Iubitor de frumos și cultură, avocatul Toma Cornea a pus bazele unei rețele de biblioteci în mediul rural, apoi contribuie cu suma de 1.000 de coroane la Fondul cultural al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș. Odată cu debutul Primului Război Mondial, este chemat la arme și încorporat în armata austro-ungară. Revine acasă în toamna lui 1918, și pune umărul la Organizarea Consiliului Național Român din comitatul Târnava Mare. Pe 25 noiembrie, este delegat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia, cu vot decisiv. Continuă să pledeze la bară, iar din anul 1930, se mută la Sibiu. Într-o zi, se urcă în primul tren cu destinația București. Nimeni nu bănuia că exact în acea zi, 4 aprilie 1944, cerul Capitalei va fi împânzit de aproximativ 220 de bombardiere B-17 și peste 93 de bombardiere B-24. Centrul orașului, cartierul Grivița și Gara de Nord au fost principalele ținte. Peisajul devenise lugubru, mii de morți și zeci de clădiri afectate. Salvatorii scormoneau printre dărâmături asemeni unor câini înfometați. Trupul  lui Toma rămâne de negăsit.   

Un avocat pasionat de cultură  

A dat piept cu viața într-o zi de vară, mai precis pe 7 iulie 1874, în Făgăraș. Clasele primare le urmează în locurile natale, apoi gimnaziul în orașul Brașov. Simion Cornea, fratele său, a fost avocat, apoi notar public la Mediaș, nu-i exclus ca Toma să fi văzut în el un exemplu demn de urmat. Între 1894-1899 urmează cursurile Facultății de Drept și Științe politice din cadrul Universității Regale Maghiare din Budapesta. Student eminent, tânărul va beneficia de o bursă acordată de Societatea “Transilvania”, iar doctoratul îl va susține la Universitatea Ferencz Jozsef din Cluj.

După finalizarea uceniciei, își deschide propriul birou de avocatură în Sighișoara, unde se luptă pentru drepturile românilor din zonă. Toma Cornea a fost tot timpul un om al faptei, dovadă,  contribuția la ridicarea nivelului economic și cultural. Ia parte la deschiderea Institutului de credit și economii ”Târnăveana”, unde va ocupa postul de director executiv, apoi se implică în activitățile culturale care îi aduc funcția de director al Despărțământului Astrei din Sighișoara. În această calitate contribuie la inaugurarea a 40 de biblioteci în mediul rural și donează  Fondului cultural al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș, suma de 1.000 de coroane.

Participant cu vot decisiv la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Ar mai fi avut și alte lucruri de pus la punct, dar izbucnirea primei conflagrații mondiale îi zădărnicește planurile. Primește ordin de încorporare în armata austro-ungară și fără să mai stea pe gânduri, se prezintă la arme încă din primele zile. Duce la bun sfârșit întreaga campanie, apoi revine acasă, unde nu are pace. În detrimentul unui concediu binemeritat, se implică în organizarea Consiliului Național Român din comitatul Târnava Mare. Numit în fruntea acestui organism și cu o echipă de elită în spate, Toma se pune pe treabă. Pe 25 noiembrie 1918, adunarea electorală din circumscripția Sighișoara, îl desemnează ca participant cu vot decisiv la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ia parte la ședința din 30 noiembrie unde se dezbate proiectul de hotărâre ce urma să fie suspus aprobării Marii Adunări. Pe când discuțiile erau în plină desfășurare, Toma ia cuvântul și subliniază necesitatea unirii Transilvaniei cu Regatul Român.     

Trenul care gonește către moarte

După citirea proclamației Unirii, este ales ca membru în Marele Sfat Național Român. Leapădă definitiv trecutul de activist al Partidului Național, și nu mai vrea să audă de politică pentru o vreme. Dar, propunerea generalului Alexandru Averescu a fost atât de ispititoare, încât își clacă peste propria voință și trece în barca acestuia. Așa se face că  între aprilie 1920 și 29 decembrie 1921, Toma Cornea va ocupa funcția de prefect al județului Odorhei. Continuă să profeseze avocatura, iar în 1930, își ia soția și copiii, și se stabilește la Sibiu.

Pe 4 aprilie 1944, este nevoie să facă o deplasare până la București. Se dichisește, își alege cel mai bun costum, ia actele și iese pe ușă pentru ultima dată. Nimeni nu bănuia că exact în ziua aceea 220 de bombardiere B-17 și peste 93 de bombardiere B-24, vor năvăli asupra Capitalei. Centrul orașului, cartierul Grivița și Gara de Nord au fost țintele principalele. Abia coborât din vagon, Toma își croiește drum prin valurile de călători care veneau și plecau fără încetare. În văzduh, se aude ceva neobișnuit. Oamenii duc mâinile în dreptul ochilor mijiți care încercau să decodifice steagul inscripționat pe marginea avioanelor. Unu, doi, trei, și totul e una cu pământul. În urma atacului, 3.000 de persoane și-au pierdut viața, iar alte 2.126 de persoane au fost grav rănite. După îndelungi săpături, trupul lui Toma a fost de negăsit. Nici până azi nu i-a fost ridică o piatră funerară.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Antropologia patristică este una dintre podoabele filosofiei, care fascinează la mii de ani distanţă pe iubitorii de cugetare. Pusă timid de Tertulian, examinată de Origen cu pasiune, antropologia creştină se înalţă la rangul de sistem desăvârşit şi unitar prin contribuția Sfântului Grigorie de Nyssa şi a Fericitului Augustin[1].

Atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de dimensiunea fizică a fiinţei omeneşti a fost datorată, şi de părerile exprimate de anumite cercuri religioase, conform cărora, răul existent în om şi-ar avea izvorul în stihia materiei.

Astfel, pentru a dovedi că trupul nu e rău prin natura sa, că nu el e  cauza păcatului şi a relelor care bântuie viaţa omului, părinții Bisericii s-au străduit – totdeauna cu tact şi îndelungă răbdare, nu arareori cu uimitoare adâncime – să arate că materia, lumea materială în general, nu numai că nu e rea, dar pentru om ea constituie o condiţie fundamentală a binelui în viaţa aceasta.

Sfântul Irineu în lucrarea „Contra ereziilor”; Origen în „De principiis”, chiar dacă în unele privinţe se abate de la linia ortodoxă; Sfântul Chiril al Ierusalimului în „Cateheze”; Sfântul Vasile cel Mare în „Hexaimeron”; Sfântul Grigorie de Nyssa în „De hominis opificio”; Augustin în „Contra maniheilor”; Nemesius de Emesa în „De natura homine”[2], subliniază cu vigoare şi măestrie acest adevăr elementar, că lumea materială, natura, universul fizic nu numai că nu este izvor al răului, dar că dimpotrivă, fără un cadru material, viaţa de aici a omului n-ar putea fi concepută.

În comentariul său la „Hexaimeron”, Sfântul Vasile cel Mare ne lasă să înţelegem, că fără pământ, aer, soare şi lună, apă, plante şi animale, omul nici n-ar fi apărut. Universul fizic este, după marele capadocian, premisa indispensabilă, a vieţii în genere şi a vieţii omeneşti în special. Despre acest univers, el vorbeşte cu atâta dragoste, cu atât de adâncă admiraţie, încât ne obligă să recunoaştem că lumea materială nu-i numai un transparent al Divinităţii, ci şi o realitate cu valorarea şi frumuseţile ei proprii.

Sfântul Grigorie de Nyssa relevă şi el că „nu era potrivit ca acela ce avea să fie stăpân să vie înaintea lucrurilor ce aveau să-i fie supuse, ci numai după pregătirea domeniului asupra căruia avea să fie stăpân, era potrivit să apară şi stăpânul” („De homine opificio” 2[3]). Numai în cadrul naturii materiale îşi putea realiza omul vocaţia sa de cuceritor şi stăpân, şi anume de cuceritor şi stăpân prin arte şi ştiinţe, cum avea să sugereze ceva mai târziu Nemesius de Emesa[4].

Sfântul Irineu scrie că unii au afirmat că trupurile ar fi zidite dintr-o materie rea, coruptibilă, dar o asemenea învăţătură este total greşită şi mincinoasă. („Adversus haeresis” I, 24, 5; V, 1, 2)[5]. Cum ar putea fi rău trupul pe care Dumnezeu însuşi l-a îngrijit cu mâinile Sale? Nu s-a atins El de ochii orbilor? Nu s-a înduioşat şi nu a vindecat El pe leproşii, ciungii, paraliticii şi toţi cei ce s-au apropiat de El cu credinţă? El a înlăturat partea bolnavă, nu a schimbat membrele bolnave, ci doar le-a restabilit.[6] Dacă trupul ar fi fost rău prin natură, e limpede că Domnul nu s-ar fi apropiat niciodată de el şi nu ar fi avut nici un motiv să-l tămăduiască. El a venit în lume să înlăture răul, nu să-l sprijine şi să-l încurajeze.

Sfântul Irineu aduce ca argumente şi unele evenimente din Sfânta Scriptură şi anume: Învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr, cel mort de patru zile, iar aceştia au înviat cu aceleaşi trupuri cu care au murit. Dacă n-ar fi înviat cu aceleaşi trupuri apoi cei înviaţi, n-ar fi fost identici cu cei morţi, iar dacă trupurile ar fi fost rele în sine, Domnul nu le-ar mai fi readus la viaţă, căci nu avea nici un motiv să înmulţească izvoarele răului în lume.

Sfântul Pavel spune că Domnul „va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre” (Filipeni III, 20-21). Dar care e scopul pe care îl va schimba Domnul după asemănarea corpului măririi Sale? Nu poate fi altul, răspunde Sfântul Irineu, decât trupul nostru acum, trupul acesta de carne. De o asemenea cinste nu s-ar putea bucura un trup care ar fi rău prin natura sa.

Iar când acelaşi Pavel zice: „dacă a vieţui în trup înseamnă să am roadă” (Filipeni I, 22), atunci n-am mai putea gândi că rostind cuvintele: „dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui”, el a vrut să-şi exprime dispreţul faţă de substanţa trupului? Nicidecum. Prin aceste cuvinte el a avut în vedere dezbrăcarea de purtarea noastră de mai înainte învechită şi coruptă.

Sfinţii Părinţi subliniază în mod cu totul deosebit că tocmai în vederea împlinirii acestei misiuni de creator de bunuri şi de stăpân al lumii, omul a fost înzestrat şi trupeşte altfel decât celelalte vieţuitoare.

Tertulian, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Augustin, Nemesius de Emesa, Ambrozie şi alţii vorbesc cu însufleţire şi admiraţie de ţinuta şi înzestrarea trupului omenesc, în raport cu misiunea lui de a fi stăpân al tuturor creaturilor. Nu există nici o participare la lume în viaţa aceasta, spune Tertulian, care să nu se săvârşească prin trup. Folosirea lucrurilor naturii, bucuria de lume, desfătarea de frumuseţile ei, nu sunt posibile fără participarea trupului. Artele se împlinesc cu ajutorul trupului, de asemenea studiile şi talentele. Şi aşa întreaga activitate a sufletului se bazează pe trup. Între celelalte vieţuitoare adaugă Sfântul Vasile, numai omul are o ţinută dreaptă. În timp ce patrupedele privesc spre pământ şi se apleacă spre pântece, omul îşi îndreaptă privirea spre înălţimi, fiind arătat prin aceasta că el nu e menit să fie rob stomacului şi patimilor legate de cele de sub pântece, ci de a realiza lucruri mari.

Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază deci, marele adevăr că întreaga operă de organizare a vieţii specific omeneşti, întreaga operă de civilizaţie şi cultură înfăptuită în lume, nu s-ar fi realizat dacă omul n-ar fi fost înzestrat cu trupul pe care îl are. Părutele slăbiciuni ale acestuia, în comparaţie cu corpurile celorlalte vieţuitoare, se convertiră, la om, în prilejuri şi imbolduri în direcţia domesticirii acestor animale, precum şi a invenţiei şi creării de unelte din ce în ce mai perfecţionate, menite să asigure înaintarea spre trepte din ce în ce mai înalte în viaţă.


Bibliografie

[1]Pr. Prof. I. G. Coman, „Probleme de filosofie şi filologie patristică”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995

[2]Pr. Prof. D. I. Belu, „Sfinţii Părinţi despre trup”, în S. T. Nr. 5-6, 1957.

[3]Sfântul Grigorie de Nyssa „De homine opificio” 2, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.

[4]Nemesiu de Emesa ,,Natura omului”, P.G. 40-524, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.

[5]Sfântul Irineu de Lyon „Contra ereziilor”, apud. Pr. Prof. I. D. Belu, art. cit.

[6]Sfântul Irineu de Lyon „Contra ereziilor” V,12, 5, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.

Cine ar fi crezut că un cadou primit la aniversarea celor opt ani de zile avea să-i schimbe destinul. Vizibil emoționată, Diana dă la o parte capacul cutiei care ascundea un set de mărgele și pânză. Cu răbdare și perseverență, a reușit să deprindă tainele cusutului, iar la treisprezece ani și-a croit prima cămașă. Când nu are acul în mână, se îndeletnicește cu cântul popular. Iubește folclorul, frumosul și consideră că e datoare să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni. Azi poposim la Cajvana, în județul Suceava și stăm de vorbă cu Diana Seserman, tânără care îmbină armonios cusutul cu doinitul.

Interviul pe scurt:

  • Cum se împletește cusutul cu cântatul: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet (…) În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Când cos trebuie să am o anumită stare.”
  • Muzica, o dragoste în primă audiție: “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice (…) Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă.”
  • Când ițele destinului se împletesc frumos: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei (…) De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză.”

Un destin cu multe împletituri

Zi festivă în casa familiei Seserman. Diana împlinește vârsta de opt ani, iar cel mai așteptat moment este cel al deschiderii cadourilor. “Țin minte că părinții mi-au dăruit cel mai frumos cadou, și anume un set ce includea mărgele și pânză. La început nu știam ce să fac cu ele, nu aveam deloc habar cum să cos, dar cu timpul i-am dat de cap și a început să-mi placă. Acum când mă uit la primul tablou pe care l-am realizat mă cuprinde o stare de melancolie pentru că nu îmi vine să cred că este făcut de mine”, povestește Diana Seserman pentru Matricea Românească.

“Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele”

Pasiunea și dorința de a duce mai departe tradițiile i-au fost cei mai buni dascăli. Mânată de dragostea pentru meșteșug, Diana a realizat prima cămașă la vârsta de treisprezece ani. ”Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele. De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză. Majoritatea cămășilor din garderoba mea sunt cusute cu motivul frunzei de stejar, simbolul localității Cajvana”, mărturisește Diana.

Cântecul popular, scară către cer

Împletește armonios două arte: cusutul și cântatul. Dar, care dintre ele a fost prima? “Mai întâi a fost cântatul, am început de la o vârstă fragedă. Provenind dintr-o familie de cadre didactice, atât bunicii din partea mamei cât și cei din partea tatălui, au fost cei care m-au apropiat de latura muzicală. M-au făcut să îndrăgesc cântecul popular, iar la orice serbare, sau sfârșit de an școlar eram prezentă cu zâmbetul pe buze și nerăbdătoare să-mi încânt colegii și profesorii. Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă”, spune Diana Seserman.

“Cântecul popular este o perlă a culturii noastre”

Anul aceasta a avut ocazia să cânte în acompaniamentul Orchestrei Naționale Valahia, condusă de dirijorul Marius Zorilă, și de Orchestra Lăutarii din Chișinău aflată sub bagheta maestrului Nicolae Botgros. “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice. Talentul de a cânta nu-l primește oricine, ține de fiecare în parte cum are grijă de darul pe care l-a primit. Depinde numai de noi cum folosim binecuvântările pe care le primim”, afirmă cu tărie Diana Seserman.

Cum se împacă cusutul cu cântatul?

Diana este în ultimul an la Colegiul ”Mihai Eminescu” din Suceava, profilul pedagogie. Anul trecut a participat la Olimpiada națională de meșteșuguri, de la Sibiu, unde a obținut locul I. Printre ore de canto, teme și pregătirea pentru bacalaureat, tânăra nu face rabat de la cusut și spune că nu trece zi fără să lucreze minim o oră. Am fost curios să aflu cum se împletește cusutul cu cântatul, și ce crede despre tinerii care preferă obiceiurile din afară în detrimentul tradițiilor populare. “În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Atunci când cos trebuie să am o anumită stare deoarece am zile când poate nu sunt în apele mele, dar încerc să mă liniștesc ca să pot duce lucrul la bun sfârșit. Referitor la tineri, nu știu, e păcat. Avem foarte multe tradiții, obiceiuri și nu ar trebui să le lăsăm să piară. Tinerii din ziua de azi sunt mai aplecați către modernism, puțini sunt cei care vor să ducă mai departe folclorul”, spune cu emoție în glas Diana.

“Când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei”

După terminarea liceului ar dori să ducă la alt nivel pasiunea pentru etnologie și folclor. “Oriunde mă vor purta pașii, voi duce mai departe tradițiile începând cu meșteșugul popular care a avut și va avea un loc special în inima mea. Tradițiile sunt o valoare inestimabilă deoarece reprezintă frânturi din viața strămoșilor, din viața bucovinenilor, iar pentru mine este o mare cinste și binecuvântare să le pot face cunoscute”, conchide Diana Seserman.

Adela are 5 ani și tare nu îi place când mătușile se apropie de ea și încearcă să o pupe, să o ciupească, să îi ridice rochița. Nu îi place ca ele să o abordeze așa. Da, îi aduc mereu cadouri și îi spun că e foarte drăguță însă ei nu îi place să fie atinsă atât de mult. Nu îi place nici de vecina de la doi care ori de câte ori îi dă ceva adus de la piață cere să o lase să îi dea un pupic. Și nu îi place nici de prietenul tatălui ei care o ridică până sus-sus și o aruncă rapid, pe nepregătite. Mama știe că nu îi plac lucrurile acestea. Ar vrea ca mama să vorbească în locul ei și să spună ,,Adela nu simte azi așa” în loc de ,,nu e politicos să te porți așa; poți supăra pe mătușa, pe vecina, pe prieten dacă faci asta”.

Da, ne dorim să avem copii politicoși și capabili să arate buna creștere. Totuși, este bine să știm că este nesănătos să îi determinăm să stea în compania unor persoane pe care nu le agreează; și nu este sănătos să le cerem să mimeze că se simt de fapt bine în prezența acestora. Îi învățăm să mintă, să disimuleze, să accepte critica, un comportament straniu, gesturi care calcă intimitatea copiilor în picioare. Dacă ignorăm ceea ce vedem în copiii noștri, le creăm o experiență ciudată care nu este conformă cu realitatea.

Trăirea copilului are prioritate

Chiar dacă simțim că adultul- care este de multe ori bine intenționat – se simte rănit pentru că fiul sau fiica ta îl respinge, susține dorința copilului de a se îndepărta. Adultul este adult, chiar poate să facă față unei situații în care nu este dorit. Copilul însă are nevoie de susținere.

Fii avocatul copilului tău

Nu îl lăsa pe copil să se simtă tras la răspundere sau făcut vinovat pentru ceea ce simte. Cu multă diplomație vei ști să explici calm situația: ,,este obosit acum”, ,,nu îi place să fie gâdilat”, ,,îmbrățișează doar când ea simte”. Dacă vei arăta tu doza necesară de diplomație sigur apele vor rămâne liniștite. Unii copii au nevoie să observe mai mult, să găsească o calitate în persoana cu care interacționează, puncte comune, interese dragi amândurora. Încurajează copilul să verbalizeze ceea ce simte: ,,vreau să mergem”, ,,vreau să mă joc în altă camera”, ,,vreau să nu merg cu tine la doamna aceasta”.

Discută cu adultul

Bineînțeles că poți să discuți și cu adultul și să îi explici nevoile copilului tău, ce îi place și ce nu îi place. Uneori vei izbândi să te faci înțeles, alteori nu. Așa că datoria ta este față de copil, să îl faci să se simtă protejat și sigur pe sine în orice situație, mai ales în prezența părinților săi.

Mama o ține pe Adela de umeri.

-Draga mea mătușă, azi Adela este hotărâtă să nu îmbrățișeze pe nimeni. Am decis să o susțin și o ajut să i  se îndeplinească vrerea! Tot ea mi-a spus să îți spun că i-au plăcut muuult clătitele cu gem și că îți mulțumește pentru ele!

Adela o privește pe mama recunoscătoare. Azi așa simte. Și când va simți altfel data viitoare va spune asta cu putere!

Motto: “Cu noi este Dumnezeu, fraților! În numele Lui răsculați-vă și îngerul răzbunării dumnezeiești va atinge pe tot vrăjmașul și va doborâ și cal și călăreți, carele și armele lui vor fi risipite ca pulberea și planurile lui împrăștiate ca fumul. La arme Români, la armele mântuirii”- Ion Heliade Rădulescu.

Progresiști vs Reacționari, o luptă inegală?

Anul 1848, viața politică din Țara Românească începe să fie tulburată de anumite personalități care plănuiau o schimbare majoră, astfel, apar progresiștii și reacționarii. Primii erau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale: cărturari, intelectuali și oameni simpli. De cealaltă parte, îi avem pe boierii care dețineau pământ, moșierii, dar și o serie de oameni cu carte. Forțele progresiștilor erau îndreptate către schimbarea destinului țării, însă piedicile ce se iviseră în cale îngreunau misia. Pe lângă opoziția reacționarilor, trei mari imperii se ridicaseră împotriva lor: Turcia, putere suzerană, apoi Imperiul Habsburgic, care era reprezentat prin Casa de Austria, și nu în ultimul rând Rusia Țaristă.

Bătălia ce se iscă între cele două grupări scoase la suprafață o serie de personalități: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sturza, C.A. Rosetti, Heliade Rădulescu, Ion Brătianu, etc. În rândul acestei galerii de vază, s-au strecurat și figuri bisericești, fără de care lupta pentru afirmarea conștiinței naționale nu ar fi avut sorți de izbândă. Amintim aici pe ilustrul progresist Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, om de mare cultură și întemeietorul primului seminar organizat. Să nu uităm de arhimandritul Iuliu Scriban, ori de părintele Boldescu din Bârlad, oameni viteji și cu frică de Dumnezeu. Dar, un rol capital avea să-l joace părintele Radu Șapcă, mai pe scut Popa Șapcă, după cum i-a rămas numele în hrisoave.

Eșecul din Moldova și izbânda din Muntenia

În ziua de 27 martie 1848, revoluționarii conduși de Kogălniceanu, Alecsandri și alții, trec peste cuvântul domnului Mihail Sturza, și își dau întâlnire într-o sală publică din Iași. Liderii țin cuvântări, publicul ovaționează îndelung, iar în final se fixează un program care se dorea a fi o constituție. Asemenea manifestări nu puteau fi tolerate. Din porunca domnului, soldații sparg ușile și-i arestează pe conducătorii răscoalei. O parte dintre ei au reușit să se erijeze la timp din sală și se refugiază ba prin Bucovina, ori prin alte regiuni. Dacă în Moldova revoluția căzuse într-o singură zi, ei bine, în Muntenia lucrurile au mers atât de bine, încât au reușit să pună un nou guvern. Muntenii îi aveau drept lideri pe: Heliade Rădulescu, Alexandru Golescu, Constantin Magheru, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, iar în frunte lor stătea Nicolae Bălcescu.

Stema guvernului provizoriu din iunie 1848

Progresiștii risipiți care încotro, s-au reunit în județul Romanați pentru a pune la cale un nou plan de acțiune. Părintele Radu Șapcă păstorea prin apropiere, mai exact în satul Celei. Documentele pe care le avem sunt foarte sărace când vine vorba de copilăria sfinției sale, ce știm este că și tatăl său a fost preot în același sat. Popa Șapcă era la curent cu tot ce se întâmplă în țară, și făcea parte din societatea revoluționară “Dreptate și Frăție”, înființată de câțiva călugări în primăvara lui 1843.

Proclamația de la Izlaz, scânteia care aprinde focul

În seara zilei de 6-7 iunie, ultimii fugari din București ajung în satul Izlav aflat în vecinătatea Romanațiului. Aici vin și Heliade Rădulesc, Christian Tell, Alexandrescu, Plesoianu și părintele Șapcă. După lungi discuții, revoluționarii s-au decis să pornească atacul. Între timp, sunt trimiși oameni prin satele dimprejur ca să anunțe o mare adunare la Izlaz în dimineața zilei de 9 iunie. Câmpia a fost rapid împânzită de mulțime mare care aștepta să asculte discursurile liderilor. În centru se găsea o masă mare pe care erau așezate crucea, evanghelia și un butoi plin cu apă sfințită. Părintele Radu Șapcă înmoaie busuiocul în apă și aghiesmuiește mulțimea. În jurul mesei stau conducătorii în frunte cu Heliade Rădulescu, care dă citire faimoasei proclamații de la Izlaz:

Poporul Român se scoală, se armează, și nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rupe legăturile sale de relații din afară, ci ca să ție în frâu și în respect pe voitorii de rău. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; tot românul e un atom al întregii suveranități a poporului: sătean, meseriaș, neguțător, preot, soldat, student, boer, Domn, e fiu al patriei, și după sfânta noastră credință, e și mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toți avem același nume de român. Aceasta ne înfrățește și face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă…

Cuvântarea continuă cu un aplomb de neînchipuit, iar mulțimile ovaționează îndelung pe Heliade Rădulescu. Odată încheiată citirea proclamației, părintele Radu Șapcă ține o predică plină înflăcărare, apoi îngenunchează și rostește o rugăciune. Mulțimea entuziasmată a mărșăluit spre Caracal cu tricolorul în frunte. Gheorghe Magheru i-a întâmpinat cu flori, în dangătul prelung al clopotelor. Domnitorul Bibescu, înspăimântat de elanul maselor, încearcă să înăbușe revoluția. Magheru primise de ceva vreme o misiune militară din partea lui Bibescu. Cum situația o cerea, domnitorul poruncește exterminarea capilor revoluției. Va trăda Magheru? Nicidecum! Ignoră ordinul și se așează în fruntea celor 200 de dorobanți care mărșăluiau spre Craiova.

“TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!”

De la o zi la alta, revoluționarii câștigă tot mai mulți simpatizanți. Cuceresc Oltenia, și se îndreptă vertiginos către București, unde urmau să se întâlnească cu o mână de tineri în frunte  cu Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, frații Brătianu, Alexandru Golescu și Mitropolitul Nifon. Pe 11 iunie, la ora patru dimineața, clopotele mitropoliei și al celorlalte biserici risipesc liniștea văzduhului. Mulțimile se adună în strada Lipscani, iar unul dintre revoluționarii tineri dădu citire proclamației de la Izlaz. Mulțimea izbucni în urale și porni către palatul domnesc strigând: “TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!

Proclamarea Constituției Țării Românești pe 27 iunie 1848

Când văzu hoardele de revoluționari strânse în fața palatului, domnul Bibescu acceptă să primească o delegație în frunte cu Nicolae Golescu care îi prezentă constituția spre aprobare. Cuprins de spaimă, domnul semnă pe loc și numi un guvern revoluționar. Patru zile mai târziu, 15.000 de oameni se adunară pe Câmpia Filaretului, numită și Câmpia Libertății. Acolo, se sfințesc steagurile tricolore și se numește un comandat al gărzilor cetățenești.

Popa Șapcă, agent al revoluției

Lipsa de experiență a revoluționarilor avea să-i coste scump. Mai întâi, au lăsat la finanțe pe boierul Herescu, fost membru în guvernul Bibescu, apoi la comanda armatei pe coloneii Odobescu și Solomon, simpatizanți ai vechii orânduiri. La două zile după constituirea noului guvern, comandanții armatei îi arestează pe Heliade Rădulescu, președintele guvernului și câțiva membri care erau de față. Poporul aflase de trădarea celor doi și se năpusti în toiul nopții cu furci și topoare pe Dealul Spirei. Trădătorii nu au avut cale de scăpare, astfel, membrii guvernului au fost eliberați.

Când au văzut că figura nu a ținut, reacționarii anunță cu surle și trâmbițe că armatele rusești și turcești sunt pe drum și vor să aresteze guvernul provizoriu. Panica începe să guverneze tabăra progresistă, scapă cine poate. În acest context, reacționarii numesc o căimăcănie, adică un locțiitor de Domn. Ion Brătianu și alți tineri care nu fugiseră, au mobilizat mulțimile și spre seară aduc guvernul înapoi de la Târgoviște. Între timp, Popa Șapcă nu veni la București, ci rămăsese în Romanați. Acolo, a cutreierat prin sate și a propovăduit ideile noului guvern. Era un agent de legătură între săteni și ocârmuirea de la București. Devine atât de popular, încât intră în tradiția orală fără să bage de seamă. Aproape că nu eram om care să nu fi auzit versurile: “Vine, vine, nu-ș ce vine/Popa Șapcă din Celei/Cu Goleștii câte trei!” sau “Să trăiască Popa Șapcă/ Că a scăpat țara de clacă/Și Goleștii câteși trei/ Că au fost cu toții și ei.

Deznodământul tragic al revoluționarilor

Însă legăturile reacționarilor de la noi cu cei din afară, au înăbușit elanul noului guvern. Pe 13 septembrie, trupele turcești intră furtunos în București. Între mica armată și trupele otomane au loc ciocniri sângeroase, guvernul este silit sa abdice. O parte dintre revoluționari în frunte cu Heliade Rădulescu au fost arestați și duși în surghiun la Brussa. Dar Popa Șapcă? Ei bine, furia autorităților nu l-a ocolit nici pe el. Este acuzat “pentru înclinarea ce a avut-o cu lucrările trecutei revoluții” și închis la Văcărești. După alte surse, ar fi fost dus din arestul Mitropoliei la Văcărești și încarcerat la Brussa, unde a petrecut ani buni.

Surse: Prof. Univ. Constantinescu-Iași, “Popa Radu Șapcă, un conducător de frunte al revoluției din 1848”

S-a născut în 1871, ca fiu al cizmarului Ștefan Ispravnic din județul Arad. Odată ajuns la vârsta studenției, Sever decide să pășească pe calea juridică. La facultate este întreținut de sora sa, Silvia, și îl va avea coleg de generație pe avocatul Aurel Vlad. La început a lucrat în cadrul Băncii Victoria, dar cu timpul își va deschide propriul birou de avocatură. Măiestria de care dădea dovadă, l-a propulsat în postul de prodecan al Baroului din Arad, funcție pe care o va deține vreme de șase ani. Pe 16 august 1952, autoritățile comuniste îl arestează alături de fiul său, apoi sunt încarcerați la Penitenciarul Aiud. Seniorul este eliberat peste câteva luni, dar juniorul mai avea ani de pătimit.

Anii de studiu și debutul în avocatură

Vine pe lume în data de 10 iulie 1871 la Curtici, ca fiu al soților Ștefan și Rozalia Ispravnic. Bunicul său, pe nume Petru, a fost învățător. Probabil de la el să fi moștenit dragostea pentru carte. A făcut clasele primare în locurile natale, apoi, primul an de liceu s-a consumat în orașul Arad. În cele din urmă, se transferă la Liceul Piarist din Timișoara, unde va susține și examenul maturității. Odată bifat și acest hop, tânărul se va înscrie la Facultate de Drept a Universității Ferencz Jozsef din Budapesta. Nu și-ar fi putut finaliza studiile dacă nu i-ar fi fost alături Silvia, sora sa, care l-a susținut material și moral, între anii 1891-1895. Aici, a fost coleg de generație cu avocatul Aurel Vlad, promotor de seamă al Marii Uniri și fruntaș al Partidului Național Țărănesc.

Aflat la început de drum, se angajează ca jurist consult la Banca Victoria, iar pe 25 februarie 1895, își face debutul ca avocat stagiar în biroul memorandistului Aurel Suciu și al avocaților Ilie Precupă, Ioan Suciu și Virgil Bogdan. Ucenicia a durat trei ani, între timp Sever devenise doctor în drept și promovase examenul de liberă practică. Aurel Suciu, omul care îl descoperise, știa că tânărul va fi om de ispravă, astfel, îi încredințează biroul său din Arad. Pe 24 martie 1898, a devenit membru deplin al Baroului Arad, statut pe care l-a avut până în 1948, când a fost epurat de regimul comunist.

Când războiul oprește ascensiunea

Procesele veneau în valuri, iar la fiecare trebuință de judecată, clienții dădeau fuga la biroul lui. Statornicindu-și locul pe piață, Sever este ademenit de fervoarea vieții politice. Se regăsește în crezul și ideile țărăniste, fapt pentru care va activa în conducerea Partidului Național Țărănist din comitatul Arad. Numai că deliciul vieții politice avea să fie suprimat de izbucnirea războiului, care vine la pachet cu mobilizarea pe front și transferul la Tribunalul Militar, apoi la Garnizoana din Arad. În perioada următoare, scapă de fiorii conflictului militar,  și este ales de cercul electoral din Pecica ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături i-a fost soția sa, Adriana Ispravnic, care a participat și ea în calitate de reprezentantă a Reuniunii femeilor Române din comitatul Arad. Pentru activitatea desfășurată, este distins în 1922 cu Ordinul Coroana României în grad de cavaler, iar în 1926 primește Ordinul Steaua României în grad de ofițer.

Tată și fiu puși sub acuzare

Odată cu Marea Unire, lucrurile începeau să se așeze frumos. Sever se întoarce la meseria de avocat, fiind ales membru în Consiliul superior de disciplină și afaceri administrative pentru avocați. În 1935 pășește pe treapta de prodecan al Baroului Arad, funcție pe care o va îndeplini până în 1941, când, va demisiona alături de dr. Silviu Moldovan. Pătimirile aveau să înceapă încă din primele zile ale regimului comunist. Văzut ca un potențial pericol, autoritățile îl exclud din Barou și i se refuză pensionarea. Motivul înlăturării era activitatea gazetărească și politică liberală profascistă. Iar ca umilința să fie deplină, la scurtă vreme, conducerea de partid îi confiscă toate proprietățile și casa. Securitatea nu-i dă pace nici la vârsta de 81 de ani. În data de 16 august 1952, este ridicat alături de fiul său, și încarcerați la Penitenciarul Aiud. Seniorul este eliberat la scurtă vreme, dar juniorul aveam să fie pus sub acuzare și închis doi ani la Pitești. Sever Ispravnic părăsea această lume pe 28 iulie 1954, exact în anul în care Sever jr. era eliberat.

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Destinul Danielei Corpaci stă sub semnul întâlnirilor. Prima a fost în clasa a VII-a, când, vrăjită de talentul pedagogic al profesorului de matematică, a decis să urmeze același traseu. Timpul a dovedit că nu a fost o dorință de moment, iar în liceu s-a bucurat de ghidajul unui nou dascăl care a călăuzit-o cu precizie pe potecile aritmeticii și calculelor. La orele ei nu ai cum să te plictisești. Se studiază cu zâmbetul pe buze, iar, când clopoțelul sună, copiii se întreabă cum a trecut timpul atât de repede. Dacă nu transmiți cu sufletul, atunci nu faci nimic, spune profesoara Corpaci. Acum predă matematică la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din Capitală și este unul din cei mai îndrăgiți profesori. Provocată la dialog, Daniela Corpaci a povestit despre debutul la catedră, educație în contextul actual și menirea unui dascăl. 

 

Interviul pe scurt:
  • Pedagogia, o moștenire de familie: ,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă. Cred că am moștenit puțin de la tata.“
  • Profesor, părinte, elev, un trio vital pentru educație: ,,Obișnuiesc să spun la ședințele cu părinții că școala nu poate face totul, este nevoie de profesor, părinte și elev; fără acest trio nu putem face educație.”
  • Despre misiunea unui dascăl: ,,Când intri la clasă, îți lași problemele la ușă și te dedici copiilor; cu alte cuvinte, încerci să fii un actor în rol principal, să transferi informația, dar nu într-un mod rigid. Dacă nu transmiți matematica din suflet, atunci nu faci nicio treabă.”

 

Untitled design (1)

 

Un cumul de întâlniri fericite

Povestea Danielei Corpaci începe la Pitești, acolo a debutat în viața de elev. Provine dintr-o familie în care vocația de dascăl era întipărită în genă. ,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă. Cred că am moștenit puțin de la tata; de altfel, una din clasele Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” îi poartă numele: „Profesor Constantin Nițulescu”, povestește Daniela. Ițele destinului i-au scos în cale oameni care au construit-o. Primul din acest șir a apărut în timpul clasei a VII-a. ,,Aveam un profesor de matematică nemaipomenit, care știa să îmbine asprimea cu bucuria, atunci am fost convinsă că o să mă fac profesor de matematică.”

 

,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă”

 

Curgerea timpului avea să dovedească faptul că nu a fost o alegere de moment. Anii au trecut fără să bagi de seamă, Daniela ajunsese elevă de liceu și era în fața unei noi întâlniri marcante. ,,În timpul liceului, am dat peste un profesor de matematică care m-a vrăjit. Mă înțelegea din ochi; dânsul știa că vreau să dau la matematică și aveam o legătură nemaipomenită. Pe holul liceului, după ore, ne întâlneam și organizam „o șezătoare” cu exerciții. De fiecare dată, când îi ceream ajutorul mi-l oferea”, spune cu bucurie în glas Daniela Corpaci.

 

Pentru prima dată la catedră

Părăsește urbea natală și vine la București, unde urmează cursurile Facultății de Matematică. La catedră debutează încă din timpul studenției, mai exact în anul cinci. ,,Țin minte că era o școală aproape de Grozăvești, cu un colectiv de profesori nemaipomeniți. Când am intrat la clasă, copiii alergau pe bănci. Eram studentă nu aveam pic de experiență, dar să știți că momentul când intri și mai ales ce la spui, este foarte important. Atunci le-am zis: «Dragii mei, sunt convinsă că așa v-am găsit acum, dar, de data viitoare, sper că nu se va mai întâmpla». Nu credeam că pot fi așa autoritară chiar de la primul contact cu ei, însă, după aceea, nu am mai avut nicio problemă”, spune profesoara Corpaci.

 

,,Când am intrat la clasă, copiii alergau pe bănci. Eram studentă nu aveam pic de experiență”

 

Se acomodează rapid în compania copiilor și pune pasiune în lucrul cu ei. În anul 2004, Daniela a început să colaboreze cu Școala ,,Anastasia Popescu”, devenită, între timp, liceu. ,,Pe atunci, clasele erau în spațiul  Școlii nr. 85, unde predam. Cu timpul, am început să predau și la clasele Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, fiind totodată și dirigenta primei clase de gimnaziu, formate din șapte copii”, precizează Daniela.

 

Untitled design (2)

 

Ora de matematică în vreme de pandemie

Matematica este o știință exactă care necesită concentrare și mult exercițiu suplimentar. În efortul de a cuprinde tainele acestei materii, elevii se confruntă cu diverse nelămuriri, ori curiozități. Am întrebat-o pe Daniela Corpaci cum se desfășoară o oră de matematică în contextul pandemiei. ,,Imediat ce a a fost declarată starea de pandemie, în martie, am trăit o întreagă aventură. Mi-am luat o tablă,  pentru a putea desfășura orele, am avut de muncit mult mai mult, țin minte că mă prindea ora două noaptea și tot mai corectam teme. Faptul că nu mai puteam sta cu elevii mei în pauze a fost trist. Ca profesor, sunt împlinită atunci când copilul vine după mine și mă întreabă ceva; aici este satisfacția de a comunica. Faptul că nu mă puteau avea alături în pauze m-a determinat să dreg cumva situația, așa că am organizat întâlniri pe Zoom, chiar și la opt seara. Am încercat să creez o punte între mine și ei”, lămurește Daniela.

 

,,Nu poți fi profesor dacă nu te dedici sufletește”

 

Conversația noastă ajunge într-un punct delicat: orele online. Cândva, un lucru de neînchipuit, iar acum, o realitate necesară. Experți în pedagogie, profesori, părinți, dar și elevi, toți au fost nevoiți să se adapteze la acest stil de predare. Și totuși rămâne o întrebare: vor dispărea orele clasice, lăsând definitiv locul celor online? „Evident că nu! Copilul are nevoie de apropiere, nu poți fi profesor dacă nu te dedici sufletește. Am dat examene cu cei de clasa a VIII-a și i-am simțit cât de mult își doreau o strângere de mână, un sfat. Trăiam o mare bucurie când o fetiță venea și mă îmbrățișa, dar, din păcate acum nu mai putem face asta”, destăinuie cu îngrijorare profesoara Daniela Corpaci.

 

Pedagogul adevărat pune suflet în tot ceea ce face

Indiferent de vitregiile vremurilor, pedagogul trebuie să rămână acel far ce luminează cărările elevului. Cât timp este la catedră, el trebuie să dovedească o implicare totală; dacă nu, copiii simt și-l vor taxa. ,,Când intri la clasă, îți lași problemele la ușă și te dedici elevilor; cu alte cuvinte, devii un actor în rol principal și transferi informația, dar nu într-un mod rigid. Dacă nu transmiți matematica din suflet, atunci nu faci nicio treabă. Eu am organizat ore de matematică la ceainărie și a fost o experiență minunată pe care am repetat-o cu mai multe generații. Nu cred că poți fi un profesor aspru care transmite doar informații și atât. Obișnuiesc să spun la ședințele cu părinții că școala nu poate face totul, că este nevoie de profesor, părinte și elev!  Fără acest trio nu putem face educație”, conchide Daniela Corpaci.

 

 

Şcoala – “Familia” socială

În societatea contemporană activitatea umană este supusă unui proces de organizare şi structurare atât pe plan individual cât şi pe plan social. Organizarea răspunde nevoii de a obţine rezultate superioare, eficienţă sporită, nevoie ce este specifică omului. Individul a conştientizat propriile limite, şi-a dat seama că de unul singur, izolat, performanţele sale vor fi mai reduse decât dacă şi-ar uni eforturile cu alţi indivizi care au scopuri asemănătoare[1].

Şcoala este o organizaţie socială care influenţează şi transformă viaţa membrilor săi,  modelând comportamentul uman. Este o organizaţie care produce învăţare, care reproduce normele şi valorile deja existente, dar, în acelaşi timp stimulează inovaţia şi progresul.

De asemenea, la nivelul organizaţiei şcolare există funcţii, roluri şi statusuri delimitate ierarhic, intre care se stabileşte un sistem de comunicare formală, dar şi informală. Nu în ultimul rând, şcoala presupune prezenţa unui mare număr de indivizi care acţionează în vederea atingerii unor scopuri comune[2].

Viaţa organizaţiei şcolare nu se rezumă doar la activităţile desfăşurate, ci se referă şi la stările subiective trăite de indivizii implicaţi în aceste activităţi. Fiind implicaţi în atingerea unor scopuri comune, membrii şcolii interacţionează, iar din interacţiunea lor rezultă trăiri oscilând între satisfacţie şi insatisfacţie, încredere şi dezamăgire, curaj şi descurajare etc. Aceste trăiri influenţează în mare măsură bunul mers al şcolii, de aceea ele nu trebuie neglijate. Aceste fenomene subiective constituie aşa – numitul climat al şcolii[3].

Însă, dincolo de toate aceste aspecte, şcoala reprezintă pentru fiecare individ următoarea etapa în definirea personalităţii lui, după familie. În consecinţă, rolul şi implicarea misionară în educaţia tinerilor astăzi, este o direcţie pastorală atent urmărită de Biserică. De altfel, după învăţătura creştină, educaţia este un dar de la Dumnezeu, o acţiune specifică omului şi de aceea, educaţia începe odată cu omul; aşa şi înţelegem cum în Sfânta Scriptură, odată cu creaţia, Dumnezeu îi dă omului Legea şi normele de viaţă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1, 2)[4].

La poporul nostru, pe solul fertil al spiritualităţii geto-dace, a fost însămânţat Cuvântul Evangheliei, iar fuziunea daco-romană se îngemănează cu botezul creştin al poporului nostru din zorii secolelor I şi II d. Hr. Lecţia de religie n-a lipsit nici un moment din viaţa poporului român; chiar şi atunci când limba de cult era străină de neam, cuvântul de învăţătură, oricât de modest, ca şi spovedania, se făcea în graiul propriu românesc[5].

Atât începuturile şcolii tradiţionale româneşti, cât şi primele manuale folosite pentru educaţia copiilor români, sunt legate de activitatea misionară a Bisericii. I.P.Elianu pune începutul şcolii româneşti organizate odată cu anul 1401 în vremea lui Alexandru cel Bun, cu o şcoală domnească la Suceava, aşa-zisa „Acade­mia Vasiliană”. Primele manuale (abecedare) apar tot în spaţiul religios: în 1828, la Sibiu – „Abeţedar înlesnitor pentru învăţătura copiilor”, în 1848, la Braşov sau în 1861, la Sibiu – „Abecedarul modern”. Nu trebuie omis faptul că cele dintâi cărţi folosite în şcoli, după bucoavnă sau abecedar au fost cărţile bisericeşti: Ceaslovul, Psaltirea, Octoihul etc. Cu alte cuvinte, tradiţia şcolii româneşti a fost sănătos formată şi păstrată de Biserică.

„Lăsaţi copiii să vină la Mine”, este îndemnul adresat de Domnul Hristos şi prin aceste cuvinte se adresează astăzi tuturor dascălilor din şcolile româneşti, care au nobila misiune de a creşte sufleteşte pe „omul din puiul de om”.

Şcoala românească se cere a fi un spaţiu al interiorizării, el edificării cultural-sufleteşti. Numai în acest fel, prin familie, la început, şi apoi prin intermediul şcolii, tradiţia ortodox-românească va reuşi să străbată veacurile, înfruntând vicisitudinile timpului şi ducând mai departe credinţa unui popor român autentic.

 

Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea I

 

Bibliografie

[1] M. Călin, Teoria educaţiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 9.

[2] E. Păun, Şcoala – abordare sociopedagogică, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 12.

[3] Husen, T. & Neville Postlethwaite, The International Encyclopedia of Education, Pergamon, 1994, p. 22.

[4] Pr. Dr. Stelian Ionaşcu, „Lecţia de religie în Şcoala românească de la începuturi până astăzi – privire diacronică”, în Glasul Bisericii, nr. 1-4, 2006, p. 327.

[5] Ibidem, p. 327.

 

 

Pe ulicioarele prăfuite ale Capitalei umblă nestingheriți dorobanții, instituție militară însărcinată cu menținerea ordinii interne. Cei mai mulți patrulează călare, dar sunt și trupe care merg pe jos. Trecătorii îi recunoșteau imediat după uniformele în culori vii și după vigilența cu care priveau tot ce mișcă în jur. De-a lungul timpului, dorobanții au cunoscut mai multe reforme, de la cele vestimentare din perioada  domnitorului Alexandru Ghica, până la desființarea temporară din timpul revoluției de la 1848.

 

Organizarea și atribuțiile dorobanților

Dorobănția, veche instituție militară românească, își are obârșia prin secolul al XVI-lea.  La început, dorobanții erau o formațiune teritorială implicată activ în organizarea pazei și ordinii interne, în Țara Românească. Pe teritoriul Capitalei erau distribuiți pe lângă prefectura poliției, numită și Agie, cât și la fiecare din cele cinci sectoare ale urbei. La origine, trupele erau pedestre, dar cu trecerea timpului și-au făcut apariția și trupe de călăreți. Se lucra în trei schimburi, durata serviciului era de trei ani, iar cei mai buni erau păstrați în branșă prin reangajare.  Postul de dorobanț venea la pachet cu o serie de privilegii precum: scutirea de a face serviciul în armata permanentă; scutirea familiei de impozite către vistieria statului, etc.

 

1

 

Dorobanți puteau deveni doar cei din rândul familiilor destinate a da soldați, satele de la frontieră asigurau numai efectivele de grăniceri. Candidatul trebuia să fie de parte bărbătească și să aibă între 20-50 de ani. Deasupra dorobanților erau “căprarii”, care aveau la rândul lor drept șef pe lângă Agia Capitalei câte un “tist” pus în funcție de către ocârmuirea de județ. Un dorobanț avea obligativitatea de a-și cumpăra, sau confecționa după posibilități, uniforma de serviciu. Nivelul salarial arătă în felul următor: un tist încasa lunar suma de 700 de lei, un căprar încasa 105 lei, un dorobanț călăreț avea 70 de lei, iar cel pedestrul lua 45 de lei. Remunerația era asigurată din “cutia statului”, iar armele proveneau de la marele logofăt și constau din pistol, sabie, iar după 1834 dorobanții călare aveau în dotare și lănci.

 

Cum arătau uniformele dorobanților?

Regulamentul Organic stipula faptul că uniforma trebuie să fie “tot de o formă și cătănească”, cu alte cuvinte să aibă “un semn al stăpânirii, Marca județului.” În anul 1832, sfatul orășenesc al capitalei principatului, aflat sub directa coordonare a generalului Pavel Kiseleff, a întocmit “Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduiri în poliția Bucureștilor”. Era prima încercare de a moderniza administrația orașului. În documentul respectiv se preciza negru pe alb că urbea se afla sub protecția Agiei, împărțită în cinci “plăși” sau “văpsele”, care la rândul lor se ramificau în “popoară.” Inițial, Agia își avea sediul în casele din dosul Hanului lui Manuc, iar atribuțiile de care trebuia să se achite erau: paza barierelor orașului; supravegherea modului în care se realiza curățenia ulițelor; respectarea măsurilor profilactice de pază împotriva epidemiilor; asigurarea ordinii în piețele și locurile publice; evidența străinilor; depărtarea oamenilor fără căpătâi și meserie, etc.

 

2

 

Pe lângă cele pomenite mai sus, ei aveau obligația de a garanta paza nocturnă, așa au luat naștere ”strejii”, care își începeau serviciul imediat după miezul nopții. Dar Regulamentul Organic din 1831, nu era prea lămuritor cu privire la ținuta pe care trebuia să o aibă un dorobanț, astfel, generalul Kiseleff a sugerat ca uniformele să fie alcătuite dintr-un mondit-frac, de culoare bleumarin, cu guler roșu sau albastru deschis, cu paspoale multicolore în funcție de serviciile administrative. Ca semne distinctive, comandanții aveau să poate o broderie și dragonul de fir, iar căprarii galoane la guler.

 

Metamorfoza portului

Serviciile administrative s-au întrecut în schițe de uniforme care mai de care. După o analiză minuțioasă, niciuna dintre propuneri nu a fost pe placul președintelui plenipotențiar al divanului, care era adeptul stilului sobru și eficient. Pe 18 decembrie 1832, Sfatul administrativ adoptă în cele din urmă proiectul propus de generalul Pavel Kiseleff. Se statorniceau două tipuri de uniforme, una pentru “Poliția administrativă”, iar alta pentru “Poliția judiciară”. Uniforma celor dintâi era compusă dintr-un ceacou din blană de oaie și avea inscripționat vulturul principatului. De cealaltă parte, “Poliția judiciară” purta aceleași uniforme, dar ca elemente distinctive avea gulerele și manșetele de culoarea albastru deschis și nasturi de alamă. Referitor la armament, ei bine dorobanții pedeștri erau dotați cu o sabie dreaptă de cavalerie, iar cei călare primeau și un pistol pe care îl purtau înfipt la centură.

 

3

 

La 11 septembrie 1834, domnitorul Alexandru Ghica decide prin Înalta poruncă de zi nr. 60, diversificarea uniformelor funcționarilor Agiei. Conform noii hotărâri, Aga trebuia să poarte pălărie de bicorn din fetru negru, mondir lung din postav, guler și manșete cu broderii dreptunghiulare din fir argintiu, epoleți de polcovnic cu franjuri de fir argintiu, port sabie din fier argintiu și sabie ofițerească. Ajutorul Agiei avea aceeași uniformă însă bicornul era fără penaj, iar mondirul fără “mărgioară” la guler, manșete și “șpangă civilă” în loc de sabie. Tistul era îmbrăcat cu ceacou de postav negru cu flamă din postav roșu, accesorii metalice argintii, mondir-frac din postav bleumarin și bandă de culoare distinctivă, iar în față un vultur din metal alb. Dorobanții călăreți erau înveșmântați în ceacou din fedru negru, cu flamă și șnur roșu, mondir-frac bleumarin cu guler și manșete, paspoalate cu roșu, epoleți cu franjuri din lână roșie, nasturi din metal, pantaloni gri paspoalați cu roșu. Dorobanții pedeștri se distingeau prin epoleții din postav roșu, și erau înarmați doar cu o sabie.

 

Declinul și renașterea dorobanților

Revoluția de la 1848  din Muntenia, a produs o schimbare majoră în cadrul vechilor instituții însărcinate cu paza și ordinea publică. Considerate instrumente de oprimare, antidemocratice și generatoare de abuzuri, revoluționarii au creat o gardă națională care să asigure siguranța cetățenilor. Guvernul provizoriu admite în data de 14 iunie 1848, un decret prin care ia naștere “gvardia națională”, cu scopul de a păstra liniștea și buna orânduială. Patru zile mai târziu, Gheorghe Magheru este uns “Căpitan general al tuturor trupelor neregulate de dorobanți și panduri din România” și inspector general al tuturor gvardiilor naționale. Pe 21 iunie este emis “Proiectul de atribuții și întocmirea gvardiei naționale” care stipula că gvardia este un fel de asociație împotriva făcătorilor de rele și care preia din sarcinile de pază și de ordine ale localităților principatului.

Însă eșecul revoluției muntene a dus la desființarea gvardiștilor, astfel, la scurtă vreme, pe străzile Bucureștiului au reapărut dorobanții. În 1850, Barbu Știrbei purcede la reorganizarea instituției în acord cu principiile ostășești, prilej cu care are loc o nouă modificare a uniformelor. Până la Unirea Principatelor, structura organismelor de pază românești nu au mai suferit modificări semnificative, iar după 1859, dorobanții se vor preta modelului de dezvoltare european.

 

 

Surse: Horia Vladimir Șerbănescu, Dorobanții de poliție- primele formațiuni de pază și ordine ale orașului București, în București, materiale de istorie și muzeografie XI.

 

Descendent al familiei Rațiu de Nagylak, atestată documentar în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea, Augustin Rațiu a văzut lumina zilei în satul Petridul de Sus, județul Cluj. Are parte de o educație aleasă ce culminează cu obținerea titlului de doctor în drept în anul 1909. Trei ani mai târziu, își deschide propriul birou de avocatură și se dedică activităților menite să întărească conștiința națională în rândul românilor din comitatul Turda-Arieș. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Din lipsă de bani, Rațiu organizează o colectă publică în urma căreia va ridica o sală de festivități și un cămin pentru ucenicii români din localitate. În colaborare cu dr. Valer Moldovan înființează Baroul avocaților din Turda, al cărui decan va fi vreme de zece ani. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania.

 

Când trecutul te obligă la fapte memorabile

Augustin își dă întâlnire cu viața în data de 7 iulie 1884, la Petridul de Sus. Nicolae, tatăl său, era protopop greco-catolic de Turda, căsătorit cu Ludovica. Pe umerii junelui atârna blazonul familiei nobiliare Rațiu de Nagylak, spiță din care s-au ridicat nume grele ale Transilvaniei. Cu alte cuvinte, istoria îl provoca la fapte mărețe. Pentru început urmează clasele primare și gimnaziale pe teritoriul mai multor localități. Odată ce a isprăvit cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Cluj. Notele bune și comportamentul ireproșabil, îi aduc în 1902, o bursă acordată de Fundația “Alexandru Șterca-Șuluțiu”. S-a dovedit un lider încă din studenție. Alături de colegul Coriolan Podoabă, este trimis să reprezinte studențimea română din Cluj la serbările de la Putna, dedicate memoriei lui Ștefan cel Mare. Absolvă fără probleme ciclul licențial, apoi, în 1909, tot în cadrul aceleași universități, Augustin primește titlul de doctor în drept. Trei ani mai târziu, se înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică, pe care îl promovează cu brio.

 

1

 

În slujba marilor idealuri

Devenit avocat cu acte în regulă, Rațiu își deschide propriul birou la Turda. Cu timp și fără timp, se dedică activităților ce aveau drept scop trezirea conștiinței naționale, contribuind la ridicarea culturală și economică din comitatul Truda-Arieș. Pentru zelul său, este ales președinte al Reuniunii Meseriașilor, pe care o reorganizează din temelii, apoi ține nenumărate conferințe și ajută la desfășurarea mai multor concerte și spectacole de teatru. În anul 1915, planurile i-au fost zădărnicite odată cu ordinul de înrolare în cadrul regimentului din St. Polten (Austria). Luptă cât îl țin puterile și participă la confruntarea de la Horodenka. Condițiile precare în care trebuia să-și ducă viața îl vor pune pe butuci, astfel, este trimis urgent la refacere. Spirit combativ, Augustin nu poate sta deoparte și se implică în evenimentele revoluționare din toamna lui 1918, care au dus la alcătuirea Sfatului Poporului Român, sub președinția avocatului Amos Frâncu. Odată cu numirea în funcția de comisar al orașului Turda, se pune total în slujba cetății și organizează consiliile de conducere și gărzile naționale. Pe 24 noiembrie 1918, cercul electoral din Turda îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de avocatul Valer Moldovan.

 

2

 

Ctitorul Baroului din Turda

După înfăptuirea Marii Uniri, Augustin Rațiu revine în mijlocul urbei și ocupă postul de prim-consult pe lângă prefectura Turda, apoi vreme de un an îndeplinește funcția de primar al orașului. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Problemele financiare îi dădeau mari bătăi de cap, astfel ridicarea nivelului educațional era o piatră de poticnire. Cu toate acestea, nu se dă bătut și purcede la organizarea unei colecte publice în speranța că o să poată realiza măcar o parte din proiecte. Locuitorii l-au sprijinit cu tot ce au putut, așa s-a construit sala festivă și căminul pentru ucenicii români.

 

3

 

Pe lângă acestea, în vara lui 1921, se pun bazele Clubului civil și Cercului intelectualilor români. Dar probabil una din cele mai însemnate lucrări ale lui Augustin Rațiu a fost înființarea Baroului avocaților din Turda, al cărui decan a fost vreme de zece ani. Când nu pleda la bară, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. A debutat în presă înainte de 1918, fiind un colaborator fidel al ziarelor Patria, Curentul, Arieșul, și Tribuna noastră. Era înzestrat cu un bagaj cultural de invidiat. Vorbea fluent latina și maghiara, motiv pentru care a cochetat cu meseria de istoric, publicând o serie de articole. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania. Pleacă din această lume în anul 1970, împăcat că a lăsat în urmă o țară, o limbă, un ideal.

 

 

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea.

Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială.

Potrivit doctrinei Sale şi a mărturiilor scripturistice şi patristice relevante în acest sens, Biserica proclamă faptul că familia este o realitate instituită de Însuşi Dumnezeu. Mai mult, Ea mărturiseşte originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei recunoscând de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări, pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească[1].

Prin venirea în lume şi lucrarea mântuitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această rânduială a fost, însă, ridicată pe o treaptă de sfinţenie. De atunci, familia ce rodeşte din ea, poate fi văzută ca şi imagine miniaturală a Bisericii întocmai cum ilustrează, de câteva ori Sfânta Scriptură a Noului Testament care oferă ca sinonim pentru familia creştină însuşi cuvântul biserică: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, şi Biserica din casa lor” (Romani 16, 3-5); „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). În acest context Sfânta Scriptură descoperă demnitatea şi menirea familiei din zilele noastre oferind chiar premisele morale ale mariajului autentic creştin.

Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare[2]. Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura – prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască – cetăţeni ai cerului. Căsătoria şi familia reprezintă „un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri: între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările Împărăţiei celei veşnice”[3].

Iată de ce acest subiect a reprezentat şi a fost obiect al preocupărilor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, ca şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna, obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general. Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă[4]. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte: „când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc ci Chipul lui Dumnezeu Însuşi[5].

Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti[6]. Cea dintâi familie, a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.

Şi cum planul lui Dumnezeu este ca El să fie prezent în toate şi toate să participe la Dumnezeu, cum planul lui Dumnezeu este ca omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), familia are un rol foarte important în planul de mântuire a lumii, chiar dacă nu găsim o atare expresie în nici una din cărţile vechi sau nou-testamentare. Cercetând Scripturile, constatăm că familia este o realitate omenească statornică, permanentă şi fundamentală încă de la constituirea neamului omenesc[7].

În Hristos, familia devine realmente Biserică, mare taină, după modelul tainei dintre Hristos şi Biserică. Familia devine un sacrament al sfinţeniei, în interiorul tainei fundamentale care este Biserica, ea însăşi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi-n cer.

Aceste aspecte ale familiei creştine au fost cultivate de-a lungul veacurilor până astăzi. Valorile familiale creştine au constituit mereu imboldul pe care fiecare soţ l-a primit din partea Bisericii şi a slujitorilor ei. Cei credincioşi au înţeles întotdeauna rosturile adânci ale acestei identificări, căci, pentru orice creştin, menirea vieţii familiale este aceea de a apropia tot mai mult persoanele umane printr-o comuniune plină de iubire jertfelnică, după chipul celei prin care Hristos a întemeiat şi susţine Biserica Sa.

Omul începe din copilărie să descopere taina iubirii şi a unităţii. Virtuţile cu care el va fi deprins de părinţi: credinţa, ascultarea, buna-cuviinţă, cumpătarea, hărnicia, cinstea şi mila, nu sunt decât semne îmbucurătoare ale încolţirii virtuţii supreme care este iubirea. Pentru dobândirea unor asemenea roade în creşterea spirituală a copiilor este nevoie, mai ales, de exemplul viu al părinţilor care de multe ori, poate înrâuri în mod hotărâtor nişte conştiinţe plăpânde, sensibile dar aflate în plină înfiripare. Totdeauna, din pilda primită de la părinţi s-a învăţat respectul faţă de aproapele, faţă de valorile perene ale neamului, cinstirea faţă de cele sfinte.

Din păcate realitatea zilelor noastre a afectat prin fenomenul secularizării şi familia creştină de astăzi care se confruntă cu numeroase probleme. Celulă de bază a societăţii şi element edificator pentru fiecare individ, familia creştină trece prin momente de cumpănă, fiind omise de multe ori adevăratele coordonate morale ale cuplului conjugal.

Pentru a înţelege rolul şi poziţia pe care o ocupă familia în societatea contemporană, lucrurile trebuie urmărite din perspectiva a două direcţii: 1. starea familiei astăzi şi consecinţele acesteia, respectiv: 2. raporturile dintre familie şi societate/instituţii.

În ceea ce priveşte prima direcţie amintită, o atenţie deosebită trebuie acordată fenomenului destrămării familiilor şi consecinţelor imediate ale acestui proces: carenţele educaţionale şi abandonarea copiilor.

Cealaltă consecinţă a dizolvării universului familial este procesul abandonării copiilor. Rezultând din relaţii întâmplătoare şi din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabilă, copiii ajung inevitabil pe străzi, constituind treptat o societate paralelă. Mai evident desocializaţi decât copiii needucaţi rămaşi în familiile constituite, copiii abandonaţi devin una dintre cele mai serioase provocări la adresa conştiinţei şi a societăţii contemporane. Ei rămân, de fapt, cea mai clară dovadă a crizei familiei în societatea noastră[8].

În porunca Decalogului „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ti-l va da” (Ieşire 20, 12) se poate sesiza o relaţie imediată între înţelepciunea practică (care îi asigură omului supravieţuirea şi sporul) şi respectul faţă de părinţi. Părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7; 20-25). Altfel spus, în măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Ecclesiastul (2, 24-26).

În acest context, a-ţi cinsti parinţii, care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la înţelepciunea vieţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă sfântul Pavel (Evrei 13, 7). Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţia – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape in aproape, nu prin propunerea unor teorii despre bună-purtare, ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice (după criterii divine) de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model.

Vatră a tradiţiei, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi, perspectivă şi vieţuire în care chiar bunurile materiale să fie trans­figurate, printr-un anumit mod, teologic, al utilizării acestora. În Vechiul Testament, familia nu este definită numai de unitatea sanguină, genetică, ci şi de o manieră specifică de viaţă, de asumare a valorilor. Această manieră specifică a fost desemnată mereu prin expresia calea dreptilor (Psalm 1, 6)[9].

Cineva era recomandat comunităţii şi partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care garanta o educaţie solidă; Însuşi Dumnezeu se recomandă poporului Său prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac şi lacob, prin invocarea spiţei celor credincioşi (Ieşire 3, 6). Din această perspectivă, o familie cu nume rău era la fel de blamată ca şi aceea fără copii, fiind fără rod în ordinea socială. Fie şi numai pentru aceste exemple, importanţa familiei pentru o societate tradiţională reiese cu evidenţă.

În Noul Testament, prin minunea din Cana Galileii, familia devine, în Hristos şi în Biserică, nu doar un cadru legiuit al naşterii în ordine biologică, în stare să asi­gure educaţia pe care am numit-o mai sus înţelepciune practică, ci şi cadru al naşterii în ordine spirituală, al înnobilării omului. Indicatorul acestui salt este întâlnirea Domnului cu tânărul bogat, cunoscător şi împlinitor al Legii, dar nesigur în ce priveşte ritmurile vieţii veşnice (Matei 19, 16-22)[10].

Familia este reinstituită – în Hristos şi în Biserica – ca loc al educaţiei dar şi transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umană şi pentru comunitatea omenească. Sfântul Pavel atrage atenţia creştinilor că trebuie să fie copii, dar nu la minte, care trebuie să fie desăvârşită, ci la inimă, la nerăutate (1 Corinteni 14, 20), depăşind imaturitatea şi înţelesurile slabe ale lumii (Galateni 4, 3) prin dobândirea gândului care era în Hristos (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc în care se desfăşoară primul examen al capacităţii sociale a fiecăruia din membrii săi. Părinţii şi copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice, diferenţiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să înveţe ascultarea de părinţi pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinţii trebuie să-şi privească fiii ca persoane chemate la desăvârşire şi nu ca obiecte, educându-i în învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-şi mintea, credinţa şi cuviinţa, trebuie să înveţe de bine, pentru a-i conduce pe tineri la înţelepciune şi cumpătare (Tit 2, 2-6). Educaţia creştină, în continuarea tradiţiei vechiului popor al lui Dumnezeu, pre­supune iniţierea şi adâncirea în înţelepciunea descoperită omului.

Mai mult, adresându-se episcopului Timotei, sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învăţătura pe care a primit-o în familie, de mic copil, prin cercetarea Scripturii, care, insuflată de Duhul Sfânt fiind, îl poate mereu conduce la înţelep­ciune şi bună-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentaţi ca modele pentru vieţuirea creştină, trebuie să aibă familii bine întemeiate, cu fii ascultători, cu fii credincioşi (1 Timotei 3, 4 şi 12; Tit 1, 6), aceştia din urmă fiind garanţia capacităţii pastorale a părinţilor lor căci: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (1 Timotei 3, 5)?

În aceste condiţii, importanţa socială a familiei este covârşitoare. Deterio­rarea relaţiilor sociale este o consecinţă imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici însufleţită de iubire (Matei 24, 7, 12; Marcu 13, 8, 12). Că aceasta e vocaţia societăţii omeneşti ne încredinţează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu ca Tată al tuturor, pentru a recunoaşte, prin aceasta, că toţi suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Părinte şi membri ai aceleiaşi familii (Matei 6, 9).

 

Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea II-a

 

Bibliografie

[1] P.F.P. Teoctist, „Cuvânt pastoral cu ocazia zilei familiei”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 5.

[2] Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.

[3] Ibidem, p. 11.

[4] Pr. Dr. Vasile Gavrilă, „Fecioria şi căsătoria în vocaţia sfinţeniei”, în Ortodoxia, nr. 3, anul LVIII, iulie-august, 2007, p. 149.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 22.

[6] Irina Leonte, „Familia creştină: părinţi şi copii”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 155.

[7] Pr. Conf. Dr. Vasile Răducă, „Familia şi împărăţia lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură”, în Teologie şi viaţă, anul XI (LXXVII), nr. 1-7, ianuarie-iulie, 2001, p. 81.

[8] Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice”, p. 114.

[9] Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 17

[10] Ibidem, p. 30.

 

 

 

De când se știe, Vlad a iubit nespus călătoriile. Într-o zi a aflat că un văr de-al său vinde un aparat de fotografiat, exact ce îi lipsea. Colinda satele României cu aparatul pe umăr și poza tot ce îi ieșea în cale. Ceea ce părea o simplă pasiune avea să devină un mod de a fi. Iubește să fotografieze oameni, să-i cunoască îndeaproape, să le asculte poveștile și să arate lumii că România este o țară specială. Am stat de vorbă cu Vlad Dumitrescu despre pasiunea pentru fotografie, despre o lume pe cale de dispariție și proiectele sale.

 

Interviul pe scurt:
  • Secretul unei fotografii reușite: “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv.”
  • Fotograful din spatele aparatului: “Îmi place să fotografiez oameni. În general când merg prin sate îmi place să cunosc oameni, să le descopăr poveștile și dacă pe drum apare vreun peisaj unde lumina pică foarte bune atunci categoric îl pozez, dar în principiu merg în căutare de oameni.”
  • O Românie pe cale de dispariție: “Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești.”

 

1

 

Călătoriile văzute printr-un obiectiv

S-a născut și a copilărit la oraș, mai precis în Brașov. Obișnuia să călătorească prin țară încă din perioada liceului, apoi a continuat în studenție. Dar, într-o zi un anunț avea să-i schimbe destinul. “La un moment dat, un verișor de-al meu vindea un aparat foto. Soția mea, pe atunci prietena, a insistat să-l cumpăr, dacă tot călătorim atât de mult, ar fi frumos să avem și un aparat cu noi. Odată achiziționat, am început să iau aparatul în excursii și să pozez absolut orice, după aceea a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia”, povestește Vlad Dumitrescu pentru Matricea Românescă.

 

“Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni”

 

A învățat din propriile greșeli, iar pe alocuri a citit și câteva materiale de specialitate. Să faci fotografii nu este atât de complicat pe cât ar părea spune Vlad, trebuie să înveți din greșeli și să fotografiezi ceea ce îți place. “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv”, destăinuie Vlad.

 

2

 

Ghidat de dragostea pentru fotografie

Cu aparatul pe umăr, Vlad a colindat prin diferite zone, de la Maramureș, Ținutul Pădurenilor, până în Bucovina, Delta Dunării, Harghita, iar lista poate continua. Pe unde poposea, tânărul trecea pragul bătrânilor uitați de lume, dar știuți numai de Dumnezeu, și stătea ore în șir la povești. “Am cunoscut niște oameni extraordinari, unii dintre ei au murit din păcate. Eu nu am avut bunici la țară, am crescut la oraș și am descoperit satul românesc destul de târziu. Poate asta a fost un avantaj pentru că m-a atras foarte mult. Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni și să public pozele, însă fără vreun scop anume, doar pentru a arăta România pe care o văd eu. Au început să mă contacteze străini și să mă întrebe dacă nu doresc să-i duc prin locurile unde fac poze, deci să fiu un fel de ghid al fotografilor. Inițial am făcut asta în paralel cu munca, dar în 2017, la începutul anului, terminasem concediul și mai aveam câteva promisiuni de onorat. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am demisionat de la job pentru a mă dedica fotografiei”, a spus Vlad Dumitrescu.

 

“Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni”

 

Decizia nu a fost deloc ușoară, dar cu timpul s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Prin cătune ajunge îndrumat de alți bătrâni, iar toți îl primesc cu brațele deschise și cu o vorbă bună. “Când ajung la ei îi întreb ce fac, apoi încerc să aflu câteva detalii despre ei, și după aceea le povestesc câte ceva despre mine și ceea ce fac. Sunt foarte mulți bătrâni abandonați, care trăiesc la limita subzistenței, unii din păcate au abandonat lupta. Dar, când vezi și oameni veseli la fân, sau copii care se joacă cu bătrâni, îți dai seama că pe lângă clipele triste sunt și moment faine”, menționează Vlad.

 

3

 

Povești culese de prin sate

Dialogul curge frumos, cu un accent duios, tipic ardelenilor, Vlad îmi împărtășește povești și chipuri ale oamenilor pe care i-a întâlnit. “Îmi aduc aminte de doamna Victoria, care stătea undeva singură în vârful unui deal. Am petrecut timp cu ea fără să am aparatul cu mine, o ajutam la treburi. Îmi amintesc odată când am fost la ea, mi-a povestit un episod petrecut iarna. Dânsa era o femeie extrem de mărunțică, și avea casa în formă de pătrat, iar ușa se deschidea într-o curte interioară din care ajungea la grajd. Odată a nins atât de mult încât i-a căzut zăpada de pe casă și i-a blocat ușa. În casă nu avea decât un geam mic care dădea pe partea exterioară și țin minte că mi-a zis: «Noroc că sunt foarte mică și am putut să ies pe geam». A săpat o cărare de jur împrejur ca să ajungă la grajd și să dea de mâncare la animale”, deapănă emoționat Vlad Dumitrescu.

 

“Tinerii pleacă în lume pentru că există o grămadă de tentații pe care nu le întâlnesc la sat”

 

După această mărturie, și după drumurile pe care le-a făcut, l-am întrebat pe Vlad cum arată România și bătrânii ei, prin obiectivul aparatului de fotografiat. ”Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești. Odată cu dispariția acestor oameni, se va întoarce o pagină a istoriei”, conchide cu amar Vlad Dumitrescu.

 

 

-Ah, ai terminat de rânduit lucrurile în camera ta! Foarte bine, bravo!

-Doamne, ce băiat cuminte, mănâncă tot! Felicitări!

-Ai pus cartea la locul ei! Fantastic! Cea mai harnică fetiță!

-Ai ajutat-o pe vecina noastră! Asta numesc eu copil responsabil!

 

Eu, când mă uit la rândurile de mai sus, văd laude. Și mie îmi plac laudele. Laudele sunt pârghii ce cresc stima de sine. Și eu votez cu două mâini pentru a crește stima de sine în sufletul și în mintea copiilor.

Și totuși unele încurajări îmi sună ciudat. Pot fi oferite ,,Felicitări” pentru actul de ,,a mânca”? Putem numi pe cineva ,,cel mai harnic” pentru că a așezat un obiect la locul lui?

 

Să ne lăudăm copiii. Cu atenție și echilibru. Gândit.

Să îi lăudăm când obțin un rezultat deosebit, după implicare și efort constant, susținut. Le vom transmite astfel că le-am văzut munca, străduința, că ceea ce au obținut li se datorează. Să îi lăudăm atunci când se străduiesc să își însușească o abilitate nouă. Le vom observa drumul, progresul. Le vom reaminti de unde au plecat și cât au înaintat, cât de sus au ajuns.

Este important să numim exact ce s-a petrecut (,,iată, azi ți-ai ținut echilibrul pe role mult mai bine!”) fără a exagera dacă progresul notabil nu și-a făcut încă apariția.

Lăudați copiii dacă ei o cer. Poate au nevoie să fie văzuți puțin mai mult pentru ceea ce sunt. Poate că sunt descurajați sau nesiguri.

 

Cum ar fi oare potrivit să formulăm lauda?

În primul rând, este potrivit să lăudăm specific: ,,ai îndrăznit și ți-ai făcut temele singur, bravo!”, ,,fii mândru de tine, ai dovedit cât de harnic ești!”. Mândria este bine să fie a copilului. El trebuie să fie mulțumit de ceea ce a realizat. Și părinții sunt mândri. Și familia. Însă cel mulțumit de propriul drum și propriile reușite este bine să fie copilul.

În al doilea rând, vom lăuda acțiunea și nu persoana. Ceea ce a întreprins este cu adevărat important. ,,Ce frumos ai salutat!”

În al treilea rând, lauda trebuie să oglindească trăirea ta, adultul-reper: o laudă se ridică la un cu totul alt nivel atunci când dezvăluie copilului emoțiile pe care faptele, deciziile sale le nasc în ceilalți; se ivește acum empatia și se conturează compasiunea: ,,am fost fericită când am văzut cum ți-ai susținut colegii!”.

 

Autoapreciere și apreciere corectă

Copilul, prin laudă, este bine să ajungă să se aprecieze singur, încă de la vârste fragede. În timp, înainte de a-i oferi lauda, este bine să îl întrebăm ce părere are el despre ceea ce a realizat și despre cum a realizat. Cu cât copilul creionează pentru sine o imagine apropiată de adevăr, cu atât va putea deveni obiectiv față de sine și se va putea coordona atunci când primește laude nerealiste sau critici voit destabilizatoare în viitor.

Ajută-ți copilul să învețe să nu lipească etichete. Nu există copii răi. Uneori, există fapte rele. Nu există oameni care sunt ,,doar așa”. Există fapte ce pot fi reparate și există șanse de a îmbunătăți totul.

 

Din când în când

Lăudați copilul ca și cum nu știți că vă aude. Sunați o persoană apropiată și vorbiți ușor complice sau povestiți cu voce joasă mătușii, dezvăluind ,,șoptit” ceea ce i-ați spus fiicei voastre sau fiului vostru mai devreme. Fiți convinși că sunteți auzit de ,,cel bun de lăudat” însă dați o notă aparte momentului. Îl veți bucura enorm, îl veți face să vibreze și să simtă sentimentul de mulțumire în toți.

 

Și va ști sigur atunci că este cel ce a generat starea de bine!

 

 

 

Părintele Gheorghe Ispas, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul” și paroh al Bisericii Sfântul Mina din București, a vorbit la Întâlnirile Matricei despre problema accesului femeilor la preoția sacramentală și despre adevărata slujire a femeilor creștine în biserică prezentând o serie de argumente scripturistice și patristice. Iată câteva extrase din conferința de pe 10 septembrie:

 

  • Hirotonirea femeii este o realitate în viața unor biserici protestante la ora actuală fiind neadmisă în Biserica Ortodoxă, dar și în Biserica Romano-Catolică. Această temă și aplicarea ei în viața unor biserici protestante, a dus la întreruperea dialogului teologic dintre acestea și Biserica Ortodoxă. Una din piedicile mari ale dialogului, mai ales cu Biserica Anglicană la ora actuală, o constituie tocmai punerea în practică a hirotonirii femeilor.
  • Problema accesului femeii la preoție s-a pus în Biserica Ortodoxă în mod cu totul marginal, sporadic, însă sub presiunea acestor mișcări feministe și anglicane, teologii ortodocși au fost “siliți” să adopte o poziție explicită în fața acestor lucruri. Încă din primele veacuri sunt răspunsuri clare cu privire la hirotonirea femeii. Am putea aminti pentru început ceea ce spunea și Sfântul Epifanie al Ciprului în lucrarea Panarion: ”Biserica nu a rânduit niciodată femei ca preotese.
  • Cu privire la hirotonia femeilor, Constituțiile Apostolice, datate prin veacul al IV-lea, spun așa: “Despre săvârșirea botezului de către femei, vă facem cunoscut că nu mică este primejdia la care se expun cele ce își însușesc această lucrare. De aceea nu vă sfătuim la aceasta pentru că este ceva primejdios, este ceva neîngăduit și nelegiuit, deoarece capul femeii este bărbatul și e înălțat la treapta preoției, atunci se contrazice dreptatea Domnului dacă se răstoarnă ordinea Creatorului și se dă preoția hotărâtă pentru bărbat, femeii, căci ea este trupul bărbatului din coasta lui și supusă lui în Domnul, iar bărbatul are stăpânirea asupra femeii pentru că este și capul ei cât timp este lui Hristos cap.
  • Printre cele mai importante slujiri ale femeii creștine scoatem în evidență slujirea de stareță, poate cea mai înaltă, apoi lucrarea de apostolat și misionarism, mergând până la convertirea unui întreg popor. Ne amintim de Sfânta Nina sau de Sfânta Maria Magdalena, din care Mântuitorul a scos șapte diavoli, dar numită cea întocmai cu apostolii. Ne amintim de Sfânta Olga, împărăteasa Kievului, apoi Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare. Unele au fost păzitoarele credinței ortodoxe, Sfânta Teodora în vremea iconoclasmului, alte femei au avut o mare putere de propovăduire, ne amintim de Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, altele au fost maici duhovnicești deosebite ca Sfânta Sinclitichia. Deci aceste femei au avut slujiri deosebite, nu putem spune că femeile nu au acces la sfințire, harul divin lucrează prin ele nefiind hirotonite. Există și alte slujiri împlinite de femei în cadrul bisericii: îngrijirea trupească și sufletească, sfătuirea fiilor pe calea credinței purtându-le de grijă ca să dobândească Împărăția Cerurilor, îngrijirea bolnavilor, săracilor, străinilor sau a celor închiși, rugăciunea pentru ceilalți, învățătura catehetică, educația religioasă, misionarismul, toate aceste slujiri nu sunt neînsemnate. Multe femei contribuie de asemenea la viața liturgică prin citiri și cântări.

 

“Problema hirotonirii femeilor se pune mai ales astăzi, în contextul mișcărilor feministe”

 

  • Tradiția potrivit căreia preoția este rezervată bărbaților își are originea în Sfânta Scriptură. Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicație privind posibilitatea ca o femeie să exercite funcții sacerdotale. Toate mențiunile în această privință, se referă la bărbați. Sfântul Apostol Pavel stabilește în repetate rânduri, îndatorirea femeilor de “a tăcea în biserică”, deci interdicția de a lua cuvântul, epistola I către Corinteni capitolul paisprezece. Dar cu toate acestea, le vedem pe femei ajutându-l pe Sfântul Pavel în misiunea sa. Apostolul folosește doi termeni diferiți când vorbește despre ele numindu-le ”însoțitorii/ajutătoarele” la Romani capitolul șaisprezece, iar pe bărbați care aveau slujiri sacerdotale i-a numit “ai lui Dumnezeu împreună slujitori cu mine”, epistola către Tesaloniceni, capitolul trei și I Corinteni, capitolul trei.
  • Mântuitorul Hristos a acordat o mare prețuire femeilor, în primul rând maicii Sale, dar nu a inclus nicio femeie în ceata apostolilor și nu a încredințat niciunei femei slujirile sacramentale. Doar către apostoli după Înviere a suflat, “Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi ”, Evanghelia după Ioan, capitolul douăzeci. Deci apostolilor li s-a dat Duhul Sfânt, lor li s-a spus “să nu vă depărtați de Ierusalim până nu vă veți îmbrăca cu putere de sus”.
  • În Constituțiile Apostolice se spune: “Hristos nu a rânduit ca femeile să boteze, este lucru neîngăduit și nelegiuit lucrul acesta, și dacă trebuia să se săvârșească botezul și de femei, negreșit și Domnul s-ar fi botezat de Maica Sa, iar nu de Ioan. Sau când ne-a trimis să botezăm, ar fi trimis împreună cu noi și femeile ca să facă aceasta, niciodată El nu a poruncit, nici a lăsat scris”. O afirmație asemănătoare regăsim și atunci când se vorbește despre propovăduire: “Nu dăm voie ca femeile să învețe în biserică, ci ele să se roage numai și să asculte pe cei ce învață, că însuși Domnul, când ne-a trimis pe noi cei doisprezece să învățăm poporul lui Israel și pe celelalte neamuri, nu a trimis nicidecum femei ca să predice, căci împreună cu noi erau și Maica Domnului, apoi Maria Magdalena, Maria lui Iacov, Marta și Maria, surorile lui Lazăr, Salomeea și alte câteva. Deci, dacă era neapărat trebuitor pentru femei ca să învețe, și acestora le-ar fi poruncit însuși Domnul mai întâi să învețe împreună cu noi poporul și să le binecuvânteze și să pogoare asupra lor harul precum nouă.

 

“Nu putem spune că femeile nu au acces la sfințire, harul divin lucrează prin ele nefiind hirotonite”

 

  • Sfinții Părinți, în rare ocazii s-au exprimat asupra acestui subiect, sau dacă au făcut-o, a fost o reacție la o practică care nu ținea de biserică și care era străină de creștinism, și anume la hirotonirea de preotese de către grupările eretice, e vorba de gnostici. Ei au dezaprobat în mod clar o astfel de practică, printre ei îi putem cita pe Sfântul Irineu de Lugdunum, Tertulian, Origen, Firmilian, Epifanie de Salamina. Tertulian, care a murit la 240 spunea: “Nu este îngăduit femeii să grăiască în biserică, nici să învețe, nici să ungă cu mir, nici să săvârșească jertfă, nici să dorească vreo slujire din cele săvârșite de bărbați.
  • Patriarhul Dimitrios I, prin anii 1970, afirma că: “Biserica Ortodoxă, cu toate că a acordat o deosebită cinstire femeilor așezând pe unele dintre ele în rândul sfinților, a urmat exemplul Mântuitorului și nu a admis niciodată intrarea femeilor în ierarhia sacerdotală.

 

A fost membru de frunte al Partidului Național Țărănesc și bun camarad cu Iuliu Maniu. Cariera politică a fost încununată cu funcții de conducere în Ministerul de Finanțe, de Interne și de Justiție. Lui îi datorăm stabilizarea monedei naționale și eradicarea datoriilor pe care le aveau băncile și întreprinderile către muncitori. Pe plan extern, Mihai Popovici a reușit stabilirea unor relații cordiale cu Franța, fapt pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză în grad de Mare Ofițer. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, este arestat și trecut prin iadul de la Văcărești, Ocnele Mari și Sighet.

 

Luptător pentru cauza românilor

Se întâlnește cu viața pe 21 octombrie 1879, la Brașov. Încă din tinerețe, Mihai a fost un simpatizant al ideii de dreptate pentru conaționali. După ce își ia bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, apoi susține doctoratul în drept la Universitatea din Budapesta. Printre cursuri și seminarii, studentul asigura președinția Societății “România Jună”. Izbucnirea primei conflagrații mondiale i-a dat rău de tot planurile peste cap, astfel, între 1917-1918, Mihai Popovici este mobilizat pe front și însărcinat cu organizarea corpului de voluntari români în Moldova. Când focul armelor a încetat să mai facă victime începe să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, este ales în conducerea Marelui Sfat Național și membru al Consiliului Dirigent în cadrul departamentului Industrie și Comerț. Totodată, a făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

 

Credit foto; CNSAS

Credit foto: CNSAS

 

Angrenat în vâltoarea vieții politice

După înfăptuirea Marii Uniri, își ia avânt și se aruncă în iureșul vieții politice. A deținut o seamă de funcții legislative, dar și funcții executive în guvernul României Mari. De pildă, între 5 decembrie 1918- 13 martie 1920, a făcut parte din guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, unde a ocupat postul de Ministru al Lucrărilor Publice. Prietenia trainică cu Iuliu Maniu, îi va asigura noi atribuții ministeriale. A fost pe rând ministru de finanțe, de interne, a revenit la finanțe, apoi s-a mutat la justiție. Din tot acest periplu, cele mai mari realizări le-a avut la Ministerul de Finanțe, unde a reușit să stabilizeze moneda națională. Tot în vremea mandatului de la finanțe, Popovici obține mai multe împrumuturi din străinătate cu ajutorul cărora va plăti datoriile băncilor și întreprinderilor către muncitori.

 

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937 Credit foto: ANR

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937   Credit foto: ANR

 

Un țărănist în ghearele comuniștilor

Se dă de partea țărăniștilor, iar în 1927, Mihai conduce primul congres al organizației județene din Satu Mare. Din acel moment a fost numit în funcția de președinte al Partidului Național Țărănesc, și a candidat pe listele electorale din Satu Mare. În 1944, este numit în funcția de vicepreședinte, iar doi ani mai târziu, președinte onorific. Pe plan extern, Popovici lucrează la consolidarea relației dintre România și Franța, iar pentru meritele sale este decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de Mare Ofițer.

 

Dosarul lui Mihai Popovici Credit foto: memorialsighet.ro

Dosarul lui Mihai Popovici    Credit foto: memorialsighet.ro

 

Când nu face politică, se îndeletnicește cu scrisul. Este autorul unor lucrări de mare anvergură, precum: Solidarismul politic, Datoriile și creanțele României după tratate, Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, Politica de producțiune și bugetul, etc. Preluarea puterii de către comuniști a însemnat declinul său. Este arestat pe 25 iulie 1947, și acuzat de conspirație contra statului în afacerea Tămădău. Vor urma zece zile de anchetă, ca mai apoi să fie purtat prin iadul de la Văcărești și Ocnele Mari. Pe 12 noiembrie 1950, este transferat la Sighet, alături de nume mari ale vremii precum Mihail Manoilescu, Radu Budișteanu și Virgil Solomon. Torturile și anchetele până în miez de noapte au durat până în anul 1955, atunci este eliberat și condamnat la o viață mizeră. Cel care odinioară luptase pentru unitatea românilor și prosperitatea națiunii, s-a stins într-un anonimat complet la data de 7 mai 1966.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Un aspect general ce trebuie reținut este că aceste trei religii, actualmente majoritare în spațiul de cultură chineză, au apărut odată cu impunerea raționalismului chinez în fața religiozității primitive a populațiilor sinice, profund animiste. Acestea însă subzistă până în prezent, prin influența pe care au exercitat-o în timp asupra acestor trei sisteme, taoismul fiind la rându-i impregnat de aceste credințe populare[1].

Potrivit unora dintre tradițiile taoiste, consemnate ulterior de istoricul Sima Qian în opera Shi JiÎnsemnări istorice[2], Lao Tzu l-ar fi cunoscut pe Confucius, fiind, potrivit anului tradițional al nașterii sale, mai bătrân decât acesta. Aceleași tradiții afirmă existența unei discuții între cei doi filosofi, când Lao Tzu i-ar fi spus lui Confucius: „Leapădă-ți mândria, renunță la toate aceste dorințe, la acest aer orgolios și la acest zel lipsit de măsură; topate acestea nu-ți sunt de niciun folos. Aceasta este tot ce-ți pot spune”, iar Confucius, impresionat, ar fi declarat discipolilor săi că el știe totul despre toate animalele și purtarea lor, însă: „cât privește dragonul însă, nu îl pot cunoaște; nu știu cum urcă el la cer pe nori și pe vânt. L-am văzut astăzi pe Lao Tzu; el seamănă cu un dragon”[3]. Această istorie apocrifă subliniază încă o dată opoziția dintre doctrina taoistă și cea confucianistă.

Tradiția îi atribuie lui Lao Tzu paternitatea principalului izvor al sistemului taoist de credințe, cartea Tao Te ChingCartea despre Cale și Puterea ei, considerată a fi totodată cel mai profund și enigmatic text din literatura chineză. Potrivit ultimelor cercetări, forma actuală a cărții datează din secolul al III-lea î. Hr., astfel încât este imposibil ca aceasta să fi fost scrisă de un presupus contemporan al lui Confucius (a cărui viață este relativ bine documentată), așa cum se presupune a fi fost Lao-Tzu. Cu toate acestea, faptul că, deși asistemică, lucrarea exprimă o gândire coerentă și originală l-a determinat pe cercetătorul german Max Kaltenmark, unul dintre cei mai reputați cunoscători ai taoismului, să afirme: „Trebuie să admitem existența unui filosof care trebuie să fie, dacă nu autorul direct, cel puțin maestrul a cărui influență a fost determinantă pentru început. Nu există niciun inconvenient de a contiua să-l numim Lao Tzu”[4]. Scrierea Tao Te Ching începe cu o afirmație despre indescriptibilul Tao: „Calea care poate fi descrisă nu este fără de greșeală; numele care pot fi spuse nu sunt nume perfecte; din Nenumit au apărut Cerul și Pământul”[5]. Cartea s-a bucurat ulterior, începând cu perioada dinastiei Han, de credința că ar poseda puteri supranaturale, fiind mai ales pusă în vecinătatea bolnavilor pentru a alunga spiritele rele[6].

Desigur, scrierile ce au format doctrina taoistă actuală sunt cu mult mai numeroase, ele alcătuind ceea ce este numit Tao Ts’angCoșul Tao. Acest canon de scrieri a fost alcătuit în decursul a 15 secole, multe dintre opere fiind însă nedatate și greu de descifrat, din cauza limbajului ezoteric folosit. Între cele mai importante titluri ale operelor taoiste se numără Textul clasic al camerei galbene ori Adevăratul text clasic al Marelui Mister. Cea mai mare colecție de texte taoiste este păstrată în prezent la mănăstirea Po-yun-kuan, situată în sud estul Beijingului[7].

Doctrina taoistă a fost dezvoltată după prezumtivul Lao-Tzu de către la fel de enigmaticul său discipol, Zhuang Zi. Acesta a insistat asupra cunoașterii extatice, drept singura formă de cunoaștere perfectă – în consecință, acesta identifica viața cu moartea. Concepția lui Zhuang Zi cu privire la imperfecțiunea realității curente este ilustrată de următoarea anecdotă ce i se atribuie și care fundamentează doctrina taoistă a interschimbabilității stării de conștiință: „Cândva eu, Zhuang Zi, visam că sunt un fluture, un fluture care zboară în rotogoale și mă simțeam fericit; nu știam că sunt Zhou. Deoadată m-am trezit și am fost eu însumi, adevăratul Zhou. Și n-am mai știut dacă sunt Zhou care visează că e un fluture, sau un fluture care visează că e Zhou”[8].

În fine, civilizația Greciei antice a văzut inițial înțelepciunea cu sensul de deșteptăciune sau îndemânare în orice artă sau meserie, precum zidăria, medicina, chirurgia, poezia, muzica etc. Mai apoi, înțelesul acesteia a căpătat semnificația de perspicacitate, inteligență, prudență, tact politic și cunoaștere a vieții, pentru ca în cele din urmă să dobândească înțelesul de cunoaștere în sens general, ca învățătură, știință și filosofie, privită ca armonizarea tuturor științelor[9].

Începuturile literaturii sapiențiale grecești se regăsesc în poezia gnomică asociată unor autori ca Hesiod, Mimnermus, Solon, Focilides și mai ales Theognis, care au cristalizat moralitatea în fraze lucide și au devenit învățătorii preferați ai poporului. Valorile centrale ale învățăturilor acestora sunt moderația (μηδὲν ᾄγαν) și abilitatea de a acționa în funcție de moment și de situație (καιρὸν γνῶθι).

Cei Șapte Înțelepți ai Greciei antice nu au făcut, în principiu, decât să reia maximele poeților, însă îndemnul lui Chiton – „Cunoaște-te pe tine însuți” (γνῶθι σεαυτόν) – a constituit impulsul inițial al marii mișcări filosofice grecești. Desigur, primele speculații filosofice au avut ca subiect cosmogonia, însă odată cu Pitagora s-a cristalizat ideea potrivit căreia filosofia este un „mod de viață”, ce îi poate arăta omului drumul și scopul acesteia. Filosofia lui Pitagora avea un scop cu desăvârșire practic, și s-a impus mai ales prin personalitatea fondatorului său, despre care Platon afirma că a făcut obiectul unei venerații atât de profunde tocmai pentru că a prescris un mod anumit de comportare în viață[10]. Acest curent este observabil și în unele fragmente din scrierile lui Heraclit și Democrit, ce abundă în maxime pătrunzătoare și expresive[11]. Spre exemplu, Democrit arată, într-una dintre scrierile sale, că: „Din înțelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greș și acțiune dreaptă”[12]. Tot din această perioadă datează maxima „caracterul omului este destinul lui” (ἤθοϛ ἀνθρώπῳ δαίμων), ce operează o separație între credințele arhaice și înțelepciune, înțeleasă în mod clar ca practicare a virtuții și anihilând superstițiile privitoare la norocul înnăscut[13].

 

„Înţeleptul are în vedere intenţia acţiunilor nu rezultatul lor”  (Seneca)

 

Sofiștii au redeșteptat încă o dată interesul pentru problemele legate de viața umană și de conduită. Pentru ei, urmărirea cunoașterii și cultivarea culturii intelectuale ca o pregătire pentru viața publică și privată a devenit o veritabilă profesie; însă iubirea lor de bani și tendințele sceptice ale învățăturilor lor i-au dezavuat în ochii poporului. Aceștia au fost învinuiți că ar nega orice valoare morală, ceea ce contribuia la deruta morală a cetățenilor polisurilor grecești, din cauza îndemnului de a nu mai crede și a nu mai prețui nimic. Cu toate acestea, sofiștii au meritul de a fi spart tiparul tradiției moarte și de a fi deschis calea pentru renașterea intelectuală a Greciei, ce a început odată cu Socrate (470-399 î. Hr.)[14]. Cu toate acestea, unii cercetători consideră că acest „iluminism” grecesc nu își are originile în gândirea sofiștilor, ci în filosofia ionică a secolului al VI-lea î. Hr., reprezentată de figuri precum Hecateu, Xenofan și Heraclit, ori Anaxagoras sau Democrit[15].

Primul mare gânditor elin, care s-a preocupat de toate aspectele cunoașterii umanului[16], a refuzat să fie numit înțelept, luându-și pentru prima dată în istorie denumirea de filosof (φιλόσοφος), adică „iubitor de înțelepciune”, urmând terminologia pitagoreică și considerând că doar Dumnezeu poate fi numit înțelept și orice om ar pretinde aceasta s-ar face vinovat de blasfemie. Înțelepciunea socratică era una eminamente etică, enunțând principiile conduitei virtuoase, care la Socrate era identică cu cunoașterea[17]. Așadar, pentru marele filosof atenian virtutea – arete – se dobândește prin cunoaștere – episteme – printr-o metodă ce constă, potrivit lui Platon, în calcularea plăcerilor și a durerilor viitoare. Virtutea era ceva care pornea dinăuntru în afară; nu un model comportamental de însușit prin deprindere, ci o atitudine mentală consecventă, izvorând dintr-o înțelegere constantă a naturii și a semnificației vieții omenești[18].

Totodată, Socrate constituie un al doilea exemplu viu al omului care caută înțelepciunea, după Pitagora, fiind celebru pentru dialectica sa, ce îi făcea pe proprii adversari să se contrazică în afirmații, cât și pentru discursurile sale, prin care îi îndemna pe tineri să urmeze binele și să le trezească conștiința morală. Deși era celebru pentru austeritatea moravurilor sale, umblând în picioarele goale și purtând mereu aceeași haină, el nu afecta vreodată un comportament sever, ci se arăta permanent binevoitor și se exprima într-o manieră umoristică, ce i-a adus numeroși admiratori[19].

Pe bazele puse de Socrate a construit ulterior Platon (428-347 î. Hr.) sistemul său etic idealist, în cadrul căruia principalele virtuți erau: înțelepciunea, curajul, moderația și dreptatea, accentul fiind pus pe cea dintâi, ca diriguitoare a vieții interioare a omului. Astfel, filosoful atenian a formulat o teorie a cunoașterii originală, marcând un moment de mare însemnătate în materie de teorie a cunoașterii și de istorie a eticii[20]. Totodată, Platon a recunoscut raționalitatea virtuții în toți oamenii, dar a operat o diferențiere între oamenii obișnuiți și filosofi. Aceasta a fost accentuată și dezvoltată de către discipolul său, Aristotel (384-322 î. Hr.), care a enunțat diferența dintre înțelepciunea practică (φρόνησις), înțeleasă ca prudență ori bun simț, și al cărei subiect sunt chestiunile umane obișnuite, și înțelepciunea speculativă ori înțelepciunea în sine (σοφία), al cărei principal obiect sunt primele principii ale tuturor lucrurilor. Această disociere reprezintă de altfel fundamentul metafizicii aristoteliciene, caracterizată de raționalism și realism, opusă idealismului platonician[21].

Și școlile filosofice ulterioare au recunoscut importanța înțelepciunii, ca rădăcină a tuturor virtuților, dar au înțeles-o diferit. Astfel, scepticii au redat-o ca sensul întreg al relativității cunoașterii, ce îi permite omului să-și suspende judecata acolo unde aceasta nu este sigură. Epicureicii au considerat-o ca înțelegere a motivelor și dorințelor conflictuale ale vieții, ce îl eliberează pe om de părerile false și în ajută să aleagă plăcerile cele mai bune și durabile. În fine, stoicii au văzut-o ca înțelegere a adevărurilor umane și divine, ce îi aduce pe oameni în posesia tuturor virtuților, a libertății și a fericirii interioare. Prin descrierile „omului înțelept”, scriitorii stoici și-au aflat cea mai înaltă expresie: acesta știe tot ceea ce este de știut, deoarece păstrează acea seninătate a sufletului ce constituie necesitatea spirituală a cunoașterii. El este totodată liber de orice vină și greșeală, de slăbiciuni ori de pasiuni, fiind stăpânul faptelor sale, deoarece nu este răspunzător decât față de sine. Este cu adevărat bogat, deoarece posedă tot ceea ce îi este necesar, și este permanent senin, deoarece izvorul fericirii sale este în sine[22].

Astfel, Cicero considera că: „Fără îndoială, înțelepciunea aceea eminentă și divină constă în a pătrunde adânc lucrurile omenești și a le cunoaște bine din experiență; a nu fi surprins de nicio întâmplare, a nu socoti imposibil nimic înainte de a se întâmpla”[23] ori: „Cel care se gândește la natura lucrurilor, la varietatea vieții, la slăbiciunea omenească, nu jelește când se gândește la ele, ci tocmai atunci e într-adevăr filosof”[24]. Iar Seneca arată că: „În felul acesta își va desfășura înțeleptul virtutea: dacă-i va fi îngăduit, în bogăție, dacă nu, în sărăcie; dacă va putea, în patrie, dacă nu, în exil; dacă va putea ca și comandant, dacă nu, ca soldat; dacă va putea, voinic, dacă nu, slab. Orice soartă va avea, el va face din ea ceva memorabil”[25].

 

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea I

 

 

Bibliografie

[1] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, p. 218.

[2] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 27.

[3] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 97; Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 27

[4] Max Kaltenmark, Lao Tseu, p. 22, cf. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 28.

[5] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 97.

[6] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 101.

[7] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 268.

[8] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 33.

[9] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 744-745.

[10] Erwin Rohde, Psyché, traducere Mircea Popescu, editura Meridiane, București, 1985, p. 295.

[11] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[12] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 454.

[13] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, traducere Catrinel Pleșu, editura Meridiane, București, 1983, p. 209.

[14] Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei antice, editura Albatros, București, 1988, p. 301.

[15] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, p. 207.

[16] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, Librairie Larousse, Paris, 1968, p. 235.

[17] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[18] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, pp. 211-212.

[19] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, p. 235.

[20] Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei antice, p. 303.

[21] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, p. 46.

[22] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[23] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, pp. 459-460.

[24] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 460.

[25] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 461.

 

 

 

Antropologia din punct de vedere patristic

8 octombrie 2020 |
Antropologia patristică este una dintre podoabele filosofiei, care fascinează la mii de ani distanţă pe iubitorii de cugetare. Pusă timid de Tertulian, examinată de Origen cu pasiune, antropologia creştină se înalţă la rangul de sistem desăvârşit şi...

Trăirea copilului are prioritate

6 octombrie 2020 |
Adela are 5 ani și tare nu îi place când mătușile se apropie de ea și încearcă să o pupe, să o ciupească, să îi ridice rochița. Nu îi place ca ele să o abordeze așa. Da, îi aduc mereu cadouri și îi spun că e foarte drăguță însă ei nu îi...

Despre laudă, cu cumpătare

22 septembrie 2020 |
-Ah, ai terminat de rânduit lucrurile în camera ta! Foarte bine, bravo! -Doamne, ce băiat cuminte, mănâncă tot! Felicitări! -Ai pus cartea la locul ei! Fantastic! Cea mai harnică fetiță! -Ai ajutat-o pe vecina noastră! Asta numesc eu copil...

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

17 septembrie 2020 |
Un aspect general ce trebuie reținut este că aceste trei religii, actualmente majoritare în spațiul de cultură chineză, au apărut odată cu impunerea raționalismului chinez în fața religiozității primitive a populațiilor sinice, profund animiste. Acestea...