Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii noastre umane. Fie aici, în Basarabia, fie dincolo de Prut avem unități de măsură a iertării. O ajustăm față de politicienii noștri, pe care îi tot credităm, față de penuria cu care am învățat să trăim, dar mai ales față de trecut, pe care preferăm să îl tot ascundem sub preș, în speranța că acesta va dispărea de la sine.
Am decis să scriu acest material după ce am participat la o lansare de carte inedită. Este vorba despre volumul semnat de istoricul, profesorul și cercetătorul Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Dincolo de stratul academic al lucrării, acesta este o reflectare recalcitrantă a adevărurilor demult trecute sub tăcere. Și pentru că am pornit de la conceptul de iertare, ar trebui să argumentez care este legătura dintre prezenta lucrare și maniera în care noi, românii, suntem în stare să iertăm, să acceptăm schilodirea la care am fost supuși.
Prezentul volum dezvăluie, dând la o parte stratul de praf ideologic, realitățile apariției și formării conceptului de moldovenism, așa cum acesta ne-a fost inoculat de-a lungul întregii perioade sovietice. De la instaurarea puterii bolșevice și până la ultima respirație a marelui Imperiu roșu, autorul disecă problematica, scoțând la iveală repercusiunile asupra genezei noastre identitare. Așa se face că natura noastră mioritică (da, acest lucru poate suna sarcastic, dar nu am intenția să scuz o atitudine asumată timp de decenii) a favorizat cumva creșterea germenelui ideologic al moldovenizării, transformând spațiul dintre Nistru și Prut într-un adevărat laborator politic, un sistem de marcare spirituală și culturală.
Vă veți întreba ce semnifică atunci iertarea? Judecând după realitățile acelor vremuri și după prezentul nostru, iertarea este cumva egalată cu resemnarea, cu acceptarea tacită a unui viitor incert, lipsit de adevăr și deformat în ultimul hal. Cu toate că am tot iertat mâna tâlharului de spirite, am mocnit în noi și am răbufnit doar când și alți asupriți au făcut-o. Probabil am luat porunca biblică de a întoarce obrazul prea în serios…
Homo Moldovanus Sovietic, o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum peticul de pământ românesc, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta Foto: arhiva personală Corina Moisei
Iertarea din prezent s-a transformat cumva, în spațiul românesc, într-un act de complezență, de curtoazie, prin care facem schimb de politețuri. Nu mai punem în sensul acestui mecanism nimic din încărcătura spirituală care ar trebui să subziste și, în momentul când ni se întoarce aceeași monedă, ne plângem de fariseism. Poate că ar fi cazul să ne iertăm pe noi înșine? Să iertăm slăbiciunile pe care le-am avut de-a lungul istoriei, pentru a regăsi calea corectă? Sau poate trebuie să încetăm a ne considera victime ale alegerilor greșite, ale acțiunilor incoerente și să începem a percepe iertarea ca pe o obligație morală?
Iertarea acum şi aici
Revenind la cartea lui Octavian Țîcu, aș spune că aceasta este un prim pas spre iertare, spre acceptarea nonșalantă, firească a faptului că noi, basarabenii, în mod labil, am devenit parte a unei mașinării ideologice, care ne-a tot alimentat idealurile existențiale, hrănindu-ne cu firimiturile de la masa boierilor. Da, acest lucru nu exclude suferința pe care am trăit-o, nici nu scuză puterea excesivă a călăilor, dar cel puțin ne aduce o urmă de demnitate și verticalitate națională, de care avem atât de multă nevoie în prezent.
Deci, ce e cu această iertare din spațiul românesc? Avem sau nu nevoie de ea? Cu siguranță ea este necesară acum și aici, când observăm frenetica schimbare a vectorilor morali, când societatea se mulează pe tot mai multe scheme occidentale, crezând că se apropie de perfecționismul străin. Iertarea este, de fapt, prima etapă a reconcilierii dintre trecut și viitor, un soi de spovedanie pentru urmași, iar cunoașterea istoriei este acel confesoriu în care ne refugiem întru înțelegerea corectă a eului colectiv. În acest sens, cartea Homo Moldovanus Sovietic este o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum acest petic de pământ zbuciumat, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta.
Corina Moisei
Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)
- Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
- Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
- Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018
