În dragoste şi în război totul e permis: “Aliatul”, cronica unei generaţii de sacrificiu
“Îndrăgostiţii sunt pietoni ai aerului”, spunea Nichita Stănescu. Ce te faci, însă, când aerul e ocupat de Luftwaffe, armata (aeriană) nazistă?
Într-o perioadă în care psihicul colectiv e dominat de teama paranoidă de un nou “Mare Război” (cu Rusia – sau cu altcineva, denominaţia e mai puţin importantă), paradoxal pe fundalul unei prosperităţi nemaicunoscute nici de către noi, românii post-decembrişti, nici de către umanitate, un film care punctează obsesia recurentă a majorităţii publicului e poate exact “ceea ce a prescris doctorul”, pentru a folosi o expresie englezească.
“Aliatul” (2016), un thriller romantic de război semnat Robert Zemeckis, cu Brad Pitt şi Marion Cotillard în rolurile principale, ne transportă exact în anii tulburi ai celei mai recente conflagraţii mondiale, în care spionajul britanic şi cel german se luptă cu toate armele fizice posibile, fără a le neglija nici pe cele ale spiritului. Şi ce armă mai puternică şi mai insidioasă cunoaşte omenirea, decât iubirea? De aici rezultă un joc de-a şoarecele şi pisica, pulsant, purtat din Casablanca până la Londra, via un desant în Franţa ocupată, în care Marianne Beausejour (Cotillard), o luptătoare din Rezistenţa franceză, şi Max Vatan (Pitt), un ofiţer canadian de informaţii, sunt sfâşiaţi între datoria faţă de ţară şi datoria faţă de inimă.
Deşi prestaţia celor două nume grele are pe alocuri accente de farsă (dacă, după “Inglourious Basterds”, vă era dor să-l auziţi pe Brad Pitt stâlcind o altă limbă străină – de această dată franceza – aveţi noroc), „chimia” fizică lipseşte iar grimasele trădează disconfortul dedublării, o întoarcere într-un trecut zbuciumat, nu fără acuitate istorică, e întotdeauna salutară pentru generaţiile care, putem doar spera, vor ajunge astfel să aprecieze mai bine sacrificiile bunicilor.
Dacă execuţia (cuvânt potrivit, în context) nu e punctul său forte, “Aliatul” se salvează de la falimentul artistic prin foamea nesăţioasă de viaţă pe care o au personajele, prinse într-o conjunctură sumbră, din care nu pot evada, dar în care încearcă să-şi construiască o lume şi o existenţă paralelă. Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său, transmiţând un mesaj de optimism: viaţa merge întotdeauna mai departe, indiferent de frământările politice, efemere.
Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său
Personal, filmul mi-a trezit în minte imagini ale caselor din Liverpool, oraş supus unui bombardament nazist devastator în anii celui de-al Doilea Război Mondial (aşa numitul „Liverpool Blitz”), pe care în urmă cu un an le-am putut observa în starea conservată pentru posteritate. Am admirat atunci, cu gravitate, mobilierul cazon, aproape orwellian, şi radiourile în jurul cărora – ne putem doar imagina – familiile britanice se strângeau pentru a asculta discursurile providenţiale ale lui Winston Churchill.
Bucătăria unei case din Liverpool, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial Foto: arhiva personală
Winston Churchill, omul ultimei speranţe pentru britanici
Copilărie într-o ţară în război
Este neîndoielnic că “Aliatul” are lipsurile lui, iar americanul Brad Pitt şi limba franceză formează un mariaj sortit eşecului. După cum e de necontestat că filmul nu e nici despre România şi nici despre un război cu Rusia. E însă o poveste despre noi, despre umanitate, şi despre alegerile imposibile în faţa cărora te aduce războiul. Fie şi numai pentru asta, “Aliatul” trebuie văzut: mai mult decât un film, el este un omagiu adus înaintaşilor care ne-au dăruit tihna şi prosperitatea de care ne bucurăm azi.
Între loialitatea pentru ţară şi cea pentru familie: Brad Pitt şi Marion Cotillard
Nota Matricea Românească: [usr 3]
Teodor Burnar
