S-a îndrăgostit de muzică după ce, întâmplător, audiase Sonata lunii de Beethoven. Din acel moment, Felicia a început să urmeze lecții de pian, însă lucrurile nu au mers așa cum visa. Lipsa de tact pedagogic, a făcut-o să i-a o pauză de la clape. A încercat cu ore de canto, dar sunetul pianului nu-i dădea pace. La vârsta de 13 ani, a decis că trebuie să reia studiul și să urmeze un liceu de muzică. Zis și făcut! A intrat la Liceul “Dinu Lipatti” din București, a continuat să muncească pe rupte, a cântat și încântat pe scene din țară și străinătate bucurând mii de suflete. Este membră a Fundației Culturale “Remember Enescu” din București  și a Academiei de Pian “Neue Sterner” din Germania. În prezent urmează un major în Music Education la VanderCook College of Music din Chicago. V-am făcut curioși? Să trecem la povestit!

 

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

·       Muzica clasică, o dragoste cu năbădăi

·       Procesul de aplicare la Conservator în SUA

·       Mentalități de concurs

·       Publicul român vs publicul din străinătate

·       Artistul și arta prin ochii Feliciei Vintilă

·       Educația muzicală, un capitol la care suferim

 

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

 

A îmbrățișat viața călugărească de timpuriu, ajungând pe rând frate, monah, arhimandrit și stareț. Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, se alătură de bunăvoie Regimentului 21 Infanterie “Ilfov” și pleacă la luptă. Pe front, oferă povețe, ține predici prin care ridică moralul soldaților și oficiază slujbe. Înconjurat de zgomotul armelor, este rănit și cade prizonier. Cu toate acestea a condus cu vitejie Regimentul “Feldioara”, reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Pentru toate acestea, părintele Justin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român, fiind singurul cleric care a primit acest ordin.

 

Confesor al soldaților români  

Se naște la 26 octombrie 1867, în comuna Obilești Noi, județul Ilfov. Crescut în duhul dragostei față de cele sfinte, junele prinde drag de biserică, iar la vârsta cuvenită intră ca frate la Mănăstirea Cernica. După o bună bucată de vreme este tuns în monahism, fiind avansat până la treapta de stareț. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913, părintele Șerbănescu va îndeplini funcția de confesor onorific în cadrul Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. Drept răsplată pentru devotamentul și curajul de care a dat dovadă, va fi decorat cu medaliile “Răsplata muncii pentru Biserică” şi “Avântul Ţării”.

Din momentul intrării României în focurile primei conflagrații mondiale la 14/27 august 1916, părintele Justin Șerbănescu s-a alăturat Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. În calitate de confesor, a participat la luptele din Transilvania oferind povețe și îmbărbătând pe soldați. Curajul l-a costat scump, iar în ziua de 17/30 septembrie 1916, părintele este rănit.

 

Călugărul din linia întâi

După câteva zile petrecute la infirmerie, pe 16/29 octombrie revine în mijlocul ostașilor din Brigada 8 Infanterie care lupta pe Valea Azugăi. Când trupele inamice ocupaseră Predealul, părintele se alătură ostașilor din Regimentul “Feldioara”, lupta finală dându-se la Clăbucet. A curs mult sânge, comandantul și ofițerii erau grav răniți, iar regimentul era în totală dezordine. Văzând cele întâmplate, părintele Șerbănescu a luat frâiele în mână și a început să comande. Mai întâi a mobilizat gorniștii să vestească înaintarea, după care a dirijat contraatacul reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Trupele române au luptat până la epuizare. La 16/29 noiembrie 1916, soldații nu au mai putut rezista și au căzut în mâinile inamicului. Părintele Șebrănescu a fost luat prizonier, dar a reușit să evadeze în iulie 1917. A rătăcit prin munți, iar al sfârștitul lunii februarie 1918, a ajuns la Galați, loc în care se afla Regimentul 21 Infanterie “Ilfov”.

Vitejia clericului ajunsese până la urechile conducătorilor. În urma acțiunilor sale, autoritățile au decis să-i ofere Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român. “Pentru vitejia, destoinicia şi iubirea de Patrie, ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă că şi-a îndeplinit cu un mare devotament îndatoririle ce avea ca confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul „Feldioara” a pierdut în lupte aproape pe toţi ofiţerii şi că comandantul căzuse rănit pe Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispersaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului”, se motiva prin Înaltul Decret.

Dar șirul distincțiilor nu s-a oprit aici. Prin Înaltul Decret nr. 1264 din 15 iunie 1917, locotenentul preot Justin Șerbănescu a fost avansat la gradul de căpitan. Pe 15 august 1918, va primi din partea atașatului militar al ambasadei Franței din România “Crucea de război cu lauri.”

 

Ultimele campanii

Ajuns la 51 de ani, părintele nu s-a dat în lături de la noi provocări. Odată cu reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918 cere să fie mobilizat și îndeplinește funcția de confesor militar la Divizia 2 Vânători. Le va fi alături militarilor la marile lupte din Transilvania și Ungaria, urmând ca la 4 august 1919, să figureze printre militarii care intră în Budapesta. A fost ultima campanie majoră la care participase. În urma vârstei înaintate și a condițiilor de pe front, o lasă mai moale. Vreme de un an de zile va sluji la Spitalul Militar “Regina Elisabeta”, unde avea funcția de confesor. După această perioadă va reveni la Mănăstirea Cernica în calitate de arhimandrit. Chiar dacă nu mai participa la lupte, conducerea Armatei Române a decis să-l avanseze la gradul de maior în baza Înaltului Decret nr. 1951 din 1 octombrie 1927. Între 1932 și 1940, este uns confesor de divizie în Garnizoana București, grad din care va cunoaște retragerea.

 

 

Surse:  Drd. Gabriel-George Pătrașcu, Protosinghelul Justin Șerbănescu-Singurul preot militar cavaler al ordinului militar de razboi ,,Mihai Viteazul”, în Misiunea, 2014.

 

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Legat de această întâi manifestare a voinței divine în istorie, Sfântul Ambrozie al Milanului oferă următoarea tâlcuire: „N-au fost necesare nici apelul la îndemânare ori la forță pentru Cel care a putut săvârși, prin voința Sa, într-o clipă, o lucrare atât de importantă, încât ceea ce nu existase să fie adus la viață atât de repede, așa încât nici creația n-a premers actului voinței și nici acesta n-a premers creației”[1]. Legat de verbul folosit în acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Dumnezeu este Cel Ce face și preface pe toate și le rânduiește pe toate după voința Lui”[2].

Așadar Dumnezeu, văzut ca și Creator al tuturor legilor acestei lumi, are o independență absolută față de orice limită ori înlănțuire temporală, El fiind prezent în toate momentele timpului, fără întrerupere sau succesiune, și fiind singurul Care nu se supune nimănui. Timpul se supune lui Dumnezeu deoarece el însuși este creatura Sa, făcut anume pentru a da măsura a tot ce ființează[3].

Fiind existență absolută, numai Dumnezeu există din veșnicie și este izvorul a toată existența, tot ce ființează existând mulțumită voii Sale. De aceea, ne învață dogmatica, putem spune că, în sensul propriu al cuvântului, numai Dumnezeu există, pentru că numai El există de la Sine, în Sine și prin Sine, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul: „Însușirea de a fi nezidit, fără de început, nemuritor, infinit, veșnic, imaterial, bun, creator, drept, luminător, neschimbător, impasibil, necircumscris, necuprins, indefinit, nemărginit, nevăzut, imcomprehensibil, perfect, stăpân absolut, liber, atoateconducător, dătător de viață, atotputernic, infinit de puternic, sfințitor, împărtășitor, cuprinzător și conservator al universului, proniatorul tuturor, toate aceste însușiri și altele ca acestea le are Dumnezeirea prin fire, nu le-a luat din altă parte…”[4]. Pe temeiul Revelației, învățătura creștină susține că lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic. Ea, asemenea omului, are un început, dar va avea și un sfârșit. Cuvintele de început ale cărții Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. (Facerea 1,1) arată că lumea materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp[5]. În afara omului, pe care l-a creat printr-o lucrare deosebită, Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo) cu puterea cuvântului Său, potrivit planului Său din veșnicie: „În adevăr, le-a văzut pe toate înainte de facerea lor, avându-le în minte din veșnicie; și fiecare se face la vremea hotărâtă de mai înainte, potrivit rațiunilor Lui eterne, care se numesc: predestinare, icoană și exemplu”[6]. Explicația mai concisă a actului creației, ca plan veșnic al voii divine, este oferită de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată că: „Atunci când Dumnezeu poruncește, toate se pleacă, toate se supun voinței Lui”[7].

De aceea, psalmistul zice: „El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit”. (Psalmul 148, 6). Aceasta nu înseamnă însă că lumea văzută a apărut dintr-odată așa cum arăta ea la crearea omului. Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu în mod progresiv, într-o ordine deplină, în așa fel încât să existe o strânsă legătură între toate creaturile din ea, cele superioare presupunând existența celor inferioare[8]; timpul își începe curgerea sa deodată cu începutul creației, el fiind, ca și aceasta, opera lui Dumnezeu. Creația fiind astfel începută deodată cu timpul, aceasta înseamnă, șa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, că „trebuie neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp”[9].

Scopul creației este arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!”[10].

În afara oricăror îndoieli „la originea Creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm, ordinea supremă la scara totului, care reglează constantele fizice, condițiile inițiale, comportamentul atomilor și viața stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică și necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului dar prezentă în fiecare particulă”[11], în spatele apariției universului există un principiu organizator (o forță organizatoare) transcendentă materiei, care pare să fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuțiozitate inimaginabilă. Fiindcă universul nu conține nimic întâmplător, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia. Această stare de perfecțiune pusă la originile universului aparține negreșit lui Dumnezeu.

Cauzalitatea lumii create este arătată lămurit de teologia patristică, așa cum putem observa, spre exemplu, în scrierea Omilii la Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare, unde autorul întreprinde o întoarcere ipotetică până la începutul timpului: „Îți este cu putință să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te cu gândul din timpul de acum, te vei sili să găsești cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mișcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca niște temelii și fundamente, cerul și pământul; apoi vei vedea că o rațiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, așa cum îl arată sensul cuvântului „început”; apoi că lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deșert, ci pentru un scop folositor și pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ…”[12].

Sub aspect teologic, voia lui Dumnezeu este reprezentată de împlinirea planului veșnic al Creatorului privind întreaga zidire, întemeiată pe preștiința și dragostea Sa față de lucrul mâinilor Sale. Bineînțeles că această voie în ansamblul ei este inaccesibilă cunoașterii umane, însă ea este împărtășită parțial oamenilor prin intermediul Revelației, al cărei receptor de primă importanță este Sfânta Scriptură. Biblia este ea însăși o manifestare a voii divine, dat fiind că autorii biblici au scris inspirați fiind de Duhul Sfânt.

Privind cronologic, voia lui Dumnezeu se manifestă din prima clipă a creației, prin cele dintâi cuvinte rostite în cadrul Sfintei Scripturi: „Să fie lumină!” (Facerea 1, 3). De altfel, zămislirea lumii din nimic reprezintă o dovadă clară a puterii voinței divine, ce se manifestă aici drept izvor a toată existența. Scopul creației, în ceea ce îl privește pe om, stă în rolul acesteia de depozitar al Revelației naturale, anume acela de a-l conduce pe om la cunoștința lui Dumnezeu.

Pe lângă zidirea văzută, și lumea spirituală se supune întru totul voii lui Dumnezeu. Astfel, îngerii acționează ca agenți ai voii divine, împărtășind poruncile Creatorului oamenilor, acționând ca sprijin ori pedepsitori la porunca Sa, ceea ce i-a împins pe unii cercetători să afirme chiar că, în Vechiul Testament, îngerii nu erau socotiți ființe independente, ci manifestări ale voinței divine. Chiar și diavolii se prezintă uneori ca împlinitori ai voii divine, prin pedepsirea unor păcătoși; ideea centrală privitor la diavol în Sfânta Scriptură este aceea că, deși este cauzator al răului prin propria-i voință, din cauza statutului de creatură, el este de asemenea supus voinței Creatorului său, neputându-se atinge de nimic fără îngăduința acestuia, așa cum o arată, într-o manieră extrem de expresivă, cartea Iov.

În privința omului, voia lui Dumnezeu se exprimă din momentul creării acestuia „după chipul și asemănarea Sa”, ceea ce înseamnă că acesta este chemat a fi cununa întregii creații, să fie păstorul ei pământean, după cum Dumnezeu este Pantocratorul lumii. Scopul creării omului după chipul lui Dumnezeu este acela ca, și după căderea în păcat, acesta să caute asemănarea cu Dumnezeu, prin practicarea virtuților, căderea însăși făcând parte din planul divin, pentru ca omul să-și câștige și prin propria strădanie mântuirea.

În ceea ce privește poruncile date oamenilor de-a lungul istoriei, începând cu prima, privind oprirea de la gustarea din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, acestea sunt date de Dumnezeu, în viziunea Sfântului Grigorie Teologul, pentru a procura materie voinței libere a omului, prin exercitarea ei spre bine.

Voința reprezintă de altfel un punct central al antropologiei creștine, deoarece prin intermediul ei sunt săvârșite păcatele, începând de la cel al protopărinților, și tot prin intermediul ei se petrece și ridicarea omului din starea de păcătoșenie.


[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), trad. Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, ed. IBMBOR, București, 2007, pp. 32-33.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 41.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 89.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 49.

[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 152.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 39.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. I, p. 42.

[8] Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, ed. Sofia, București, 2006.

[9] Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Sofia, București, 2006, p. 63.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[11] †Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie (trad. Caliopie Papacioc), Ed. Bizantină, București, 1999, p. 12.

[12] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XVII, ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 76-77.

 

 

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE a organizat, în perioada 27-29 iulie, a V-a Ediție a Concursului de Dirijat „IONEL PERLEA”, dedicată marelui muzician ialomițean, marcând 51 de ani de la trecerea acestuia în eternitate.

Concursul Național de Dirijat „Ionel Perlea” din Slobozia, a făcut parte din cea de-a XXX-a Ediție a Festivalului Ionel Perlea, o serie de manifestări culturale de înaltă ținută, care au debutat în luna mai prin Concursul Internațional de Canto “Ionel Perlea”, Masterclass-ul Internațional de Operă susținut de marea soprană Nelly Miricioiu și au continuat cu Masteclass-ul de Dirijat Operă susținut de maestrul Dumitru Goia.

La cea de-a V-a Ediție, Concursul de Dirijat “Ionel Perlea” a devenit Internațional, bucurându-se de participarea a 31 de dirijori, din 17 țări.

 

De asemenea, și componența juriului a fost internațională:

 

  • Andriy Yurkevych : Președintele juriului – Ucraina – Dirijor de renume internațional și Director artistic al Teatrului Național de Operă și Balet “Maria Bieșu” din Republica Moldova
  • Sabin Păutza : Președinte onorific al juriului – România – Dirijor, compozitor și critic muzical
  • Claudio Maria Micheli – Italia – Dirijor și profesor de dirijat la Academia Internațională de Muzică din Roma
  • Irina Hasnaș – România – Compozitor și critic muzical
  • Cătălin Toropoc – România – Președintele Asociației SUONARTE și Bariton al Operei Naționale din București

 

În marea finală a Concursului, intitulată “Opera & Symphonic Gala” s-au calificat 6 concurenți din 6 țări ale lumii. Publicul prezent în sala Europa a Centrului Cultural UNESCO “Ionel Perlea” din Slobozia s-a bucurat de compoziții nemuritoare de Mozart, Schubert, Verdi și Ceaikovski în interpretarea soliștilor: Vasile Chișiu, Ana Cebotari, Bianca Poenaru, Andrei Petre, Paul Celmare, Andrei Cocîrlea, alături de Orchestra “Ionel Perlea” – Concertmaestru Cristian Balaș. Conceptul regizoral al Galei este a fost realizat de Laura Maria Vlădoiu.

 

Premiile acordate de juriu în sunt:

 

Premiul I: Bui David – Germania (2500 euro)

Premiul II: Kuwahara Z Shizuo – S.U.A/Japonia (1200 euro)

Premiul III :  Choi Andrew Joon – S.U.A (700 euro)

Premiul IV: Pădurariu Mircea – România (300 euro)

 

Premiu Special oferit de Orchestra “Ionel Perlea” – Pădurariu Mircea – România (500 euro)

Premiile Speciale oferite de Filarmonica de Stat Sibiu: Bui David și Kuwahara Z Shizuo

Premiu Special oferit de Filarmonica Banatul, Timișoara: Pădurariu Mircea

Premiu Special oferit de Opera Brașov: Kuwahara Z Shizuo

 

Premiile în bani sunt în valoare totală de peste 5.000 de euro, la care se adaugă semnarea unor contracte de colaborare oferite de Partenerii evenimentului – Filarmonica de Stat Sibiu, Filarmonica de Stat Banatul și Opera Brașov în Stagiunea Artistică 2021- 2022.

 

www.suonarte.ro

 

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

 

 

5 august – 5 septembrie 2021, Sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 5 august 2021, de la ora 18.00, la vernisajul expoziției personale de pictură Gheorghe I. Anghel, care va avea loc la Sala Irina Nicolau.

 

Expoziția de față propune o incursiune în lumea lui Anghel, o interpretare a mitologiei, explorată dintotdeauna de pictor, reprezentând refugiul său într-o perioadă în care arta era aspru cenzurată. De altfel cunoscutul artist, cu vechi preocupări în domeniul arheologiei dobrogene, a lucrat împreună cu istorici de renume (Radu Florescu, Alexandru Suceveanu, Valeriu Georgescu), fapt care explică folosirea experienței de șantier nu doar în alegerea subiectelor, dar și în maniera sa de a prezenta aluziv fapte doar bănuite, învăluite în mister. Astfel caracteristica lucrărilor este dată de atmosfera aparte oferită doar de un șantier arheologic, cu surpriza descoperirilor și icertitudinea istoriilor cercetate. Gh. I Anghel se încadrează în postmodernism prin aspectul incitant și proaspăt al lucrărilor (care de altfel sunt îndelung elaborate) prin utilizarea unor citate, prin suprapunerea diferitelor mesaje și prin invitația pe care o face publicului de a imagina mai departe istorii ambigue, doar vag sugerate de artist. Tehnica de lucru îl apropie pe Anghel de expresionismul gestural şi de arta brută prin tușele nervoase, învăluite însă în acorduri cromatice subtile. În ultima perioadă, artistul și-a extins cercetarea și în zona obiectuală realizând lucrări în diverse tehnici (ceramică, lemn, metal).

În ultimii ani, Gheorghe I. Anghel a expus în câteva galerii franceze şi a primit Premiul „Breauté” al Academiei Franceze pentru cel mai bun artist străin din Franța, medalia de argint a Salonului internațional de pictură de la Grand Palais din Paris, Premiul „Edouard Marcel Sandoz” și Premiul „René Carré” al Fundației Taylor.

Am dori ca lucrările sale recente să fie expuse alături de câteva scurte filme (Pe urmele poetului alexandrin Kavafis, Artistul și galeristul și Scurte interviuri), care înlesnesc descifrarea artistului și a operei sale.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 5 septembrie 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei

 

 

Muzica a fost o prezență constantă în viața lui Adrian. Într-o zi, capul familiei, un împătimit al muzicii de calitate, și-a luat odrasla și au mers la București, unde concerta Phil Collins. Luminile, coregrafia dansatorilor, vocea artistului și vibe-ul de acolo i-au marcat destinul. Odată cu trecerea timpului, tânărul a început să lucreze ore în șir creionându-și o cultură muzicală de invidiat. Petrecea șase ore la liceu, iar restul de șapte le dedica exercițiului. Cu ambiție, talent și muncă, a fost admis la patru facultăți din Londra. Și de parcă nu era de ajuns, a venit o întrebare: Pierzi ceva dacă aplici și la Berklee College of Music din Statele Unite? Și pune-te pe treabă! Au urmat audiții, drumuri, emoții, iar într-un final a fost declarat admis. Astăzi, Rian Cult, după numele de scenă, este licențiat în Contemporary Writing & Production, și unul dintre tinerii artiști care au un cuvânt de spus în industria muzicală. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Acum să trecem la povestit!

 

Interviul pe scurt:

  • Riscă! Și totul va fi bine: ”Am zis că merg în Londra. M-am apucat de studiu, am aplicat la patru facultăți și ce să vezi, am intrat la toate. La un moment dat mi se spune: «Pierzi ceva dacă aplici și la Berklee College of Music din Statele Unite?»”
  • Lucrurile durabile se fac cu pași mici: “M-am dus, am plătit cinci dolari ca să cânt două piese în fața a șase oameni dintre care trei erau beți, într-un bar aproape gol. Ok! Pornim dintr-un loc, ajungem în altul și mergem mai departe. Important este cât de mult îți dorești să cânți în fața oamenilor.“
  • Mesaj către tineri: “Toate lucrurile bune din viața ta se întâmplă în afara zonei de confort. Trebuie să începi cu lucruri mărunte. Ai încredere în tine și în ceea ce ești, pentru că nu va avea nimeni altcineva. Muncește de zece ori mai mult decât cea mai muncitoare persoană pe care o știi. Nu există nu pot atunci când vorbim de lucrurile pe care ți le dorești”

 

 

Curajul de a experimenta

Rian s-a născut și a copilărit în Constanța. A crescut în ambianța muzicii rock și nu numai, urmând ca în anul 2005 să meargă la concertul lui Phil Collins de la București. Pentru un copil, evenimentul era de domeniul fantasticului. Luminile, coregrafia dansatorilor și vocea artistului, au trezit ceva în sufletul său. “Cu toate acestea nu am făcut un liceu de muzică și asta nu din pricina faptului că nu voiam să învăț teorie muzicală, ci pentru că lucram în particular pe tot ce nu se făcea în România. De mic am avut mentalitatea asta. Dacă toată lumea face muzică clasică, eu o să fac altceva. Și nu dintr-o răzvrătire, ci din faptul că îmi doresc să găsesc noi modalități, să găsesc acel altceva. Am învățat teorie muzicală singur, am învățat să scriu note, să citesc partituri, etc. Mi-a fost foarte greu, dar am învățat în ritmul și în stilul meu. Mă duceam la liceu șase ore, după care restul de șapte cântam la tobe, repetam, ascultam muzică” povestește Rian Cult pentru Matricea Românească.

 

“Dar nu mă gândisem deloc la America. Am zis că merg în Londra”

 

Și zilele se scurgeau în bătaia tobelor și armonia notelor. Când părinții au văzut că lucrurile devin serioase și că nu-i doar un moft adolescentin, s-au pus la masă. “Era prin clasa a X-a. Ei vedeau treaba cu muzica mai mult ca pe o pasiune, nu ca pe un viitor job. Însă partea amuzantă din toată treaba asta este că noi muncim mai multe decât alți oameni. Sunt muzicieni, dansatori, pictori, care muncesc ore întregi pentru a-și perfecționa arta și nu sunt luați în serios. Părinții m-au susținut în decizia de a pleca la studii. Nu m-am gândit să merg la o facultate în România dat fiind și industria pe care o avem. Am crescut cu un anumit gen de muzică și mi-am dorit să scriu muzică în engleză. Dar nu mă gândisem deloc la America. Am zis că merg în Londra. M-am apucat de studiu, am aplicat la patru facultăți și ce să vezi, am intrat la toate. La un moment dat mi se spune: «Pierzi ceva dacă aplici și la Berklee College of Music din Statele Unite?» Și după ce m-am gândit mai bine, am zis că nu am nimic de pierdut. Nu aplicasem din prima acolo pentru că o vedeam ca pe o facultate mult prea mare și mă poziționam pe un nivel foarte jos”, spune Rian.

 

 

Admiterea la Berklee și nesiguranța unui nou început

Relaxat și plin de încredere, Rian s-a pus pe treabă. În cele ce urmează, l-am rugat să ne spună în ce a constat procesul de aplicare la Berklee College of Music. “Ai o aplicație online unde plătești o taxă, după care trebuie să dai o audiție care diferă de la instrument la instrument. Trebuie să pregătești niște materiale pe care ți le oferă pentru audiție. Am învățat pentru audiție de tei ori mai mult decât aveam nevoie și asta e o mentalitate care m-a ajutat foarte mult. Dacă vrei să ai succes în ceva trebuie să fii de zece ori mai muncitor decât cea mai muncitoare persoană pe care o cunoști. Pe lângă treaba asta, trebuie să te pregătești pe partea de teorie muzicală, teorie aplicată, solo la instrument, să recunoști acorduri, intervale, etc.”

 

“În primele două luni am avut de luat o decizie: ori mă las și plec acasă, ori ajung la același nivel cu ei”

 

Momentul în care și-a văzut numele printre cei admiși a fost indescriptibil. A spus pas celor patru facultăți din Londra și a luat calea Americii. Acolo, a petrecut momente unice, a trăit stări complexe și a atins noi culmi artistice. “Când am ajuns acolo toată lumea era mai bună decât mine. Cred că până și oamenii care ștergeau geamurile auziseră mai multă muzică decât mine. Era incredibil ce făceau oamenii de acolo la aceeași vârstă cu a mea, dar asta pentru că veneau dintr-un alt mediu. În primele două luni am avut de luat o decizie: ori mă las și plec acasă, ori ajung la același nivel cu ei, fur meserie, termin facultatea și ajung mai bun ca ei. E o luptă pe care o dai tu cu tine ca să crești. A fost foarte greu să mă împac cu ideea că sunt oameni mai buni decât mine la aceeași vârstă”, mărturisește Rian Cult.

 

 

Prima ieșire în fața americanilor, un fiasco!

Iar Rian a ales să lupte. Reîntâlnirea cu un vechi amic din Valencia care intrase și el la Berklee, a fost o gură de oxigen. Ce a urmat după este de-a dreptul fantastic! “Este o vorbă care spune așa: Uneori ca să ajungi mai sus, trebuie să mergi mai jos. Când am ajuns în America, am început să scriu piese și prima mea cântare a fost la un open mick session. Eram foarte emoționat. M-am dus, am plătit cinci dolari ca să cânt două piese în fața a șase oameni dintre care trei erau beți, într-un bar aproape gol. Ok! Pornim dintr-un loc, ajungem în altul și mergem mai departe. Important este cât de mult îți dorești să cânți în fața oamenilor. Și încet încet am fost și la alte open mick-uri. Apoi am cântat la concursuri, ba am cântat și la metrou. Cea mai bună modalitate este să te faci văzut de oameni, să fii nonstop în fața lor”, afirmă Rian.

 

“Important este cât de mult îți dorești să cânți în fața oamenilor”

 

Pe lângă toate acestea, America este o țară scumpă, iar pentru un student acest fapt poate fi de-a dreptul copleșitor. Îl întreb pe Rian cum a gestionat partea financiară și ce resurse a găsit pentru a nu duce lipsă de nimic.“Părinții mei și-au permis să mă țină acolo, dar voiam să muncesc și eu. Am intrat fără bursă, dar am aplicat în primul semestru și țin minte că am tras ca un câine pentru ea. Făceam muzică, mergeam la cursuri, scriam și munceam în cadrul facultății. Așa am primit o bursă care îmi acoperea cam un sfert din costurile semestriale. Sigur nu era mult, dar pentru mine care mă consideram inferior, când am văzut că am luat bursă era ceva fantastic.”

 

 

În lumea lui Rian Cult

Acum Rian este un artist în plină evoluție. Universul din spatele melodiilor sale, emoția care îți inundă sufletul și vibe-ul muzicii pe care o produce, certifică acest lucru. În continuare vreau să intru în bucătăria artistică a lui Rian Cult și să aflu care este procesul prin care o piesă iese la lumină și ce mesaj își propune să transmită. “Cu fiecare piesă învăț ceva nou. Am scos un EP care are un mesaj universal și se cheamă Exhibition of a heartbreak. Este într-o idee de muzeu în care îmi expun etapele prin care trec ca om. E foarte greu să scriu aceleași lucruri. Exhibition of a heartbreak este un conglomerat de cinci piese care sunt scrise în diferite părți ale vieții mele. Prima piesă este scrisă mai recent decât ultima, dar toate au un demers. ABCD, este prima și vorbește despre realizare. A doua piesă este despre insecuritățile pe care le realizezi, după care a treia piesă este despre sefl love. A patra este cum ieși din carapace și faci ceea ce nu ai mai făcut, după care a cincea piesă este despre morning after, acel moment când în sfârșit totul e ok. Acum, inspirația există mereu, dar trebuie să te găsească muncind. Sculptura este cea mai ușoară formă de a produce artă. De ce? Pentru că e acolo în blocul acela de piatră. Trebuie să înlături doar părțile care nu îți folosesc. Orice piesă este un bloc de piatră. Trebuie să-l vezi în funcție de ceea ce vrei să creezi și să dai la o parte părțile inutile.”

 

“Toate lucrurile bune din viața ta se întâmplă în afara zonei de confort”

 

Crede cu tărie că artistul este acel om care, pe lângă scris, cântat și dansat, reușește să-și respecte fanii. Dialogul nostru se apropie de ultimele acorduri și-mi doresc să-l port pe Rian într-o situație inedită: dacă s-ar întâlni cu un tânăr, care din felurite motive nu și-a putut urma visul, ce i-ar spune? “Toate lucrurile bune din viața ta se întâmplă în afara zonei de confort. Trebuie să începi cu lucruri mărunte. Ai încredere în tine și în ceea ce ești, pentru că nu va avea nimeni altcineva. Muncește de zece ori mai mult decât cea mai muncitoare persoană pe care o știi. Nu există nu pot atunci când vorbim de lucrurile pe care ți le dorești. Poate nu poți ajunge în America din cauza părții financiare, dar asta nu înseamnă că nu o să poți niciodată. O să închei cu o vorbă pe care am auzit-o de la un profesor în primul semestru: «E foarte puțin trafic pe drumul cu un kilometru în plus.» Nu mulți aleg să lucreze un pic mai mult. Nu e atât de multă lume pe acel extra mile road, pentru că toată lumea stă în zona de confort. Orice ar fi, capul sus, pași mărunți și drept înainte.”

 

 

Fiecare dintre noi a fost nevoit la un moment dat să iasă în față și să vorbească. Fie că a fost vorba de o poezie spusă la o serbare școlară, o expunere la facultate sau la job, cu toții am simțit acei ochi ațintiți spre noi, palmele care transpiră, vocea tremurândă și gura uscată. Vorbitul în public ne sperie. Ne e teamă că vom fi luați în râs, că vom fi judecați, că ne vom încurca, deci indiferent ce am face, ceva rău trebuie să se întâmple. Ei bine, nu e așa! În podcastul de azi, Gabriel și Cristina sparg toate miturile despre public speaking și îți arată ce înseamnă să fii speaker, cum să livrezi corect mesajul, care trebuie să fie structura unui discurs și multe altele. Te-am făcut curios?

 

Iată o sinteză a subiectelor discutate în acest episod:

  • De ce le e frică oamenilor să vorbească în public?
  • Calitățile necesare pentru a deveni speaker
  • Scopul discursului. Să mă dau mare sau să schimb ceva în mintea oamenilor?
  • Cum întrebuințăm umorul într-un speech
  • Vocea și postura într-o apariție publică
  • Gestionarea situațiilor neprevăzute
  • Ce speakeri sunt de urmărit?

 

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

 

 

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează la Slobozia, Joi, 29 iulie 2021, în Sala Europa, Gala Finală a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” – Ediția a V-a.

Concursul, realizat într-un format nou, Internațional, fără limită de vârstă, s-a bucurat de un real succes, în cadrul competiției înscriindu-se 31 de participanți din 17 țări. Repertoriul abordat de concurenți, în primele două etape eliminatorii a fost atât simfonic, cât și de opera, aceștia având posibilitatea să dirijeze Orchestra “Ionel Perlea” a Centrului Cultural ce îi poartă numele și o serie de soliști vocali invitați, într-o competiție cu Premii în valoare de peste 5000 de euro.

În urma desfășurării primelor două etape eliminatorii, juriul a ales finaliștii competiției:

Bui David –Germania

Choi Andrew Joon – S.U.A

Pădurăriu Mircea – România

Shizuo Z Kuwahara – Japonia

Perlman Mark – S.U.A

Stefaniak Monika – Polonia

 

 

Juriul competiției, a fost format din personalități marcante ale vieții culturale din România și Europa:

Andriy Yurkevych – Președintele Juriului – Dirijor și Director muzical al Teatrului Național de Operă și Balet Maria Bieșu – Republica Moldova.

Sabin Păutza – Președinte onorific al Juriului – Dirijor, compozitor, muzicolog – România

Claudio Maria Micheli – Dirijor – Italia

Irina Hasnaș – Compozitor și muzicolog – România

Cătălin Toropoc – Președintele Asociației Suonarte, Bariton – România

 

Așadar, astăzi, 29 iulie, de la Ora 19:00, în deschiderea Galei Finale a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” va răsuna “Deșteaptă-te române!”, marcând astfel Ziua Națională a Imnului de Stat a României, în interpretarea Orchestrei “Ionel Perlea”, sub bagheta maestrului Sabin Păutza, concertmaestru fiind Cristian Balaș. În continuarea programului, publicul se va bucura de compoziții nemuritoare de Mozart, Beethoven, Schubert, Verdi și Ceaikovski în interpretarea aceleiași orchestre conduse de dirijorii din competiție, alături de soliștii: Vasile Chișiu, Ana Cebotari, Bianca Poenaru, Andrei Petre, Paul Celmare, Andrei Cocîrlea.  Conceptul regizoral al Galei este realizat de Laura Maria Vlădoiu.

Evenimentul va fi organizat cu respectarea tuturor normelor de protecție pentru public.

Biletele se găsesc la Centrul Cultural Ionel Perlea Ialomița la prețul de 40 lei.
Elevii, studenții și pensionarii beneficiază de o reducere de 50%!
Numărul locurilor este limitat.

Concursul Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” – Ediția a V-a face parte din Festivalul Ionel Perlea care are o tradiție de 30 de Ediții și este realizat în scopul promovării personalității marelui dirijor născut în Ialomița și în vederea realizării  unei investiții în valorile artei și culturii naționale și universale.

 

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

 

 

Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea, fiind produsul mai multor cauze.

În primul rând, la originea iconoclasmului stă erezia monofizită, care susținea existența unei singure firi, cea divină, în persoana Mântuitorului Hristos. Urmând acestei concepții, unii teologi respingeau cultul icoanelor, motivând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin cele materiale și ignorând astfel realitatea Întrupării Fiului, Care luase chip de om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.  Acest curent era deosebit de puternic în rândurile populației din răsăritul Imperiului Bizantin, fiind întărit și de influența islamului, care respingea ferm orice reprezentare a divinității[1].

Coexistența deplină în persoana Mântuitorului Hristos a firii umane cu cea dumnezeiască a constituit un permanent subiect de controversă între teologi și nu numai, în cadrul perioadei patristice mai ales școala antiohiană făcând o deosebire adesea prea abruptă între omul Hristos și Fiul lui Dumnezeu. Concepția aceasta nu era însă una originală, ea fiind întâlnită și la autorii mai vechi, precum Eusebiu de Cezareea care, în scrisoarea sa către Constantina, sora Sfântului Împărat Constantin cel Mare, arăta următoarele: „Ce imagine a lui Hristos cauți tu? Să fie oare cea adevărată și imuabilă, cea care posedă de la natură caracterele sale proprii, sau cea pe care Hristos Și-a asumat-o pentru noi, când a îmbrăcat chipul formei de sclav? … Fiindcă El posedă cele două forme, dar nu mă pot gândi că tu ceri o imagine a formei divine; într-adevăr, Hristos Însuși ne-a învățat că nimeni nu-l cunoaște pe Tată, în afara Fiului, și că nimeni nu a fost demn să-l cunoască pe Fiu, în afara Tatălui Care L-a zămislit; trebuie deci să consider că ceri imaginea formei de sclav și a cărnii pe care a îmbrăcat-o pentru noi. Ori, am aflat despre aceasta că a fost amestecată cu gloria divinității și că ceea ce e muritor a fost înghițit de viață”[2]. Această mărturie patristică, impregnată de arianism, a constituit un argument des invocat ulterior de către iconoclaști[3].

De asemenea, și la nivel eclesiastic, unele tendințe iconoclaste s-au făcut resimțite de timpuriu, așa cum este cazul Sinodului de la Elvira, Spania, din secolul al IV-lea, care hotăra, printre altele, în canonul 36[4], că: „nu trebuie să fie picturi în biserică, zidurile nu trebuie să poarte icoane a ceea ce este venerat și adorat (ne quod colitur et adoratur in parietibus depingatur)”[5].

Această distincție radicală dintre trupul asumat de către Mântuitorul Hristos și firea Sa dumnezeiască a fost ulterior accentuată de către  școala antiohiană, în special de către unul dintre cei mai cunoscuți ereziarhi care au ieșit din rândurile acesteia, Nestorie. Acesta refuză, împreună cu toți teologii antiohieni, ideea că în Hristos, „însușirile trupului urcă la esența dumnezeirii … pentru că cel care pătimește supunându-se suferințelor trupești, nu face cele omenești nici prin voința sufletului, nici prin rațiune, ci prin știința și puterea lui Dumnezeu”[6]. Așadar, este tratată cu maximă seriozitate umanitatea Cuvântului întrupat, consubstanțială nouă și deplină, care atrage după sine, în viziunea lui Nestorie, ca și a altor antiohieni, supunerea de care dă dovadă cel de-al doilea Adam, biruința acestuia asupra diavolului spălând nesupunerea celui dintâi. Firea umană a Mântuitorului este astfel văzută ca fiind activă, și însușită în persoana divină a Cuvântului.

Conform tradiției antiohiene, Nestorie interpretează Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul ca locuirea Sa în templul trupului Său (cf. Ioan 2, 19: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.”) sau în maniera asumării chipului de rob (cf Filipeni 2, 7: „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om.”) – așadar un om asemenea nouă. Însă, folosirea termenului de devenire, legat de ființa Cuvântului, atrăgea după sine inconstanța și caracterul creat al Fiului, două erezii condamnate încă de la Sinodul I ecumenic de la Niceea. De asemenea, Nestorie folosește și imaginea teologică antiohiană a veșmântului, potrivit unei tradiții siriace venerabile, folosite de către Sfântul Efrem Sirul, și care se regăsește și în vechea variantă a Crezului niceean, sub termenul de sarkwqenta, însemnând a îmbrăca trup[7].

Condamnând vocabularul acesta și metaforele lui Nestorie, pe care însă le folosise și el, preluându-le de la înaintașul său, Sfântul Atanasie cel Mare, până la anul 428, Sfântul Chiril, potrivit teologului francez Andre de Halleux, „a sărăcit patrimoniul hristologic al Bisericii universale”[8]. Astfel, în ciuda măreției sale, hristologia alexandrină nu reprezintă decât o abordare parțială a tainei Întrupării. Trebuie evitată confuzia între aceasta și tradiția apostolică, de la care unele aspecte sunt conservate mai bine de către teologia antiohiană, în ciuda unor insuficiențe evidente.

Întemeindu-se pe Revelație, Biserica a învățat dintotdeauna despre realitatea celor două firi ale Mântuitorului. Faptul e evident în Simbolul Credinței, definițiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice și scrierile Sfinților Părinți. Din scrierile Părinților pot fi extrase argumente raționale bazate pe Scriptură pentru necesitatea existenței celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului: ca mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu adevărat și om adevărat. Altfel, El nu ar putea sta în legătura reală, intimă și firească atât cu Dumnezeu cât și cu oamenii, iar împăcarea și restabilirea legăturii harice între Dumnezeu și oameni n-ar fi reale.  Ca învățător desăvârșit, binevestitor (Luca 4, 18) și lumină a luminii (Ioan 8, 12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat, oamenii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu pe cât este omenește posibil. Judecățile nepătrunse ale Tatălui (Romani 11, 33) ne pot fi revelate doar de Cuvântul ipostatic. Pe de altă parte, numai de la un semen de-al său poate omul învăța. De aceea, slujirea învățătorească a Mântuitorului reclamă umanitatea Sa[9].

În societatea bizantină, cultul icoanelor a avut atât susținători, cât și opozanți, cu multă vreme înainte ca iconoclasmul să devină o problemă teologică majoră. Astfel, un canon al Sinodului Quinisext, ținut între anii 691 și 692, stipula ca Mântuitorul să fie reprezentat ca om, accentuându-se prin aceasta importanța Întrupării Sale pentru mântuirea neamului omenesc. În plus, icoanele aveau și un rol pedagogic în cadrul cultului, ele înfățișând istoria mântuirii acelora care nu știau să citească Sfânta Scriptură, așa cum arată Sfântul Grigorie Dialogul: „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce știu să citească, aceasta este pictura pentru cei neînvățați, pentru că și cei orbi și cei neștiutori văd ce trebuie să-i unească, în ea, citesc cei ce nu cunosc literele. De aceea, mai ales pentru păgâni, pictura ține loc citirii”. (Epistolarum liber, epistola 13, Migne, P.G., tom LXVII, col. 1128C)[10].

Cu toate acestea, au existat și anumite exagerări în ceea ce privește venerarea icoanelor, ceea ce i-a determinat pe mulți să considere adorarea acestora ca o revenire a păgânismului, a idolatriei. Pentru iconoclaști, care își întemeiau afirmațiile pe cea de-a doua poruncă a Decalogului, singurele icoane vrednice de cinstire sunt acelea identice cu prototipul, atât ca aspect, cât și ca substanță, fiind așadar imposibil ca Mântuitorul ori sfinții să fie reprezentați prin picturi[11].

Din punct de vedere istoric, erezia iconoclastă cunoaște două perioade de afirmare, mai întâi în timpul împăraților isaurieni, de-a lungul secolului al VIII-lea, și apoi sub cei din dinastia de Amorion, în prima jumătate a secolului IX (centrale fiind figurile împăraților Leon al V-lea Armeanul și Teofil). Inițiatorul iconoclasmului ca politică a statului bizantin este împăratul Leon al III-lea Isaurul, care vine pe tronul Constantinopolului la anul 717. Impresionat de o explozie vulcanică ce a avut loc la anul 726, eveniment în care el vedea un semn ale mâniei lui Dumnezeu, acesta hotărăște înlăturarea icoanelor din cultul creștin. Acțiunile sale nu au rămas fără consecințe, reacția populară manifestându-se aproape imediat, printr-o revoltă a Greciei continentale și a flotei din Marea Egee, la anul 727. Răsculații au proclamat un iconodul ca împărat și au pornit asupra Constantinopolului pentru a-l înscăuna, fiind însă învinși de către flota imperială odată ce intraseră în Marea de Marmara[12].

Politica religioasă inaugurată de Leon și manifestată mai întâi prin înlocuirea chipului Mântuitorului de la intrarea în Palatul imperial cu Sfânta Cruce este oficializată prin adunarea convocată la 17 ianuarie anul 730 de către împărat, într-o sală a palatului Daphne, fără participarea membrilor Bisericii. Hotărârile acestei adunări au fost condamnate atât de către patriarhul Gherman I al Constantinopolului, care la scurt timp s-a și retras din funcție, cât și de papa Grigorie al II-lea, care i-a arătat împăratului într-o scrisoare că problemele teologice nu erau de competența sa. Opoziția Romei față de iconoclasm a fost menținută și în timpul următorului pontif, Grigorie al III-lea, drept pentru care Leon al III-lea a scos de sub jurisdicția papală provinciile din sudul Italiei și Illyricul Oriental, subordonându-le patriarhului de Constantinopol. De asemenea, el a trimis o expediție navală pentru a-l aduce pe ierarh la ascultare, care însă a naufragiat pe coastele Calabriei[13].

Leon nu și-a schimbat hotărârile până la sfârșitul domniei, iar campania împotriva icoanelor a continuat și sub fiul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimul, în timpul căruia persecuția atinge apogeul. Tot acesta este și cel care a sistematizat erezia iconoclastă, oferindu-i caracterul de religie oficială a statului bizantin prin sinodul reunit la anul 754, în palatul Hieria, situat pe țărmul asiatic al Bosforului, la care au participat 338 de episcopi. Dogma sintetizată de către episcopii ce au luat parte la sinodul de la Hieria a fost făcută publică la 27 august, anul 754, interzicându-se astfel în întreg Imperiul confecționarea, deținerea și bineînțeles, venerarea icoanelor. Chintesența hotărârilor sinodului iconoclast de la Hieria (754), așa cum a fost ea consemnată în procesele verbale ale celui de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787) este următoarea: „…Urmând Sfintei Scripturi și Părinților, declarăm în mod unanim, în numele Sfintei Treimi, că noi condamnăm, respingem și îndepărtăm, din toate puterile, din Biserica creștină, toate imaginile, de orice fel, săvârșite prin meșteșugul necurat al picturii. Pe viitor, oricine va îndrăzni să facă o astfel de imagine, sau să o cinstească, sau să o pună într-o biserică sau într-o casă particulară, sau să dețină într-un relicvariu una dintre aceste imagini, va trebui, dacă este episcop, preot sau diacon, să fie caterisit, iar dacă este călugăr sau laic, să fie dat anatemei; el va cădea, de asemenea, sub incidența legilor civile, ca dușman al lui Dumnezeu și al dogmelor ce ne-au fost învățate de către Părinți…”[14].

Împotriva deciziilor luate la acest sinod, unde nu participaseră niciunul dintre conducătorii Bisericii, s-au ridicat mai mulți teologi, ale căror argumente se sprijineau mai ales pe scrierile polemice ale Sfântului Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, care a redefinit cu claritate maniera de cinstire adusă icoanelor, arătând că: „Eu mă închin icoanei lui Hristos și nu firii lemnului sau culorilor […] După cum Iacov, primind de la frații lui Iosif haina cea amestecată cu sânge a copilului iubit, negreșit că a sărutat cu lacrimi haina dar nu a jelit haina, ci, socotind că prin ea sărută pe Iosif, tot așa și noi creștinii, când sărutăm trupește icoana lui Hristos, socotim că sărutăm cu sufletul pe Însuși Hristos”[15].

Situația s-a schimbat odată cu venirea pe tron a împărătesei Irina Ateniana, iconodulă convinsă. Sprijinită și de către patriarhul Tarasie al Constantinopolului, împărăteasa a convocat la 24 septembrie anul 787 cel de-al VII-lea Sinod ecumenic în orașul Niceea. Părinții ce au luat parte la acesta au anulat hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria, arătând că prin venerarea icoanelor nu se cinstește materia din care acestea sunt făcute, ci prototipul reprezentat în ele, fie al Mântuitorului Hristos, fie al sfinților[16].

Sinodul VII ecumenic a hotărât împotriva iconoclaștilor următoarele: „Urmând dumnezeieștile învățături ale Sfinților Părinților noștri și ale Tradiției bisericești universale, rânduim ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele și veșmintele cele sfințite, pe pereți și pe scânduri, în case și la drum; așa și cinstitele și sfintele icoane, zugrăvite în culori și din pietre scumpe și din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum și ale sfinților îngeri și ale tuturor sfinților și preacuvioșilor bărbați. Căci de câte ori ei ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să-i iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să-i cinstească cu sărutare și cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască (latría), care se cuvine numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu cinstire după acel mod, după care se dă ea cinstitei cruci și prin tămâiere și prin aprindere de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite pe ea. Astfel se întărește învățătura Sfinților Părinților noștri; aceasta este Tradiția Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”[17].

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a început la anul 814, odată cu venirea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul. Acesta a fost la rându-i impresionat de o serie de dezastre petrecute în imperiu, pe care le-a interpretat ca semne ale mâniei divine, relansând prigoana împotriva icoanelor. Aceasta a fost oficializată printr-un sinod ținut la anul 815 în catedrala Sfânta Sofia, unde au fost reinstituite hotărârile din timpul lui Constantin al V-lea. De asemenea, persecuția iconodulilor a continuat și sub primii doi împărați din dinastia de Amorion, Mihail al II-lea Bâlbâitul și Teofil.

Și de data aceasta icoanele și-au aflat apărători printre teologi, cel mai important susținător al lor fiind Sfântul Teodor Studitul, care a accentuat la rându-i diferența dintre închinarea adusă icoanelor și cea acordată odinioară idolilor, arătând că: „Icoana este marginea adevărului, pe când idolul este asemănarea minciunii și a erorii”. (Viața Sfântului Teodor Studitul, Migne, P.G., tom. XCIX, col. 1808)[18].

Erezia iconoclastă va fi în cele din urmă înlăturată definitiv prin sinodul convocat de către împărăteasa Teodora la Constantinopol, în anul 843, această victorie a dreptei credințe fiind sărbătorită anual, în cea dintâi duminică a Postului Mare, numită a Ortodoxiei

Însă manifestările iconoclasmului nu au luat sfârșit o dată cu condamnarea definitivă a acestei erezii, tendințele aniconice rămânând latente și răbufnind, de-a lungul istoriei, în forme dintre cele mai variate.

Una dintre manifestările cele mai recente ale efectelor iconoclasmului, sau cel puțin o cauză indirectă a acestora, este reprezentată de atacurile produse în data de 7 ianuarie 2015 la Paris, unde mai mulți membri ai redacției hebdomadarului Charlie Hebdo, polițiști și angajați au fost uciși de către doi tineri musulmani de origine algeriană, care doreau să răzbune astfel ceea ce ei considerau a fi ofense aduse religiei islamice prin caricaturile publicate de respectiva revistă, au provocat o vie reacție din partea lumii occidentale.

Acest fapt reprobabil reprezintă, pe de o parte, o manifestare a caracterului profund aniconic al Islamului, ce respinge în mod absolut reprezentarea oricărei imagini cu context religios, dar și o consecință a secularizării Occidentului – cu iconoclasmul drept corolar al acesteia – manifestată constant în decursul ultimelor două secole.

Astfel, Revoluția franceză din anul 1789 reprezintă una dintre etapele decisive în procesul de secularizare a Occidentului, ea fiind moștenitoarea Renașterii, care a reactualizat moștenirea păgână a Europei, și a Reformei protestante, ce a contestat autoritatea Bisericii Romano-Catolice și a ierarhiei ecleziastice, la nivel continental, cât și a umanismului, jansenismului și altor curente protestante manifestate pe teritoriul regatului Franței[19].

Multă vreme după momentul 1789, fenomenul revoluționar secularizant a continuat să se manifeste, cu reculurile de rigoare: astfel s-a ajuns ca, în anul 1901, o lege franceză ce instaura un regim cât se poate de liberal pentru asociații cuprindea dispoziții absolut draconice cu privire la congregațiile religioase, iar o lege din anul 1904 interzicea călugărilor dreptul de a preda, pe motivul apartenenței la sus-numitele congregații religioase[20].

Însă dispariția autorității religioase ecleziastice, instituționale, prin separarea Bisericii de Stat, nu înseamnă automat dispariția reperelor religioase din viața oricărui om. Dacă mâine, de exemplu, un comunicat oficial din partea Organizației Mondiale a Sănătății ar stipula dispariția cancerului, acest fapt nu ar însemna că din acel moment oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi, ci doar că nu ar mai exista tratament ori măcar îngrijiri paleative pentru această boală. Dat fiind faptul că fenomenul religios implică în mod necesar o dimensiune colectivă și expresii sociale, având indirect consecințe asupra vieții în societate și relațiilor cu semenii, rezultă că ignorarea credinței cetățenilor de către o guvernare este o măsură complet inoportună[21].

Această abatere a Occidentului de la fundamentele sale structurale, date de creștinism, a fost sancționată ca atare de către suveranul pontif Pius al XII-lea, care a arătat că spiritul occidental a căutat „natura fără har, rațiunea fără credință, libertatea fără autoritate și, din când în când, autoritatea fără libertate”, ceea ce a dus la „încercarea de a zidi edificiul lumii pe fundații pe care nu ezităm a le indica drept principalele cauze responsabile pentru amenințarea care apasă asupra omenirii: economie fără Dumnezeu, lege fără Dumnezeu, politică fără Dumnezeu”[22].

Această imagine poate fi foarte bine transpusă Franței, începând de la Revoluția din anul 1789 și continuând, cu intermitențe, până în zilele noastre: dezinteresarea față de orientarea religioasă a cetățenilor săi – și în principiu față de tot ceea ce îi diferențiază pe aceștia[23] – și lezarea convingerilor religioase ale unora dintre aceștia, în mod gratuit[24] – confundându-se comportamentul unor oameni ce susțin apartenența la o religie cu religia însăși – poate duce, așa cum s-a întâmplat deja, la evenimente deosebit de grave. Acest fapt îndreptățește pe deplin afirmația lui Huntington, potrivit căruia „din ce în ce mai mult, musulmanii atacă Occidentul nu pentru că aderă la o religie imperfectă, eronată, care nu este o «religie a cărții», ci pentru că nu aderă la nicio religie”[25].


[1] André Grabar, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991, p. 78.

[2] Eusebiu de Cezareea, apud Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976, p. 56.

[3] Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996, p. 129.

[4] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910, p. 608.

[5] J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, II, 11 (Consilium Liberitanum, XXXVI), apud  A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, ed. Polirom, Iași, 2010, p. 266, n. 70.

[6]Friedrich Loofs, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).

[7] Friedrich Loofs, Nestoriana… , p. 187.

[8]André de Halleux, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1, p. 167.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 164.

[10] Cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009, p. 67.

[11] Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, p. 81.

[12] Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007, p. 118.

[13] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 185.

[14] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 701; A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 272.

[15] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 56.

[16] Leonid Uspensky, Teologia icoanei, p. 91.

[17] Arhid. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 281.

[18] Cf. Sebastian Nazâru, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008, p. 83.

[19] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995, p. 31.

[20] René Rémond, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003, p. 208.

[21] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 209.

[22] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, p. 28.

[23] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 214.

[24]France, Islam, terrorism and the challenges of integration: Research roundup (http://journalistsresource.org/studies/international/conflicts/france-muslims-terrorism-and-challenges-of-integration-research-roundup#, accesat 29. 04. 2017).

[25] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998, p. 314.

 

Bibliografie:

  1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
  2. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996.
  3. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007.
  4. Floca, Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
  5. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991.
  6. Halleux, André de, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1.
  7. Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910.
  8. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998.
  9. Loofs, Friedrich, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).
  10. Nazâru, Sebastian, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008.
  11. Oliveira, Plinio Corrêa de, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995.
  12. Rémond, René, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003.
  13. Schönborn, Christoph von, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976.
  14. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
  15. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009.

 

 

Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o.

-Traian, cum ești? -întreabă mama deschizând ușa. Îți aduc aspiratorul?

Traian pare că nici nu o aude, râde înfundat.

Deja mama este iritată. Au discutat. Traian a promis.

-Crezi că te poți apuca în 10 minute?

-Cred…cred că aș vrea să nu mă mai ,,toci”!

-Nici eu nu vreau ,,să te toc”. Și nu aș spune nimic, nu-i așa, dacă ai face ce ți-ai asumat!

-Nu înțelegi nimic! spune Traian furios.

-Nici tu nu înțelegi…

Trosc! Ușa se trântește cu putere. ,,Iar nu am găsit calea de comunicare”, suspină mama. ,,Iar nu înțelege nimic”, icnește Traian.

 

Unde găsesc adolescenții repere?

Traian nu mai este deloc maleabil. Are 13 ani, curând, și pare că găsește mai mult confort în afara casei decât în sânul familiei.

Părinții îl iubesc, desigur și îl apreciază pentru tot ce are bun. Undeva legătura se pierde, undeva lucrurile nu se mai leagă. Traian este mai mereu stresat și agitat, pare că se liniștește atunci când socializează cu grupul de prieteni. Acasă sau cu adulții se simte sub lupă, disecat, analizat, etichetat.

 

 

Ce se întâmplă în societate?

În momentul de față, cadrul social alterează cumva atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de familie.

Un copil puternic atașat va fi deschis să primească îndrumare, exemplu, povești, povețe, învățături, model, ghidaj, va reveni spre stâlpul de lumină ce îl reprezintă familia.

Ce se întâmplă însă când atașamentul este slab?

Preadolescenții și adolescenții apelează la segmentul lor de vârstă, se raportează pe orizontală și ajung să primească un ghidaj nematurizat, fără experiență.

Este ca și cum ar avea o busolă în mână, însă nu ar ști să o citească, nu i-ar înțelege foloasele și nici nu ar pricepe rolul instrumentului în sine.

Copiii au avut, au și vor avea nevoie de o sursă de autoritate. De o autoritate iubită. Fermă. Deschizătoare clară de drumuri. Călăuze ce au fost pe acele drumuri de multe ori, cu experiență; au nevoie de cei ce știu să citească semnele din văzduh și din glod, simt de unde bate vântul și sunt gată să împărtășească. Au nevoie de putere în hotărâri, au nevoie de repere, de DA cu toată inima și de NU atotștiutor.

Bineînțeles, este minunat ca toți copiii să aibă prieteni buni! Se vor juca (și vor învăța prin joacă), vor relaționa, se vor bucura, își vor oferi susținere. Valorile, ideile călăuzitoare este bine să rămână însă cele ale generației adulte și mature. Cu ancore sigure, cu un atașament validat, copiii se transformă și se formează fără a pierde principiile solide.

Părinții lui Traian nu renunță. Sunt lângă el pas cu pas. Îi fixează, în discuții lungi și pline de răbdare, adevărate repere de urmat și susțin cu fermitate țeluri după care ei înșiși s-au ghidat. Traian știe că are în părinții lui tovarăși experimentați de drum și știe că se poate baza pe ei chiar și atunci când felinarele de pe drum pâlpâie vag, aducând umbre și nesiguranță. Pășește pe urmele lor: ei sigur au mai fost acolo, știu calea și stau înrădăcinați în direcția cea bună.

 

 

Inteligența, râvna și devotamentul de care dădea dovadă, i-au atras simpatia episcopului Melchisedec Ștefănescu, care îl ia sub aripa lui protectoare. După cinci ani petrecuți pe băncile Academiei din Kiev, tânărul revine în țară și este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. Odată intrat în cler se va muta la București, unde i s-au deschis noi oportunități. Prin încredințarea Sfântului Sinod, preotul Constantin Nazarie este numit organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Din anul 1915 și până în 1922, s-a ocupat de buna funcționare a Serviciului Religios al Armatei și a redactat lucrări dedicate preoților din lina întâi. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

 

Sub aripa unui mare ierarh

Vine pe lume la 16 martie 1865, în satul Grădiștea, județul Tecuci, într-o familie de țărani răzeși. Tatăl, Gheorghe Nazarie, era un apropiat al bisericii din sat îndeplinind funcția de cantor. Junele a fost crescut în duhul dragostei de cele sfinte, iar la vremea cuvenită a studiat la școala primară din Bacău, urmând ca din anul 1881, capul familiei să-l dea la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Absolvă prin 1885, după care se îndreptă către o altă instituție cu profil teologic, Seminarul ,,Veniamin Costachi” din Iași. Aici, se face ușor remarcat prin ambiție, rezultate excepționale și purtare exemplară. După cei patru ani petrecuți la Roman și alți trei la Iași, tânărul Constantin, care ajunsese la vârsta de 23 de ani, își face bagajele și o apucă spre Academia Teologică din Kiev. Având în vedere posibilitățile reduse ale familie, tânărul intră sub aripa protectoare a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, cel care îi trimite bani pentru haine și acoperă alte costuri necesare studenției. Grija marelui ierarh pentru Constantin începuse încă din timpul petrecut la Iași, când a beneficiat de salariu în urma funcției de copist pe care o îndeplinea în cadrul Episcopiei Romanului.

A petrecut cinci ani pe băncile Academiei din Kiev. Nimic nu anunța moartea protectorului său la 16/29 mai 1892. Prin testament, episcopul cere înființarea unei fundații menite să acorde burse de studiu la Academia din Kiev, iar biblioteca impresionată pe care o deținea a fost lăsată în grija Academiei Române. Între timp, Constantin devine un bun cunoscător al limbii ruse. Îl citește pe Dostoievski, unul dintre cei mai grei autori ruși după părerea sa, și începe să-l studieze pe Tolstoi. Tot acum face mai multe traduceri de texte bisericești, urmând ca la întoarcerea în țară să intensifice activitatea.

 

Strămutarea la București

Timpul trecuse fără băgare de seamă. Constantin adunase 28 de ani și s-a reîntors în țară. Își tipărește lucrarea de licență, pe care o închină părintelui său spiritual. Tot acum face stagiul militar amânat până la terminarea studiilor. Pe 1 septembrie 1894 este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. În paralel avea în atribuție și funcția de director la Cancelaria Episcopiei Romanului. Se cunoaște cu Maria Stupcanu, fiica preotului Vasile Stupcanu, se plac, iar la scurtă vreme se căsătoresc. Destinul avea să-i lase împreună doar zece ani, asta pentru că soția a decedat în anul 1904.

La nici 31 de ani, teologul Constantin Nazarie a fost uns preot în Catedrala din Roman de către Episcopul Ieronim, urmând ca la finalul lui 1896 să fie numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. Ulterior, a fost transferat la Seminarul Central din București, îndeplinind aceleași atribuții ca la Roman. Odată cu mutarea la București i s-au deschis noi oportunități didactice, cea mai importantă fiind promovarea în funcția de profesor la Facultatea de Teologie, la Catedra de Morală. Ascensiunea academică a continuat cu numirea în funcția de profesor titular la 20 decembrie 1904, iar din 1 februarie 1906, director al Internatului Teologic.

 

 

 

Când ești chemat în linia întâi

De-a lungul timpului, nu a refuzat nicio provocare. A organizat și prezidat primul Congres al profesorilor de religie ținut la București în 2-5 octombrie 1912. Evenimentul a fost  un real succes, motiv pentru care i-a fost încredințat și primul Congres al clerului ortodox din România Mare. Dar cea mai dificilă misiune la care Dumnezeu l-a chemat a fost aceea de organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Și-a început misiunea în anul 1915, prin încredințarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Pentru a deveni preot militar, candidații aveau de îndeplinit următoarele cerințe: să fie titrați în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară și să nu aibă vârsta mai mare de 45 de ani, și nici mai mică de 30.  Numirea se făcea de către Ministerul de Război la recomandarea episcopului și mitropolitului dintr-o anumită dieceză. Preoții care erau selectați intrau sub regimul legilor militare, iar misiunea lor era: să însoțească trupele unde vor merge în timpul mobilizării; să dea povețe ce se impun de împrejurări; să facă servicii religioase fără ezitare.

 

 

Părintele Nazarie nu s-a lăsat intimidat de misiunea care îi atârna pe umeri. Chiar în anul numirii, a redactat două lucrări capitale pentru preoții ce urmau să se alăture trupelor: Instrucțiuni asupra atribuțiilor preoților de armată și Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Rege, Oaste și Popor în vreme de război. După campania din 1916, a redactat în colaborare cu Iconom Vasile Pocitan, subprotoiereul preoților de armată, broșura Înarmarea sufletească a ostașului român. Însă greul era abia la început. Serviciul Religios al Armatei necesita multă migală și dialog, asta pentru că biserica și armata trebuiau să ajungă la un limbaj comun. De la numire și până la mobilizarea din august 1916, protopopul Constantin Nazarie a pus pe picioare Serviciul Religios al Armatei.

 

Jertfa nu rămâne niciodată nerăsplătită

Misiunea abia începuse. La 8 iulie 1916, a prezentat șefului Marelui Stat Major un document în zece puncte intitulat Dispozițiuni relative la îmbrăcămintea preoților în vreme de mobilizare și de război. Însă lucrurile nu mergeau în direcția potrivită. “Am constatat că foarte puţini dintre domnii comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor preoţilor de armată, care cer ca ei (preoţii) să fie poftiţi la diferite solemnităţi ale unităţilor de trupă; ba unii dintre domnii comandanţi consideră numitele Instrucţiuni ca necesare de ştiut numai de către preot.  Am rămas cu impresia că preotul nu e încă încetăţenit, nu e încă bine fixat în rândurile armatei (…)  Răul acesta se poate măcar în parte remedia şi de aceea vă rog a da ordin celor în drept să poftească pe preoţi la solemnităţi şi să dea cuvenita atenţie Instrucţiunilor pentru preoţii de armată, ca astfel să se facă legătura necesară între preot, comandant, ofiţeri şi trupă ”, sublinia părintele Nazarie.

Cu toate acestea, în campania din 1916-1918, au fost mobilizați 252 de preoți. În urma eforturilor sale, generalul Alevra spune despre protopopul Nazarie următoarele: “Înainte încă de a intra în campanie dezinteresat şi fără nici o plată, s-a ocupat de reglementarea activităţii preoţeşti, pe timp de război, făcând Marelui Stat Major, în acest scop, diferite propuneri. În timpul campaniei P.C. Sa, verbal şi prin diferite circulări, a dat Preoţilor toate îndrumările trebuincioase pentru îndeplinirea înaltei şi delicatei lor misiuni.

Devotamentul și munca părintelui au fost răsplătite prin acordarea ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

 

 

Surse: Comandor (r) prof. dr. Aurel Pentelescu, Ionuţ-Constantin Petcu,  Preotul Iconom Stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), șeful Serviciului Religios al Armatei Române în Războiul pentru Întregirea Neamului, în revista Misiunea, 2015.

Ce rol are greșeala în procesul de învățare? Care ar trebuie să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze cu școala? Ce este bullying-ul și cum luptăm cu el? Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat împreună cu Ileana Zărnescu, psihoterapeut specialist în domeniul psihoterapie cognitiv–comportamentală și consiliere psihologică cognitiv – comportamentală din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București.

 

 

Articolul pe scurt:

  • Despre frica de greșeală și remediul ei: ,,Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale (…) Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul”.
  • Rolul părinților în educația celor mici: ,,Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!”
  • Bullying-ul, o problemă de actualitate: ,,Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii, sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.“

 

 

           Când și cum ați ajuns în echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”?

            În echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” am ajuns in vara anului 1999. Veneam din cu totul altă zonă de activitate (Institutul de cercetare pentru Electrotehnică), o altfel de abordare, o altfel de interacțiune, o lume a adulților. La Grădinițele „Arc-en-Ciel” și Școala „Anastasia Popescu” – formula din acei ani a Liceului nostru de azi,  am intrat  într-o altă lume, a copiilor, acolo unde aveam doar experiența unui părinte. A fost o provocare pe care mi-am dorit-o. O cunoscusem pe doamna Monica Șerbănescu în toamna anului 1993, când, printr-o recomandare, am ajuns, împreună cu soțul meu la Grădinița Arc-en-Ciel, cu dorința de a ne înscrie băiețelul la  această grădiniță.

Încă de la început, ne-a impresionat, pe noi, ca familie, modul în care, d-na Șerbănescu aborda copiii, părinții, situațiile. Era ca și cum intrai într-o familie. O familie armonioasă, o familie caldă, o familie deschisă, empatică, iar dinamismul doamnei Șerbănescu era contagios. În vara anului 1999 gândul de a mă alătura echipei a primit un răspuns entuziast și așa am reușit să parcurgem împreună 22 de ani și să creștem atâtea generații de copii.

 

            Cu ce credeți că vine în plus Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” comparativ cu alte unități de învățământ?

            Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu se recomandă, în primul rând, din perspectiva mea, cu deschidere către nou, fundamentată pe o solidă așezare în tradiție,  aduce  acea căldură, care te face să te simți ca în familie și pe care o primești de cum pășești pe poarta școlii, vine cu o viziune și o misiune îndreptate spre copil, ca personalitate și ca persoană.

În acest loc nu am perceput îngrădire, ci atmosfera care mi-a permis să mă dezvolt, să interacționez cu copiii, cu părinții, cu colegii, așa cum am considerat că este în beneficiul copilului. Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” a fost și este, din multe puncte de vedere, deschizător de drumuri, având o viziune de avangardă, când vorbim nu numai despre modul în care se lucrează cu copiii. Exemple sunt multe, dar aș aminti Proiectul de Inteligență Emoțională – „Pașaport pentru succes” – demarat în 2007, când nici nu se pomenea de Dezvoltare Personală, în sistemul nostru de învățământ.

 

         Din experiența dvs, care sunt principalele probleme (provocări) cu care se confruntă elevul din România secolului al XXI-lea?

            Dacă ar fi să pornesc de undeva, aș spune că principala provocare, pentru aceste generații de copii, este gândirea lor accelerată. Acest mod de a gândi îi face pe copii să nu se poată opri  pentru a așeza, a rutiniza, ceea ce au de organizat, în fiecare etapă a dezvoltării lor, în timp ce emoționalul lor este, cel mult, la nivelul vârstei cronologice. Pe de altă parte, acea grabă, din ce în ce mai accentuată, îi face să construiască cu goluri și, astfel, să devină superficiali. Când vorbim de copiii de vârstă mică, știm că ei se confruntă cu o serie de provocări, pe parcursul dezvoltării lor și este esențial să fie ajutați să-si înțeleagă emoțiile. Pe de altă parte,  adolescența este perioada în care tinerilor le este teamă de respingere, dar au, în continuare, nevoie de sprijin emoțional. Susținerea părinților, și într-o etapă, și în cealaltă, este extrem de prețioasă. Provocarea principală la cei mici este – ceea ce numesc psihologii – recunoașterea emoțiilor. Copiii spun doar că se simt rău sau bine, uneori, nici atât. În general, ei nu pot verbaliza despre modul în care se simt și de aceea este esențial ca adultul să-l ajute pe copil „să se împrietenească ușor cu emoțiile” (pozitive sau negative), răspunzând  cu sensibilitate, cu empatie și seriozitate  la nevoile copilului.

O altă provocare pentru copiii de vârstă mică sunt limitele și regulile. Aici, lupta este greu de dus și  pentru că noi, adulții, suntem adesea inconsecvenți și, uneori, chiar incorecți atunci când punem limite sau reguli: copilul iese învingător, iar noi, cei mari, ne simțim  epuizați, rămânem  fără resurse și cedăm. Michele Borba expert în educație, autoare a multor cărți de parenting, spune că aceste vârste – preșcolaritatea și adolescența –  sunt printre cele mai active și mai frustrante pentru părinți. Aș sublinia faptul că, în relația cu un copil sau cu un adolescent, consecvența este regula de aur de care ar trebui să țină cont adulții. Nu-i putem cere nici copilului mic, nici adolescentului, să respecte reguli și să se încadreze în limite, atât timp cât noi, adulții, le încălcăm.

 

            Din nefericire, multor copii le este teamă să greșească, din varii motive. Aș dori să vorbim despre rolul greșelii în educație. Cum să ne raportăm la greșeală și cum să scăpăm de ea?

            Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale, cele pe care trebuie să le aibă copilul. Note mari, rezultate deosebite, standarde impuse. Toate acestea pot duce la anxietate, la auto-învinovățire, duc la auto-devalorizare. Copilul învață că el este valoros doar dacă excelează, altfel este nemulțumit. Se simte bine el cu el doar când are rezultate deosebite, cu o permanentă tensiune și neliniște, atent și el la greșelile lui, dar și la ale celorlalți. Învață să fie și el critic. Sau, alteori, datorită presiunii de a nu greși, copilul evită confruntarea cu școala, cu o anumită materie, cu un proiect – și renunță, preferă  să nu se implice. Pare că nu îi pasă, însă, în realitate, îi este frică să nu eșueze, să nu greșească.

Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul. În primul rând, ar trebui să înțeleagă că important este să persevereze. Nu pe noi trebuie să ne mulțumească, ci el are nevoie să se descopere, să-și găsească propria lui identitate, preferințele, fricile, dorințele, dar, în același timp,  să se simtă în siguranță alături de noi, să aibă încredere în sprijinul pe care i-l oferim, fiindcă așa va avea încredere în el. Nu înseamnă că suntem permisivi și că îi sprijinim evitarea sau renunțarea, lipsa de responsabilitate. Dimpotrivă, îi dăm un spațiu să crească fără presiunea noastră. Îl învățăm să crească, iubindu-l.

 

            De cele mai multe ori, părinții își lasă copiii la școală și spun că de educația lor trebuie să se ocupe școala. Care ar trebui să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze școala, părintele și copilul, pentru o educație armonioasă?

            Cea mai importantă, cea mai provocatoare, cea mai frumoasă meserie din lume este aceea de părinte! Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!

Da, este adevărat, părinții își lasă copiii la școală, pentru o perioadă lungă din zi, pentru că timpurile s-au schimbat. Cei mari sunt adesea ocupați, muncesc toată ziua, iar, de multe ori, părinții nu au un sprijin din partea  bunicilor. Uneori, apelează la o persoană din afara familiei. Totuși, variantele cele mai bune pentru copil sunt grădinița și  școala, pentru că acolo părintele găsește suportul de care are nevoie. Dar sunt și situații când, la un moment dat, părintele se supără pe școală, pentru că cel mic a avut un derapaj, fie comportamental, fie ca rezultat școlar, iar școala nu a corespuns așteptărilor părintelui.

 

            Ce ar trebui să facem în astfel de situații? Care este rolul familiei în educația copilului?

            Știm foarte bine că familia, părinții, în primul rând, joacă cel mai important rol în formarea, creșterea și dezvoltarea copilului ca personalitate. În familie, copilul învață dintru început normele morale, spirituale, etice, valorile care vor fi puse în „sacul” ce-l va umple, în drumul său în viață. Educația copilului trebuie să se manifeste, în permanență, ca o acțiune unitară, coerentă și consecventă, și să fie un continuum între familie și școală. Dacă echipa, Familie – Școală, nu este o echipă sudată, puternică, cel care va avea de pierdut este el, copilul!

 

 

 

            În contextul școlii on-line lipsurile din sistemul românesc de educație au fost și mai evidente, iar cei mai afectați ai fost copiii. Pornind de la acest aspect, ce ați observat că s-a schimbat în comportamentul elevilor în timpul școlii online?

            Dacă este să mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, urmările pandemiei nu au fost atât de dramatice. Aici chiar s-a văzut cât de bine a funcționat echipa Școală – Familie. Totul s-a produs din mers, găsind cele mai bune soluții, înlocuindu-le pe cele ce nu funcționau. A fost o perioadă fără odihnă, fără oprire. Practic, în acest demers a fost un singur TOT.  Nu a fost ușor, nici pentru părinți, nici pentru Școală, dar pierderile s-au dovedit relativ mici.

Și acum să revin la întrebare. Ce s-a schimbat la copii? S-au schimbat multe! S-au schimbat rutinele pe care le aveau la grădiniță și la școală;  s-a schimbat modul de relaționare – între ei, dar și cu profesorii. Mulți copii au simțit școala online (mai ales în prima etapă), ca pe o constrângere, pentru că au fost nevoiți să comunice cu colegii, cu profesorii prin intermediul ecranului, nemaiavând acel contact de „față în față”. Toate normele, toate restricțiile impuse i-au dus pe copiii mai sensibili într-un disconfort emoțional, depășit cu greu, uneori. Au fost copii ce au avut momente de tristețe accentuată, anxietate crescută. Toate aceste situații au putut fi depășite, pentru că adulții au rămas alături de copii. Și aici mă refer, din nou, la echipa Școală – Familie.

Sigur că avem și situații mai dificile, dar acestea sunt urmărite și copilul/copiii urmează un program de consiliere/terapie. Încet – încet, revenim la o normalitate, chiar dacă este una diferită de ceea ce cunoșteam înainte de martie 2020. Din fericire, copilul se adaptează mai ușor la împrejurări noi. Întoarcerea la școală ne-a readus, sperăm, aproape de punctul unde rămăsesem. Pierderile au fost recuperate în mare parte. Ceea ce a reieșit din evaluări că trebuie reluat va fi repartizat Școlii de Vară. În această analiză, mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. Alte unități de învățământ au strategii specifice. Dar, pentru toată lumea, apare nevoia ca noi, adulții să fim lângă copiii noștri, fără să obosim! Este evident că trebuie să învățăm să fim pregătiți să facem față unor schimbări, să ne descoperim resursele de a ne adapta la noi situații.

 

             O altă problemă majoră din zilele noastre este bullying-ul. Cum recunoaștem un copil care suferă de pe urma bullying-ului și care sunt pașii spre vindecare?

            Bullying-ul este cu adevărat o mare problemă. Este un fenomen răspândit atât în școlile din România, cât și la nivel mondial. Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.

Conform Asociației Americane de Psihologie, bullying-ul este o formă de comportament agresiv, în care o persoană provoacă, în mod intenționat și repetat, un disconfort unei alte persoane. Aceasta poate fi sub formă de cuvinte adresate persoanei vizate, sub forma de contact fizic, sau acțiuni subtile. Pentru a fi considerat bullying, comportamentul respectiv are loc în mod repetat, pe de o parte, iar pe de altă parte, se bazează pe un dezechilibru al puterii (fizică sau emoțională).

Există mai multe tipuri de bullying: verbal – șicanare, injurii, comentarii neadecvate, sarcasm, amenințări, critici etc; fizic – intimidare fizică, amenințare, lovire, distrugerea lucrurilor celuilalt, gesturi obscene, încălcarea spațiului personal etc; cyberbullying – mesaje amenințătoare, intimidante, hărțuire, prin intermediul mediului online.

Acest tip de bullying a luat amploare, pentru că este mai facil ca o persoană să se ascundă în spatele unui ecran și să aibă anumite comportamente care deranjează, sub acoperirea anonimatului, ori a unui nume fals.

 

            Cum recunoaștem  un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă (bullying)? Care sunt semnele?

 Izolarea socială și pierderea dorinței de a se vedea cu prietenii; scăderea performanțelor școlare și pierderea interesului pentru ceea ce îi plăcea; lovituri inexplicabile; lucruri personale distruse sau pierdute; stări de rău, dureri de cap, de stomac, ori minciuni cu privire la starea de sănătate; modificări ale obiceiurilor alimentare; tulburări de somn (coșmaruri); comportamente autodistructive; scăderea stimei de sine, auto-devalorizare etc.

Un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă, va fi afectat atât în plan emoțional, cât și social. El va experimenta emoții de furie, frustrare, mâhnire, tristețe, însingurare, pe termen scurt sau lung. Copilul care trece printr-o astfel de experiență, mai ales dacă aceasta este de durată, poate să aibă, ca adult, dificultăți în dezvoltarea și menținerea relațiilor sociale, lipsa de încredere în ceilalți, dar, mai ales lipsa de încredere în sine, poate să devină, la rândul său, agresiv în raport cu ceilalți (familie, colegi etc.)

Ce ar fi de făcut? Este foarte important, ca toți factorii de decizie (părinți, profesori, autorități) să coopereze, pentru a înțelege acest fenomen, precum și consecințele sale. Este nevoie de găsirea soluțiilor, pentru a-l stopa: trebuie ca bullyng-ul să fie luat în serios, pentru că, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, efectele pot fi devastatoare.

Părinții și profesorii, trebuie să fie foarte atenți la comportamentul copilului, să observe dacă ceva este în neregulă cu copilul, să îi vorbească, să empatizeze, să-l înțeleagă, să-l sprijine. Totodată, educația în familie, trebuie să fie consecventă, coerentă, o comunicare adecvată între părinți și copii. Fără îndoială, este necesară și obligatorie o strânsă legătură, între familie și școală. De asemenea, este foarte important ca alături de copil, să fie psihologul sau consilierul școlar, pentru a-l ajuta să își gestioneze emoțiile, să depășească trauma provocată, iar, pe termen lung, să nu existe consecințe negative.

Bullying-ul este un fenomen real, care afectează în mod negativ atât victima, cât si agresorul. Din acest motiv este nevoie de soluții și nu trebuie tolerat sub niciun motiv, dar rezolvarea este mai ales la adulți, se regăsește în educația timpurie, în modul de a îndruma evoluția fiecărui copil ca personalitate.

 

             Frica de notele mici, alt subiect prezent în multe familii. Mulți părinți impun un anumit standard în ceea ce privește notele, iar, când acesta nu este atins, copilul, din nefericire, ajunge la gesturi extreme din cauza fricii. Cum tratăm aceste cazuri?

            După cum bine știm, în sistemul de învățământ românesc,  rezultatele școlare (notele) sunt privite ca fiind foarte importante. Pentru părinte, rezultatele școlare ale copilului, înseamnă accederea spre un liceu sau o facultate de elită. De foarte multe ori, rezultatele copilului sunt așezate înaintea a ceea ce este copilul, ca persoană. Practic, copilul este privit doar prin prisma notelor și punctajelor.

Hipervigilența părintelui și a profesorilor, pentru note, poate să se răsfrângă în mod negativ asupra copilului, din punct de vedere emoțional. Ce se poate întâmpla în astfel de situații? Copilul este din ce în ce mai demotivat, își pierde încrederea în el, poate să devină agitat, agresiv, cu probleme de comportament. Reacția emoțională negativă a adultului, nu îl ajută deloc pe copil, ba, dimpotrivă. Copilul va găsi mecanisme de copying, pentru a ieși mai ușor din situațiile neplăcute.

Copilul are nevoie de acceptare, de valorizare, de o comunicare corectă, trebuie să simtă că se poate sprijini pe adultul de lângă el (părinte sau profesor). Când copilul simte încredere în adult, își regăsește siguranța de sine. Dacă vede că este și el ascultat, înțeles și sprijinit, el va reacționa fără frică pentru ceea ce îi va spune adultul, va înfrunta mai ușor situația, va înțelege că este nevoie de un efort mai mare din partea lui, pentru ca rezultatele lui să se îmbunătățească. Important însă este ca adulții din preajmă – părinți și profesori – să pună accent pe proces (cum muncește copilul, ce pași face în progresul său), iar nu pe rezultat (ce punctaj sau notă a obținut, indiferent de modul în care a ajuns la acestea!).

 

             Cum reușim, ca părinți, să ne motivăm copiii să se autodepășească?

            Familia este grupul cel mai important din societate, care influențează și modelează persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei (copilului).

O familie în care predomină armonia, unde se  comunică deschis,  domnesc  afecțiunea, toleranța, generozitatea, onestitatea, spiritualitatea va fi o familie care are forță și reprezintă un mediu sănătos, optimist, stimulativ, creativ,  în care copilul se dezvoltă sănătos, este motivat și învață să se auto-motiveze. Transmițându-i copilului sentimentul de acceptare, de iubire, de identificare cu familia, îl învățăm ce înseamnă asumarea, ce înseamnă responsabilitatea, ce înseamnă că învață pentru el, pentru dezvoltarea lui ca persoană.

Cum să ne motivăm copiii să se auto-depășească? Depinde de noi, părinții, ce le transmitem prin comportamentul nostru, de valorile pe care le aducem, în mod firesc, în viața noastră, în familie. Cum facem aceasta? Prin exemplul personal – să fiu un bun model pentru copilul meu, prin împărtășirea propriilor experiențe, vorbindu-i despre barierele întâmpinate, despre cum am depășit aceste bariere, despre perseverență. Prin încrederea acordată copilului – printr-o comunicare deschisă, prin concentrarea pe ce poate face mai bine, prin elaborarea de planuri împreună, pe termen scurt, amintindu-i de fiecare dată de reușite și în ce mod le-a obținut, care sunt calitățile pe care se poate baza. Prin stabilirea unei relații apropiate, esențială pentru buna dezvoltare emoțională a copilului, acesta va simți că există „un umăr”, atunci când are nevoie de sprijin emoțional, pentru progres. Este nevoie de o constantă încurajare, atât pentru rezultatul obținut, cât și pentru pașii spre  treapta următoare. Folosind discuțiile despre scopuri –  pe termen scurt, iar, mai apoi, pe termen lung – pentru a-l ajuta pe copil să-și valorifice potențialul, oricare ar fi acesta. Astfel, el își va putea stabili obiective care îl vor ajuta să se auto-motiveze, să se cunoască mai bine și, în acest fel, să se dezvolte în plan personal și emoțional.

 

Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi promovarea valorilor strămoşeşti. Dacă ne uităm în viaţa sfântului, vedem că acesta s-a născut probabil în anii 1438 sau 1439, la Borzesti (astăzi judeţul Bacău), fiind fiul lui Bogdan al II-lea. A fost educat într-o familie creştină, care l-a pregătit pentru ceea ce avea să devină mai târziu. În anul 1457 avea să devină domnitor al Moldovei, fiind înscăunat la Suceava pe Câmpia Dreptăţii pe data de 12 Aprilie. A fost un moment de cotitură în istoria Moldovei pentru că Sfântul Voievod s-a arătat un mare apărător al credinţei şi al neamului. A fost un responsabil domnitor aşa cum zice şi cronicarul ,,era grabnic la mânia şi iute la necaz”,  fapt care l-a făcut să reuşească să consolideze unitatea tânărului stat care s-a înfiinţat în urma descălecatului lui Dragoş. Perioada de început a domniei a fost una foarte critică pentru că suntem la câţiva ani după căderea Constatinopolului, iar turcii se extindeau foarte mult spre răsărit, acest lucru făcea că ţările ortodoxe din răsărit să fie ameninţate de ocuparea otomană, iar conducătorii de aici se străduiau să apere spaţiile acestea ai Europei creştine. Au fost foarte multe încercări, lupte cu turcii şi tătarii, care veneau din răsărit, însă şi-a consolidat poziţia ocupând cotaţiile până la Marea Neagră, în aşa fel a consolidat graniţa de răsărit. Mai avea de înfruntat şi pe regale Poloniei, al Austro-Ungariei, mai avea de înfruntat şi domnul Ţării Româneşti. Din viaţa lui vedem că a participat la 36 de lupte, 34 le-a câştigat, iar două le-a pierdut. A avut un rol importat pentru apărarea credinţei, în vremea respectivă ocuparea ţării înseamnă şi islamizarea ţării şi în ciuda tuturor dificultăţilor, a reuşit să scutească Moldova de a plăti acel tribut pe care îl plăteau toate ţările care erau ocupate de către turci, şi chiar să păstreze independenţa, având câteva victorii zdrobitoare în faţa acestora. Ştim foarte bine diferenţa numerică a armatei moldave fata ce de cea otomana, însă prin credinţa sa dreaptă a reuşit să biruiască.

 

 

Sfântul voievod purta întotdeauna cu el o icoană a unui sfânt martir din sec IV-lea, icoana Sfântului Gheorghe. Sfântul Ştefan cel Mare înainte de luptă se ruga lui Dumnezeu ca să îl ajute şi mergea la duhovnicului lui să se spovedească, la Daniil Sihastrul. Sfântul Ştefan în urma luptelor purtate a ctitorit o biserică sau o mănăstire. Astfel, Mănăstirea Putna a fost ridicată între anii 1466-1469, ca loc de înmormântare, deşi era tânăr. A făcut această mănăstire şi pentru că era conştient că într-o zi, aşa cum este legea firii, cu toţii ne vom duce la Dumnezeu, fie că vom fi pe scut sau sub scut, în funcţie de vrednicia noastră. Sfântul Ştefan are un loc deosebit în şi în inimile celor născuţi peste Prut, în Republica Moldova, pentru că el zicea că ,,Moldova nu este a mea, nici a noastră, ci este a urmaşilor urmaşilor noştri”, arătând cu câtă responsabilitate trebuie să ne comportăm în viaţa noastră şi cu câtă demnitate trebuie să păstrăm şi să promovăm valorile spirituale. Sfârşitul vieţii a fost oarecum trist, deoarece în urma unei lupte a fost rănit, rana care nu s-a mai închis şi în cele din urmă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan a trecut la Domnul în dată de 2 Iulie 1504. A rămas şi va rămâne în conştiinţa contemporanilor ca un mare apărător al Ortodoxiei şi ca un om cu viaţă sfântă, pentru că el nu făcea nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi totdeauna se străduia să păstreze dreptatea şi  să o administreze cu multă dragoste. Voievodul moldovean a făcut ca acest ţinut să nu devină niciodată paşalâc, a făcut să ne păstrăm indentitatea nostră etnică, lingvistică, culturală şi religioasă.

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

Zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul, încă din prima clipă a creării sale, „fiind făcut rațional și liber a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator”[1]. Îndepărtat de Părintele său ceresc prin căderea în păcat, omul a păstrat însă năzuința sa către înălțimi, chemarea către modelul ce ar fi trebuit să fie, spre slava lui Dumnezeu și fericirea sa veșnică, deoarece, așa cum frumos spune Fericitul Augustin la începutul Confesiunilor sale: „…ne-ai făcut pe noi pentru Tine, (Doamne), și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”[2]. Iar pentru realizarea acestei apropieri, Dumnezeu a lăsat spre folosul tuturor Sfintele Taine, prin lucrarea și primirea cărora credincioși își impropriază harul Sfântului Duh.

Numită și exomologheză[3], Taina Sfintei Spovedanii sau Mărturisiri este definită drept Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea acestora[4]. Elementele constitutive ale acestei taine sunt, atât în teologia ortodoxă cât și în cea romano-catolică, pe de-o parte pocăința propriu zisă, înțeleasă ca și căință a inimii pentru păcate și simțirea depărtării de Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte mărturisirea sau spovedirea păcatelor înaintea duhovnicului, primind, pe baza adevăratei pocăințe și credințe, iertarea păcatelor de la Domnul[5].

Un prim îndemn adresat de către Dumnezeu omului pentru a se mărturisi se găsește chiar în cartea Facerea, unde Creatorul, după ce Adam și Eva mușcaseră fiecare din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, îi întreabă: „Pentru ce ai făcut aceasta?” (Facerea 3, 13), întrebare ce nu trebuie să ne conducă gândul la a presupune o necunoaștere a motivelor din partea lui Dumnezeu, ci, precum explică Părintele Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru a medita asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de aceste motive și să fie cu o grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale”[6]. Totodată, potrivit lui Tertulian, prin mărturisire manifestăm dragoste și încredere; prin mărturisire se arată căința și prin căință îmbunăm pe Dumnezeu”[7]. Așadar, potrivit exegezei patristice a acestui verset, pedeapsa protopărinților nu a fost urmare a păcatului lor, ci a nemărturisirii acestuia[8].

Totodată, această mențiune veterotestamentară a îndemnului adresat de către Dumnezeu oamenilor pentru a se spovedi face dovada, asemenea altora, precum este primirea darurilor de către patriarhul Avraam din partea lui Melchisedec pentru Taina Sfintei Euharistii, a instituirea Sfintelor Taine a făcut parte din planul veșnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii, acestea fiind, potrivit expresiei Sfântului Ambrozie al Milanului, „mai vechi decât ale sinagogii…și mai de valoare”[9].

Și alte cărți ale Scripturii Vechi oferă îndemnuri spre pocăință și mărturisire a păcatelor: „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din aceasta și își va mărturisi păcatul…” (Leviticul 5, 5); „Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31, 5-6), ori oferă exemple de dobândire a iertării divine prin intermediul ei, cum sunt cele ale regilor evrei David (II Regi 12, 1-13) ori Ahab (III Regi 21, 27). Aceste mențiuni veterotestamentare izolate sunt preluate și generalizate de către Sfântul Proroc și Înaintemergător Ioan Botezătorul, care, potrivit Evangheliștilor Matei (3, 6) și Marcu (1, 5), îndemna pe toți cei ce veneau la el pentru  fi botezați să se pocăiască.

Slăbirea năzuinței spre curățirea de păcat are efecte teribile asupra sufletului uman, așa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae: „Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esențială creștinismului. Atât de esențială, încât unde ea încetează sau e tratată cu o prea mare ușurință, viața religioasă însuși se răcește și e cuprinsă de somnul indiferenței. Unde păcatul nu mai chinuie conștiința, unde se socotește că este lichidat fără un efort mai serios din partea celui care l-a săvârșit, a dispărut sensibilitatea pentru realitatea lui înfricoșată, aducătoare de moarte veșnică. Acolo se va păcătui ușor și în viitor, și grija de mântuire își va pierde intensitatea”[10].

Asupra acestui risc pe care îl comportă abandonarea Tainei Sfintei Spovedanii atrag atenția mai mulți Sfinți Părinți, începând cu Sfântul Clement Romanul, care, în Epistola sa către Corinteni, spune: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”[11], continuând cu Tertulian: „Dar unde nu e nicio teamă nu este nici chip de îndreptare. Și unde nu e îndreptare, căința este neapărat deșartă, fiindcă îi lipsește roada pentru care a semănat-o Dumnezeu, adică mântuirea omului…căci (pocăința), îngenunchindu-l pe om îl înalță și mai mult, întinându-l îl face mai curat, acuzându-l și osândindu-l îl achită”[12] și ajungând până la Sfântul Chiril al Alexandriei: „cei ce, fiind îndrumați de multe ori prin îndemnuri și învățături spre folosul lor, au socotit să se lipsească în mod încăpățânat de cele bune, vor plăti printr-o pedeapsă foarte amară…”[13].


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 197.

[2] Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985, p. 63.

[3] Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981, p. 218.

[4] Pr. Dumitru Radu, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986, p. 547.

[5] Hristu Andrutsos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 299.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 220, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[7] Tertulian, Despre pocăință, p. 218.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 196.

[9] Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 20-21.

[10] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 218.

[11] Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 54.

[12] Tertulian, Despre pocăință, pp. 208, 218.

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000, p. 398.

 

Bibliografie:

 

Izvoare:

 

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, București, 1993.

Tâlcuirea Evangheliilor și cazanii la toate duminicile, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.

Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea a treia”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

 

Lucrări generale:

 

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.

Radu, Pr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. IBMO, București, 2010.

 

Articole:

 

Bulgakov, Serghei, Dogma euharistică, trad. Pr. Paraschiv Anghelescu, ed. Paideia, București, 2000.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

 

 

Paula este mereu neodihnită și pare că gândurile îi dau coate la ore mici din noapte. Se frânge cu multe cugetări povară, încearcă să le pună pe toate în ordine.

Dimineața promite că nu va mai lăsa gândurile să alerge de colo-colo. Seara uită ce a promis dimineața…

 

Șlefuim în somn colțurile grijilor

Calitatea vieții noastre este- desigur- direct proporțională cu somnul nostru și calitatea acestuia. Da, ne încărcăm bateriile în somn, și da, îi dăm posibilitatea corpului să se refacă.

Mamele vor ști, cu siguranță, că în somn procesăm emoțiile zilei ce a trecut, le lăsăm să se atenueze, să se stingă. Noi toți șlefuim în somn colțurile pline de asperități ale tuturor grijilor zilelor.

Mame dragi, cu minute bune înainte de somn este tare bine lăsăm conflictele departe de noi; la fel putem face cu discuțiile în contradictoriu, cu veștile ciudate. Lăsați deoparte lumina vibrantă a ecranelor dar și imaginile ce se derulează într-un ritm susținut și sacadat.

Le spun mamelor să reducă la tăcere vocile micuțe ce le scutură când pleoapele dau să li se închidă, grele, după ore de muncă și de conectare. Sunt vocile emoționalului: mamele se trezesc des (sau nici nu mai adorm!) întorcând probleme pe toate părțile, țesând scenarii de atac sau apărare, ieșiri din situații bizare. În zorii zilei, când rațiunea se trezește, realizează cât de rău și-au investit timpul și cât de mult au pierdut!

 

 

Lista lucrurilor ce ne îngrijorează

Ce ar fi, dragă mamă, să îți faci o listă a tuturor lucrurilor ce te îngrijorează? Să scrii într-un carnet anume ales tot ce te frământă, ce nu îți dă pace?

Poate ar fi bine să scoți tot ce îți impulsionează negativ simțirea și să imobilizezi în pagini albe, angoasele. Dacă te îngrijorezi, rezolvi ceva? Este în puterea ta de a diminua un anumit lucru sau consecințele lui? Dacă răspunsul mamei este DA, atunci este bine să scrie clar o soluție socotită bună în acel moment, o soluție ce pur și simplu are puterea de a descătușa; trebuie să fie conștientă că a dat tot ce ai putut. E timpul pentru odihnă, e timpul de liniștire pentru o nouă zi.

 

Lucruri prea simple pentru a le prețui?

Un alt lucru liniștitor pentru mame este să își noteze, mare și clar, lucruri pentru care poate fi cu adevărat recunoscătoare. Sunt multe lucruri mici pe care mamele au talentul să le socotească prea simple pentru a le prețui îndeajuns. Și totuși aceste mici diamante sunt extrem de importante pentru moralul matern atunci când sunt scoase la lumină și primesc locul cuvenit.

Recunoștința pentru lucrurile care ne fac să ne simțim speciale aduce o stare pozitivă, iar somnul este odihnitor și tămăduitor atunci când ne simțim în siguranță.

Stările de anxietate vor fi mereu ,,hoțomanul” ce își însușește bucăți importante din viața mamelor, din clipele lor de odihnă.

Este timpul ca mamele să prețuiască somnul, să îi aducă lauda cuvenită, ca izvor de refacere și oblăduire ce se află!

Paula a devenit atentă la orele ei de somn. Se gândește că doar dacă este odihnită va putea fi ea în formă, așa cum își dorește.

Doar dacă mama e bine, toată lumea e bine!

 

 

Dragostea pentru științele juridice a venit pe filieră paternă. Junele parcurge cu brio toate etapele școlare, iar la vremea studenției se orientează către Facultatea de Drept din Cluj.  După obținerea doctoratului, se stabilește la Blaj, unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite. Camaraderia cu Ion Rațiu îl apropie de tabăra PNR. În 1906, Maniu dă prima lovitură și prinde un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial va fi  încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918 se satură de război și dezertează. Ajuns la Arad, a contribuit la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, partidul condus de Maniu a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului, dar Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos. A fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. În dorința de a scăpa de liderii țărăniști, sovieticii pun la cale înscenarea de la Tămădău, în urma căreia Maniu va fi judecat și condamnat al închisoare pe viață.

 

Spița familiei Maniu

Vine pe lume la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin din județul Sălaj. Tatăl, Ion Maniu, a fost nepotul lui Simion Bărnuțiu, cel care l-a călăuzit pe cărarea științelor juridice la Universitatea din Pesta și Viena. În 1865, se va căsători cu Clara Coroianu, fiica vicarului Demetriu Coroianu. Din acest mariaj vin pe lume cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a copilărit în localitatea natală, urmând școala primară la Blaj și liceul calvin din Zalău. Obține diploma de bacalaureat în anul 1890, iar un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, desăvârșindu-și pregătirea juridică la Budapesta și Viena. În studenție, este membru și președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”. După obținerea doctoratului în anul 1896, se stabilește la Blaj unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite, demnitate pe care o va îndeplini până în anul 1915.

 

Luptele politice și zgomotul armelor

Asemeni marilor avocați, Iuliu nu a putut sta departe de febra vieții politice. A fost un apropiat al lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, implicându-se în promovarea cauzei românilor din monarhie. Debutul anului 1902 îl găsește pe Maniu alături de alți tineri vizionari precum Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, punând bazele ziarului Libertatea de la Orăștie. Vocea tinerimii din partid s-a făcut auzită și în cadrul conferinței PNR de la Sibiu, afirmând importanța politicii activiste în detrimentul celei pasiviste folosite până atunci. În anul 1906, alături de alți intelectuali români, Maniu a reușit să intre în Parlamentul de la Budapesta ca deputat al cercurilor electorale transilvănene. Pe lângă toate acestea, a făcut parte din comisia de tratative româno-maghiare desfășurată după anul 1910, implicându-se cu timp și fără timp în lupta de emanciparea a românilor din Transilvania.

 

 

În momentul declanșării primei conflagrații mondiale, a fost încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. A luptat vitejește, sfidând moartea în fiecare clipă. Este promovat ofițer de artilerie în regimentul 26, fiind detașat pe frontul sudic în munții Tirolului. Clipele dificile prin care trecea armata austro-ungară în vara lui 1918, l-au făcut pe Maniu, care ajunsese între timp comandat de baterie, să dezerteze și să meargă la Arad, unde se reunise consiliul de conducere al PNR. Pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Viena, ca reprezentant al poporului român și formează un comandament românesc și un senat militar menite să apere capitala Austriei și să asigure ordinea publică.

 

Războiul cu Carol al II-lea și prigoana comunistă

La 14 noiembrie 1918, Iuliu Maniu revine la Arad unde contribuie la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria. Va fi delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, este ales președinte al Consiliului Dirigent. În momentul dizolvării acestei structuri, se va implica și mai mult în viața politică a României Mari. În anul 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituindu-se Partidul Național Țărănesc. După alegerile din 1928, partidul condus de Maniu, a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului. Văzând cele întâmplate, Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos pe Maniu de la conducerea Guvernului. Între cei doi era o tensiune permanentă alimentată de opoziția acerbă pe care Maniu o manifesta față de guvernarea autocratică a lui Carol și înființarea Frontului Renașterii Naționale.

 

Iuliu Maniu la proces

 

După 23 august 1944, Iuliu a fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. S-a opus instalării guvernului Groza și a protestat față de încălcarea democrației trimițând mai multe memorii către puterile occidentale. Nici victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946 nu a putut face nimic, deoarece rezultatele au fost falsificate de comuniști. Maniu devenise un ,,element” periculos de care trebuia scăpat cât mai repede. Momiți cu promisiunea că vor putea pleca din țară, fruntașii PNȚ pășesc pe aeroportul din Tămădău la 14 iulie 1947. Acolo ce să vezi? Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și mulți alții, au fost săltați de autoritățile comuniste fiind puși sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. De acum PNȚ intrase în ilegalitate, iar Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare și condamnat la închisoare pe viață. La cei 74 de ani a fost trimis la penitenciarul din Galați, urmând ca în 1951 să fie transferat la Sighet alături de alți țărăniști. Frigul, foametea și bătăile, i-au grăbit sfârșitul. După câteva zile de grea suferință se va stinge la vârsta de 80 de ani. Gardienii n-au avut milă de el nici după moarte, aruncându-i trupul într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor.

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Crearea lumii ca manifestare a voinței divine

5 august 2021 |
Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1)....

Expoziție personală de pictură Gheorghe I. Anghel

3 august 2021 |
5 august – 5 septembrie 2021, Sala Irina Nicolau Muzeul Național al Țăranului Român   Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 5 august 2021, de la ora 18.00, la vernisajul expoziției personale de pictură Gheorghe I. Anghel, care va...

Episodul 2- Public speaking. Frica numărul unu în lume

30 iulie 2021 |
Fiecare dintre noi a fost nevoit la un moment dat să iasă în față și să vorbească. Fie că a fost vorba de o poezie spusă la o serbare școlară, o expunere la facultate sau la job, cu toții am simțit acei ochi ațintiți spre noi, palmele care transpiră,...

Manifestări actuale ale Iconoclasmului

28 iulie 2021 |
Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea,...

Părinții: călăuze pe drumuri neumblate

27 iulie 2021 |
Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o. -Traian, cum ești?...

Părintele, copilul și școala. Cum ar trebui să colaboreze aceștia în procesul de învățare și ce provocări pot apărea pe parcurs. Dialog cu Ileana Zărnescu, psihoterapeut specialist în domeniul psihoterapie cognitiv comportamentală

23 iulie 2021 |
Ce rol are greșeala în procesul de învățare? Care ar trebuie să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze cu școala? Ce este bullying-ul și cum luptăm cu el? Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat împreună cu...

Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

22 iulie 2021 |
Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi...

Cum dorm mamele?

20 iulie 2021 |
Paula este mereu neodihnită și pare că gândurile îi dau coate la ore mici din noapte. Se frânge cu multe cugetări povară, încearcă să le pună pe toate în ordine. Dimineața promite că nu va mai lăsa gândurile să alerge de colo-colo. Seara uită ce a...