Încercând să devină „omul complet” în toate domeniile în care activa, Mircea Eliade nu se mulțumește cu succesul obținut de proza autenticistă, trecând imediat la experimentarea unor noi formule: proză fantastică, jurnal, teatru, roman mitic. Din succinta enumerare pe care am făcut-o, se poate observa faptul că literatura lui nu ține cont de granițele genurilor, speciilor sau ale modalităților în care își abordează subiectele.
Lăsând la o parte felul în care este structurată opera literară (în funcție de cele câteva criterii menționate anterior), trebuie menționat faptul că aceasta este interdependentă, fiecare particulă izolată rezonând cu întregul. Spre exemplu, nuvele din cea de-a doua fază a fantasticului devin aparat critic pentru pisele de teatru. În cadrul nuvelelor, Eliade dezvoltă anumite teorii despre teatru, teorii care sunt mai târziu demonstrate de opera sa dramatică.
Preliminariile operei dramaturgice
Trebuie menționat încă de la început că obiectul articolului de față nu îl fac piesele de teatru scrise de Mircea Eliade, ci concepția despre teatru pe care el o dezvoltă în câteva nuvele și, mai cu seamă, în romanul Nouăsprezece trandafiri. Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, cu toate că acesta dezvoltă câteva idei interesante, producând un nou fel de teatru, unul ce poartă în întregime amprentele filosofiei eliadești.
Pentru a face totuși o scurtă trecere în revistă a operei sale dramaturgice, trebuie să menționăm că prima piesă de teatru finalizată de către autor (Iphigenia) a apărut în anul 1939, reușind încă de la apariție să atragă atenția unor foarte importante personalități din lumea culturală interbelică.
Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, deși el dezvoltă idei interesante
Înaintea acesteia, Eliade mai începuse două proiecte, rămase neterminate: Comedia morții și Ciuma. Alte două piese începute în 1943 au rămas neterminate, Oameni și pietre și 1241. Ce-a de-a doua piesă de teatru finalizată (și ultimul proiect în domeniul dramatugiei) a fost Coloana nesfârșită (1970), scrisă după cristalizarea teoriilor sale în domeniul istoriei religiilor.
După cum afirmam anterior, textele și teoriile lui comunică între ele, putându-se observa că încă din 1931 (când lucrează la prima sa piesă de teatru) începe să se contureze procedeul ce avea să fie conceptualizat mai târziu, devenit cunoscut sub sintagma camuflarea sacrului în profan. Unele dintre nuvele lui Eliade (Adio!, Podul, Uniforme de general, Incognito la Buchewald și romanul Nouăsprezece trandafiri) teoretizează o formă nouă de teatru, una pe care Mircea Eliade încearcă s-o desăvârșească mai târziu în piesele sale.
Nouăsprezece trandafiri – romanul mitic și teoriile despre teatru
Conceptual, Nouăsprezece trandafiri se încadrează în etapa romanului mitic a literaturii lui Mircea Eliade. Acest roman abordează problema mitului dintr-o perspectivă diferită față de Noaptea de Sânziene și la un nivel mult mai intelectualist. Nouăsprezece trandafiri este mult mai impregnat de informații mitologice decât romanul anterior, iar firul narativ este deseori întrerupt de monologuri intelectualiste care au rolul unor discursuri de inițiere a cititorului în lumea mitului.
Spectacolul este înfățișat ca singura modalitate de regăsire a ființei originare, singura modalitate de evadare dintr-o istoriografie care are tendința de a conduce omul spre ratare. Teza acestui roman este că spectacolul are o funcție mitică menită să-l conducă pe om spre libertatea absolută, spre libertatea spirituală. Și modalitatea prin care Mircea Eliade a ales să reprezinte spectacolul ca mod de reiterare a mitului este prin intermediul teatrului, care era în mod general considerat simulacrul realității și care apare în roman ca înlocuitor al realității.
Piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal
Personajele abandonează realitatea istorică, istoriografică pentru a se integra în „realitatea primordială”. Această „fugă” a personajelor eliadești de istorie, de prezent nu este o temă nouă în literatura acestuia, dar spre deosebire de celelalte romane, inclusiv cele autenticiste, această fugă este concretizată prin refugierea în haos, în haosul primordial, de dinainte de crearea lumii, haosul din care se poate naște o nouă ființă. Teatrul este cosmogonie, o modalitate de anamneză a timpului mitic, de recreare a ființei fericite. Personajul care pune cel mai bine în aplicare această concepție asupra teatrului este scriitorul Dumitru Anghel Pandele, care își schimbă paradigma sub influența „teoriei” lui Ieronim Thanase.
Întreaga teorie asupra noului mod de a cunoaște teatrul este o completare și nuanțare a teoriei hegeliene asupra istorismului, potrivit căreia Spiritul Universal se manifestă în fiecare eveniment istoric. Dar teoria lui Mircea Eliade merge cu speculația mai departe, propunând o descifrare a acestuia, nemulțumindu-se doar cu înțelegerea și constatarea prezenței acestuia. Și în spiritul acestei nuanțări, întreaga activitate a grupării lui Ieronim Thanase se îndreaptă spre reinterpretarea miturilor universale: piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal. Un exemplu în acest sens este modul în care tinerii cu reale aptitudini pentru înot sunt invitați să studieze „libertatea de mișcare a peștilor”, urmărindu-se aducerea omului la o anulare a naturii sale și la o identificare cu libertatea regnului animal.
Cu toate că opera sa dramatică nu este foarte vastă (în comparație, bineînțeles, cu productivitatea sa în câmpul romanului și nuvelei), aceasta merită cu siguranță luată în considerare ca fiind bucățica de puzzle care completează și perfecționează întregul tablou al operei scriitorului român, mai ales din perspectiva viziunii pe care acesta o propune relativ la interpretarea artei teatrale.
Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, Editura Humanitas, București, 2007, 232 pagini
