În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.

 

4. TRUP <-> UNEALTĂ <-> SIMBOL

Dacă tehnologia ne este extensie, dacă nu poate fi despărțită de noi, atunci trebuie să acceptăm că ea este expresia modelată a firii noastre, că ne proiectăm în ea concepțiile, ideile și valorile, că o transformăm așadar nu doar într-un obiect palpabil, ci și într-un simbol. Și nu cred că există un exemplu mai elocvent și mai ușor de înțeles pentru o cultură creștină decât acela al crucii. Crucea nu este, și nici nu a fost vreodată, o unealtă neutră. Văzută din perspectiva strict „material-neutră”, o cruce este doar un ansamblu simplu, o îmbinare de două segmente de lemn ori alt material care se întrepătrund la 90 de grade, prin chertare, legare sau baterea unor cuie (sau holșuruburi, dacă ești un bricoleur grăbit din secolul XXI). Însă, în anul 33 după nașterea lui Hristos ea era deja un simbol, în acest caz un simbol moral și politic – un simbol al rușinii, fiind rezervată de romani torturării și executării sclavilor, trădătorilor, străinilor și activiștilor politici (așa cum era considerat și Hristos). Iar după Răstignirea lui Hristos, ea devine simbol al Învierii și subiect al unei întregi teologii. Devine, cum spune monahul Nicolae de la Rohia, “desăvîrșită și completă imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.”[1][2]

Remarcabilă în acest sens, de artefact-simbol, este, de pildă, o formulare a Sfântului Ignatie Teoforul. Pentru Sf. Ignatie, Crucea este vinciul (mēkhanḗ) care „Crucea este mechane al întregului cosmos”[3], pe care se înalță pietrele pentru zidurile bisericii –„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta (mēkhanḗ) lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.”[4],[5]

Să mai facem un pas. Dacă uneltele sunt extensii ale omului și totodată artefacte-simboluri cu o existență materială exterioară omului, atunci trebuie să acceptăm consecința: că oamenii pot fi influențați de uneltele-simboluri pe care ei înșiși le-au construit.

Pentru a ilustra acest aspect, voi reproduce o pildă care îmi place foarte mult și pe care o repet ori de câte ori se ivește ocazia. Ea este citată de teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet. Pilda e scrisă cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos, dar ne este extrem de folositoare în încercarea noastră de a ne lămuri cu privire la cum ar putea fi înțeleasă tehnologia. Pilda spune așa:

“Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului [adică a lui Dumnezeu] în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic.”[6]

Ca orice pildă înțeleaptă, povestea bătrânului grădinar te scutește de prea multe explicații, dând însă naștere unui șuvoi de semne de întrebare. În lumina celor discutate până acum, îmi pare formidabilă ideea că bătrânul nu înțelege tehnologia (în cazul acesta, o „banală” fântână cu cumpănă) ca pe un simplu ansamblu mecanic, ca pe o pârghie construită inteligent și eficient, ci ca pe ceva pe care, folosindu-l, îl va încorpora, îl va face parte din sine. Și folosindu-se de această invenție, va fi și el la rândul lui folosit și transformat de ea. El știe că, dacă o va crea – ea, la rândul ei, îl va recrea pe el. Bătrânul chinez știe că modelarea lumii din afară nu se poate face fără remodelarea lumii de dinăuntru. Iar uneori această remodelare se poate numi deformare, abatere, denaturare. Oricât de rudimentară ar fi tehnologia, nu o putem manipula în mod obiectiv, detașat și suveran. Odată produsă, vom intra cu ea într-o misterioasă relație de întrepătrundere, de simbioză și de oglindire.

Bătrânul din pildă e prudent, sceptic, pentru că știe – ca și noi, creștinii – că omul este vulnerabil, supus ispitei, influențabil. Și atunci el alege ceea ce pentru noi, în secolul XXI, este pur și simplu prostesc și ridicol – alege să fie ineficient, alege să nu se upgradeze, alege să nu inoveze. De ce? Pentru că înțelege că nu există simplă utilizare a tehnologiei, că orice utilizare a oricărei tehnologii, oricât de simple, ne transformă – ne schimbă peisajul interior, ne propune anumite valori, ne cere un anumit ritm, ne sugerează o altă perspectivă asupra lumii, asupra noastră, și asupra lui Dumnezeu și mai ales a relației dintre noi, Dumnezeu și lume.

Bun – ar putea spune cineva – și ce ar trebui să facem acum, să luăm de bun exemplul chinezului și ne întoarcem “în peșteri”, să renunțăm la tot ce ne-a oferit tehnologia în marele marș al civilizației? Nu, nu pot spune asta. Dar cred că putem încerca să înțelegem că o dată cu tehnologia se transformă și omul, și cultura de care aparține.

Ceea ce ne duce cu încă un pas mai departe. Pentru că, dacă există diferențe esențiale între instrumentele lumii vechi și cele ale lumii noastre, înseamnă că există diferențe esențiale și între modul nostru de a trăi în lume și de a ne raporta la Dumnezeu și al celor din trecut, diferențe care li se datorează în mare măsură instrumentelor pe care le folosim. Schimbarea paradigmei tehnologice aduce o schimbare culturală de cel mai înalt grad. Cu alte cuvinte, s-ar putea să fie de folos să comparăm modul în care lumea veche se raporta la tehnologie cu modul în care o facem noi astăzi.

Back to basics: etimologic, termenul de tehnologie provine din grecescul tékhnē, unde avea sensul de cunoaștere practică și era înrudit cu epistēmē – să-i spunem, cunoaștere teoretică. Interesant, era o definiție suficient de largă încât să includă în ea domenii precum medicina sau muzica. Și mai interesant, Platon folosește acești termeni, tékhnē şi epistēmē, fără a-i diferenția. Probabil că un cuvânt potrivit pentru a-l traduce pe tékhnē este iscusință[7]. Oricum ar fi, pentru grecii antici ar fi de neînțeles sensul de “știință aplicată” pe care i-l dăm noi astăzi tehnologiei. André Malet: “Tékhnē antic rămâne apropiat de teorie, mai degrabă decât de ceea ce numim noi astăzi practică[8].

Un alt fapt de mirare: unul dintre sensurile cele mai vechi ale lui tehnologiei se referă la arta discursului, la retorică, adică la regulile după care putem manipula cuvintele, ca pe niște obiecte, indiferent de valoarea morală a discursului. La acest sens, de tékhnē al logosului se referă nimeni altul decât Sf. Vasile cel Mare când pune în contrast golul vorbăriei cu plinătatea rugăciunii, spunând: “oamenii practică tehnologia, nu rugăciunea[9]. (Și de mirare mai e și faptul că am păstrat în limba noastră termenul de teologhisire, nu și pe cel de tehnologhisire).

Găsim un indiciu și în Psalmul 128, versetul al 3-lea. În versiunea Înaltului Bartolomeu Anania, acesta sună astfel: “Prin spatele meu au uneltit păcătoșii, pe-acolo și-au prelungit nelegiuirea”. Sf. Ioan Gură de Aur observă că verbul din textul grecesc – tektainoare două sensuri: “a lucra, a făuri” – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau “a lucra, a urzi” (a urzi!) – care s-ar referi la calomnii, uneltiri făcute pe la spate[10]. Ceea ce ne interesează mai mult acum este nuanța negativă, peiorativă a lui tektaino. În versiunea ebraică a psalmului, actul de „a unelti”, de „a lucra pe la spate” are același sens, ba chiar este formulat mai explicit, prin metafora tehnică a aratului: “pe spinarea mea au arat plugarii, și-au lungit brazdele”. Tékhnē are aici o nuanță morală care va fi arătând cel puțin straniu pentru perspectiva modernă.

În episodul biblic redat în episodul al 2-lea al acestui serial, despre regele Ozia care “a făcut mașini”, termenul original pentru “mașini” este ןוֹבּשָּׁחִ hishshabon, derivat din בשַׁחָ (chasab), care înseamnă de fapt “a gândi”, “a calcula”. Astfel, nici aici accentul nu cade pe produsul finit, pe rezultatul material, ci mai cu seamă pe actul de a gândi, de a cunoaște. Distanța față de „tehnologia ca practică pură” cu care suntem noi obișnuiți astăzi, este evidentă.

Prin tékhnē, uneltele făceau parte integrantă din lumea veche, fără a fi văzute ca fiind creații pur materiale, complet detașate de om și indiferente față de el. De altfel, termenul de tehnologie, așa cum îl înțelegem noi acum, de obiecte produse de om ca rezultat „obiectiv” al aplicării științei, nu apare decât foarte târziu în istorie, în secolul al XIX-lea – ca derivat din artele mecanice, care și ele se separaseră mai înainte de ceea ce numim astăzi artele frumoase. Firesc, de altfel, pentru că în secolul al XIX-lea, cultura fusese deja cucerită de o mulțime de invenții și inovații – de la siderurgie la textile, de la agricultură la producția de ciment, hârtie sau sticlă. Și mai ales motoarele (cu aburi sau cu apă) se răspândiseră, transformând lumea radical. Ce legătură mai aveau toate aceste mașinării cu artele frumoase – pictura sau sculptura? Evident că li se cuvenea un alt termen.

Aceste distincții însă erau străine universului de gândire al lumii vechi. Sub semnul lui tékhnē, neamurile din vechime se aflau într-o relație mult mai strânsă cu lumea înconjurătoare, conștientizând că și ele fac parte din ea și văzând-o adesea ca pe un dar. După Robin Collingwood, lumea veche este un organism, ceva esențialmente viu, de care omul nu se poate separa. Într-o lume-organism, spune Collingwood: “problemele care solicită atât de mult gândirea modernă, problema relației dintre materia moartă și materia vie și problema relației dintre materie și minte, nu existau. Nu exista materie moartă. […] Nu exista nici o lume materială lipsită de minte și nici o lume mentală lipsită de materialitate”.[11] Iar modelul organismului este universal, așa cum arată Radu Iliescu: „… În Legile lui Manu, text hindus exemplar, casta servitorilor este “picioarele”, casta agricultorilor, meșteșugarilor și comercianților este “vintrele”, casta războinicilor e “pieptul și brațele” iar casta sacerdotală e “capul”. Tehnocrația înlocuiește această imagine cu cea a unui motor, în care se pierde orice distincție dintre libertate și necesitate. Schimbarea societății organice cu cea tehnocratică mai înseamnă ceva: părăsirea echilibrului viului pentru ordinea non-viului.[12]

Această viziune a lumii ca organism cuprinde, desigur, și „tehnologia” lumii vechi: Mircea Eliade afirmă că în această lume veche “orice creație și orice construcție reproduceau modelul cosmogonic, construind, fabricând ceva, omul imita opera Demiurgului […] fabricarea obiectelor echivala cu o naștere[13]. De altfel, etimologia cuvântului inginer ne confirmă acest lucru – termenul provine din latinescul ingeniare – având ca veche rădăcină proto-indo-europeană pe “gene” – care înseamnă a da naștere. Înrudirea “ingineriei” cu “geneza”, “generația” nu este deloc întâmplătoare. Vedem cum, pentru strămoșii noștri, nu exista posibilitatea de manipula materia complet în afara sferei sacrului, așa cum credem noi că se poate. Există deci o anume magie în tehnologie, iar cei din vechime înțelegeau asta foarte bine.[14]

Mulford Sibley afirma că, sub influența noii științe de secol XVII (și a tehnologiilor!), tendința generală a fost aceea de a despiritualiza natura, de a șterge distincția dintre animat și inanimat și de a crea o separare radicală între lumea interioară și cea exterioară”.[15] Spre deosebire de vechii evrei și de grecii antici, de hinduși, de chinezi și de creștinii primului mileniu, occidentalii secolelor postmedievale, făcând trecerea de la cultura uneltelor la tehnocrație, ajung să vadă lumea ca pe un mecanism. Mecanism –  adică ceva în esență ne-viu, ceva fragmentat, care poate fi disecat fără limită, manipulat, exploatat și distrus fără ca utilizatorul – detașat și suveran – să fie afectat în mod esențial. Și mai ales ceva lipsit de orice încărcătură simbolică, de orice duh.

Neavând taine, ci doar enigme, lumea-mecanism este una care se poate în sfârșit cuantifica, măsura și cântări. Și mai departe, consecința previzibilă – se poate exploata, se poate stoarce, se poate manipula fără limitele pe care lumea-organism le impunea prin religie, tradiție ori morală. André Malet: “Prin contrast [față de tékhnē al anticilor], tehnica modernă este o adevărată provocare adresată naturii pentru a o forța să genereze cea mai mare cantitate de energie posibilă”.[16] În drumul omenirii de la unelte la mașini, natura este desacralizată, adică neutralizată, redusă la tăcere, la stadiul de obiect mort și resursă.

Presupun că atât Sfântul Ignatie, cât și bătrânul grădinar chinez ar fi găsit asta insuportabil.

(Va urma.)


[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1991, p. 322

[2] Iar faptul că simbolismul crucii există și dincolo de creștinism, așa cum explică pe larg René Guénon, nu face decât să confirme că definiția materială are o însemnătate marginală. Vezi René Guénon, Simbolismul crucii, Herald, 2012.

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 52

[4] Epistola Sf. Ignatie către Efeseni, cap. IX, în PSB 1, EIBMBOR, 1979, p. 160

[5] Simbolismul tehnologic este multiplu în acest fragment. Pietrele șlefuite care alcătuiesc zidul bisericii simbolizează sfinții care alcătuiesc Biserica, lipiți prin mortarul dragostei și prin mâna Lucrătorului suprem. Jean Hani, The Symbolism…, p. 51.

[6] Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Sophia, 2018, p. 32

[7] Vezi Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 2007, p. 267

[8] André Malet, The Believer in the Presence of Technique, în Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, eds. Carl Mitcham & Jim Grote, University Press of America, 1984, p. 96

[9]technologousi loipon, ou theologousin, hoi anthropoi”, apud P. Hans Sun, Notes on How to Begin to Think about Technology in a Theological Way, în Mitcham & Grote (eds.), Theology and Technology…, p. 174

[10] Septuaginta, vol. 4/I – Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, p. 313

[11] Robin Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, Herald, 2012, p. 186

[12] Radu Iliescu, Pe culmile plictiselii, Alexandria, 2021, p. 167

[13] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2019, p. 75

[14] Tot etimologia ne confirmă această înrudire originară. Rădăcina lingvistică protoindoeuropeană *magh înseamnă „a fi capabil, a avea putere”. O regăsim în engleza de azi în cuvinte precum may/might, main, machine, mechanic, mechanism, dismay – spaimă, consternare, și mage, magi, magic. În sanscrită există mahan – care înseamnă măreț, în greacă mekhane – în sens restrâns, unealtă de ridicat; în sens larg – artefact, și lista oficială continuă cu slavona, rusa, limba gotică (mag), germana veche (magan) și limba nordică veche (magn).  Și presupun că tot de aici derivă cuvintele magnific și majestate.

[15] Citat în David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 6

[16] André Malet, The Believer…, p. 96

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

 

 

Se spune că familia nu ți-o alegi. Nici nu ai cum. Dar, oare, unii oameni pot afirma că familia lor e cea potrivită pentru ei în situația când sunt abandonați chiar de cei ce i-au dat viață? Ionuț Iulian Ungureanu a ales să-și înțeleagă părinții înainte să-i judece, dar munca cu propriile gânduri nu a fost atât de ușoară. A stat de vorbă cu el ani buni ca să capete un răspuns pentru ce i s-a întâmplat în viață. Nici acum nu-l are, deși este un adult care s-a realizat prin multă izbândă, în pofida faptului că a fost părăsit de ambii părinți pe când avea doar 14 ani.

S-a responsabilizat, a învățat să fie părinte pentru sora lui mult prea devreme, deși și-ar fi dorit să-și trăiască copilăria în sânul unei familii, așa cum are dreptul oricare copil. Nu a avut vreo vină pentru faptele mamei și ale tatălui său, dar s-a văzut în ipostaza de adolescent părăsit și care, alături de sora lui mai mică, a fost transferat la o casă de copii.

Ionuț Iulian Ungureanu a încercat să-și depășească condiția și a reușit. În prezent, nu mai este acel adolescent crescut de statul român, ci adultul care antrenează mințile milionarilor din UK, director la propria companie de educație non-formală.

Să cunoaștem, drept urmare, cât mai multe detalii din povestea de viață impresionantă a sa și cum a putut să-și transforme eșecul în succes.

 

 

Ionuț Iulian Ungureanu și destinul unui campion prin definiție

Oare putem să ne imaginăm ce a simțit un adolescent care, pe lângă faptul că s-a luptat cu o sărăcie lucie toată copilăria sa, cum e să fii și lăsat de proprii părinți într-o zi pe când el era la școală? Culmea, nu mergea doar la școală, ci și la muncă cu ziua la animale și la pământ pentru a aduce hrană pe masă.

Nu, nu putem să ne imaginăm. Din complezență, am spune că știm prin ce trece. Cruntă e ideea în sine, dar mai cu seamă să simțim pe propria piele.

Nici Ionuț nu poate uita nopțile nedormite sau dormite în frig sau zilele fără lumină, fără mâncare, fără haine îngrijite. Când era acasă, nici nu îndrăznea să viseze. Era muncit. Avea 10 ani și mergea cu ziua la animale sau la pământ. Venea acasă la 17:00-18:00 și a doua zi o lua de la capăt.

Cu toate astea, a răzbit. A muncit, a studiat și a terminat studii superioare. În timp ce unii tineri de vârsta lui mergeau din restanță în restanță, el a câștigat bursă de merit. În timp ce unii tineri de vârsta lui primeau pachete de acasă, el muncea și studia noaptea. În timp ce unii frecventau poate restaurante sau cluburi, el își cumpăra cărți și citea pentru a-și ajuta sufletul să se vindece de rănile trecutului.

 

 

De la fotbal la geografie, ca mai apoi să ofere  consultanță în afaceri și să devină coach pentru milionari

În prezent, nu se mai lasă influențat de gurile din jurul lui. Ascultă sfaturi, le trece prin propriul filtru, preia doar ce crede că i se potrivește și acționează după cum îi dictează inima și conștiința. Totuși, nu a fost mereu așa.

Suferea când era marginalizat la școală, era trist când nu era acceptat să joace fotbal pentru că avea hainele murdare și în alte și alte situații asemănătoare. A crescut cu o stimă de sine scăzută, dar acum creează impact.

Pe la 14 ani, a fost instituționalizat, dar a urmat un liceu. A fost dat la Liceul Sportiv din Lugoj. A luat probele la liceu și chiar de pe vremea liceului mi s-au oferit contracte la fotbal, o pasiune, se pare dezvoltată.. A jucat fotbal cu Pintilei de la Steaua, adaugă Ionuț.

Facultatea a ales-o din intuiție. A ales să facă Geografie. A făcut și master în Pedagogie și Andrologie, educarea adulților.

În 2014, a avut bilet doar dus spre Anglia. În spate purta un rucsac din liceu pentru că din cei 400 de euro pe care îi avea, nu se îndura să cumpere unul nou. Culmea, și aceea împrumutați. A început astfel aventura vieții sale. A stat la hostel, apoi când a terminat banii a dormit în stația de tren, ba în restaurantul în care lucra. A fost foarte greu, însă a avut curaj să meargă înainte și să-și urmeze visul de a studia la International Coaching Academy.

Am deschis propria firmă după 3 ani în Anglia. Am dorit să fiu independent, să cresc, să mă dezvolt și să ofer oportunități altora. Da, este ușor sa deschizi o firmă, însă este mai greu să o întreții. Am deschis o firmă care se ocupă de consultanță pentru afaceri, personal coaching, seminarii de dezvoltare personală și profesionale. Până am deschis firma, am lucrat în restaurante la spălat de vase, apoi în bucătărie, apoi în vânzări, în marketing, curățenie, deratizare și-așa am crescut până când am putut să mă ridic. 

Primul client în Anglia a fost o prietenă care lucra la un restaurant și urma să aibă o promoție și a lucrat cu ea la disciplina personală și stima de sine, dar paleta sa de clienți s-a lărgit repede. Antrenează mințile milionarilor, iar în  momentul de față scrie a doua sa carte. Este la jumătatea acesteia.

Adoră să scrie, iar în paralel organizează cursuri, susține seminarii online și offline. Este director la compania sa de educație non-formală, oferind informații practice, lucruri pe care nu le înveți la școală, pentru adulți cu vârste între 18 și 40 ani. Lucrează la crearea unei comunități online de dezvoltare personală și profesională. Nu în ultimul rând, ajută de la distanță o casă de copii din Uganda, asigurându-se că aceștia au mereu ce pune pe masă.

 

 

Povestea vieții sale transpusă negru pe alb în limba engleză

A fost foarte anevoios drumul său. A purtat el cu el însuși o luptă continuă, până a reușit să facă pace cu trecutul, întrucât călătoria sa prin viață este scrisă negru pe foi albe.

”Live. Love. Dream” este titlul pe care l-a primit prima sa carte. L-a copt ceva timp, i-a luat cam o lună pentru că nu avea nicio idee care credea că i se potrivește.  Este o carte pe care a scris-o din trei motive.

La școală nu ne învață cum să ne trăim viața. Acesta este un ghid pentru orice tânăr care călătorește prin viață. Al doilea motiv este pentru oricine are nevoie de un mentor și această carte poate fi mentorul unei persoane care se caută. Și trei, niciodată nu este prea târziu să visăm, indiferent de vârstă. Mai concret, să dai un sens vieții tale.

S-a gândit ce ar putea lăsa el oamenilor, nu neapărat celor care au trăit clipe asemănătoare cu ale lui în viață. S-a gândit că va inspira în jur și va motiva și pe alții să nu renunțe de la prima cărămidă care le vine peste picioare.

Succesul, în schimb, simte că l-a trăit înainte de această carte. Lui Ionuț Iulian Ungureanu i-a luat aproximativ nouă ani până să simtă că s-a așezat armonia în inima sa. A depășit cu stoicism și momentele de depresie pe care le-a simțit la diferite etape ale sale.

Gândul că sora lui va rămâne singură pe pământ l-a oprit din a face vreo nebunie și de a-și curma viața. De trei ori a „cochetat” cu ideea de a se sinucide, dar Dumnezeu i s-a arătat și nu doar. Sora lui este eroul vieții sale, după mărturisirile făcute.

Ionuț, ai purtat cu tine răni adânci, ai gustat și din reușite! Asta înseamnă putere adevărată și forță interioară nemărginită! Ai purtat lupte grele cu viața și ai ieșit învingător!

 

 

La pian: Ieronim Buga, Liana Mareş

Prezintă Alina Bottez, Manuela Mocanu

Interpreți – Mihaela Stanciu, Alina Bottez, Manuela Mocanu, Lucian Ionescu, Maria & David-Ioan Bulboacă, Liana Mareș, Ieronim Buga

 

De data aceasta vă propunem un concert inspirat de ziua care a deschis luna aceasta – Ziua Internațională a Copilului, poate singura sărbătoare de care se bucură toată omenirea, fără diferențe și opreliști puse de credință. Datele diferă, dar iubirea de copii este universală. În 1857 a existat o primă inițiativă de a închina o zi copiilor, când un pastor din Massachusetts a creat o slujbă pentru copii și a numit acea zi Ziua Trandafirului și, ulterior, Ziua Copilului.

În mod oficial, Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925. Atunci, 54 de reprezentanți din diferite țări au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. Din 1950, majoritatea țărilor est-europene o sărbătoresc pe 1 iunie, iar din 1959, multe alte țări comemorează pe 20 noiembrie adoptarea Declarației Drepturilor Copilului din cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite.

 

 

Nouă ne place să credem că pe 1 iunie îi sărbătorim pe copiii mici și mari, inclusiv pe copiii din noi, cei care nu mai suntem la vârsta copilăriei, dar care ne-am păstrat în suflet capacitatea de a ne bucura, de a ne minuna, de a râde și plânge cu toată făptura.

În seara aceasta am cules pentru dumneavoastră pagini din câteva opere-povești, din musicaluri, opere rock și chiar și din desene animate. Dar ca să începem în modul cel mai autentic, vrem să le dăm cuvântul copiilor. Micuța Maria Bulboacă în vârstă de 6 ani și fratele ei, David-Ioan Bulboacă, proaspăt absolvent de clasa a 4-a, ne vor cânta împreună două cântece  – “Twinkle, twinklem little star” și “Sur le pont d’Avignon”. După aceea, Maria, acompaniată de Ieronim, ne vor cânta “A plecat mama la piață” și “Cântecul gamei”.

 

 

Și pentru ca să le meargă bine tuturor copiilor mici și mari, ne-am propus să începem programul de muzică clasică cu o rugăciune din opera-basm Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck, a cărei premieră a avut loc pe 23 decembrie 1893 și a fost dirijată de marele compozitor Richard Strauss. De atunci a rămas asociată cu Crăciunul și a fost montată pe toate marile scene. Deși libretul, scris de sora lui Humperdinck pe baza poveștii Fraților Grimm, prezintă o operă pentru copii, ea a fost mereu îndrăgită de publicul de toate vârstele din cauza combinației dintre poveste și muzica de influență wagneriană. În duetul lor dinainte să se culce în pădure, Hänsel și Gretel îi descriu pe cei 14 îngerași care îi veghează – doi la cap, doi la picioare, doi la dreapta, doi la stânga, doi deasupra, doi care îi trezesc și doi care îi conduc spre paradis. Numărul nu este întâmplător, căci în numerologia îngerilor, numărul 14 este asociat cu Mercur, deci cu schimbarea și cu explorarea tărâmurilor necunoscute – exact cu ceea ce trăiesc copiii în acel moment. Să le ascultăm în postură de copilași pe sopranele Mihaela Stanciu și Alina Bottez.

Mai rămânem puțin în atmosfera sacrului, dar ne îndreptăm spre cu totul alt gen muzical – opera rock. În 1970, Andrew Lloyd Webber a scris Jesus Christ Superstar pe versurile lui Tim Rice și, ulterior, spectacolul a devenit unul dintre cele mai populare din lume, aducând mult tineret în biserici în ciuda controverselor. Aria Mariei Magdalena, “I don’t know how to love Him”, o zugrăvește pe femeia transformată de predicile lui Hristos. După o viață în păcat, ea nu știe cu ce fel de dragoste să-L iubească pe Cel care i-a arătat un nou drum.

Continuăm cu alt gen, cel al musicalului, și cu altă piesă foarte îndrăgită de copii și adolescenți – My Fair Lady, cu muzica semnată de compozitorul austriac Friedrich Löwe naturalizat american (Frederick Loewe). Textul lui Alan Jay Lerner este inspirat de excepționala piesă Pygmalion de George Bernard Shaw, iar premiera a avut loc în 1956. Celebrul film cu Audrey Hepburn și Rex Harrison produs de Frații Warner a apărut în 1964. Din această capodoperă vă oferim aria gunoierului Doolittle – un bețiv needucat, dar cuceritor, care se teme că nu va ajunge la timp să se însoare la biserică.

Următoarea lucrare de care vă voi vorbi a fost creată de perechea cea mai celebră din lumea musicalului american – de adevărații urmași ai lui Gilbert și Sullivan, fondatorii acestui gen în Anglia victoriană. Probabil v-ați dat seama că este vorba de compozitorul Richard Rodgers și de libretistul Oscar Hammerstein, care, între multe alte capodopere, au compus și Sunetul Muzicii în 1959. Povestea este adevărată, inspirată de Memoriile Mariei von Trapp scrise în 1949. Ele istorisesc aventura familiei unui ofițer din marina austro-ungară care s-a opus nazismului. Epocii istorice și tramei politice i se suprapune povestea lui de dragoste cu Maria, postulantă la o mânăstire catolică unde voia să se călugărească. Dar soarta a făcut ca ea să devină guvernanta celor 7 copii ai căpitanului von Trapp, și apoi mama lor vitregă. Vă invităm să ascultați bine-cunoscuta arie a Mariei – “My Favourite Things” / “Lucrurile mele preferate”

 

 

Să ne lăsăm cotropiți în continuare de bucurie! Vom asculta de data aceasta un cântec românesc, cu limbaj muzical modern, dar inspirat din folclor. “Veselie” de Pascal Bentoiu este scris pe poezia lui Ștefan Octavian Iosif. Ea zugrăvește un tablou de iarnă, în care afară e urgie, iar oamenii se adăpostesc la crâșmă, unde beau, dansează și se veselesc ca să uite de frig. Cântecul repetă frumosul cuvânt orândă, care înseamnă cârciumă – probabil pentru că acolo poți primi de-ale gurii, os, oris însemnând chiar gură în limba latină.

Una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite povești este Motanul încălțat, dar un detaliu mai puțin cunoscut este că acest basm este de origine italienească. Giovanni Francesco Straparola a preluat într-o culegere a sa din 1550 varianta populară care circula din vechime. Cea mai cunoscută versiune, desigur, este aceea a inițiatorului basmelor ca gen literar – Charles Perrault, care a publicat-o în volumul Poveștile Mamei-Gâște în 1695. Mama Gâscă este numele generic pentru femeia de la țară care deapănă povești. Această “poreclă” a apărut pentru prima oară într-o revistă franceză la mijlocul secolului al XVII-lea, dar se pare că se baza pe un personaj real – o femeie care a trăit la Boston în acea perioadă și al cărei nume de familie era Goose.

Motanul cel iubit de mari și mici reușește, prin inteligență și viclenie, să mintă, să păcălească și să fure. Moralitatea care stă la baza acestei povești este cel puțin îndoielnică, dar personajul este încântător, așa că să ne concentrăm atenția asupra lui. România a dat, prin compozitorul Cornel Trăilescu, o operă minunată pentru copii inspirată de această poveste.

Să zâmbim în continuare cu un cântec românesc în care atât textul cât și muzica sunt semnate de Ion Runcu: “7 babe blestemate”. Pe-nserate, 7 babe și-un băboi fac ce știu ele mai bine – bârfesc! Vorbesc despre „o minune ca-n povești – să nu crezi, să te crucești!” Un element fantastic este, totuși, preluat din basme, pentru că Vlad al Stanei – spun ele tulburate – s-a ouat, a făcut întâi un ou, apoi zece și, în cele din urmă – senzație și stupoare – le-a clocit de-au ieșit chiar puișori!

La începutul operei Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti¸ protagonista Adina, o fată de la țară, dar care e studioasă și citește mult, descoperă într-o carte celebra poveste medievală a lui Tristan și a Isoldei, un romanț cavaleresc care a circulat în multe variante începând cu secolul al XII-lea. Cavalerul Tristan din Cornwall o pețește pe frumoasa prințesă irlandeză Isolda pentru unchiul său, Mark. Pe corabie, cei doi beau o licoare magică – în unele variante accidental, într-altele la inițiativa Isoldei. Iar acest elixir îi face să se îndrăgostească pe loc. În versiunea pe care o citește Adina, Tristan este cel care suspină după Isolda și îi dă să bea poțiunea ca s-o înlănțuiască de el. Râzând, Adina își spune că tare ar vrea și ea să știe cine face asemenea licori.

 

 

Momentul cel mai așteptat, mai temut și mai spectaculos în apariția copilului îl reprezintă nașterea. După aceea copilul își face încet-încet loc în viața familiei, își urmează ursita și își face simțită personalitatea. Ca să le îndulcească această trecere și această adaptare la lumea noastră, toate mamele le cântă instinctiv copiilor lor cântece de leagăn. Dar uneori și tații își dezmiardă copiii, iar marele poet Tudor Arghezi i-a scris multe poezii fetiței lui. Între ele se numără și splendidul „Cântec de adormit Mițura”, care este mai mult o rugăciune decât un cântec de leagăn. Simbioza extraordinară a muzicii cu textul pe care a reușit-o compozitorul Paul Constantinescu a creat o miniatură de geniu.

Să revenim la Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. Nemorino suspină fără speranță după Adina, care pare să nici nu-l bage în seamă, ba mai mult – se logodește cu un soldat fanfaron. Șarlatanul Dulcamara sosește în sat ca să amăgească oamenii vânzându-le iluzii și minciuni, iar numele lui înseamnă, efectiv, dulce-amar, căci iluziile pe care le oferă sunt dulci, dar realitatea amară. Auzind că așa-zisul doctor vinde licoarea care te face să fii iubit pe loc de toată lumea, Nemorino cheltuiește o avere ca să o cumpere, înrolându-se în armată ca să facă rost de bani. Acest lucru o emoționează profund pe Adina, care îi răscumpără înrolarea. Dar nu mică-i este uimirea când vede toate fetele din sat roind în jurul lui Nemorino. Dulcamara știe că i-a vândut vin de Bordeaux, nu elixir, dar totuși încearcă s-o păcălească și pe Adina, care nu știe sectretul că Nemorino a moștenit o avere și că de aceea e atât de râvnit. Ea este, însă, foarte mândră și ageră la minte. Ea declară că elixirul este în ochii ei fermecători, rețeta e pe chipul ei și că o ochiadă, un zîmbet și o mângîiere vor face ca Nemorino să fie doar al ei.

Revenim la musical cu lucrarea extrem de cunoscută a lui Leonard Bernstein: West Side Story, în care povestea lui Romeo și a Julietei este adaptată la New Yorkul anilor 50. În loc de două case nobile din Verona, aici se încaieră două bande de gangsteri. Maria și Tony nu au cum să-și împlinească visul de dragoste, așa încât evadează în imaginație. O voce celestă le vorbește despre un timp al lor, în care vor avea pace, liniște și aer curat, în care vor putea fi împreună și ierta, dându-și mâna. S-o ascultăm interpretând acest vis escapist, “Somewhere”.

 

 

A venit vremea și pentru cea mai îndrăgită poveste americană – Vrăjitorul din Oz scrisă de Frank Baum în 1900. Un ciclon din Kansas ia pe sus casa fetei și o duce în Țara lui Oz. Însoțitorii ei în Orașul de Smarald sunt Sperietoarea de Ciori, Omul de Tinichea și Leul (pe lângă nelipsitul cățel Toto, bineînțeles). Fiecare vrea să-i ceară marelui vrăjitor o calitate pe care, de fapt, o are deja. În 1939, Metro-Goldwyn-Mayer a produs fantezia muzicală de neuitat cu Judy Garland, considerată de mulți a fi unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografului. Aici, scenariul este construit după modelul visului pe care îl are Alice în cartea lui Lewis Carroll. Visul fantastic al lui Dorothy este provocat de un ciclon din Kansas care face ca un chepeng să o lovească în cap, iar ea să-și piardă cunoștința. Și acesta este un rit de trecere, o etapă în maturizarea copilului care, cu ajutorul fantasticului și al visului, înțelege lumea și propria identitate. Ca și în parabola fiului rătăcitor, înțelege că trebuie să plece ca să se poată întoarce, pentru că nicăieri nu este ca acasă. Să ascultăm cântecul lui Dorothy de Harold Arlen în care fata, înainte de ciclon, visează la un loc îndepărtat în care să nu o certe nimeni și să nu existe necazuri – dincolo de lună, dincolo de curcubeu.

Tot America a dus pe cele mai înalte culmi și genul cel mai îndrăgit de copii – desenele animate! Dacă filmele clasice Disney cele mai iubite au fost Albă-ca-Zăpada, Bambi, Doamna și vagabondul sau Cărțile Junglei, în ultimii 9 ani copiii s-au îndrăgostit de o poveste veche țâșnită dintr-una veche – Crăiasa Zăpezii de Hans Christian Andersen, care s-a metamorfozat în Frozen sau Regatul de gheață tot în studiourile Disney, care chiar ieri și-au lansat noul canal de televiziune, accesibil și în România. Succesul acestui film de animație se datorează nu în ultimul rând coloanei sonore semnate de Kristen Anderson-Lopez și soțul ei, Robert Lopez.

Oare care sunt personajele care ne atrag cel mai mult în povești? Unii visează la prinți și prințese, alții la dragoni sau unicorni, dar cert e că vrăjitorii și vrăjitoarele ne acaparează tuturora atenția și preocuparea. În 1768, la vârsta de 12 ani, Wolfgang Amadeus Mozart a scris o scurtă operă într-un act, Bastien și Bastienne, care se spune că i-ar fi fost comandată de renumitul doctor și magnetist Franz Mesmer, cel care a pus bazele hipnozei. Lucrarea, scrisă în stil combinat german și francez, s-a vrut a fi o satiră a genului pastoral la modă atunci, și chiar țintit o parodie a operei Ghicitorul din sat de Jean-Jacques Rousseau. Vrăjitorul Colas se preface că intonează o vrajă pentru a o face pe Bastienne să-l iubească pe Bastien din nou. Dar cum dragostea nu murise nici un moment, sunt doar cuvinte goale, un simulacru de vrajă.

 

 

Și ajungem la o altă Vrăjitoare și la un alt fragment din Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck. Unul dintre rolurile poveștilor pentru copii este cel apotropaic. Ele sunt menite să-i ferească pe copii de rele – nu doar în mod magic, ci și cât se poate de real. Apărute în vremuri în care educația se făcea doar în familie, de către părinți ei înșiși needucați, în mod instinctiv ei le prezentau copiilor lor realitățile periculoase ale lumii într-un înveliș fantastic, în așa fel încât pe de o parte ei să se sperie și să știe să se păzească, dar pe de altă să nu asocieze răul cu existența lor adevărată. Așa au apărut balaurii, dragonii, zmeii și, mai ales, vrăjitoarele!!! În povestea fraților Grimm, vrăjitoarea îi aruncă pe copii în cuptor și îi transformă în turtă dulce ca să se ghiftuiască cu dulceața lor. Ca să nu rămânem cu spaima vrăjii, să ne consolăm cu faptul că în operă, mama vitregă e înlocuită cu o mamă adevărată, nu rea, ci doar excedată de oboseală și sărăcie. Amândoi părinții vor pleca în căutarea copiilor pierduți și îi vor aduce acasă la sfârșit.

Am vorbit deja despre minunatul basm Vrăjitorul din Oz. Și România are un musical îndrăgit, pe care îl putem vedea la Opera Comică pentru Copii: Micuța Dorothy de Marius Țeicu. Vă oferim acum un fragment simbolic, care descrie celebra potecă de cărămidă galbenă – cea care e menită să arate drumul spre Oz, dar care este, de fapt, drumul alambicat și anevoios către casă, către descoperirea de sine, către mulțumire și împăcare.

 

Repertoriu:

Prolog:

– Maria Bulboacă: “A plecat mama la piață” și “Cântecul gamei”

– piese cu David-Ioan Bulboacă solo pian + duo pian-voce cu Maria

 

  1. Engelbert Humperdinck: Hänsel și Gretel, duet Hänsel-Gretel – Mihaela Stanciu și Alina Bottez
  2. Andrew Lloyd Webber: Jesus Christ Superstar, aria Mariei Magdalena “I don’t know how to love Him” – Manuela Mocanu
  3. Frederick Loewe: My Fair Lady, aria lui Doolittle “Get me to the church on time” – Lucian Ionescu
  4. Rodgers and Hammerstein: The Sound of Music, aria Mariei “My Favourite Things” – Alina Bottez
  5. Pascal Bentoiu: “Veselie” (din ciclul  Patru cântece pe versuri de
    Șt. O. Iosif
    ) – Lucian Ionescu
  6. Cornel Trăilescu: Motanul încălțat, aria Motanului – Mihaela Stanciu
  7. Ion Runcu: “7 babe blestemate” (pe versurile compozitorului) – Lucian Ionescu
  8. Gaetano Donizetti: Elixirul dragostei¸ aria Adinei “Della crudele Isotta”
  9. Paul Constantinescu: „Cântec de adormit Mițura” (pe versuri de Tudor Arghezi) – Alina Bottez
  10. Gaetano Donizetti: Elixirul dragostei¸ duetul Adina – Dulcamara
  11. Leonard Bernstein: West Side Story, aria “Somewhere” – Manuela Mocanu
  12. Harold Arlen: Vrăjitorul din Oz, aria lui Dorothy – Alina Bottez
  13. Kristen Anderson-Lopez & Robert Lopez: Frozen, aria Elsei “Let it go” – Manuela Mocanu
  14. W. A. Mozart: Bastien și Bastienne, aria lui Colas “Diggi Daggi” – Lucian Ionescu
  15. Engelbert Humperdinck: Hänsel și Gretel, aria Vrajitoarei – Alina Bottez
  16. Marius Țeicu: Micuța Dorothy, “Cărare, cărare” – Tutti

 

 

-Nu, nu este bine așa!

-Nu stropi!

-Nu ridica piatra!

-Nu folosi acest cuvânt!

-Nu te șterge de noroi pe tricou!

-Să nu îmbrâncești!

-Să nu țipi!

-Nu arunca!

-Nu!

-Nu!

 

Ce observăm mai întâi?

Te-ai oprit vreodată să te gândești de câte ori reacționezi negativ la ceea ce fac, spun, întreprind copiii tăi într-o anumită zi? S-ar putea să te trezești că oprești/critici/atragi atenția mult mai des decât complimentezi. De câte ori într-o zi urmărești și prețuiești comportamentul cel bun?

Să ne gândim puțin: cum ne-am simți dacă o persoană din jurul nostru (bine intenționată, desigur), ne-ar îndruma arătându-ne doar ce nu facem?

Abordarea aceea eficientă este să te străduiești, într-o bună zi, să-i surprinzi pe copii făcând lucrurile corecte, bune, cu impact pozitiv: „Ți-ai făcut patul fără să ți se fi atras atenția! Wow – este grozav!” sau „Te priveam cum te joci cu sora ta și ai avut foarte multă răbdare cu ea…ce norocoasă este să aibă un frate ca tine!” sau ,,Ai împărțit biscuiții cu prietenele tale! Ești foarte darnică!” Aceste afirmații încurajează, desigur, un comportament bun pe termen lung. Mustrările repetate transmit: ,,nu sunt bun, greșesc mereu, iar am nemulțumit, iar am dezamăgit…poate că așa sunt eu, incapabil de a face lucrurile cum trebuie!”

 

 

Găsește ceva de lăudat în fiecare zi:

Fii generos cu recompensele- dragostea, îmbrățișările și complimentele tale pot face minuni și sunt o răsplată adevărată. Atunci când primesc iubire, copiii  au un sentiment de securitate și apartenență, care este vital pentru imaginea și stima lor de sine.

În curând veți descoperi că o să „creșteți” mai mult comportamentul pe care ați dori să îl vedeți.

Este un lucru bun să le vorbim copiilor despre realizările lor însă este important să știe permanent că părinții sunt mândri de eforturile lor, de drumul parcurs, de străduință, indiferent de rezultat. Este nevoie de muncă grea pentru a dezvolta noi abilități, iar rezultatele nu sunt întotdeauna imediate. Este tare bine să îi spunem copilului că prețuim munca pe care o face, indiferent dacă ridică un turn din cuburi sau învață să cânte la un instrument, dacă reușește să apere golul sau găsește soluția unei probleme complicate.

 

Ce învață copiii?

Să nu uităm: copiii mici învață multe despre cum să acționeze urmărindu-și părinții. Modelul ești tu: în bine și în mai puțin bine. Înainte de orice, gândește-te la asta: așa vrei să se comporte copilul tău când este furios, descumpănit, iritat, enervat? Așa vrei să lumineze el? Așa este potrivit să arate înțelegere, toleranță, încredere? Fii conștient de faptul că ești în mod constant urmărit de fiul tău și de fiica ta.

 

Modelați trăsăturile pe care doriți să le vedeți la copiii voștri! Respect, prietenie, onestitate, bunătate, toleranță? Manifestați voi aceste trăiri, aceste comportamente.

Faceți lucruri pentru alții fără a vă aștepta la o recompensă. Exprimați mulțumiri și complimente.

 

Mai presus de toate, tratați-vă copiii așa cum vă așteptați ca alți oameni să vă trateze pe voi!

 

 

Corul Armonia din Constanța este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 7 iunie, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. 

 

Cum vă sună?

 

 

 

Festivalul de Teatru Independent UNDERCLOUD organizat de Primăria Capitalei prin ARCUB și Cartierul Creativ, se mută pe Calea Griviței, într-un demers unic în istoria festivalului. După ce a obișnuit publicul timp de 14 ani într-un spațiu singular (Terasa Motoare – Lăptăria Enache, Hanul Gabroveni sau M.Ț.R.) UNDERCLOUD se extinde și urmează să se desfășoare în 7 spații partenere: Teatrul Dramaturgilor Români, UNARTE, Muzeul Literaturii, Biserica Sfinții Voievozi, J`ai Bistro, Black Habit și Grivița 53. Festivalul va avea loc între 13 și 19 iunie.

Începând cu acest an, MiniCloud, ediția pentru copii și adolescenți a Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD, aflat la cea de a XV-a ediție, capătă amploare și își deschide porțile zilnic pentru zeci de copii, în perioada 13 – 19 iunie 2022, în București, pe Calea Griviței.

Copiii cu vârste între 5 și 14 ani vor avea ocazia să exploreze îndeaproape lumea teatrului participând la cursuri de actorie, dans sau scenografie, pentru ca la final să pună în scenă un spectacol de sine stătător – o lecție cap-coadă despre asumare, curaj și adevăr pe un text scris și regizat de Chris Simion – Mercurian: „Cea mai frumoasă floare din lume”.

Pe lângă atelierele dedicate teatrului, organizatorii au pregătit ateliere de desen, confecționarea de păpuși din materiale reciclate sau din țesături, totul într-o atmosferă de festival care își propune să le dezvăluie copiilor construcția și partea magică a spectacolului.

 

”Secțiunea MiniCloud este o bucurie, este un spațiu de dezvoltare personală prin artele spectacolului. MiniCloud crește o generație de spectatori și poate deschide sufletul unor viitori artiști. Cu atât mai mult cu cât pe Calea Griviței, la numărul 53, în 2 ani se va naște primul teatru construit de la zero de noi, de comunitate.” Chris Simion – Mercurian, inițiator festival.

 

Fiind o perioadă dificilă la nivel internațional, decizia organizatorilor a fost ca, în acest an, un sfert din locurile disponibile în atelierele MiniCloud să fie oferite copiilor ucrainieni, ca parte a unui program de integrare și de sprijinire a refugiaților, realizat în parteneriat cu UNITER. Copiii vor fi însoțiți de translator și vor participa activ la cele 7 evenimente din cadrul festivalului. Totodată, organizatorii speră ca aceste ateliere mixte să creeze prietenii și încredere, să ofere bucurie și să încurajeze libertatea de exprimare a generozității și bunătății copiilor.

Fiecare atelier are intrare liberă și număr limitat de 20 de locuri. Înscrierea se poate face pe adresa de e-mail minicloudfest@gmail.com, iar rezervarea locului este confirmată doar după primirea răspunsului de la organizatori.

 

V.I.P. – Vin. Intimitate.Poezie la UNDERCLOUD

Chiar în spațiul în care se va construi, în curând, G53 – primul teatru construit împreună (Calea Griviței nr. 53), va avea loc, cu susținerea financiară a AFCN (Administrația Fondului Cultural Național), într-un decor luminat de un sfeșnic cu 12 brațe, începând de luni, 13 iunie 2022, și până sâmbătă, 18 iunie 2022, în fiecare seară, între orele 22.00 – 23.00, un proiect exclusivist, V.I.P. – Vin. Intimitate. Poezie, unde doar 12 spectatori vor putea rezona cu poeziile citite de 6 poeți români contemporani – Nora Iuga (luni, 13 iunie 2022), Dan Mircea Cipariu (marți, 14 iunie 2022), Gabriela Toma (miercuri, 15 iunie 2022), Claudiu Komartin (joi, 16 iunie 2022), Rozana Mihalache (vineri, 17 iunie 2022) și Florin Iaru (sâmbătă, 18 iunie 2022). Amfitrionii proiectului V.I.P. – Vin. Intimitate. Poezie sunt Chris SimionMercurian și Dan Mircea Cipariu.

Intrarea la cele 6 evenimente V.I.P. – Vin. Intimitate. Poezie se face numai pe bază de invitații, în limita locurilor disponibile, care pot fi solicitate la adresa de email undercloudfest@gmail.com până cel mai târziu vineri, 10 iunie 2022, ora 14.00. Rezervarea locului este confirmată doar după primirea răspunsului de la organizatori.

 

Programul complet al festivalului MiniCloud și UNDERCLOUD poate fi accesat pe www.undercloud.ro.

 

 

16 iunie – 3 iulie 2022, Sala Noua Galerie

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă aşteaptă joi, 16 iunie 2022, ora 18.00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziţiei de pictură Mir și borangic, a artistei Cameliei Ionescu-Popa.

 

„Proiectul expozițional al Cameliei Ionescu-Popa, iconară, pictoriță de biserici, dar și practicantă de pictură laică, de șevalet, se circumscrie în chip fericit unui format cultural promovat de Muzeul Național al Țăranului Român și al cărui demers îl reprezintă revalorificarea resursei tradiționale.

Mir și borangic este titlul inspirat ales de artistă pentru expoziția sa, gândită ca o verigă între icoană, lucrare de artă sacră prin excelență, și costumul popular, creație laică, accentul căzând îndeosebi asupra iei. Subtil, la nivel vizual, există o zonă comună, percepută mai degrabă de ochiul unui inițiat, a celor două expresii artistice, ambele de factură tradițională: cromatica discretă, rafinată, de extracție naturală pură, texturile suave, amprentate de simboluri creștine (îndeosebi de cruce) și transparențele obținute prin utilizarea laviurilor, în arta icoanei sau a frescei, ori prin suprapunerile de registre, în arta țesăturilor. Dar, pe de altă parte, expoziția Cameliei Popa propune un dialog fertil între arta tradițională (sacră ori utilitară) și pictura contemporană.

Și, fără îndoială, s-ar mai putea vorbi și despre un al treilea palier pe care se construiește expoziția Mir și borangic, și anume investigarea zonelor de congruență dintre tabloul votiv, prezent îndeosebi pe zidurile de apus ale pronaosurilor bisericilor ortodoxe românești (dar nu numai) și, din nou, costumul tradițional. Pe statutul cumva dual al fondatorilor de biserici (căci ei aparțin lumii profane, dar aspiră la veșnicie, asemenea sfinților, prin gestul lor ctitoricesc) se creează dialogul propus de Camelia Ionescu-Popa, între costumul tradițional, reinterpretat plastic în pictura sa de șevalet și același costum tradițional, reprezentat de vechii zugravi de biserici în tablourile votive.”

Luiza Barcan, curator

 

Proiectul Mir și borangic se încadrează în formatul expozițiilor MNȚR al căror demers urmărește reliefarea puterii de semnificare a resurselor tradiționale, varietatea de expresie, dar mai cu seamă forma specială de patrimonializare și în același timp de revitalizare a acestora prin modalități de interpretare artistice. Un obiectiv subsecvent are în vederea explorarea conturului antropologic pe care fenomenul recursului la tradiție l-a activat în societatea urbană românească în ultimii ani prin punerea în circulație a obiectului țărănesc vechi și nou.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Noua Galerie, până la 3 iulie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Lunea este închis.

 

 

O donație de piese tradiționale din Maramureșul istoric a intrat

în patrimoniul Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român anunță cu bucurie primirea donației colecției din Apșa. Colecția de piese tradiționale din Apșa, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia, Ucraina, a aparținut domnului Ioan Botoș, a fost achiziționată și apoi donată Muzeului Național al Țăranului Român de Asociația Identitate Culturală Contemporană.

Cu această ocazie, Muzeul Țăranului a organizat o conferință de presă la care au participat doamna Secretar de stat din Ministerul Culturii, Diana-Ștefana Baciuna, dr. Virgil Ștefan Nițulescu, manager al Muzeului și Florin Pârlea, președintele executiv al Asociației Identitate Culturală Contemporană.

 

 

La conferință, doamna Secretar de stat, Diana-Ștefana Baciuna, a subliniat: Suntem astăzi martorii așezării unei pagini de etnografie românească în povestea istoriei noastre. Este povestea înaintașilor noștri, a rădăcinilor și culturii române. O astfel de colecție reprezintă o mărturie a identității noastre culturale și mă bucură nespus integrarea acesteia în patrimoniul Muzeului Țăranului Român. (…) Avem datoria morală de a preda generației viitoare un bagaj cultural și istoric de unde să-și extragă valorile și principiile pe care înaintașii noștri le-au conservat prin tradiție”.

Colecția de 73 de obiecte vine în completarea patrimoniului existent al muzeului, piesele aparținând românilor din zona Maramureșului Istoric, azi parte a teritoriului Ucrainei, de o reală valoare datorită rarității lor din teren, dar și a perioadei în care au fost realizate – perioada interbelică și postbelică.

Colecția primită este formată din textile de interior – ștergare, așternuturi, fețe de masă, scoarțe, valuri de pânză și dantele realizate în gospodărie cu acul. O altă categorie o constituie piesele de port traditional din zonă – două cămăși cu poale și două zadii de păr.

 

 

Valoarea deosebită a colecției este dată de varietatea pieselor și tipologia lor. Colecțiile noastre s-au îmbogățit astfel cu un număr de opt covoare lucrate pe urzeală de cânepă și băteală din lână toarsă în casă și vopsită în coloranți chimici. Ștergarele, în număr de 33, sunt țesute în război orizontal din bumbac – urzeală și băteală, au capetele ornamentate din țesere cu stilizări fitomorfe. Marginea acestora este împodobită cu dantelă realizată în casă din bumbac cu acul.

Cămășile femeiești sunt de o reală valoare, reprezentând croiul vechi specific zonei Maramureșului Istoric. Realizate din pânză de cânepă, cu o broderie bogată din bumbac, acestea erau destinate zilelor de sărbătoare.

 

Prezentarea Colecției Apșa

 

Experiențele din copilărie sunt asemenea unei temelii ale unei case, iar atunci când aceasta este construită cu grijă, trainic, casa va fi și ea puternică. Dar ce te faci atunci copilăria ta este marcată de răni? Sunt șanse să te urmărească toată viața? Ce te faci când nici măcar nu cunoști adevăratul sens al cuvântului „casă” și când nici măcar nu te-ai dezvoltat lângă părinții tăi, ca să nu mai vorbim să simți iubire și să primești educația pe care o merită  orice copil din lumea aceasta?

Mihai Ghebrea are o poveste de viață scrisă cu răni, lipsuri, abuzuri, dar nu se plânge. Nu s-a văitat nici când era batjocorit în cele trei casele de copii în care a crescut de la 7 luni. A purtat încrederea că va dăinui chiar dacă a fost crescut de statul român. Știa că singura armă cu care poate supraviețui în lumea aceasta este cartea. Așa a și fost.

În prezent, lucrează în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea, iar din 2018 a luat sarcina de a se ocupa de casa de copii „Pinocchio”. Evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament este preocuparea sa principală, deși primii bani i-a făcut din vânzarea unor haine pe care le-a primit într-un schimb de experiență în Danemarca. Poate unii ar fi continuat să facă „bișniță”, dar nu. Mihai a îndrăznit să viseze mult și multe și să răzbească orice ar fi. Când era mic, purta cu el gândul că vrea să apară la TV sau să se audă la radio, iar acest fapt s-a și întâmplat, adult devenind. Să cunoaștem mai multe despre călătoria lui Mihai Ghebrea prin viață în rândurile de mai jos.

 

 

Cine este Mihai Ghebrea văzut prin ochii proprii?

Un tip care-și dorește ca lumea să nu fie prea egoistă, ca cei din jurul lui să fie corecți și punctuali și empatici.

 

Cu ce valori a crescut copilul Mihai devenit adultul frumos de azi?

Nu am avut repere de valori, crescând de la 7 luni în orfelinat. Valorile mi le-a insuflat Dumnezeu și mi-am ales și înmagazinat propriile valori și anume corectitudine față de interlocutori, lucrul bine făcut, nu de mântuială, respect și character. Fără caracter ești nimeni.

 

Cine ți-a insuflat convingeri bine închegate cu care te mândrești în viață având în vedere că n-ai crescut într-o familie normală în care să dăinuiască iubirea, buna educație și buna creștere?

Familia doamnei profesor Stănescu, Rm.Vâlcea și mama adoptivă Emanuela din Suedia sunt principalii factori. Apoi biserica și o parte din educatorii din copilărie.

 

Ce știi despre părinții tăi în ziua de azi? Trăiesc?

Doar mama trăiește. Tatăl e decedat de foarte mulți ani. Mama locuiește în străinătate de vreo 32 ani.

 

I-ai întâlnit vreodată măcar pe unul dintre ei? Dacă da, cum a fost prima întrevedere?

Pe mama am cunoscut-o acum 8-9 ani. A fost o întâlnire emoționantă din partea ei mai mult pentru că își vedea copilul după 35 ani. Eu nu aveam așa emoții pentru că oricum era destul de adult și nu știam cum e să ai o mamă. Eu eram doar curios. Și azi vorbim, dar nu-i spun mamă.

 

Ce sentimente ai simțit atunci și ce sentimente le porți acum?

Sentimentul de abandon l-am simțit cel mai des. Azi știu că e acolo și e bine. Vorbim rar și punctual.

 

 

Spune-mi sincer, i-ai judecat sau i-ai condamnat pentru că te-au părăsit?

Nu am judecat-o, decât că eram curios de ce. Când am cunoscut-o, am înțeles de ce. Dar Dumnezeu a știut să mă pregătească pentru viață așa că nu a fost nevoie să-i port ranchiună.

 

Doar pe tine sau și pe ceilalți frați ai tăi? Câți ați fost în familie?

Din partea mamei sunt doar eu. Nu a mai făcut alți copii. Mai am cinci frați după tată.

 

De la ce vârstă ai intrat tu în centrul de plasament?

La 7 luni am fost abandonat.

 

Prin câte orfelinate te-ai plimbat, Mihai?

Prin trei orfelinate.

 

Nu a îndrăznit nicio familie să te adopte? Ce-mi poți mărturisi?

În clasa I sau a II-a a fost o familie dispusă să mă adopte. Nu am rezistat mai mult de 2 zile. Erau oameni de la țară, din comuna Tomșani, jud. Vâlcea. Aveau alte priorități pentru mine care nu erau pe înțelesul meu atunci. Dar azi,, când mă gândesc a fost o decizie bună că nu am stat în mediul acela. Altul era destinul meu. În schimb, au luat alt copil și azi el, Florin, este preot într-un sat.

 

Știm prea bine câte se mai întâmplă sau se întâmplau înainte de 1989 prin casele de copii. Ai pățit să fii bătut, batjocorit, ocărât de către educatorii care vă asistau sau chiar de colegii de cameră? Ce-mi poți povesti?

În orfelinatele dinainte de 1989 prima legea junglei, cei tari și mari rezistau. Am fost supus, ca și colegii mei, la toate abuzurile posibile. Erai umilit și bătut dacă nu executai tot ce-ți cereau cei mari. Dacă aveai curajul să le spui la educatori era riscul și mai mare, pentru că educatorii plecau acasă, noi rămâneam non-stop cu cei mari care te băteau dacă aflau. Și aflau pentru că tot educatorii le spuneau. Practic nu aveai încredere în nimeni. Eram vreo 30 la grupă și personalul prefera să fie liniște și atunci apelau la cei mari să fie ei comozi la muncă. Eu am fost mai protejat pentru că mergeam la cerșit și le făceam cota de bani și scăpam. Așa am început să învăț și valoarea banului. Mai târziu, o parte din cei mari, după ce am devenit cunoscut, mă rugau să-i ajut cu locuință, serviciu, etc. Și cât am putut i-am ajutat. Unul din ei a zis: „credeam că mă refuzi și aveai tot dreptul, acum mă simt lovit de trăsnet că mi-ai întins o mână de ajutor.” Și plângea. Era căsătorit și avea copii. A fost o lecție pentru el. Dumnezeu e MARE.

 

Ai simțit măcar puțin că ești iubit și susținut, deși nu îți erau membri de familie asistenții educatori?

Iubit de angajați nu pot spune, dor erau mândri de rezultatele mele școlare. Nu era o empatie din partea lor, aveau și ei familiile lor, numai de noi nu le păsa. Au fost câțiva care rezonau cu noi, dar când am crescut și aveam ce subiecte să dezbatem, mai ales politice.

 

Au fost glasuri din partea celor de la centrele de plasament care te descurajau și, poate, îți repetau că n-ai să reușești în viață?

Primeam descurajări, în principal, de la societate. Eram discriminați doar pentru că proveneam din orfelinat, fără să ne cunoască valorile. Și așa eram obligați să muncim mai mult, să dovedim că putem și că suntem mai buni ca mulți copii care aveau familie. Și cei mai mulți dintre noi reușeau. Din generația mea, puțini sunt cei care nu au cel puțin liceul absolvit cu bacalaureat.

 

Îndrăzneai să visezi, Mihai, când erai copil? Ce visai că o să devii când vei crește mare și ce ai devenit?

Visam ca orice copil. În funcție de context, de situația din timpul petrecut la orfelinat, voiam să mă fac la început procuror, să-i pedepsesc pe cei care ne abuzau, apoi am vrut să mă fac prezentator radio-tv, apoi șofer, etc. Mi-am îndeplinit o parte din vis. Am lucrat la radio ca prezentator și voice-over de la 14 ani, la Radio Metronom. Și am stat acolo foarte mulți ani. Între timp, am reușit să-mi iau carnetul de șofer profesionist când aveam deja 18 ani, din prima.

 

 

Cu ce te ocupi, mai concret?

Lucrez în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea. Mă ocup proactiv de evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament.

 

Ți-ai transformat povestea de viață tristă într-una de succes. Nu te-ai pierdut, deși mulți care nu cresc în sânul unei familii să „rătăcesc” în viață și o iau pe căi greșite. Tu ai vrut să înveți din greșelile colegilor tăi din orfelinate?

Eu am învățat din propriile greșeli. Nu prea eram atent la ceilalți că le aveam destule pe ale mele. Am fost și sunt ambițios, știu ce vreau și ofer mereu alternative celor cu care interacționez.

 

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte?

Dumnezeu și nevoia de a fi mereu în față. Spuneam la început că noi din orfelinate trebuia să muncim mult să dovedim că se poate și să demonstrăm că nu suntem diferiți față de cei din familie. Așa că singura soluție a fost cartea. Azi e mai dificil pentru cei care sunt în orfelinate, sunt prea mult tentații din alte direcții și nu sunt atât de motivați pentru a face școală. Au alte priorități, cum  să facă bani mai ușor.

 

Ce ai studiat, Mihai și cum ai câștigat primii bănuți?

Am făcut liceul la Colegiul Energetic din Rm. Vâlcea, apoi Postliceala de Informatică, Facultatea de Drept, Master Management Organizațional și Resurse Umane.

Primii bani i-am făcut în 1991 când am venit dintr-un schimb de experiență din Danemarca și acolo am primit foarte multe haine noi pe care ulterior le-am vândut la un magazine de haine din oraș. Apoi banii câștigați la Radio, făceam spoturi publicitare și voice-over.

 

Ce ocupații ai avut până să ocupi funcția de director la casa de copii „Pinocchio”?

Am lucrat la radio, apoi la Primăria Rm. Vâlcea și din 2005 la DGASPC Vâlcea, educator specializat.

 

De când conduci centrul de copii „Casa Pinocchio”? Care este frumoasa poveste?

Din 2018 am avut sarcina de a prelua acest centru de care se fereau mulți. A fost greu la început cu schimbarea mentalității angajaților. Eu aveam alt mod de lucru. Azi am format o adevărată familie. Angajații au reușit să empatizeze cu copiii și astfel munca lor a devenit mai ușoară și plăcută pentru că lucrau ca acasă, în familie. În cei 4 ani am reușit să-i conving pe copii că școala e cea mai importantă. Iar pentru asta i-am asigurat că le voi oferi tot ceea ce este necesar pentru ca ei să fie concentrați pe școală. Astfel că le-am creat condiții foarte bune de locuit, de îmbrăcat și nevoi personale. Evident și toată infrastructura necesară pentru educație. Și unii din ei au avut rezultate foarte bune. Trei dintre ei au obținut permisul de conducere din prima, avem prima studentă la stat. Le-am insuflat dorința de a face bine și altora și au fost implicate în foarte multe proiecte sociale pentru comunitate. Au derulat proiecte de ecologizare a zonelor afectate. I-am implicat foarte mult în comunitate și asta le-a dat foarte mult curaj. Dar poate cel mai important i-am încurajat să spună ce gândesc și să lupte pentru dreptate. Azi, centrul este închis pentru că se dorește schimbarea destinației clădirii, dar copiii sunt în apartamente de tip social ale DGASPC. Familia Pinocchio există în continuare, chiar dacă casa a fost închisă. A fost un șoc emoțional foarte mare pentru ei. Din păcate, în România, încă primează ideea că acolo unde merge ceva trebuie stricat. Și când vrei să strici ai mereu grijă să găsești motive de ce ai făcut.

 

Ce le promiți copiilor cărora i-ai luat sub aripa ta?

Nu le-am promis nimic deosebit. Le-am spus că atâta timp cât ei se țin de școală, vor avea de câștigat în viață. Însă nu totul depinde doar de mine. Din nefericire, și eu am limitele mele și trebuie de multe ori să apelez la terțe persoane pentru a putea să-i ajut atunci când sunt în dificultate. Și sunt multe persoane fizice, mai ales, dar și firme care încă sunt atenți la nevoile lor.

 

 

Le spui că educația este singura armă cu care pot dobândi în viață?

Așa cum spuneam și mai sus educația este pe primul loc. Dar și mai important este caracterul.

 

Ce-ți iei frumos pentru suflet din timpul petrecut în mijlocul lor?

Poate cel mai important este că mereu sunt empatici cu mine atunci când am zile mai proaste. Sunt respectuoși și cei mai mulți îmi spun tată. Iar când au reușite, vin imediat și le împărtășesc cu mine. Practic, le știu viețile fiecăruia și mă încarc doar cu prezența lor.

 

Cui îi mulțumești tu pentru ceea ce ești azi?

Lui Dumnezeu pentru că a găsit mereu soluții la dificultățile vieții și mi-a scos mereu oameni care să răspundă la nevoile cotidiene.

Ce proiecte ticluiești pentru viitorul apropiat?

Îmi doresc poate să construiesc 2-3 case de tip familial în care să pot crește alte generații de copii. Sunt încă foarte mulți copii care trăiesc la limita sărăciei și pe care, o parte din instituțiile statului, îi ignoră. Din păcate, nu se dorește educație, pentru că atunci când ai un popor needucat îl poți manipula cum dorești în favoarea intereselor personale sau de grup.

 

 

Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând.

Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează.

Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul pentru care fiicele ei plâng, fie le amenință pentru a le aduce la tăcere.

Lor, fetelor, le este greu? Sau Mariei îi este greu? Nu cumva ea, mama, devine vulnerabilă? Nu cumva adultul are niște butoane vulnerabile pe care le păzește? Se sperie de ceea ce trăiește (retrăiește), se sperie de cum se simte: momentele acelea sunt apăsătoare-apăsătoare, nu le poate duce.

 

De unde vin lacrimile?

Când lucrurile par că dau în clocot este foarte greu să îți ții firea. Emoțiile sar afară cu stropi mari și fierbinți. Și fetele și băieții se folosesc de lacrimi pentru a se răcori, pentru a se ventila. Fie le este foame, fie nu se simt bine deloc, fie sunt extrem de obosiți, fie și-au agățat bluza preferată de un gard, fie le-a zburat spre cer balonul la care râvniseră.

Dacă tot sunt cuprinși de tristețe acum, de ce nu ar plânge ce s-a petrecut luni la școală în pauză, sau ieri, la buni, sau de dimineață când autobuzul a închis ușile în nas? O cascadă de lacrimi vine să spele trăirile grele și frustrările și neputințele. Și de aceea plânsul acesta e binefăcător!

 

Tu pui lacăt emoțiilor?

,,Am cumpărat un lacăt nou. Cel vechi se uzase, se slăbise și erau mari șanse să iasă emoțiile la suprafață!”

Cheltuim foarte mult timp, noi, adulții, pentru a fixa lacăte la uși metaforice care țin emoțiile sub control. Și tare am cumpăra lacăte rezistente pentru ușile din fiii și fiicele noastre!

Emoțiile își cer drepturile! Tind să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru sunt forțe ce încătușează și forțe ce vor descătușarea. E bine ce simțim? Este corect?

Este clar: dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom conștientiza la un moment dat implozii spectaculoase și devastatoare ce erup cu putere. Ce iese la suprafață? Stres major, depresie, anxietate, violență.

Odată ieșite din închisoare, emoțiile prea mult zăvorâte ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate: locul în care s-a ajuns este rezultatul unei trăiri exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în drumul său.

 

 

Vulnerabilitatea acceptată

Vulnerabilitatea copleșește și cei mari nu știu (nici acum) să o gestioneze. Mulți oameni sunt gata să implore, să certe, să mituiască, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Ca să ne putem folosi de vulnerabilitate, este important să rămânem curioși pentru a afla ceea ce vrea ea să ne spună. Interiorizând mesajul pe care îl transmite, ajungem de fapt la ceea ce avem nevoie în acel moment.  Vulnerabilitatea este o oportunitate de a afla în cel mai sincer mod cum stăm de fapt în acel moment.

 

Lacrimile fiicelor Mariei se vor opri. Când suspinele se vor sfârși, cu toții vor fi bine: mama pentru că a cuprins în brațe și a alinat, copiii pentru că s-au răcorit, au fost ascultați și respectați și văzuți.

 

Emoțiile sunt parte din noi. Ignorarea lor, încercarea de a le face să dispară cu un pocnet de degete nu reprezintă o modalitate bună de gestionare a lor. Este întotdeauna mult mai ușor să ignori ceva, decât să te descurci cu el, să îi faci față.

Adevărata forță se conturează atunci când accepți emoțiile tale, le recunoști, le arăți și le îmblânzești.

 

 

The Jazz Cave Festival 2022 va avea loc în weekendul 1 – 3 iulie

 

Peștera Ialomiței din Bucegi găzduiește cea de-a doua ediție The Jazz Cave Festival, un eveniment care și-a propus să contribuie la restaurarea legăturii organice dintre om și natură, promovând principiile internaționale ale muzicii de jazz. Ediția 2022 va avea loc în mijlocul verii, în perioada 1 – 3 iulie 2022, un bun prilej pentru iubitorii de jazz și drumeții montane de a revizita patrimoniul natural din Bucegi.

 

Organizat de Asociația „UCIMR” – Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România, Festivalul omagiază diversitatea artei sunetelor improvizatorice printr-un program complex de trei zile de concerte susținute de formații apreciate atât în Europa, cât și peste ocean. Și la această ediție vor fi invitate trupe aflate în prim-planul jazzului autohton și, de asemenea, vor fi încurajate să se afirme tinere talente din România.

Biletele și abonamentele sunt disponibile prin rețelele MyTicket.ro și Entertix.ro

 

 

Programul Festivalului a fost conceput pentru a îmbogăți experiența artistică a fiecărui vizitator, păstrând în același timp întoarcerea la simplitate. Astfel, evenimentul mai cuprinde expoziții itinerante cu teme culturale, concerte însoțite de proiecții multimedia, care vor pune în valoare relieful jurasic al Peșterii Ialomiței, degustări de vinuri bio, dar și proiecții informative de promovare a turismului sustenabil în stațiunea turistică Peștera – Padina, declarată de curând stațiune de interes național.

În plus, cu ocazia vizitei din Bucegi, turiștii sunt îndemnați să redescopere importanța deosebită a Peșterii Ialomiței, supranumită și „Peștera Regilor”, un spațiu cunoscut Antichității și regăsit în numeroase izvoare istorice, având loc special în arheologia, geografia și folclorul românesc.

 

 

Line up The Jazz Cave Festival 2022

 

Vineri, 1 iulie, Scena Peștera Ialomiței

15.00 – Cătălin Milea și Gabriel Bălașa

17.00 – Sorin Zlat Quartet

Scena Hotel Peștera

20.30 – Degustare de vin și concert

 

Sâmbătă, 2 iulie, Scena Peștera Ialomiței

11.00 – Sorina Rotaru & Alexandru Olteanu

13.00 – Stesso Mare Trio (Albania/ Italia)

15.00 – Freddie Bryant’s KALEIDOSCOPE TRIO (SUA / Olanda)

17.00 – Blue Noise

Scena Hotel Peștera

20.30 – Concert

 

Duminică, 3 iulie, Scena Peștera Ialomiței

11.00 – A-C Leonte, Alexandru Arcuș – saxofon, Andrei Cozlac – video mapping

13.00 – Isabella Fabbri (Italia)

15.00 – Luiza Zan și Gyárfás István (Ungaria)

17.00 – Ineffable

Atmosfera plină de culoare a primei ediții a primit aprecierile unui public numeros, toate abonamentele fiind epuizate cu câteva săptămâni înainte festival. Acest lucru a oferit prilejul organizatorilor de a pregăti anul acesta un eveniment cu mult mai multe nuanțe culturale. Astfel, au fost invitate formații de referință, care aduc mai aproape culorile muzicii jazz și ethno-jazz din mai multe regiuni europene și chiar din aria muzicii tradiționale hinduse. Redat cu ajutorul instrumentelor clasice și electro-acustice, mesajul The Jazz Cave Festival îndeamnă la unitate și cooperare prin acceptarea diferențelor care, în fond, apropie.

Înregistrările concertelor din programul primei ediții și informații la zi sunt disponibile pe pagina de Facebook a evenimentului: The Jazz Cave Festival.

Biletele pot fi cumpărate prin rețelele MyTicket.ro și Entertix.ro și includ un pahar de vin bio oferit de Domeniul Bogdan, precum și vizitarea gratuită a Peșterii Ialomiței pe cuprinsul evenimentului în intervalul 09:00 – 18:00.

 

Un eveniment organizat de Asociația „UCIMR” – Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România în parteneriat cu Exces Music.

 

 

Informații suplimentare despre UCIMR

www.ucimr.ro / www.Facebook.com/UCIMR

Asociația „Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România” este un ONG de utilitate publică aflându-se de 25 de ani în sprijinul interpreților români din domeniul muzicii și al coregrafiei. Prin continuitatea proiectelor sale, UCIMR s-a impus în viața culturală în plan național promovând atât tinere talente, cât și muzicieni de vârf, alături de elemente de patrimoniu românesc și universal.

Dintre cele mai cunoscute proiecte cu frecvență anuală: Festivalul ICon Arts Transilvania (ajuns la Ediția XX), Concertul de Anul Nou de la Sibiu (ajuns la ediția a 14-a în 2022), The Jazz Cave Festival (Ediția a II-a), Festivalul Promenadelor Brașovului, Stagiunea „Cartografii sonore”, conferințele – spectacol Round Table România, AFI Fan Jazz, Stagiunea ICon Arts@Biblioteca ASTRA,  Concursul „Drumul spre celebritate”, documentarele de scurt-metraj Arts District is Here, Stagiunile „Sunetul muzicii” și „Citadela artelor” de la Castelul Peleș, „Pauza de o pătrime” de la Biblioteca Națională ș.a.

Pe lângă evenimentele multi-anuale, UCIMR dezvoltă în permanență proiecte culturale noi pentru a atrage segmente noi de public precum: „100 de ani în 100 de concerte”, „Past Forward”, „Transylvania Live”, „Despre ce vorbim când cântăm despre iubire?”, „Music, a bridge between people” ș.a.

Aflat în permanentă legătură cu instituții culturale naționale și internaționale, UCIMR este un liant esențial pe scena culturală din România dintre artiști și public, prin fiecare demers urmărind să accentueze calitatea actului artistic, oferind în același timp o scenă inedită pentru artiști.

În condiții normale, evenimentele organizate și promovate de UCIMR depășeșc anual cifra de 100 de spectacole, cu minimum 10.000 de spectatori în spațiile de concerte și cumulează peste 1.000.000 de vizualizări în mediul online.

 

Comunicat de presă UCIMR

 

A urmat Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București, unde predă limba și literatura română. De 20 de ani este cadru didactic, drum pe care a pornit fiind inspirată de pasiunea pentru lectură și limbi străine, pe care a avut-o încă din copilărie. Prețuiește în mod special curiozitatea, fiind una dintre valorile pe care își propune să le înrădăcineze în generațiile de elevi cărora le predă. Despre ce îi motivează și le trezește interesul școlarilor de astăzi, precum și despre amintiri dragi din copilărie, am discutat cu doamna profesoara Ana Maria Duceac.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Sinceră să fiu, nu am ales de la început să devin pedagog; m-a inspirat pasiunea pentru lectură și limbi străine pe care o  aveam din copilărie. Alegerea unei „cariere”, un cuvânt care mă intimida la vârsta la care terminam facultatea – poate și acum – a fost o mare dilemă pentru mine. Ulterior, am descoperit că îmi place foarte mult să fiu profesor; mă încântă să fiu printre copii, să explic, să povestesc, să contribui la progresele lor.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Consider că modelele au un rol esențial pentru un copil. Sunt exemplele după care se ghidează în viață, fie că le conștientizează, fie că nu. Fiindcă școala ocupă o parte însemnată din timpul unui copil, profesorul este inevitabil un model de comportament, de atitudine și, mai ales, un reper legat de valorile pe care le transmite, indiferent de materia pe care o predă.

 

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute.

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute. Îmi doresc mult să nu se instaleze într-o certitudine rigidă, după cum spunea cineva, ci să vadă nuanțele, să observe aspectele contradictorii, să nu judece alb-negru. Din acest punct de vedere, lectura poate fi un ghid extraordinar. Desigur, respectul și bunătatea față de celălalt, îngăduința față de diferențele dintre noi, față de opiniile diferite mi se par, de asemenea, foarte importante.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

În prima zi am avut emoții foarte mari, ca orice om care se află la început de drum. Am încercat  să-mi depășesc temerile, abordând fiecare „obstacol” pas cu pas.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Aș spune că cel mai mult îi motivează să fie încurajați, să le fie punctate reușitele și să aibă sprijin atunci când greșesc. Dacă profesorul le observă calitățile și străduința, copiii se simt motivați să susțină în continuare efortul de a învăța. Imaginea despre sine are o importanță deosebită în această privință, pentru că ei sunt la vârsta căutărilor și a incertitudinilor.  În cazul materiei pe care o predau, limba și literatura română, cred că îi motivează și discuțiile sau dezbaterile prin care se fac trimiteri la viața lor de zi cu zi. Consider că au nevoie de aceste corelații cu realitatea imediată din nevoia lor de repere concrete.

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Aș spune că nu sunt mai puțin curioși, dar, în general, se concentrează mai greu și își mențin atenția pentru un timp mai scurt. Cu toate acestea, interesele și preferințele lor sunt cam aceleași.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

E dificil să aleg o singură carte, dar una dintre preferatele mele este „Amintiri în dialog” de Matei Călinescu și Ion Vianu, o întoarcere pasionantă și plină de melancolie în trecut, o căutare  a „timpului pierdut” prin actul rememorării, al scrisului, dar și al reflecției. Timpul nu poate fi recuperat, dar această carte mi-a dat speranța că amintirea este o frumoasă consolare și o formă de libertate.

 

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă. Reacțiile copiilor sunt neașteptate și diverse, de aceea explicațiile și abordarea profesorului trebuie să fie în permanentă adaptare. În plus, viziunea lor plină de inocență și prospețime m-a învățat să privesc din nou faptele ca și cum ar fi pentru prima oară și să rejudec totul de la început.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Între profesor și elev ar trebui să existe o permanentă colaborare. Îl văd pe profesor în postura unui călăuzitor, dar și a unui susținător – arată drumul, dar și încurajează.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Sunt multe amintiri minunate, însă cea care îmi vine acum în minte este din primul meu an de învățământ, când am predat într-un sat din județul Iași. Primeam flori de câmp sau lăcrămioare din pădure, fiindcă unii copii parcurgeau distanțe considerabile mergând pe jos pentru a ajunge la școală. M-au impresionat dăruirea și inocența lor.

 

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

În momentul de față, cred că cel mai important aspect ar fi stabilitatea. Avem nevoie de un timp de reflecție și de dezbateri reale în care să cântărim cu atenție măsurile înainte de a introduce schimbări. Sunt multe de îmbunătățit, desigur, dar un copil aflat la începutul unui ciclu școlar are nevoie de predictibilitate.

 

Ziua Copilului, moment în care ne gândim cu melancolie la momentele când nu aveam griji. Care vă este cea mai dragă amintire din copilărie?

Îmi amintesc cu mare plăcere de momentele când, împreună cu fratele meu, răsturnam sacul cu jucării în mijlocul camerei și lumea era a noastră. Le doresc tuturor copiilor să aibă parte de cât mai mult timp de joacă împreună cu cei dragi lor!

 

 

„Jocurile copilăriei” marchează Ziua Internaţională a Copilului cu o expoziţie rară de jocuri de colecţie şi ateliere pentru cei mici în luna iunie, la ARCUB Gabroveni. Expoziţia „Jocurile copilăriei” poate fi vizitată în perioada 1-30 iunie 2022, la Sala Coloanelor. În cadrul proiectului, vor fi organizate, între 4 şi 26 iunie, o serie de ateliere pentru copii la Sala Gabroveni.

 

De la jocuri interactive, la jocuri educative, jocuri în aer liber sau în interior, „Jocurile copilăriei” prezintă peste 400 de jocuri româneşti şi străine din perioada 1950-2000. Expoziţia este al doilea eveniment dintr-un proiect al ARCUB dedicat jocurilor şi vine în completarea expoziţiei „O lume a jocurilor”, care a lansat proiectul în decembrie 2021. Curatorul celor două expoziţii este teatrologul şi managerul cultural Alina Moldovan, care a selectat jocurile din colecţia sa personală de peste 1.500 de titluri.

 

„Spre deosebire de expoziţia din luna decembrie care a prezentat, în special, jocuri vechi, unele de la începutul secolului 20, sau jocuri de societate pentru adulți, expoziţia din iunie include doar jocuri pentru copii întinse pe o perioada de 50 de ani. Sunt jocuri prezentate în premieră publicului, unele titluri extrem de îndrăgite, care sigur vor naşte nostalgii, altele sunt piese rare, care sper să fascineze atât pe cei mici, cât şi pe cei mari.” Alina Moldovan, curatorul expoziţiei.

 

 

Expoziția  „Jocurile copilăriei” poate fi vizitată în perioada 1-30 iunie la ARCUB – Hanul Gabroveni, în intervalul orar 11:00-19:00. În ziua de luni a fiecarei săptămâni și pe 12 iunie, expoziția este închisă.

 

În cadrul proiectului, va avea loc o serie de ateliere inspirate de jocuri muzicale, jocuri senzoriale, board games, video games şi jocuri de explorare cognitivă, concepute să stimuleze creativitatea şi capacitatea de concentrare. Atelierele „Jocurile copilăriei” vor avea loc la Sala Gabroveni, în perioada 4-26 iunie.

 

Biletele pot fi achiziţionate online de pe arcub.ro şi bilet.ro sau de la casa de bilete ARCUB (Str. Lipscani, nr.84-90).

 

Preț bilet expoziţie: 15 lei (Categoria I). Elevii, studenţii și pensionarii care se prezintă la Casa de Bilete ARCUB cu legitimaţiile/talonul de pensie pot achiziţiona bilete la preţul de 10 lei (Categoria II).

Preţ bilet ateliere generale: 25 lei

Preţ bilet atelier Theo (Teodoros Cliseru): 35 lei

 

 

PROGRAM ATELIERE „JOCURILE COPILĂRIEI”

4-26 iunie

Toate atelierele se desfășoară la ARCUB – Sala Gabroveni

 

Atelier „Nu te supăra, frate!“  | 4 iunie ora 12:00

Coordonator: Gabriela Dumitru

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

Atelierul „Nu te supăra, frate!” foloseşte jocul clasic în format 3D. Într-o sală transformată în tablă de joc, „Nu te supăra, frate!” are nevoie de 12 persoane care să se lase prinşi în adrenalina jocului şi care să se distreze  în urma răsturnărilor spectaculoase de situație. Un joc clasic, de familie, „Nu te supăra, frate!” îi învață pe cei mici cum competiţia poate fi distractivă, nu distructivă.

 

Atelier „Jocul cu ştampile“  | 5 iunie ora 11:00

Coordonator: Gabriela Dumitru

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

„Jocul cu ştampile” este un joc de formă şi culoare care pornește de la o tehnică foarte veche, descoperită în Grecia Antică, numită litografie. Un joc care stimulează creativitatea, armonia și capacitatea de concentrare, atelierul îi învaţă pe cei mici să realizeze o ştampilă unicat după propriul desen stimulând creativitatea, armonia şi capacitatea de concentrare.

 

Atelier „Tangram“  | 5 iunie ora 13:00

Coordonator: Gabriela Dumitru

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

Tangram este joc de puzzle format din șapte poligoane plate, numite „tan”, care sunt puse împreună pentru a genera diferite forme. Obiectivul jocului este de a reproduce un model folosind toate cele șapte piese fără suprapunere. Cu ajutorul lui, se pot crea modele minimaliste originale.  Atelier „Tangram” înseamnă o oră de joacă la finalul căreia copiii pleacă acasă cu o carte poştală Tangram. Practicarea Tangram ajută la îmbunătăţirea gândirii logice, a preciziei şi disciplinei.

 

Atelier „Descoperă lumea prin joacă“  | 18 iunie ora 12:00 | 19 iunie ora 12:00

Coordonator: Oana Rusu

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

„Descoperă lumea prin joacă” este un atelier de explorare cognitivă în care copiii experimentează spaţiul din jur prin intermediul unor jocuri senzoriale de observaţie şi mişcare. Atelierul stimulează gândirea creativă, imaginaţia acestora şi dezvoltă abilităţile de relaţionare prin intermediul jocurilor în echipă şi a jocurilor de actorie.

 

„De la board games la video games – Jocul copilăriei” – Întâlnire cu Theo | 18 iunie ora 14:00

Coordonator: Theo (Teodoros Cliseru)

Categorie vârstă: 12-18 ani

Capacitate: 30 de locuri

Preţ bilet: 35 lei

În cadrul atelierului „De la board games la video games – Jocul copilăriei”, cel mai urmărit YouTuber de FIFA din România, content creator-ul Theo (Teodoros Cliseru) prezintă tranziţia pe care a făcut-o de la „jocuri de masă” la „jocuri pe televizor” şi susţine un meci demonstrativ cu jocul său preferat din copilărie.

 

 

„De la board games la video games – un alt fel de FIFA” – Întâlnire cu Theo | 19 iunie ora 14:00

Coordonator: Theo (Teodoros Cliseru)

Categorie vârstă: 12-18 ani

Capacitate: 30 de locuri

Preţ bilet: 35 lei

Cel mai urmărit YouTuber de FIFA din România, content creator-ul Theo (Teodoros Cliseru) arată în atelierul „De la board games la video games – un alt fel de FIFA” ce fel de board games-uri legate de fotbal se jucau în anii ’80-’90 şi cum arăta FIFA în urmă cu zeci de ani.

 

Atelier „ Sunetul muzicii – o călătorie, prin joc, spre lumea musicalului “  | 25 iunie ora 12:00 | 26 iunie ora 11:00, ora 13:00

Coordonator: Cătălin Petrescu

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

„Sunetul muzicii – o călătorie, prin joc, spre lumea musicalului” este un atelier interactiv de prezentare a instrumentelor muzicale, în care cei mici află cum funcţionează instrumentele de suflat, cele de percuţie sau cu claviatură, învaţă să cânte la ele şi experimentează cu sunetele scoase de o trompetă, un pian sau o vioară.

 

 

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, în parteneriat cu Asociația SUONARTE, a organizat în perioada 26-29 Mai 2022 cea de-a XXXI-a Ediție a Concursului Internațional de Canto „IONEL PERLEA”, în cinstea marelui dirijor și compozitor născut în Ialomița. Evenimentul s-a încheiat duminică, 29 Mai 2022, cu Gala de Operă în cadrul căreia au fost desemnați câștigătorii acestei ediții și a avut loc Decernarea Premiilor.

Cea de-a XXXI-a Ediție a Concursului Internațional de Canto “Ionel Perlea” s-a desfășurat pentru al doilea an consecutiv în format Internațional, de Operă, iar pentru Semifinala care a avut loc pe scena din Slobozia pe 28 Mai, juriul a selectat 20 de interpreți din România, Franța, Bulgaria și Coreea de Sud.

Din juriul Concursului Internațional de Canto „Ionel Perlea” 2022 au făcut parte:

  • Nelly Miricioiu, soprană de renume mondial, Președintele juriului – Marea Britanie
  • Sabin Păutza, dirijor și compozitor – Președinte de onoare
  • Florența Marinescu, soprană, Prof. Univ. Dr. Universitatea “Ovidius” Constanța
  • Mihai Cosma, muzicolog, jurnalist Prof. Univ. Dr. la Universitatea Națională de Muzică București
  • Daniel Magdal, tenor, Director Adjunct al Operei Naționale București
  • Florin Estefan, bariton, Director General al Operei Naționale Române Cluj-Napoca
  • Cristian Rudic, bariton, Director General al Operei Naționale Române Timișoara

 

 

În etapa Finală s-au calificat 6 concurenți, care au fost acompaniați de Orchestra “Ionel Perlea”, condusă de dirijorul Italian Claudio Maria Micheli, iar Premiile acordate de juriu și de Partenerii culturali ai evenimentului sunt:

 

Trofeul “Ionel Perlea” – Florentina Soare – Mezzosoprană – România

Premiul II : Eusebiu Huțan – Tenor – România

Premiul III : Adelina Diaconu – Soprană – România

Mențiune: David Pogana – Bariton – România

 

 

Premii Speciale:

Premiul Centrului Cultural UNESCO “Ionel Perlea” și al Asociației SUONARTE – Taeseup Kim Bariton – Coreea de Sud

Premiul Operei Naționale București – Eusebiu Huțan – Tenor – România

Premiul Operei Naționale Române Cluj-Napoca – Adelina Diaconu – Soprană – România

Premiul Operei Naționale Române Timișoara și Premiul pentru cea mai bună interpretare a unui Lied de IONEL PERLEA – David Pogana – Bariton – România

Premiul Publicului – Florentina Soare – România

 

Diploma și trofeul Concurului i-au fost înmânate câștigătoarei de Președintele Consiliului Județean Ialomița, Marian Pavel. Premiile în bani sunt în valoare totală de aproximativ 5.000 euro, la care se adaugă semnarea unor contracte de colaborare oferite de Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, Asociația SUONARTE, Opera Națională București, Opera Națională Română Cluj-Națională și Opera Națională Română Timișoara în stagiunea 2022-2023.

 

 

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

 

Parteneri: Matricea Românească. Opera Națională București, Opera Națională Română Cluj-Napoca, Opera Națională Română Timișoara, Opera Națională Română Iași.

Sponsori: Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești.

Parteneri Media: AGERPRES, TV Ialomița, Radio România Cultural, Radio România Actualități, Radio Clasic, Gura Ialomiței.

 

 

Am dedicat primele două episoade tehnologiei biblice și am obținut o listă generoasă de artefacte, mai mari sau mici, din diverse materiale, folosite în diverse contexte. Ce e de înțeles din această listă? Cum se vede tehnologia din perspectiva biblică? Aparent, am putea trage aceeași concluzie „de bun simț” pe care lumea noastră o folosește cu privire la tehnologia zilelor noastre. Concluzia ar suna cam așa: „Până și Biblia ne arată că tehnologia nu e în sine bună sau rea, depinde doar de noi cum o folosim, spre bine sau spre rău. Tehnologia este neutră”.

Însă în contra acestei afirmații de o periculoasă banalitate mă grăbesc să subliniez un aspect fundamental, care altminteri ne-ar putea scăpa din vedere. E un fapt evident: toate referințele biblice sunt totuși referințe la o tehnologie dintr-un trecut foarte îndepărtat, de care ne despart milenii de invenții și de transformări culturale. Să fie chiar potrivit să privim cu aceeași privire și să cântărim cu aceeași măsură și tehnologia de atunci, și tehnologia de azi? Să le considerăm ca fiind în principiu la fel, create cu aceleași scopuri și având aceeași încărcătură simbolică și același impact cultural? Să zăbovim puțin asupra acestui aspect.

 

II. TEHNOLOGIA (INCLUSIV CEA BIBLICĂ) NU E NICI BUNĂ, NICI REA. NICI NEUTRĂ.[1]

În „Technopoly – The Surrender of Culture to Technology[2], Neil Postman – unul dintre cei mai străluciți gânditori critici ai tehnologiei – propune o necesară distincție între culturi, după locul pe care îl deține tehnologia în cadrul acestora. Astfel, potrivit acestui criteriu, există culturi bazate pe unelte, tehnocrații și tehnopolisuri.

Iată cum descrie Postman prima mare categorie, a culturilor bazate pe unelte, cea care acoperă cea mai mare parte din istoria lumii: „Principala caracteristică a tuturor culturilor bazate pe unelte este că uneltele au fost în cea mai mare parte inventate pentru a face două lucruri: pentru a rezolva problemele specifice și urgente ale vieții fizice, cum ar fi cazul morilor de apă sau de vânt, sau al plugului greu; sau pentru a servi lumii simbolice a artei, politicii, mitului, ritualului și religiei, cum ar fi în construcția castelelor și catedralelor și în dezvoltarea ceasului mecanic. În nici unul dintre aceste cazuri, uneltele nu au atacat (sau, mai precis, nu au avut intenția de a ataca) demnitatea și integritatea culturii în care au fost introduse. Cu câteva excepții, uneltele nu au împiedicat oamenii să creadă mai departe în propriile tradiții, în propriul Dumnezeu, în propria politică, în propriile metode de educație, sau în legitimitatea organizării lor sociale. De fapt, aceste credințe au fost cele care au orientat inventarea uneltelor și au limitat utilizările acestora. Chiar și în cazul tehnologiei militare, ideile spirituale și cutumele sociale acționau ca forțe de control. De exemplu, este binecunoscut faptul că folosirea sabiei de către luptătorii japonezi era guvernată în mod meticulos de un set de idealuri numit Bushido, sau Calea Războinicului. Regulile și ritualurile care specificau când, unde și cum trebuie luptătorul să își folosească cele două săbii (katana, sau sabia lungă, și wakizashi, sau sabia scurtă) erau precise, strâns legate de conceptul de onoare și includea obligația ca luptătorul să comită sepukku sau hara-kiri dacă onoarea sa va fi compromisă.”

Însă raportul de forțe dintre unelte și cultură se schimbă odată cu apariția celei de-a doua categorii – tehnocrațiile. Tehnocrația, deși germinată de invenții din Evul mediu târziu și Renaștere, se instaurează deplin abia spre secolul al XVIII-lea, iar mutația pe care o aduce în societățile unde se instaurează este radicală: ”Într-o tehnocrație, uneltele joacă un rol central în universal mental al culturii. Într-o anumită măsură, totul trebuie să cedeze locul pentru dezvoltarea lor. Lumea socială și simbolică se supun din ce în ce mai mult cerințelor acestei dezvoltări. Uneltele nu mai sunt integrate în cultură, ci o asaltează. Ele încearcă să devină cultura. Prin urmare, tradiția, moravurile sociale, mitul, politica, ritualul și religia trebuie să lupte pentru propria existență.

Totuși, în tehnocrații, perspectiva tradițională nu este cu desăvârșire uitată, iar oamenii nu sunt încă deplin modelați de cultura tehnocratică. Echilibrul există, deși este din ce în ce mai instabil:Puteai contempla minunile războiului de țesut mecanic fără a crede că tradiția este complet inutilă. […] Cetățenii tehnocrației știau că știința și tehnologia nu oferă filosofii după care să îți îndrumi viața, și rămâneau atașați de filosofiile înaintașilor lor. Nu se puteau lăsa convinși că religia, așa cum a spus-o Freud la început de secol XX, nu este altceva decât o nevroză obsesională. Nici nu prea puteau crede că, așa cum afirma noua cosmologie, universul este rezultatul unei distribuiri întâmplătoare a atomilor. Și continuau să creadă, precum Mark Twain, că în ciuda dependenței lor de mașinării, instrumentele încă trebuiau să fie servitorii, iar nu stăpânii lor. Permiteau instrumentelor lor să le fie servitori obraznici, agresivi, impertinenți și nerușinați, dar că instrumentele s-ar putea ridica deasupra stadiului de servitor – acesta era un gând înfricoșător.

Spre zilele noastre, însă, unele tehnocrații se metamorfozează în tehnopolisuri – societăți în care tehnologia domină agresiv cultura.: „Tehnopolisul își elimină adversarii în modul descris de Aldous Huxley în Minunata lume nouă. Nu îi scoate în afara legii. Nu îi condamnă ca imorali. Nici măcar nu îi face antipatici. Îi face invizibili și, astfel, irelevanți. Și face acest lucru redefinind ceea ce înțelegem prin religie, artă, familie, politică, istorie, adevăr, intimitate, inteligență, astfel încât definițiile noastre să se conformeze noilor sale cerințe. Cu alte cuvinte, Tehnopolisul este o tehnocrație totalitară.

Astfel, Postman ne învață că artefactele tehnologice nu există în sine, ci ele se află tot timpul într-un raport cu întreaga lume culturală de care aparțin, modificând-o și lăsându-se modificate de ea. Însă acest raport nu este constant pe parcursul istoriei. Revenind la tema noastră – căutarea sensului tehnologiei prin paginile Scripturii, putem acum formula un prim reper: artefactele biblice aparțin unor culturi bazate pe unelte. În schimb, tehnologia pe care o folosim astăzi (aceeași tehnologie despre care astăzi spunem cu incredibilă nonșalanță că este neutră) nu ține de o cultură a uneltelor, ci de tehnocrațiile și de tehnopolisurile epocii noastre.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că a face analogia tehnologiei din trecutul biblic cu tehnologia prezentului este o strategie facilă, dar riscantă. Culturile uneltelor au trăit pe alte coordonate, în alte orizonturi de înțelegere, modelate în alte tipare mentale, raportându-se altfel la lume, inclusiv la lumea artefactelor. Ceea ce grecii antici numeau tékhnē nu este același lucru cu „artele mecanice” ale evului mediu, cu Technik-ul german al secolului al XIX-lea și cu ideea de „tehnologie=știință aplicată” a secolului XX[3].  A considera, cum se face astăzi adesea, că tehnologia nouă e doar o tehnologie mai veche îmbunătățită, că laserul e doar un cuțit mai eficient, că social media e doar un manuscris mai evoluat și că racheta balistică e doar strănepoata săgeții țâșnite din arc, înseamnă a ignora toată pleiada de sensuri pe care fiecare cultură își învestește tehnologia și a pătrunde într-o fundătură intelectuală, unde nu e nimic de cercetat, nici un sens de căutat și nimic de descoperit. Dacă vrem să pricepem ceva din mesajul Scripturilor cu privire la tehnologie, prima condiție este să nu proiectăm retroactiv perspectiva noastră tehnologică modernă în trecutul biblic.[4]

Astăzi, noi vedem instrumentele noastre ca fiind neutre – adică golite de vreun sens sau vreo semnificație, cumva izolate de cultura de care aparțin, indiferente la relațiile omenești pe care le mediază și fără valoare morală intrinsecă. Iar la baza acestei idei se află, cred, o definiție foarte limitativă a tehnologiei, prin care aceasta este redusă exclusiv la dimensiunea pur materială[5], ca și cum materia s-ar putea desprinde complet de ceea ce este nematerial. Suntem convinși că tehnologia este neutră, pentru că în primul rând o vedem doar ca pe un obiect sau un ansamblu de obiecte pur materiale, fără vreo semnificație în sine.

Da, săgeata și racheta, cazmaua și excavatorul par să aibă câte ceva în comun: sunt cu toatele obiecte materiale. Însă, istoric, tehnologiile nu au fost niciodată niște obiecte moarte pe care oamenii să le creeze doar din nevoia de eficiență și să le folosească doar cu un scop material clar precizat, așa cum (credem că) facem noi. Cel mai la îndemână exemplu pe care îl avem este lucrarea lui Mircea Eliade – Făurari și alchimiști, în care vedem cum, în toate culturile vechi, de la egipteni la aborigeni, artefactul nu doar că este, ci înseamnă ceva, are o semnificație, e un vehicul simbolic, uneori având chiar o dimensiune magică și aflându-se în centrul unor anumite ritualuri. În acea lume a uneltelor la care noi nu mai avem acces nu există materialitate pură în sensul nostru modern, materia este cumva transparentă, adică reflectă ceva ce este dincolo de materie.

Astfel, un lucru pe care mai ales cei credincioși pot să îl sesizeze cu ușurință este următorul: în exemplele biblice de mai sus (și probabil în altele pe care, din lipsă de spațiu și timp, nu le-am putut lista), tehnologia nu poate fi separată de planul transcendenţei. Fie că este prilej de salvare sau de pierzanie, ea este tot timpul într-un anumit raport cu Dumnezeu, nu este indiferentă față de El.

Spre deosebire de lumea biblică, lumea de azi a închis conceptul de „tehnologie” într-o stranie zonă neutră: într-un spațiu mental – imposibil de gândit în lumea veche – în care tehnologia este exclusiv dependentă de om și complet independentă de Dumnezeu. Cum vom vedea, această din urmă perspectivă nu a existat tot timpul în istorie, ci este una inventată la un moment dat, chiar destul de recent – așadar, nu avem nici un motiv să o considerăm unică și adevărată. Și cred că cel mai ușor mod de a ilustra cât de limitată este ideea modernă a neutralității tehnologice este de a observa relația dintre tehnologia lumii vechi (a uneltelor) și cel mai personal „artefact” material pe care îl avem, sinonim cu însăși existența noastră pământească: trupul omenesc.

 

III. TRUP <-> UNEALTĂ

Într-una din cărțile sale, Ivan Illich – preot romano-catolic, filosof și teolog, observă că Aristotel, descriind în detaliu uneltele fierarilor, dulgherilor și bijutierilor, folosește un cuvânt surprinzător: organa. Același cuvânt care a ajuns până în zilele noastre în formele: organ, organicitate, organism. Illich remarcă însă că Aristotel folosește același cuvânt și pentru a descrie creionul pe care îl ține în mână, şi pentru a descrie mâna care ţine creionul. “Mâna fără creion, precum și mâna cu creion, ambele sunt organa. Nu există posibilitatea de a distinge creionul de mână”[6], afirmă el. Așadar, pe când nu apăruseră tablele smart și markerele permanent, exista o corespondență strânsă între trup și unealtă.

Găsim această corespondență și în Sfânta Scriptură. De pildă, într-unul dintre cei mai frumoşi Psalmi, se spune așa: “Vei mânca din ostenelile palmelor tale, fericit ești și bine îți va fi” (Ps. 127). Dacă cercetăm originalul ebraic, dăm exact peste ce am spus mai sus: kapekha – „palmele tale” – derivă din cuvântul kaph – același care numește litera ebraică (deloc întâmplător, litera ebraică are forma unei palme – כ).  În Scriptură, cuvântul „kaph” nu este folosit  doar pentru a denumi palma omului ci și o seamă de unelte care „conțin” un gol, asemenea palmei omului[7]. În această formă îl găsim, de exemplu, în Ieșirea 25, 29: „Apoi să faci pentru ea [=Masa Templului] talere, cădelniţe, pahare şi cupe, ca să torni cu ele; acestea să le faci din aur curat.” Unele versiuni englezești ale Bibliei chiar traduc acest „cădelnițe” prin spoon – adică lingură.

Găsim un exemplu asemănător în Cântarea cântărilor – 5,5. „Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea ușii”. Nu știu dacă zăvoarele din vremea lui Solomon aveau formă concavă, dar este cert că închizătoarea este o unealtă pe care o folosim cu ajutorul mâinii, o extensie temporară a acesteia. Și firește că nu este întâmplătoare corespondența etimologică păstrată până în zilele noastre dintre mână și mâner. Sau în engleză: handhandle. Sau în franceză: mainmanche, manivelle. Iar dacă mergem mai departe, la originea cuvântului, aceasta este rădăcina kaphaph care înseamnă pur și simplu a îndoi, a curba – adică o acțiune în care mâna se comportă ca un instrument (sau instrumentul ca o mână?).

La fel, în ebraică, yad înseamnă mână, dar și unealta cu ajutorul căreia se urmăresc rândurile Torei – un bețișor, adesea de argint, având la capăt chiar o mânuță sculptată[8]. La evreii din Caucaz, același instrument se numește etzba, adică… deget.

Așadar, deşi este foarte greu pentru noi să conceptualizăm asta, în lumea veche, corpul şi unealta nu sunt separate. Sau în nici un caz nu sunt separate atât de radical precum în lumea noastră. Unealta este un organ exterior corpului omenesc, nu un obiect mort, separat radical de noi și lipsit întru totul de viață, așa cum îl percepem în modernitate. Unealta este o extensie a omului. Hainele și casele sunt extensii ale pielii, ciocanul este extensia pumnului, arcul este extensia mâinii, cuțitul este extensia unghiilor, roata este extensia picioarelor etc. Iar un alt semn clar al corespondenței dintre corp și unealtă este ușurința cu care chiar și azi atribuim caracteristici anatomice anumitor obiecte: picioarele mesei, dinții morii, talpa casei, gâtul sticlei etc.

Și acum un ultim exemplu, mai familiar nouă: în cartea sa în care explică Sfânta Liturghie – Cartea deschisă a împărăției, Înaltul Bartolomeu Anania vorbește astfel despre har: “Harul este, prin excelență, instrumentul mântuirii. […] Harul este energia necreată a lui Dumnezeu Treimic, nedespărțită de El[9].

Nu îmi arog competențe de teolog, dar îmi pare foarte interesant că autorul nu folosește termenul de “instrument”[10] în sensul de modern de unealtă neutră, ci tot ca pe un fel de „extensie” a lui Dumnezeu, care nu poate fi nici despărțită de El, nici concepută fără El (ce dumnezeu ar fi acela fără har?).

Și Sf. Chiril al Ierusalimului[11] asociază harul cu ideea de instrument: „Și după cum condeiul sau săgeata are nevoie de cineva care să lucreze cu ele, tot astfel și harul are trebuință de credincioși”. Îndrăznesc să afirm – păstrând proporțiile – că unealta nu poate fi despărțită de om așa cum nici harul nu poate fi despărțit de Dumnezeu. Iar dacă acest lucru este adevărat, atunci o filosofie creștină a tehnologiei trebuie să excludă ideea neutralității instrumentelor.

Instrumentele noastre nu sunt neutre, fiindcă noi înșine nu suntem neutri, creați de și după chipul lui Dumnezeu care lucrează prin harul-instrument. Cum vom vedea în episodul viitor, suntem cu mult mai mult decât simpli utilizatori raționali și detașați ai unor unelte indiferente…


[1] Parafrazez aici prima din cele șase „legi ale tehnologiei”, formulate de profesorul de istoria tehnologiei Melvin Kranzberg în 1986, într-un articol științific în revista Technology and Culture intitulat „Tehnologie și istorie: Legile lui Kranzberg”. Prima dintre aceste legi este formulată astfel: „Tehnologia nu este nici bună, nici rea, nici neutră”.

[2] Publicată în original în 1992, în curs de publicare și în limba română în traducerea subsemnatului. Sublinierile din citate îmi aparțin.

[3] Vezi densa lucrare a lui Eric Schatzberg – Technology: Critical History of a Concept, University of Chicago Press, 2018

[4] Așa cum, de exemplu, nu vom înțelege nimic din noțiunile de drept sau de economie ale Scripturilor dacă ne așteptăm ca ele să se conformeze sau să semene cu teoriile noastre moderne despre drept sau economie.

[5] Clasificarea lui Carl Mitcham e una dintre cele mai cuprinzătoare abordări teoretice ale tehnologiei. El distinge între tehnologie ca obiect, ca activitate, tehnologia-cunoaștere și tehnologia ca voliție. Vezi Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994.

[6] Ivan Illich, The Rivers North of The Future: The Testament of Ivan Illich as told to David Cayley, House of Anansi Press, 2005, p. 73

[7] Dacă versiunea ebraică pune în armonie corpul cu unealta, traducerea grecească pare să armonizeze mijlocul de producție cu rezultatul, mijlocul cu scopul: karpos – care înseamnă şi “rod, fruct” dar şi “palmă, încheietura pumnului”. Vezi Septuaginta NEC – Polirom, vol. 4/I, 2006, p. 312

[8] Ceea ce ne poate duce cu gândul la mânuța care uneori înlocuiește săgeata de pe ecran atunci când navigăm pe internet.

[9] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, EIBMBOR, 2007,  p. 75

[10] Pentru o discuție cu privire la legătura dintre instrumentum și Sfintele taine, vezi Ivan Illich, The Rivers North…, pp. 77-78

[11] În Pr. Ioan Sorin Usca – Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Matei, ed. Christiana, 2018, p. 197

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

 

 

Stelian Tănase pune pe masă informațiile necesare, dar nu le interpretează. Politologul redevine istoric. Această modestie este un lux pe care nu și-l pot permite decât cei care azi se află înăuntrul datelor istorice…

Ioan Buduca

 

Istoria căderii regimurilor comuniste este o cronică a evenimentelor din 1989 care au dus la eliberarea Europei Centrale și de Est de sub dominația sovietică. Mai mult decât atât, este o frescă a unei epoci întregi aflate sub semnul Războiului Rece, al Cortinei de Fier și al Zidului de la Berlin. Dar este tot atât de bine și un manual de instrucțiuni pentru înțelegerea prezentului: Cum evadăm din gulag? Cum scăpăm de serviciile secrete care controlează viețile oamenilor? Cum sunt înlăturați dictatorii obsedați de propria lor putere? Pe scurt, cum se poate ieși dintr-un regim totalitar?

Această carte apare în vreme de război. Rusia lui Vladimir Putin a invadat Ucraina, probând că demonii comunismului nu au dispă­rut. Moscova a început o nouă campanie împotriva democrației și libertății. Experiența de coșmar prin care trec astăzi milioane de victime ale armatei ruse le-a readus la suprafață pe cele similare din memoria colectivă a românilor, polonezilor, cehilor de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial. A spus-o președintele SUA, George Bush, la București: „Voi știți ce înseamnă răul!”.

Istoria căderii regimurilor comuniste arată de ce, cum și datori­tă căror oameni se prăbușește un regim totalitar. Este cronica evoluțiilor politice și sociale care au dus la anul miracolului – 1989. Așa cum reiese din cartea de față, răul are un sfârșit. Dacă știm acest lucru, nu ne va mai fi frică și răul se va termina. Această carte nu poate lipsi din nicio bibliotecă – firește, pentru cine vrea să afle adevărul despre lumea în care trăiește.

Lavinia Betea menționează în cuvântul înainte:

În mulțimea scrierilor despre comunism și a numeroșilor autori care abordează teme majore ale contemporaneității, Stelian Tănase este o prezență de o prodigiozitate și acribie aparte. Eu nu cunosc pe un altul care, în ultimii 30 de ani, să fi depus mai mult efort prin cercetarea de arhivă și intervievarea de martori implicați. Expert al gnozei comuniste și contestatar al acesteia din înseși anii omnipotenței sale în estul „cortinei de fier”, s-a proiectat frenetic, după căderea regimului, în excepționalitatea unor fapte care-au marcat schimbarea… Să citim, așadar, cu luare aminte această carte capitală și pentru înțelegerea „enigmelor” lui decembrie 1989 din România. Dând, totodată, crezare concluziei sale:„ Stafia comunismului, despre care vorbea Marx în secolul trecut că ar bântui Europa, s-a dus și nu va reveni niciodată”.

Cartea este structurată în următoarele capitole:

Cuvânt Înainte,         de Lavinia Betea

Capitolul I:                Ruleta rusească

Capitolul II:               Criza poloneză

Capitolul III:             Balcanii

Capitolul IV:             Factorul Gorbaciov

Capitolul V:               1989, anul miracolului

Capitolul VI:             Despărțirea de trecut

Capitolul VII:            Peisaj după bătălie

Capitolul VIII:          Ultimul puci

Index:                         Personalități care au marcat evenimentele istorice din carte

 

***

STELIAN TĂNASE s-a născut la 17 februarie 1952, la București. A absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie din cadrul Universității din București, unde a obținut, în 1996, titlul de doctor în sociologie. Din 1995, este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Redactor-șef, în 1990, al revistei 22; fondator și redactor-șef al publicației de științe politice Sfera politicii. În perioada 2014–2015, a fost președinte-director general al TVR.

Scrieri

Studii și eseuri: Șocuri și crize (1993); Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986–1990 (1996); Sfidarea memoriei. Dialoguri cu Al. Paleologu (1996); Revoluția ca eșec (1996); Anatomia mistificării. Procesul Noica–Pillat (1997); Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu – Dej (1948–1965) (1998); LA vs NY. Jurnal american (1998); Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii (2002); Zei și semizei la început de secol (2004); Avangarda românească în Arhivele Siguranței (2008); Panait Istrati. Dosar de Siguranță (2008); Cioran și Securitatea (2010); Dinastia (împreună cu Elena Vijulie) (2017); Conversații cu Regele Mihai (2018).

Nonficțiune:   Repertoarul amorului. 69 de povești de dragoste din istoria lumii (2019).

Beletristică:   Luxul melancoliei (1982); Corpuri de iluminat (1990); Playback (1995); Maestro (2008); Dracul și mumia (2010); Moartea unui dansator de tango (2011); Nocturnă cu vampir. Opus 1 (2017); Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (2019).

Date tehnice:            

Format             13 x 20 cm,

Nr pagini:        720 de pagini cu semn de carte

Preț:                79,90 lei

Cod ISBN       978 606 098 0162

 

Cartea va fi disponibilă din 25 mai, pe publisol.ro, în librării și în magazine online.

 

 

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

16 iunie 2022 |
În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.   4. TRUP <-> UNEALTĂ <->...

Concert cu ocazia Zilei Internaționale a Copilului

15 iunie 2022 |
La pian: Ieronim Buga, Liana Mareş Prezintă Alina Bottez, Manuela Mocanu Interpreți - Mihaela Stanciu, Alina Bottez, Manuela Mocanu, Lucian Ionescu, Maria & David-Ioan Bulboacă, Liana Mareș, Ieronim Buga   De data aceasta vă propunem un concert...

Am plecat să căutăm Binele

14 iunie 2022 |
-Nu, nu este bine așa! -Nu stropi! -Nu ridica piatra! -Nu folosi acest cuvânt! -Nu te șterge de noroi pe tricou! -Să nu îmbrâncești! -Să nu țipi! -Nu arunca! -Nu! -Nu!   Ce observăm mai întâi? Te-ai oprit vreodată să...

VIDEO Corul Armonia și orchestra Muzica Divertis, concert folcloric

13 iunie 2022 |
Corul Armonia din Constanța este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 7 iunie, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste,...

7 zile de teatru pentru copii și adolescenți la UNDERCLOUD

10 iunie 2022 |
Festivalul de Teatru Independent UNDERCLOUD organizat de Primăria Capitalei prin ARCUB și Cartierul Creativ, se mută pe Calea Griviței, într-un demers unic în istoria festivalului. După ce a obișnuit publicul timp de 14 ani într-un spațiu singular (Terasa...

Mir și borangic

9 iunie 2022 |
16 iunie – 3 iulie 2022, Sala Noua Galerie Muzeul Național al Țăranului Român   Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă aşteaptă joi, 16 iunie 2022, ora 18.00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziţiei de pictură Mir și borangic, a artistei...

Colecția din Apșa

8 iunie 2022 |
O donație de piese tradiționale din Maramureșul istoric a intrat în patrimoniul Muzeul Național al Țăranului Român   Muzeul Național al Țăranului Român anunță cu bucurie primirea donației colecției din Apșa. Colecția de piese tradiționale...

Butoane vulnerabile

6 iunie 2022 |
Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând. Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează. Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul...

Întoarcerea la Peșteră

3 iunie 2022 |
The Jazz Cave Festival 2022 va avea loc în weekendul 1 - 3 iulie   Peștera Ialomiței din Bucegi găzduiește cea de-a doua ediție The Jazz Cave Festival, un eveniment care și-a propus să contribuie la restaurarea legăturii organice dintre om și...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

30 mai 2022 |
Am dedicat primele două episoade tehnologiei biblice și am obținut o listă generoasă de artefacte, mai mari sau mici, din diverse materiale, folosite în diverse contexte. Ce e de înțeles din această listă? Cum se vede tehnologia din perspectiva biblică?...

Istoriei căderii regimurilor comuniste, de Stelian Tănase

26 mai 2022 |
Stelian Tănase pune pe masă informațiile necesare, dar nu le interpretează. Politologul redevine istoric. Această modestie este un lux pe care nu și-l pot permite decât cei care azi se află înăuntrul datelor istorice… Ioan Buduca   Istoria...