unei piese pe 21 decembrie. Stăteam la hotelul Partidului, nu știam ce se întâmplă în țară, aveam niște probleme cu gâtul, răcisem foarte tare. Am fost la doctor, mi-a dat tratament. Era în preajma Crăciunului și profesorul spunea că trebuie să ia vacanță. Dar nu știam de ce nu s-a mai luat vacanță, că n-a mai plecat.
Cineva mi-a spus că e nenorocire la Timișoara. Am încercat să prind Europa Liberă la radio în hotel la Partid. Nu am reușit. Am auzit ceva care semăna cu niște mitraliere, cu răpăit de mitralieră. I-am spus neveste-mii: «Se trage». Ea: «Nu, sunt porumbeii aceștia, care stau pe tablă». Alt răpăit. Am coborât, iar hotelul, care acum cred că se numește Victoria, era chiar lângă Județeana de partid. Totul era înconjurat de militari, de armată. Am văzut un grup de tineri, care mergeau prin fața Județenei, treceau prin piaţă pe la catedrala catolică de acolo, ducându-se înspre casa Doinei Cornea – a fost o disidentă importantă în țara noastră. Ea era arestată, păzită în permanență. Ei strigau: «Doina Cornea, Doina Cornea!», apoi «Jos, Ceaușescu!». S-a tras la un moment dat, m-am speriat. M-am dus la teatru, că în seara aia trebuia să avem premieră. Teatrul, închis. Am tras de porţi, nu s-a putut intra în teatru. M-am întors la hotel.
A doua zi, a venit regizorul și ne-a luat la el acasă. Acolo am auzit un comunicat din partea lui Ceaușescu, citit de un crainic. Apoi s-a anunțat că s-a împușcat [Vasile] Milea, ministrul Forțelor Armate. Apoi am plecat spre teatru. Asta era pe 22, dimineața. Dintr-un balcon a ieșit cineva care striga: «O fujit bestia! O fujit bestia!». Am urcat repede la el în apartament și am văzut cum pleacă elicopterul. Nu s-a mai putut juca. Oricum, noi trebuia să plecăm la București, pentru că pe 23 aveam spectacol. Ne-am dus seara la tren, care a mers, din fericire.
Unii, care mâncaseră destul spanac în comunism, veneau la TVR și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație!». Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?»
Dimineața am ajuns la București și de la gară, până acasă, lângă Cișmigiu, am mers pe lângă ziduri, pentru că se trăgea. Sau erau imprimate pe bande de magnetofon împușcăturile, nu știu ce a fost, dar se trăgea, de la 07:00. Am ajuns acasă, deja era 23:00 și mă uitam la televizor. Îi vedeam pe toți venind, spunând lucruri. Unii, care mâncaseră destul spanac în perioada aceea, veneau și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație», chestii. Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?».
Atunci m-am gândit frumos… Aveam două suluri de hârtie igienică… nu se găseau. Am luat un sul și am luat cartea lui Eminescu, unde aveam poezia «Doina» («De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate…»). Era interzisă poezia – nu se putea spune și nici nu apărea, că era cu muscalii, cu Ştefan cel Mare, să se ridice etc. Eu aveam o carte veche, în care poezia era publicată.
Am citit întâi poezia asta, şi la urmă am spus, aproximativ: «Toată lumea asta, i-am auzit vorbind în alt fel până acum și acum vorbesc în alt fel, uite – le las asta să se șteargă la gură». Şi am plecat. Erau toți crainicii de televiziune lângă mine. Asta a fost aventura mea.”
Victor Rebengiuc, un maestru al scenei şi al filmului românesc
Bravura s-a justificat (“Băiatul a fost mulțumit de ce am făcut”), însă l-a costat pe Victor Rebengiuc un nou număr de telefon, după o avalanşă de invective – bănuieşte acum – din partea securiştilor. “Suna întruna telefonul. Înjurături: «Nenorocitule», «Criminalule», «Face-ţi-aş». I-am dat telefon lui Caramitru: «Trebuie să-mi schimb numărul, ajută-mă. Nici să mă odihnesc nu pot». Am schimbat numărul și după jumătate de oră, îl aflaseră.” La polul opus, studenţii au apreciat exemplul: l-au luat pe maestru pe sus de acasă şi l-au făcut rector, onoare pe care nu şi-o dorea: “Nu am talent pedagogic, pentru că mă enervez. Când îi spun unuia: «Măi, fă așa» și el nu face, mă apucă nebunia”.
Am fost în America cu «Scrisoarea Pierdută», am jucat la Washington, la New Haven, lângă Yale University, şi la New York. La New York era o sală mică, românii stăteau şi pe scenă. A trebuit să jucăm călcând peste ei! La final ne-au cântat «Mulţi ani trăiască!», nu mai voiau să plece…
Mai bine de un sfert de veac după Revoluţie, nu trăim în cea mai bună, dar nici în cea mai proastă dintre lumile posibile. Scenariul alternativ ar fi fost o tragedie: dispariţia artei. “Convingerea mea este că Ceaușescu voia să desființeze învățământul artistic și arta profesionistă. El spunea tot timpul: «Dom‘ne, un țăran, când vine de la câmp, începe şi compune o poezie imediat. Unul face o pictură, altul compune o simfonie». Şi şcoala ajunsese rău! Erau și cursuri serale – nu puteai să intri în școală, să dai examen de admitere decât dacă aveai o adeverință că ești angajat undeva. Deci era clar că asta se urmărea – desfiinţarea învăţământului. Toată lumea are un serviciu și în timpul liber oamenii devin artiști și joacă teatru.”
Limba este esenţială pentru un actor. De aceea, foarte mulți actori români care au plecat în străinătate – unii chiar foarte talentați – nu au reușit să facă o carieră acolo. Eu am jucat în franceză două piese în regia lui Purcărete. Dar nu mai eram actor, eram altceva, mai preocupat de pronunţie decât de joc
În funcţie de planurile Divinităţii (pentru fiecare dintre noi) acesta ar putea fi ultima discuţie cu Victor Rebengiuc, un lord al teatrului şi al filmului românesc. 60 de ani în lumina reflectoarelor l-au învăţat să aprecieze fiecare moment, fiecare dintre aplauze. Românii, spune el, îşi iubesc artiştii.
“Românul e dac, domnule! Oamenii vin la teatru. Am jucat şi cu săli goale, dar piese istorice românești, cum ar fi «[Mihai] Viteazul» de Paul Anghel, «Marele Fluviu îşi adună apele»… Publicul nu venea la astea, ci se aduceau clase întregi de la școli.
În comunism, oamenii – mai ales în ultima perioadă, a anilor ’80 – ’90, n-aveau ce să facă altceva, n-aveau alternativă. La film se dădeau filme vechi sau filme rusești, care se tot reluau, televiziunea mergea numai două ore, dintre care o oră era cu Ceaușescu, apoi se mai cânta niște muzică populară și apoi gata, se termina. Iar lumea venea la teatru.”
Morala discuţiei cu Victor Rebengiuc e una perenă: acolo unde există lumină interioară în oameni, întunericul (real sau metaforic) nu se poate aşterne.
“Când se stingea lumina la ora 20, aduceam niște lumânări și întrebam publicul: «Vreți să jucăm în continuare la lumânări?» «Da, da, da!» Și jucam la lumânări.”
Teodor Burnar
