Dintr-o joacă candidă, Florian a început să scormonească prin podul bunicului patern. Printre lăzile prăfuite de vreme, a descoperit câteva manuale interbelice de pe care nu și-a mai putut dezlipi ochii. La 13 ani, devine camaradul singurului anticar din Craiova. Într-o zi, primește dreptul de a intra în depozitul anticarului. De atunci, pasiunea pentru colecționarea lucrurilor rare, nu a mai cunoscut hotar. Florian Ciobanu deține în prezent o colecție impresionantă de periodice și este un expert al genului. 

 

Articolul pe scurt:
  • O copilărie în compania anticarului: “Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului. Pe vremea aceea, cărțile se vindeau pe sub mână, iar domnul anticar m-a luat cu el în depozit, unde mi-am cumpărat tot ce-mi doream“
  • C. A. Rosetti, pionier al reclamei românești: “În 1857, C. A. Rosetti pune bazele ziarului Românul, o publicație cotidiană în care ultima pagină era plină de reclame (…) Publicația lui Rosetti depășea granițele Bucureștiului și era disponibilă în mai multe regiuni alte țării“
  • Regina Maria, emblema reclamei interbelice: “Cea mai folosită imagine în publicitate, era cea a Reginei Maria. Chipul ei apărea pe diverse produse, de la ciocolată până la pachete de unt“

 

Ciocolată și unt cu chipul Regiei Maria din 1924

Ciocolată și unt cu chipul Reginei Maria din 1924

 

Puștiul de la geamul anticarului

Oltean get-beget, pasiunea lui Florian a început din joacă. Locul cu pricina a fost podul bunicului patern prin care cotrobăia. “Acolo am găsit niște manuale din perioada interbelică pe care le-am luat cu mine la școală. Nu înțelegeam de ce sunt atâtea arhaisme, așa că am întrebat. Nu am o explicație exactă de unde vine această pasiune pentru vechi, dar este undeva în interiorul meu“, a spus Florian Ciobanu pentru Matricea Românească.

 

Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului

 

Drumul lui se intersecta zilnic cu singurul anticar din Bănie. Inevitabil, s-au împrietenit. “Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului. Pe vremea aceea, cărțile se vindeau pe sub mână, iar domnul anticar m-a luat cu el în depozit, unde mi-am cumpărat tot ce-mi doream. Anticariatul nu mai există astăzi, după revoluție spațiul a fost vândut. Dar, acum vreo 5-6 ani, l-am reîntâlnit pe anticar la parterul unui magazin. E la pensie și dă meditații la șah“, povestește Florian.

 

Poza nr 2

 

Venirea în București și câte ceva despre reclama autohtonă

Într-o zi, un prieten care lucra în București l-a chemat la un interviu. Nu se aștepta să treacă cele trei probe, dar olteanul o făcu’ și pe asta. “După interviu m-am mutat în Capitală, asta era prin 1998. Am ocupat un post de entry level în advertising la o multinațională, iar în 2005, am intrat în acționariatul unei reviste“, a spus Florian Ciobanu.

 

Prima formă de reclamă a fost cea strigată, apoi în 1850, avem reclame tipărite

 

Florian deține o colecție impresionantă de periodice. De la Curierul Românesc din 20 februarie 1830, până la publicații din 1998. Am încercat să facem o radiografie a advertisingului românesc și să scoatem la iveală lucruri mai puțin știute. “Prima formă de reclamă a fost cea strigată, apoi în 1850, avem reclame tipărite. Atunci, reclamele apăreau și în Monitorul Oficial, nu doar în ziare. În 1857, C. A. Rosetti pune bazele ziarului Românul, o publicație cotidiană în care ultima pagină era plină de reclame. Sigur, era vorba de o reclamă primitivă, nu putea rivaliza cu cele de peste hotare. Publicația lui Rosetti depășea granițele Bucureștiului și era disponibilă în mai multe regiuni alte țării“, lămurește Florian.

 

Ziarul lui C. A. Rosetti avea cel mai mare tiraj din epocă, 2000 de exemplare

Ziarul lui C. A. Rosetti avea cel mai mare tiraj din epocă, 2000 de exemplare

 

Maria, regina cu chip de ciocolată și unt

Povestește cu înflăcărare despre marile agenții de publicitate și despre figurile celebre ale reclamei românești. “În 1905, o agenție grandioasă a fost Carol Schulder, apoi în interbelic cred că cea mai mare agenție a fost Rudolf Mosse. Avea birouri în marile orașe ale României și producea orice în materie de publicitate. Cea mai folosită imagine în publicitate era cea a Reginei Maria. Chipul ei apărea pe diverse produse, de la ciocolată până la pachete de unt. La fel ca în zilele noastre, dominau reclamele la produse farmaceutice, la diverse servicii, cărți, restaurante, croitorii“, menționează Florian.

 

Cea mai folosită imagine în publicitate era cea a Reginei Maria

 

Din palmaresul său nu lipsesc expozițiile și premiile de la Festivalul de Publicitate Ad’Or. A vrut să împărtășească pasiunea sa și altor oameni. În urmă cu zece ani, Florian a deschis o pagină pe social media, dedicată reclamei autentice.”În 2010, o prietenă mi-a dat un email prin care eram anunțat că la ICR va avea loc o expoziție cu reclame românești. M-a dus din curiozitate, dar acolo am fost surprins să văd niște printuri A4 care nici măcar nu erau pe carton, iar pe deasupra erau prinse cu bolduri. Așa că am zis să fac o pagină unde să prezint reclamă autentică. Din păcate în România nu avem un muzeu al publicității. Mi-ar plăcea să pot face unul în care să expun toată colecția într-un mod corespunzător“, conchide încrezător Florian Ciobanu.

 

 

De-a lungul istoriei, marii voievozi au închinat așezămintelor bisericești moșii, odăjdii, robi și s-au îngrijit ca povara taxelor să nu le atârne pe umeri. Un astfel de exemplu este Mănăstirea Sărindar, ctitorie voievodală de la 1652. Destinul acesteia a fost unul fluctuant, de la vistierie de stat în 1795, la azil de nebuni în 1800. Cutremurele i-au săpat la temelie grăbindu-i dispariția. Astăzi, pe locul unde odinioară trona complexul monahal, se înalță celebrul Cerc Militar Național.

 

La început biserica Coconilor apoi ctitorie voievodală

Pe la 1362, Vlaicu Vodă viitorul domnitor al Țării Românești, ridică o bisericuță de lem  în zona viitoarei mănăstiri. În secolul al XVI-lea, locul pe care se găsea ctitoria lui Vlaicu, aparținea boierilor Cocorăști. Aceștia ridică o nouă biserică de lemn, botezată, biserica Coconilor. Cu timpul locașul de cult suferă stricăciuni, iar Radu Cocorăscu, mare vistier și logofăt al lui Matei Basarab, intervine și face unele reparații. În zadar, biserica continuă să se șubrezească și devine o ruină.

 

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

 

Atunci, neobositul apărător al tradiției ortodoxe, Matei Basarab, decide să o refacă din temelii. Așa se face că la 1652, în locul bisericii de lemn a fost înălțată o mănăstire maiestuoasă, cu ziduri groase de cărămidă și chilii. Cu ceva vreme înainte, voievodul făgăduise lui Dumnezeu că va ctitori patruzeci de biserici, iar aceasta era cea din urmă. De aici și denumirea, deoarece cuvântul sărindar vine de la grecescul saranda, care înseamnă patruzeci.

 

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

 

Pe pisania de la intrarea bisericii trona următorul text: ”Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.

 

Căutată de mii de oameni, mănăstirea devine cârciumă 

Vodă Basarab a înzestrat mănăstirea cu mobilier scump, hanuri, moșii, mori, apoi a închinat-o Muntelui Athos. Ulterior, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu, încredințează obștii noi proprietăți. Așezământul monahal se afla la periferia Bucureștiului, loc prin care își făceau veacul mulți călători. Numele de sărindar ajunge pe buzele locuitorilor, iar călugării obțin dreptul de a înființa o cârciumă unde se vindea vinul produs din podgoriile mănăstirești. La 5 mai 1795, voievodul Moruzi dă o poruncă domnească și mută vistieria statului la Mănăstirea Sărindar.

 

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

 

Serviciile liturgice erau adesea frecventate de cercurile nobiliare, iar în duminici și sărbători lumea se îngrămădea să asculte cel mai bun cor din oraș. Vedeta era tenorul Costică Georgescu Lascu, care executa partituri de muzică bisericească scrise special pentru el. Dar odoarele cele mai de preț nu erau moșiile sau gologanii, ci icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Lucrată în argint, decorată cu smaralde și rubine, valora mai bine de 5.000 de galbeni. Dimitrie Pappasoglu, istoric de calibru ce a văzut lumina zilei în hanul mănăstirii Zlătari, spunea: “Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului.“

 

Ajunsă azil de nebuni, cutremurele îi grăbesc dispariția

Pronia a fost de-a dreptul ciudată cu destinul Mănăstirii Sărindar. În 1800, Alexandru Vodă Ipsilanti decide ca o parte din chilii să servească drept spital pentru cei care suferă de boli psihice. Călugării au ajuns îngrijitori de nebuni, iar așezământul, un balamuc în toată regula. Doi ani a durat harababura, apoi vodă Șuțu mută ospiciul în altă parte. Vâltoarea istoriei a lăsat urme în zidurile bisericii care încep să devină tot mai nesigure. Câteva familii de boieri care locuiau pe Podul Mogoșoaiei, actualmente Calea Victoriei, fac un efort și o restaurează. Mișcările seismice nu dau pace Bucureștiului, mănăstirea se clatină din temelii. În 1880, s-a interzis oficierea slujbelor, iar la 1893, autoritățile se văd puse în situația de a o demola.

 

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

 

În urma licitației s-a hotărât ca mănăstirea să fie pusă la pământ într-o lună, însă demolarea s-a făcut în trei ani. Șantierul putea dura și mai mult dacă Împăratul Franz Josef, nu-și anunța vizita în Țara Românească. Capul încoronat avea să treacă împreună cu alaiul regal, fix prin fața ruinelor. Mai mare râsu’, ce impresie avea să-și facă distinsul oaspete. O cascadă de baroase și zidurile erau la pământ. În loc a fost construită o fântână și un piedestal care avea să găzduiască o machetă a Statuii Libertății.

 

Fântâna Sărindar în anul 1896

Fântâna Sărindar în anul 1896

 

Locul care a găzduit odinioară una din cele mai frumoase biserici ale Capitalei, nu va rămână pustiu. Pe suprafața afierosită cândva slujbelor avea să se înalțe între 1911-1923, actualul Palat al Cercului Militar Național.

 

 

Surse: 1) Dimitrie Pappasoglu,“Istoria fondării orașului București”; 2) Victor Bilciurescu, “București și bucureșteni”

 

Un cadou primit pe la 2-3 ani avea să-i schimbe destinul. Cu timpul, lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase, iar Cadmiel a devenit un mânuitor desăvârșit al pianului. A susţinut concerte cu Orchestra Naţională din Kazahstan, cu Filarmonica din Irkutsk, dar și cu Orchestra Radio Bucureşti. De asemenea, a avut recitaluri în SUA, Luxemburg, Croația, Italia, Franța și Rusia.

 

Articolul pe scurt:
  • Muzica, vehiculul prin care vorbim cu Dumnezeu: “Cred în faptul că Dumnezeu în toată înțelepciune Lui, a creat pământul și pe noi oamenii într-un mod complex și creativ. Muzica este unul din elementele cheie pe care ni le-a lăsat, muzica este un mod de a comunica cu El“
  • Artistul prin ochii pianistului Cadmiel Boțac: “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard (…) El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“
  • Când pandemia îți dă peste cap planurile: “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale“

 

Poza nr 1

 

Destinul, o jucărie cu clape

În Sighetu Marmației, la parterul unui bloc de familiști, puștiul Cadmiel primește în dar o orgă de jucărie. Era atât de fascinat, încât nu o mai putea lăsa din mână. “Eram atras de orice instrument muzical, orice jucărie care scotea vreun zgomot. La grădiniță cântam cu vocea, eram peste medie. Atunci părinții mei și-au dat seama că am o înclinație spre muzică“, povestește Cadmiel Boțac pentru Matricea Românească.

 

La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț

 

Părinții l-au încurajat tot timpul, iar la patru ani i-au găsit o profesoară de pian care a fost de acord să lucreze cu el. Au urmat sesiuni de exerciții dublate de renunțarea la meciurile de fotbal pe care prietenii le încingeau în fața blocului. Dar, efortul a meritat. “La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț. Acolo am obținut un loc pe podium, iar pentru mine a fost o experiență marcantă în senul bun al cuvântului“, spune Cadmiel.

 

Poza nr 2

 

Despre alegeri și mentalitatea artistică

Timpul se scurgea iute, iar la 14 ani, Cadmiel a trebuit să facă o alegere importantă. “În Sighetu Marmației nu exista niciun liceu de muzică. Singurele variante erau la Baia Mare sau la Cluj. Am ales Clujul care s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Din clasa a IX-a, am avut ocazia să lucrez cu unul dintre cei mai mari pianiști români ai zilelor noastre, Daniel Goiți. Dânsul era profesor la Conservator, dar a reușit să-și facă niște acte speciale pentru a veni la liceu și să-mi poată preda într-un mod oficial. Mi-a spus că sunt primul elev cu care lucrează, iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător“, istorisește Cadmiel Boțac.

 

Oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni

 

Cadmiel a participat la numeroase concursuri naționale și internaționale. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează aceste întreceri muzicale. “Concursurile sunt un rău necesar pentru orice muzician. Când mergi la un concurs trebuie să cânți toate notele corect, să fii într-un stil muzical, iar juriul judecă dacă a fost bine sau nu. Pe lângă această parte care ține de tehnică, ceea ce contează mai mult este emoția pe care reușești să o transmiți publicului. Mi-am dat seama că oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni“, spune pianistul Cadmiel Boțac.

 

Poza nr 3

 

Orchestră vs interpretare solo

A susţinut concerte în acompaniamentul orchestrelor, dar a cântat și singur. Sunt două lucruri diametral opuse și greu de înțeles pentru profanii în muzică. “Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic. Când sunt cu orchestra simt că am cea mai mare împlinire, deoarece am 30-50 de oameni care mă acompaniază și facem o atmosferă deosebită. Când sunt singur resimt o presiune mai mare pentru că se aude și cea mai mică scăpare. În momentul în care cânți singur trebuie să îi captezi pe cei din public, trebuie să-i prinzi și să nu le mai dai drumul“, mărturisește Cadmiel.

 

 Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic

 

Toate aceste experiențe, tot cumulul de energie pe care îl transmite publicului la fiecare concert, nasc o nouă întrebare: Ce este un artist? “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard. Artistul este cel care reușește să transmită ceva mai mult decât un lucru tehnic. El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“, destăinuie Cadmiel.

 

Poza nr 4

 

Starea pianistului în pandemie

Acum, Cadmiel este în Austria la Universitatea de Muzică și Arte din Viena, unde urmează cursurile de master. Pandemia i-a dat peste cap programul artistic, dar a rămas fidel ascezei muzicale. “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale. Partea bună este că ne putem continua munca, putem studia acasă, în acest timp putem să investim mai mult în noi“, conchide optimist Cadmiel Boțac.

 

 

 

 

Am tot primit zilele trecute muuulte mail-uri de la magazine on-line:

 

,,Se apropie 1 Iunie! Fii cel mai grozav părinte și alege o jucărie unică pentru copilul tău!”

,,Bucură-ți copilul cu această jucărie pe care el a văzut-o deja la televizor!”

,,Doar cu jucăriile din lista noastră îți vei încânta copilul!”

,,Mii de părinți au cumpărat deja jucăria aceasta, tu ce mai aștepți?”

,,Un gadget care o să îi arate dragostea ta!”

 

Le-ați primit și voi?

 

Incitante reclame! Te fac să te gândești, nu-i așa, că doar dăruind o jucărie îi vei putea aduce pe chip fericire copilului.

Aleg să spun azi că ,,o jucărie” nu este de ajuns să îți facă fiul fericit sau fiica strălucitoare.

Copilul tău are nevoie de tine, părintele lui.

Așa că azi spun să îi faci cadou o bucată de timp cu tine. O bucată de timp umplută cu cele mai minunate lucruri pe care el sau ea le reprezintă:

 

,,Ai o inimă atât de bună! Asta am văzut atunci când…”

,,Ești atât de harnic! Știu de când…”

,,Mereu te străduiești să te depășești pe tine, cel de ieri. Simt asta mereu…”

,,Mă uimește altruismul tău!”

,,Știu că pot avea încredere în tine!”

,,Mă bucur ori de câte ori…’”

,,Vreau să știi că îmi pare rău dacă…”

,,Am decis să îți mărturisesc că te admir când…”

,,Nimeni nu te întrece în mărinimie!”

,,Dacă știu un om hotărât, tu ești acela!”

,,Îmi aduc aminte de noi doi în parcul cu lac…”

,,Visez să mergem iar la piscina care ți-a plăcut atât de mult!”

,,Vreau să știi că te vom sprijini!”

,,Vreau să știi că îți suntem mereu alături chiar și atunci când…”

,,Ceea ce îmi face inima să zburde când te văd este…”

 

Fii lângă el, lângă copilul tău, uită-te în ochii lui, apleacă-te la nivelul lui, potrivește-ți vocea și umezește-ți ochii fără grijă dacă simți, fii doar al lui 5 minute sau 30 de minute, nu te opri din uimire, dă-i puteri, dă-i aripi, spune-i lucruri serioase și importante, crește-l în ochii lui, exclude-l pe ,,dar”, fii doar pozitiv, fii doar uimit, fii doar încântat, părinte de copil ce poate schimba lumea cu ideile, bunătatea, strălucirea sa.

Vorbiți-le lor. Vorbiți-vă vouă, celor ce-și poartă încă mereu cu smerenie copilul dinlăuntrul lor și-l știu, și-l mângâie cu dor și îl acceptă cu tot ceea ce a dăruit el prin decenii.

Copiii știu să zâmbească senin, senin ca tot înaltul cerului.

Și din cer, Părintele tuturor ne mângâie azi pe toți și ne dă în dar timp și bucurie.

 

 

Născut în aceeași zi cu celebrul Steve Jobs, nu-i de mirare că succesul îl paște la colț de stradă. În 2008, după o serie de afaceri în domeniul auto și al imobiliarelor, Alexandru pune bazele primei platforme educaționale din România. După 12 ani, Adservio adună cea mai mare comunitate de profesori, elevi și părinți din țară, mai exact un milion și jumătate. Am stat de vorbă cu Alexandru Holicov despre începuturi, educația digitală și soluții pe timp de pandemie.   

 

Articolul pe scurt:
  • În vreme de pandemie, Adservio rămâne în slujba educației smart: “De când a început pandemia, am oferit acces gratuit la platforma noastră. Partenerul nostru Telekom a oferit gratuit cartele sim cu internet tuturor profesorilor și elevilor care nu aveau“
  • Când rezultatele vorbesc de la sine: “Acolo unde există Adservio, absentismul a scăzut cu peste 60%, media pe școală a crescut cu peste un punct, iar rezultatele la testările naționale s-au îmbunătățit“
  • Despre importanța educației smart: “O țară educată este mai greu de manipulat. Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebuie să ai un sistem de educație smart. Nu poți folosi metodele de acum o sută de ani și să te aștepți la rezultate“

 

Poza nr1

Când o ușă se închide, alta se deschide

Înainte să se arunce în iureșul antreprenorial, Alexandru Holicov a excelat pe câmpul de tenis și a doborât regate pe tabla de șah. Totul mergea strună, era cum se spune în sport, pe val, dar la 16 ani a intervenit ceva. “Atunci am avut o accidentare și nu am mai putut juca. Trebuia să-mi schimb direcția. La 18 ani și jumătate, am început să fac afaceri în domeniul leasingurilor auto, apoi am investit ceva bani în imobiliare“, a spus Alexandru Holicov pentru Matricea Românească.

 

La 18 ani și jumătate, am început să fac afaceri în domeniul leasingurilor auto, apoi am investit ceva bani în imobiliare

 

Ajuns la 22 de ani, a decis să schimbe ceva și s-a oprit la educație. Alături de vărul său și încă doi prieteni s-au pus pe treabă. S-au întrecut pe ei înșiși, iar în 2009 Liceul Vasile Alecsandri din Iași, devenea primul beneficiar. “La începutul platformei, profesorul putea să acorde note, să pună absențe, să trimită mesaje, avea acces la orar. Acum, Adservio a devenit o școală digitală“, povestește Alexandru.

 

Poza nr 2

 

Adservio, inovație în educație

Pe parcursul celor 12 ani de la înființare, echipa s-a schimbat. Au apărut noi module, iar asta le-a adus notorietatea pe piață. L-am rugat pe Alexandru să ne spună cum ajută Adservio la managementul școlar. “Spre exemplu, directorul poate avea o imagine de ansamblu asupra școlii pe care o conduce. Mai mult, el poate vedea activitatea, poate comunica cu toți părinții, profesorii și elevii. Modulul pentru profesori le permite acestora să facă lecții online cu elevii, să le trimită teme. Punem la dispoziție o bibliotecă cu peste 1200 de cărți din care profesorii pot recomanda elevilor“, a zis Alexandru Holicov.

 

Modulul pentru profesori le permite acestora să facă lecții online cu elevii, să le trimită teme

 

În continuare, Alexandru ne-a vorbit despre cele două pachete pe care Adservio le pune la dispoziție. “Primul se numește Perfect Simplu, prin care oferim traininguri, asistență pe email și pe telefon tuturor profesorilor. Apoi avem partea de manuale video, însoțite de tutoriale online. Prin cel de-a doilea pachet, Mai Mult ca Perfect, dotăm școala cu tablete și internet 4G. Acest lucru se datorează unui parteneriat încheiat în 2016 cu Telekom România“, spune Alexandru Holicov.

 

Poza nr 3

 

Lupta se duce pe mai multe flancuri

Adservio a ajuns rapid unul din concurenții de top în domeniul educației, însă autoritățile închid ochii. ”Școlile care utilizează platforma noastră sunt silite să folosească cataloagele clasice. În momentul în care un profesor a introdus o notă pe platformă, ea se actualizează în timp real. Școlile care utilizează platforma au eliminat toate comisiile, rapoartele, ele se fac în mod automat. Acolo unde există Adservio, absentismul a scăzut cu peste 60%, media pe școală a crescut cu peste un punct, iar rezultatele la testările naționale s-au îmbunătățit”, lămurește Alexandru.

 

În 12 ani am ajuns în 200 de școli din România, iar de când a început pandemia  numărul  a depășit 1000

 

Echipa este mereu în căutarea celor mai moderne metode în sfera educațională. “Acum avem webinarii video, mai exact traininguri online pentru directorii și profesorii din România. Un alt proiect este Cafeneaua Educațională, desfășurat în parteneriat cu ARL România, unde oamenii implicați în educație abordează teme de specialitate. Adservio elimină birocrația, aduce digitalizarea, automatizează toate procesele și aduce tehnologia în educație”, specifică Alexandru Holicov.

 

Poza nr 4

 

Adservio sprijină educația și în vremuri de restriște

Pandemia a prins școala românească în offside. Cum să faci educație smart când elevii străbat kilometri până la școală, iar acolo sunt cufundați în penumbra unei cămăruțe. Alexandru și echipa nu au uitat de acești copii și le-au sărit în ajutor. “De când a început pandemia, am oferit acces gratuit la platformă. Partenerul nostru, Telekom, a oferit gratuit cartele sim cu internet tuturor profesorilor și elevilor. Împreună cu mai multe ONG-uri și companii încercăm să adunăm fonduri și echipamente pentru copiii care nu au acces la device-uri“, a precizat Alexandru.

 

Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebui să ai un sistem de educație smart

 

Acum, Adservio este prezent în România și Republica Moldova, dar curând va fi disponibil și în Finlanda, Austria, Ungaria şi Germania. Pe final de dialog, Alexandru Holicov subliniază încă odată importanța educației smart. ”O țară educată este mai greu de manipulat. Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebuie să ai un sistem de educație smart. Nu poți folosi metodele de acum o sută de ani și să te aștepți la rezultate. Trebuie să înțelegem că lipsa de digitalizare, îi trimite pe copii înapoi în timp.”

 

 

În Biserica noastră, tema împărtășirii cu Preacuratele Taine este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, credincioșii de astăzi trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, oamenilor le este jenă să-şi manifeste deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, cuminecarea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială[1]. La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,  îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” [2].

 

Instituirea și rostul Euharistiei

Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament[3], iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice  (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).

Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al Euharistiei, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii, că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an[4], socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” [5]. În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”[6], în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor”[7]. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie[8], pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie[9], nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private.

 

Euharistia (2)

 

Euharistia – semnificații pastorale

În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor” [10]. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu[11]. Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum.

Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” [12], iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”[13] (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai citește Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti[14]. Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face

„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte” [15].

De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria” [16]. În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” [17], pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” [18].

 

Bibliografie

[1] Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.

[2] Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, (1995), p. 206.

[3] Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.

[4] A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 338, cât și celelalte ediții.

[5] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 233.

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 190.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi…, vol. I, p. 191.

[8] A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.

[9] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.

[10] P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.

[11] Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi…”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învăţaţi… (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).

[12] Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea Liturghierul, p. 369.

[13] În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credincioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος), ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a Duhului Sfânt (epicleză).

[14] A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos…, p. 23.

[15] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 324-325.

[16] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963), 9-10, p. 969.

[17] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 87.

[18] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă: „ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut” (Liturghier, p. 322).

 

 

Motto:

„Dacă pedagogul n‑a reușit să‑și facă din copil un prieten, atunci pedagogia lui a dat greș”

 

Avea o simplitate demnă de apoftegmele patericale și un mod formidabil de a preda religia. Șicanele regimului comunist au alungat-o de la de catedră pentru un timp, dar nu i-au stins dorința de a reveni. A format generații de elevi în duhul iubirii de țară și biserică, iar pentru asta lumea nu a uitat-o. Astăzi, metodele pedagogice ale ,,Mamei Sica” sunt duse mai departe de doamna profesoară Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceul Pedagogic ce poartă numele „Anastasia Popescu”.

 

Debutul unei vieți afierosite pedagogiei religioase

Anastasia Popescu vede lumina zilei pe 14 iunie 1911, în comuna Costești, județul Argeș. Mama ei era fiică de preot, așa că a avut parte de o educație în duh creștinesc. Râvna pentru carte dublată de agerimea minții, o fac rapid remarcată, iar învățătorul sugerează părinților ca Anastasia să fie dată la o școală cât mai bună. Absolvă cu brio cursurile liceale, apoi pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

 

Poza nr 1

 

Bagajul de cunoștințe pe care îl acumulase a putut fi împărtășit doar 14 ani, pentru că, din 1948,  Anastasia Popescu este scoasă de la catedra de Religie și, după o vreme, pensionată forțat. Cu toate acestea nu și-a pierdut speranța și a știut că într-o bună zi va reveni la catedră. Surghiunită, se implică în ajutorarea semenilor săi, mai tineri sau mai vârstnici.

 

Urmărită de securitate, scapă ca prin minune

În martie 1951, autoritățile comuniste îi fac dosar și încep să o urmărească. Supravegherea și interogatoriile au durat 38 de ani, până în 24 noiembrie 1989, când revoluția bătea la ușă. Există chiar o legendă atașată de numele Sicăi Popescu. Se spune că, după ce se refugiase, la un moment dat, la o mănăstire, probabil, Mănăstirea Cheia, ar fi scăpat de urmăritori coborând de la fereastra sa pe cearșafurile împletite.

 

Poza nr 2

 

Fuge cât o țin picioarele într-un ascunziș din inima pădurii, acolo unde nu o puteau găsi. Dezamăgiți că nu au descoperit nereguli în mănăstire, securiștii încep să scormonească prin împrejurimi. Unul dintre ei era câte pe-aici să o prindă. În timp ce cotrobăia meticulos prin ascunzișul de frunze, o calcă puternic pe mână. Sica strânge din dinți, îndură, iar în cele din urmă scapă.

 

Readuce religia în școli, predă și urcă la amvon

Inevitabil, a venit și momentul prăbușirii dictaturii comuniste în 1989. Anastasia Popescu avea 78 de ani, dar vârsta nu o oprește și nu precupețește niciun efort pentru reintroducerea religiei în școli. Redactează „Abecedarul micului creștin” și își reia munca la catedră. Predă la Școala „Elena Văcărescu” din București, apoi la Grădinița Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”, unde a lucrat cu micuții care aveau să devină, cu un an mai târziu, elevii  Școlii și, apoi, după ani, ai Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Neobosită, ține serii de conferințe la București, Cluj, Sibiu și Brașov, participă la emisiunile televiziunii pe teme religioase și este nelipsită din comisiile pentru redactarea programei analitice ce viza predarea religiei în școli.

 

Poza nr 3

 

Mama Sica strânge  o parte din experiența sa didactică în paginile  volumului care apare în anul 1995, sub forma unui interviu-confesiune „Cum să-i învăţăm pe copii religia”, adevărat compendiu de pedagogie și didactică, valabil astăzi, mai mult poate ca oricând, sclipitor prin ideile despre educație atât de moderne care așază gândirea Anastasiei Popescu alături de cea a altor mari pedagogi ai lumii. Patriarhul Teoctist îi acordă cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală. Pe lângă aceasta, primește dreptul de a predica în lăcașul sfânt, onoare pe care, între Doamnele Bisericii, numai Olga Greceanu o mai avusese.

 

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu" din București

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București

După o viață închinată școlii și credinței ortodoxe, în 1995, cu o zi înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Anastasia Popescu purcede pe drumul veșniciei. Avea să fie prohodită de elevii și profesorii pe care îi formase. Acum, după un sfert de veac, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, prin copiii pe care îi formează, prin accentul pe care îl pune pe construirea caracterelor, dorește să aducă în prezent comoara pedagogiei românești întruchipată de Mama Sica, profesoara Anastasia Popescu.

 

 

Surse: 1) marturisitorii.ro; 2) ziarulnatiunea.ro

 

 

Numai cel care a gustat amărăciunea suferinței poate înțelege greutățile prin care trec cei din jur. Alex Bobeș, un IT-ist din București, oferă transport gratuit persoanelor cu handicap care au o situație financiară precară. Odată cu debutul pandemiei, proiectul a intrat într-o nouă etapă: asigură transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe ruta domiciliu-spital. Am pornit în cursă cu Alex, fondatorul Asociației Taxi Gratis și am vorbit despre începuturi, provocări și planuri de viitor.

 

Articolul pe scurt:
  • Cum ajută Alex Bobeș în plină pandemie: “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital (…) Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“
  • Neajunsuri la început de drum: “Îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“
  • O lecție de viață predată de oamenii cu handicap: “Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși (…) Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță“

 

Poza nr 1

 

Când faci din suferința un izvor de fapte bune

Un sistem medical orb, care îi condamnă la umilință pe cei bolnavi. Cu asta a avut de-a face Alex când avea grijă de mama lui. Au fost ani de îndelungi pătimiri și griji. “Am avut o perioadă când aveam nevoie de transport pentru mama. Cum nu aveam mașină, singura soluție erau ambulanțele private ale căror servicii erau foarte scumpe“, spune Alex Bobeș pentru Matricea Românească.

 

Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac

A fost o perioadă determinantă pentru viitor, iar Alex a decis să schimbe ceva. “M-am gândit să ajut alte persoane care se aflau în aceeași situație. Proiectul a debutat în 2013. Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac. Mi-am promovat ideea și după cum anticipasem au venit primele persoane“, povestește Alex.

 

Poza nr 2

 

Taxi gratis? Greu de crezut pentru unii

Începutul nu a fost deloc ușor. Nu și-a putut permite o mașină adaptată pentru nevoile persoanelor cu handicap. O bună bucată de vreme, Alex a asigurat transportul cu mașina personală. “A fost dificil la început pentru că îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“, ne spune Alex Bobeș.

 

Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate

 

La început oamenii aveau o doză de reticență. Nu le venea să creadă că cineva îi ajută fără să le ia vreun ban, însă transparența de care a dat dovadă Alex a făcut ca îndoiala să dispară. Selectarea beneficiarilor era simplă. “Făceam o selecție verbală pentru că altfel nu puteam. Discutam cu ei la telefon câteva detalii, le ceream informații despre situația lor, astfel încât să îi ajut pe cei care chiar erau într-o situație gravă“, specifică Alex Bobeș.

 

Poza nr 3

 

Cursele cu taxiul, adevărate lecții de viață

Cu timp și fără timp, Alex mergea la job, iar printre picături făcea curse. Acum un an de zile a decis să deschidă Asociația Taxi Gratis. “Doream să dezvolt proiectul pentru că mă loveam de tot felul de impedimente, unul dintre ele era cel financiar. Am susținut proiectul din fonduri proprii. E o luptă grea, nu am oameni care să alerge după finanțare. Cu toate acestea au fost ceva donații de-a lungul timpului și am reușit să achiziționez o mașină adaptată pentru transportul persoanelor cu handicap. Dar în continuare sunt cheltuieli destul de mari“, mărturisește Alex.

 

Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși

 

Alex discută foarte mult cu oamenii pe care îi transportă. Un cuvânt bun, o glumă, pot face minuni pentru viețile încercate. Am fost curios să aflu care au fost cele mai emoționante cazuri pe care le-a întâlnit de-a lungul acestor ani. “Au fost foarte multe mame cu handicap, care trebuiau să aibă grijă singure de proprii copii. Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși. Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță. Sper ca în viitor să extind proiectul la nivelul întregii țări, pentru că acum acopăr doar Bucureștiul și o parte din Ilfov“, afirmă Alex Bobeș.

 

Poza nr 4

 

Asociația Taxi Gratis și implicarea pe timp de pandemie

Instaurarea pandemiei putea fi un motiv întemeiat pentru a-și opri activitatea, însă nu a făcut-o. Alex nu renunță cu una cu două, iar acum lucrează mai intens. “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital. Lucrăm intens, deoarece în urma unui parteneriat încheiat recent, avem trei mașini dedicate pentru transportul medicilor. Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“, conchide optimist Alex Bobeș.

 

 

Banii i-au adus notorietatea în perioada interbelică, dar un testament putea să-l înscrie pe veci în istorie. Ioan C. Mihail, supranumit Jean, a fost unul din cei mai bogați români care au existat vreodată. În timpul Marii Crize Economic izbucnite în 1929, face un gest uriaș și devine garantul țării pentru un împrumut extern. S-a stins pe 23 februarie 1936, singur, într-o cămăruță neîncălzită.

 

Genealogia spiței Mihăileștilor, o loterie a norocului

 La 1837, avea să se nască Constantin Dinu Mihail, ctitorul dinastiei. Învățat de mic să prețuiască pământul la justa lui valoare, își ia inima în dinți și pleacă la Şcoala de Agricultură din Hohenheim. Acolo, tânărului îi cade cu tronc o macedoneancă pe nume  Mathilda Spiro, pe care o ia de soție cam prin 1869. Iubirea lor aduce pe lume patru copii, dintre care doar doi vor trăi, Nicolae și Ioan.

 

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

 

Moștenirile s-au ținut lanț de familia Mihail. Șirul e deschis de Constantin, care primește la moartea tatălui său 100 de mii de pogoane de pământ. În 1899, decide să investească o parte din avere într-un palat după modelul celor occidentale. Cu toate acestea, Dinu Mihail nu a mai apucat să-și vadă opera pentru că se stinge în 1908, lucrările cad pe umerii feciorilor. Un an mai târziu are loc inaugurarea palatului, iar Nicolae apucă drumul străinătății și se stabilește în Franța, unde moare la 1918.

 

Familia “bântuită“ de moșteniri

Averea colosală rămâne în mâinile lui Jean, după cum îl denumiseră contemporanii. Face studiile la Facultatea de Drept din Paris, ca mai apoi să obțină doctoratul. În 1909, își sporește averea printr-o moștenire primită de la mătușa sa, Elena Dumba. În plină ascensiune financiară, decide să se înscrie în Partidul Conservator, care îl propulsează spre deputăție. Partidul intră într-o criză de identitate, iar Ioan C. Mihail părăsește tabăra și trece de partea liberalilor.

 

Poza nr 2

 

Șiragul moștenirilor continuă în 1923, când o soră de-a Elenei Dumba, îi lasă cinci milioane de lei numerar, un conac la Deveselu și alte moșii. Nimic nu părea să-i amenințe tașca cu bani. Nici Marea Criză Financiară (1929-1933), nu a putut stăvili elanul afaceristului. La acea vreme, România se confrunta cu mari probleme financiare. Carol al II-lea avea nevoie urgentă de bani pentru a redresa țara. Dar lucrurile nu era atât de simple, pentru că cineva trebuia să garanteze împrumutul. Când debutase criza, Ioan era cel mai bogat om din țară, numai el putea salva patria. Fără să stea pe gânduri, Jean își pune în joc averea și garantează împrumutul cu propria avere.

 

Testamentul lui Ioan C. Mihail putea schimba România

Nimeni nu știe de ce Jean nu și-a întemeiat o familie. La 14 februarie 1933, decide să-și facă testamentul, publicat ulterior în Monitorul Oficial, nr. 300. Neavând moștenitori, Ioan lasă întreaga avere, mobilă și imobilă, statului român. Toate acestea cu o condiție: înființare unei fundații culturale care să îi poate numele. Așezământul urma să fie administrat de un consiliu compus din: Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice. Iată câteva din dispozițiile cuprinse în testament:

  • Moșiile sale să fie împărţite în loturi, iar ţăranii să primească loturi mici, de trei hectare, la preţuri accesibile.
  • Sumele obţinute din vânzarea loturilor, urmau să formeze ”Fondul Ioan C. Michail” din care statul să finanţeze acţiuni de utilitate publică (modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar).
  • Alocarea sumei de 500.000 lei pentru Fondul ”Nicolae şi Victoria Michail” pentru a fi ajutaţi săracii şi bolnavii din orașul Craiova. Orașul Turnu Severin, din judeţul Mehedinţi, să primească 500.000 lei pentru înfiinţarea ”Fondului Constantin N. Michail” din care să fie ajutaţi săracii, infirmii şi bătrânii.
  • Casa Bisericilor să primească 200.000 lei pentru reparaţia şi pictarea Bisericii Ortodoxe din localitatea Drăgăneşti, judeţul Tecuci, aflate pe moşia lui Ioan C. Mihail.
  • Înfiinţarea Institutului Maternităţii din Bucureşti, ce urma a fi organizat, dotat şi administrat în conformitate cu ultimele standarde existente atunci la Paris. În plus se dorea înfiinţarea unei secţii de puericultură. Suma alocată pentru ridicarea institutului, dotare, mentenanță și plata salariilor, se ridica la 10 milioane lei.
  • Dacă, între data redactării acestui testament şi data morţii , se vor adăuga alte bunuri mobile sau imobile, acestea să urmeze linia generală a testamentului.

 

: Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

 

Un milionar dat uitării

Medicii au pus moartea lui Jean Mihail pe seama unei bronhopneumonii virale. Conform testamentului, trupul său a fost înhumat în cavoul familiei din Cimitirul Ungureni, situat în Craiova. Românii l-au jelit amarnic, iar în ziua funeraliilor, școlile și-au suspendat cursurile. Moartea unui singur om alimentase vistieria statului cu o suma uriașă: între patru și șase miliarde lei. Fundația Culturală ”Ion C. Michail” a luat ființă pe 1 septembrie 1936, însă degeaba. Conducerea și personalul fundației și-au fixat salarii enorme și au prăpădit o bună parte din fondurile destinate carității. De la moartea latifundiarului și până în 1948, nu se găsise nimeni care să ducă la bun sfârșit prevederile testamentare.

Averea de-o viață, fusese înstrăinată în câteva luni. După instaurarea regimului comunist, autoritățile sovietice și-au însușit resturile rămase de la masa lui Mihail și au făcut tot posibilul să-i șteargă numele din memoria poporului.

 

 

A crescut în acompaniamentul liedurilor. În 2004, cu un bagaj de vise în mână, tânăra japoneză ajunge în inima Ardealului, unde a urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima. Talentul nativ, dublat de o muncă titanică, o fac să strălucească pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca, unde este colaborator permanent. Din țara samurailor și a cireșilor înfloriți, soprana Ato Sumi Kawara, a stat de vorbă cu noi despre debut, operă și dorul după România.

 

Articolul pe scurt:
  • Imnul național cântat de o japoneză: “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador“
  • Japonia-România, un drum inițiatic: “Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“
  • Către cititori, cu prețuire: “Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura. După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale (…) Mi-e dor de România!“

Poza 1

 

Puterea de a merge până la capăt

Ato s-a întâlnit cu muzica încă din primele clipe de viață. Face parte din cercul restrâns de creștini din Japonia, iar duminicile o prindeau de fiecare dată la biserică unde cânta. Pe lângă acestea, tatăl este un mare amator de operă. “Am crescut în compania muzicii clasice pe care o punea tatăl meu. Îmi e greu să spun când a fost prima întâlnire cu muzica. Poate de când m-am născut“, mărturisește Ato Sumi pentru Matricea Românească.

 

Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile

 

Datorită dificultăților financiare, familia Sumi avea mari bătăi de cap. Cu toate acestea, dragostea pentru muzică a fost mai puternică, iar Ato devine studentă la un conservator privat din Tokyo. “Am studiat un an de zile acolo. Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile. Nu am avut ce face și m-am oprit. Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“, povestește soprana Ato Sumi.

Poza 2

 

Când o inimă de român bate într-un trup japonez

Decizia de a veni în România, a fost luată împreună cu familia. În 2004, japoneza Ato Sumi Kawara, face primii pași pe pământ românesc, mai exact la Cluj-Napoca. Ajunge la conservator unde are parte de o primă surpriză. “Taxa de studii nu era cea prevăzută. Studenții străini aveau un o taxă specială care era destul de mare. M-am gândit din nou la situația mea economică, dar am decis să merg mai departe. Am făcut un an pregătitor unde am studiat limba română. A fost foarte greu să mă adaptez la o cultură și o limbă nouă, însă pasiunea pentru muzică a fost mare“, a spus Ato.

 

Deși nu știam cum este în România, am decis să studiez la Cluj-Napoca

 

O bucurie de nedescris guverna în inima tinerei. Rezultatele din timpul facultății au făcut-o bursieră. Absolvă cu brio cursurile de licență, apoi pe cele de master. Prima apariție pe o scenă românească a venit timpuriu. “Era în anul întâi de conservator. Țin minte că am cântat lieduri românești și am fost extrem de emoționată. Nu era ușor să cânți în românește în fața românilor, dar profesorii m-au lăudat și au spus: Deși nu vorbești limba română așa cum trebuie, cânți foarte bine!“, își amintește emoționată Ato Sumi.

Poza 3

 

Deșteaptă-te române, nu a sunat niciodată mai bine

Iubește cântul românesc, iar asta s-a văzut când a participat la concursul de romanțe Poveste de toamnă, organizat la Baia Mare. A interpretat Ciobănaș cu 300 de oi. Jurații au fost de-a dreptul vrăjiți și nu au avut încotro, premiul întâi merge la japoneza noastră. Ca și cum nu ar fi deajuns, isprava a continuat, dar la alt nivel. “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador. În ceea ce privește ritmul de lucru, cei de la TNB sunt total diferiți în comparație cu cei din opera clujeană. M-am simțit ca o ardeleancă!“, surâde Ato.

 

Cred că românii ar trebui să aibă mai multă încredere în ei. Aveți tradiții vechi care în alte țări nu mai există, aveți de ce să fiți mândri!

 

Când nu este pe scenă, Ato predă limba și cultura japoneză la Centrul Cultural Japonez din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Încearcă să fie un intermediar între România și Japonia. Acum, este în țara natală pentru că nu a reușit să își prelungească permisul de ședere datorită pandemiei. La fel ca la noi și în Japonia instituțiile de cultură stau cu lacătul pe ușă.

 

 

Mesaj de suflet din partea sopranei Ato Sumi Kawara pentru cititorii Matricei Românești

Așa cum au făcut strămoșii noștri de-a lungul secolelor și noi trebuie să depunem tot efortul pentru a păstra cultura. Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura.  După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale. Aștept cu nerăbdare să revin în România, unde vă dau întâlnire la Opera Națională din Cluj-Napoca. Mi-e dor de România!“

 

 

 

 

În 1936, la etajul zece al palatului Bar Association din New York, se găsea un petic de Românie. La baza clădirii de pe 5th Avenue trona o plachetă pe care scria: “Birourile Asociației Prietenii României“. Patronajul era asigurat de celebrul avocat William Nelson Cromwell. Asociația a fost vreme îndelungată un promotor veritabil al culturii românești în rândul poporului american.

 

Un american bogat, admirator al Coroanei României

În 1920, rănile primului Război Mondial începeau să se cicatrizeze. Clădirile bombardate se reclădeau, oamenii își regăseau rudele dispărute, iar amintirea eroilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă era mai vie ca niciodată. În acea vreme, principele coroanei, Carol al II-lea, pleacă împreună cu alaiul regal într-o călătorie în jurul lumii. Una din opriri a fost la New York, unde se bucură de o primire călduroasă. Ușile marilor personalități i se deschid larg, printre care și cea a lui William Nelson Cromwell. După dineul dat în cinstea principelui, se încing reprize de discuții care mai de care. Rodul acestora a fost de-a dreptul spectaculos, iar Cromwell decide să pună bazele asociației Prietenii României.

 

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

 

Comesenii au ridicat paharele în cinstea acestei inițiative și s-au declarat entuziasmați. Frenezia nu a durat mult, ceea ce dovedea că mulțimea paharelor de șampanie prilejuise promisiuni necugetate. Încet dar sigur, în perioada care a urmat societatea a început să fie părăsită de membri. Un singur om a rămas fidel, William Cromwell. Îndrăgostit iremediabil de România, acesta a devenit președintele asociației și a început să investească sume considerabile pentru promovarea ei. Numai pentru tipărirea revistei Roumania ce apărea la New York în limba engleză, cheltuia 30 de milioane de lei. Suma îi era accesibilă, dacă avem în vedere că, dintr-un singur proces în care a reprezentat guvernul american, Cromwell primise un onorariu fabulos, 200 milioane de lei. Dacă socotim în banii de azi, ar fi cam vreo 60 de milioane de dolari.

 

Roumania, revista care s-a vândut ca pâinea caldă în America

William Cromwell a hotărât ca sediul asociației să fie pe al zecelea palier din palatului Bar Association aflat în New York. Acolo, a creat o adevărată oază de românitate, cu o bibliotecă românească, ziare și reviste românești, tablouri ale pictorilor români și multe alte obiecte de artă. Societatea a organizat o serie de prelegeri despre țara noastă, în care au vorbit profesorul Leon Feraru de la Universitatea Columbia și Șerban Durzu, vice-consulul României la New York. Prevederile statutare ale asociației erau “cunoașterea și aprecierea reciprocă în ceea ce privește istoria, literatura, arta, limba, condițiile și realizările poporului American și ale Regatului României.“

 

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

 

La acea vreme, Cromwell era șeful uneia dintre cele mai mari firme de avocatură din New York. Cu toate că avea un program extrem de încărcat, își făcea timp pentru supravegherea revistei. Era un cititor fervent, nu îi scăpa niciun articol și se ocupa personal de tipărire. A investit în calitate, Roumania apărea în condiții de top. Hârtia era cea mai bună, se folosea cel mai scump tipar, iar colaboratorii erau personalități renumite. Să nu uităm un lucru, revista era color, cu fotografii reproduse pe o hârtie specială, lipirea lor era manuală și costa enorm. Puține publicații se bucurau de asemenea condiții. Numerele speciale dedicate Reginei Maria și Regelui Carol al II-lea s-au vândut ca pâinea caldă. Tirajul a fost de ordinul zecilor de mii, dar americanii le-au epuizat în primele zile.

 

Cea mai mare recepție organizată vreodată în New York

Succesul editorial ajunge la urechile Reginei Maria. Între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, suverana se află pe continentul american. Printre autografe, urale și poze, are programată o întâlnire cu William Cromwell. Prieten drag al dinastiei române, acesta a dat o recepție la cel mai luxos hotel din New York, Ritz-Carlton. Au participat cinci mii de persoane, iar acea seară a intrat în istorie ca cea mai mare recepție care s-a dat vreodată în metropola lumii noi. 

 

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

 

Magnatul american nu s-a oprit aici. A înființat la București William Nelson Cromwell Society, prin care sprijină distribuirea literaturii Braille în România. Societatea își propunea să înființeze școli și biblioteci speciale pentru persoanele nevăzătoare. Președinția era asigurată de soția conservatorului Alexandru N. Lahovary, Simona, ajutată de numeroase personalități printre care și Maria Brătianu-Pillat, fiica celebrului I.C. Brătianu.

Românii au simțit nevoia să răspundă filantropului american. Pe 16 ianuarie 1926, s-a constituit Societatea Prietenilor din Statelor Unite ale Americii, unde William Cromwell devine președinte onorific. Carol al II-lea îi oferă numeroase distincții, iar ca o încununare a eforturilor de promovare a culturii românești peste ocean, Biblioteca Populară devine Biblioteca William Nelson Cromwell. Simpla rostire a numelui Cromwell stârnea afirmații de genul: “unul dintre cei mai mari și mai folositori prieteni ai României!“ 

În ciuda acestui trecut plin de evenimente memorabile, după Al Doilea Război Mondial, comunismul de inspirație stalinistă a făcut tot posibilul pentru a-l șterge din memoria poporului pe americanul cu inimă de român.

 

 

Surse: Ion Munteanu, “Realitatea Ilustrată“, nr. 512 din 11 noiembrie 1936.

Oana Gheorghiu este de peste 10 ani medic pneumolog în Franța. Lucrează la Spitalul Simone Veil din Eaubonne, regiunea pariziană. În ultimele trei luni a tratat aproape exclusiv bolnavi COVID-19 și a fost ea însăși infectată cu virusul. Dr. Gheorghiu a acordat un interviu Matricei Românești, în care vorbește despre cât de mortal este virusul COVID-19 și povestește despre situația dramatică pe care a traversat-o alături de bolnavii pe care i-a tratat. Citiți sinteza de mai jos și vizionați interviul integral în format video.

 

Cum v-ați îmbolnăvit și cum s-a manifestat boala în familia dumneavoastră?

În familia noastră, copiii au fost primii infectați, de la școală. Apoi s-a propagat virusul și acasă, am fost toți patru COVID pozitiv. Copiii au avut simptomatologie mult mai mică decât noi adulții, fără complicații. Soțul meu a avut cefalee puternică și a fost foarte obosit, iar eu am făcut o miocardită drept complicație. Fără să avem alte comorbidități, fără alte boli cum ar fi diabetul, obezitatea sau hipertensiunea.

În toată perioada aceasta am avut un program foarte dens, am fost la spital de dimineață la 8.30, până seara la ora 8-9. La spital știau că sunt infectată cu virusul, dar pentru că nu am avut o simptomatologie respiratorie, ci doar cardiacă, deci pentru că nu tușeam, și pe fondul lipsei de personal, a trebuit să lucrez. Spitalele erau pline, pline de oameni grav bolnavi, și nu avea cine să-i trateze. A venit personal medical și din sudul Franței, unde nu au fost atât de afectați, dar au fost mai mult infirmieri, nu medici, de asta a trebuit să lucrăm intens.

Au fost mulți bolnavi internați în spitalul în care lucrați?

Secția de pneumologie din spitalul Eaubonne are 30 de paturi. Toate au fost rezervate bolnavilor COVID, pentru că toți bolnavii de COVID care ajung în secția de pneumologie sunt bolnavi grav. Ei au deja insuficiență respiratorie, necesită oxigenoterapie și un tratament adecvat. Plus că tot spitalul s-a mobilizat, cele 50 de paturi de la Chirurgie au fost și ele lăsate cele mai multe pentru COVID, deci chirurgia nu a mai lucrat decât cazurile acute. Am avut în total cel puțin 100 de paturi COVID în spitalul nostru, la care s-a lucrat zi de zi. Am avut foarte mulți pacienți gravi care au plecat în Reanimare. 

Ce rată a mortalității estimați că a fost la pacienții pe care i-ați avut în tratament? 

De exemplu, eu am tratat cam 200 de pacienți, dintre care 30 au murit în decurs de două luni. O astfel de rată a deceselor este ceva înfricoșător pentru mine ca medic! Unora dintre cei din jurul nostru li se pare că nu trebuie să ne îngrijorăm, că este ca o gripă. Da, poate avea simptomatologie de gripă, dar se poate complica cu o pneumonie  virală, care duce la detresă respiratorie, care îl duce pe pacient în Reanimare, iar din Reanimare mulți se vindecă, dar am avut mulți care au murit. Au murit deci și în sectorul nostru, și în Reanimare. Boala duce nu doar la detresă respiratorie, ci și la o maladie inflamatorie vasculară. Duce la embolii pulmonare masive și pot fi și alte complicații mai grave, renale, hepatice, intestinale. Deci este o maladie foarte vastă, din care poți să mori. Am avut pacienți fără comorbidități, care erau tineri, cu vârsta de 40 de ani, și care au murit.

Cel mai dramatic lucru pe care l-ați trăit?

Nu am avut cum să-i tratăm, asta a fost cel mai înspăimântător pentru noi, medicii, să n-avem un tratament eficient, să știm că administrăm acest tratament și boala va fi tratată. Sunt foarte multe studii clinice, pe foarte multe medicamente, dar nu există acum niciun medicament miraculos și nu avem niciun vaccin. Virusul acesta este un virus ucigaș. Poate să se manifeste ca o gripă, depinde de sistemul imunitar al fiecăruia, dar pentru mulți este mortal.

Ce urmează, ce ne recomandați?

Nu știu cum înțeleg oamenii în România situația, dar eu am spus familiei mele din țară că trebuie să ne protejăm. Să ne protejăm pe noi însine, ca să protejăm pe celălalt de lângă noi. Atât timp cât aplici prevenția, nu are de ce să-ți fie frică. Trebuie mereu să porți mască, să speli mâinile. În general noi, românii, nu credem până nu ne îmbolnăvim, până nu murim. Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă în traistă. Trebuie să fii foarte atent, să te protejezi, pentru că virusul nu ocolește pe nimeni.

Cunoașteți și contextul francez, și pe cel românesc. De ce credeți că sunt mult mai multe cazuri în Franța decât în România?

În România s-au luat măsuri foarte repede. În Franța suntem foarte multe nații. Cel puțin în zona pariziană suntem foarte multe naționalități. Franța a păstrat granițele deschise la început și bineînțeles că toți ne-am infectat, unul de la celălalt. În schimb, în România s-au închis granițele, iar izolarea s-a făcut foarte bine de la început. Dacă Franța lua măsuri măcar cu două săptămâni mai devreme, probabil nu se ajungea la situația pe care am trăit-o.

Ce e de făcut acum?

Precauția este singurul lucru care ne poate ajuta să depășim pandemia. Noi de acum înainte trebuie să trăim cu acest virus. Este un stil de viață. Pentru nu știu cât timp, poate pentru câteva luni, poate mai mult.

Cum a traversat această perioadă comunitatea de români din care faceți parte?

Soțul meu, care este preot, după infectare nu a mai mers la biserică. În perioada de dinaintea Paștelui ne-a fost greu, oamenii nu se mai puteau spovedi, nu mai puteau participa la slujbe, dar am fost bucuroși pentru că nu a murit nimeni din comunitate. Soțul meu a slujit Liturghia acasă în toată această perioadă și a transmis-o direct pe Zoom. Așa că am fost cu toții conectați. Și parcă am fost mai aproape de Dumnezeu în aceste zile. Iar Fraternitatea Medicilor Ortodocși a susținut foarte mult moral comunitatea de români din Franța.

 

 

 

– Nu are chef să facă nimic, nu ne ajută cu nimic, tot timpul spune că e obosit sau își dă ochii peste cap și zice că vrea să fie ajutat, sau că nu știe să facă sau că NU vrea să facă. Sau întreabă candid „de ce eu?”.

Dan e trist. Știe că e bine să își mobilizeze fiul să se implice în treburile casnice însă eșuează mereu. Nu îi iese capitolul „motivație”. Se supără pe prichindel și ar vrea să nu mai folosească nici recompensa nici amenințarea. Ar vrea ca lucrurile să vină din copil, inițiativa să fie a acestuia!

 

Cum se planifică lucrurile și cum se repartizează rolurile

Asumarea rolurilor în fiecare familie cere răbdare. Planificările se fac cu toți membri de față. Ce faci tu, ce fac eu, ce facem noi? Când copiii participă la astfel de discuții în ei cresc mai multe lucruri: în primul rând strălucește sentimentul de apartenență. „Eu chiar sunt băgat în seamă, chiar sunt luat în considerație, eu chiar contez, chiar se pune bază în mine”. Vine totul la pachet cu un sentiment de unitate și un sentiment de putere. „NOI putem face asta, noi cei trei, patru, cinci membri ai familiei. Doar eu pot face asta, eu pot, altfel nu aș fi obținut rolul acesta!” Un zâmbet larg înflorește înlăuntrul copilului.

Nu vom uita niciodată că un copil face multe lucruri din grila de lucruri specifică vârstei! Vom cere copiilor de 3 ani să pună cartea din care s-a citit povestea la locul ei în raft și să pună cotorul de la măr în coșul de gunoi; vom cere copilului de 4-5 ani să își pună jucăriile la loc, să pună mâncare în bolul pisicii, să ude plăntuțele; copilul de 6-7 ani va pune rolele de hârtie igienică la locul lor, va împerechea șosetele și va curăța legumele; copilul de 8-9 ani va mătura terasa, va împături rufele, va schimba becurile. Și tot așa, copiii vor face activități pe care le pot duce și care îi fac fericiți, care le reușesc, pentru care sunt bine văzuți, lăudați și care le aduc lor, în suflet, satisfacții.

 

De câte ori să-i spunem?

Rolurile pot fi mereu aceleași, pentru o perioadă de timp, sau se pot schimba când rutina s-a așternut; copiii pot fi căpitani în rezolvarea sarcinii sau secunzi („ești mâna mea dreaptă”).

Sfătuiesc toți adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. „Păi…. i-am spus de prima dată!!!”- nu funcționează cu toți copiii. Poate că tu crezi că ai vorbit clar din start însă o reamintire a așteptărilor este benefică mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta! Și da, copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le enunțe.

 

Cum tratăm lipsa de chef

Vor exista derapaje și dorință de sustragere și plictiseală și lipsă de chef în fiii și fiicele noastre.

Ceea ce rămâne ar fi bine să se cristalizeze așa și să fie pronunțat de adult: „…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut asta sau pur și simplu nu ai chef. E dreptul tău să simți asta. Totuși, e bine să știi că nu primești „scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că simți așa. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem x lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

 

Toate discuțiile despre proiectele din casă includ toți membrii familiei; Dan se asigură că fiul lui și-a înțeles rolul și că îi face plăcere activitatea pe care și-o propun. Fără amenințări și fără recompense lucrurile merg din ce în ce mai bine.

Și, de fapt, există o recompense imensă pentru toți: lucrul bine făcut într-un timp petrecut împreună!

 

 

Primul concurs a fost la 12 ani. A încins pistele circuitelor naționale și internaționale, de unde a venit cu medalii. În 2017, a fost încoronată sportiva anului. Daria Gănescu este elevă în ultimul an la Liceul Ion Neculce din Capitală și de ceva vreme face senzație în motorsport. Oprită la boxe, Daria a stat de vorbă cu noi despre debut, educație și mentalități sportive.

 

Articolul pe scurt:

  • Pandemia, obstacol în calea unui sportiv: “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat“
  •  Pe motor la doar cinci ani: ”Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta”
  • Povești de pe circuit : ”Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată”

 

Daria_3

 

Și-am încălecat pe-o șa

Întâlnirea Dariei cu motocicleta s-a produs prin mijlocirea tatălui. Conducător al unei echipe de motorsport, acesta a sperat că și fiica lui îi va călca pe urme. “La început, nu s-a lipit nimic de mine. Îmi era frică, în afară de părinți, nimeni nu mă încuraja. Ceilalți aveau ideea că dacă ești fată nu poți să faci niciodată acest sport. Atunci făceam dansuri sportive și echitație, dar după câțiva ani am realizat că nu poți face nimic cu echitația în România“, a spus Daria Gănescu.

 

Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta!

 

Prima încălecare pe motor a fost de neuitat, se întâmpla la cinci ani! “Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta! Credeam că e doar un moft de-al tatei“, povestește Daria.

 

Daria_2

 

Cu viteză înainte spre podium

Cu un șoc la activ, Daria părea să nu aibă deloc viitor în motorsport. Dar s-a întâmplat ceva. Fetița sfioasă ce altădată nu făcea nici doi metri pe motocicletă, își ia inima în dinți și produce surpriza: câștigă primul său trofeu! “Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina. Pe motocicletă te simți liber “, zice Daria Gănescu.

 

Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina

 

Au urmat concursuri naționale și internaționale, încununate cu medalii: argint la Campionatul Balcanic, bronz în Lituania, iar la vecinii bulgari, argint și bronz. Sigur, nu au fost numai victorii pe linie, au fost și înfrângeri. Am rugat-o pe Daria să-mi povestească o întâmplare marcantă din timpul unei curse. “Nu am să uit niciodată prima căzătură. Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată“, mărturisește cu zâmbetul pe buze Daria Gănescu. 

 

Daria_4

 

Pilotul dincolo de circuit 

Aflată până acum sub ghidaj patern, Daria lucrează de ceva timp cu un antrenor profesionist. Cu toate că excelează, iar porțile succesul încep să i se deschidă, tânăra spune răspicat: “Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!“. Este olimpică la religie, pictează icoane, vrea să devină medic și să lucreze în cercetare. Am fost curios să aflu cum se desfășoară viața de elev în contextul pandemiei. “E foarte greu! Se pare că profesorii au intrat într-o criză acută. Lucrăm prin intermediul platformelor, trebuie să fii atent ca documentele pe care le trimiți să fie în regulă. Pentru unii colegi ai mei e chiar foarte dificil, pentru că nu au calculator, și nici măcar telefon“, precizează Daria Gănescu.

 

Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!

 

Dar sportiv? “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat. Sigur, multe s-au reprogramat în toamnă, dar și atunci este o loterie pentru că nu știm cu evoluează situația“.

 

 

George Stan și Florin Manolescu au fondat acum patru ani Academia Testării. Au părăsit corporațiile în care lucrau și s-au apucat să scrie și să predea cursuri. Mai exact, cursuri de testare software.

Ce fac ei este să preia persoane cu un background profesional cât se poate de divers și să-i învețe să verifice calitatea unui program sau a unei aplicații. Asta le deschide cursanților calea către o carieră nouă, respectiv le deschide ușa către industria software fără ca ei să știe neapărat să scrie cod.

Florin și George și-au crescut afacerea și sunt mândri de ea. Ei spun acum că, dacă ar fi puși din nou în situația de acum patru ani, când erau angajați în corporație, ar porni din nou în aventura creării acestui business. Deși simplu n-a fost, a fost suficient de bine încât să nu regrete vremea când viața curgea pentru ei în ritmul corporatist.

Subiecte discutate:

  • Ce este testarea software și cât de mult loc este pentru testeri în piața muncii;
  • De ce au nevoie de testeri producătorii de software;
  • De cât timp ai nevoie ca să construiești un business personal solid;
  • Dacă ați fi acum în situația de a renunța la serviciul în corporație și de a înființa un business educațional, ați face-o, chiar dacă e vreme de criză economică?
  • În ce fel criza coronavirus poate deveni o oportunitate? Cine poate profita de ea?

 

 

A fost părintele unei rețele negustorești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Catastifele firmei sale însumau peste 200 de negustori, iar comercianții din Europa de Est tânjeau după rețeta afacerii. Geniul lui Hagi Tudorache, un țăran din mahalaua Curții de Argeș, atinge apogeul odată cu inventarea primelor magazine ambulante din Țara Românească. Pornim pe urmele jupânului Tudorache și aflăm povestea unui succes devenit legendar.

 

Ucenicul model din lipscăneria lui jupân Tudorache

Hagi Tudorache vine pe lume la 1768, în mijlocul unei familii de țărani înstăriți. Tatăl său, om umblat, decide că, la vremea potrivită, feciorul trebuie să învețe tainele unui meșteșug. Fără să stea la discuții, îl trimite ca băiat de prăvălie la jupân Tudorache Hagiu. Acesta avea o lipscănerie în Hanul Sfântul Gheorghe, situată în vecinătatea bisericii cu același nume.

Tudorache_3

În acele vremuri, formarea viitorului comerciant începea pe la 12 ani, iar ucenicia se întindea pe o perioadă de minim trei ani. O adevărată școală de business a vremii, dacă e să ne luăm după datele istorice. Ucenicul primea o masă caldă, un acoperiș de asupra capului și cel mult 140 lei pe an. Se fura meserie ca-n codru, iar remunerația anuală venea numai după dovedirea maturizării antreprenoriale. De cele mai mult ori, “absolvenții“ foloseau banii pentru a-și deschide propriile prăvălii, sau în tovărășie.

Învățăcelul Tudorache prindea repede. Era ager la mite, bun de gură, mereu acolo unde trebuie, ce mai, un om pe care te puteai bizui oricând. Jupânul își freca mâinile de bucurie când vedea cum îi sporește avuția de la an la an.

Dar jupân Tudorache simte la un moment dat că nu mai are mult de trăit. Ultimul gest pe care l-a făcut în viață i-a schimbat complet destinul ucenicului său: cu ultimele sale puteri, îl chemă pe ucenicul destoinic și îi dădu de veste că l-a ales drept moștenitor. Mai exact, prăvălia și tot ce agonisise în viață vor fi ale tânărului ucenic. Toate acestea cu o singură condiție: să îi poarte numele mai departe. Ucenicul a acceptat pe loc.

 

Cum a inventat primele magazine ambulante

Tânărul nu a stat prea mult pe gânduri și a demarat un plan de extindere. Cumpără noi prăvălii și terenuri în tot Bucureștiul. Nu o fi fost plimbat pe la școli, dar avea minte de afacerist pur sânge. Cu timpul, pune bazele unui lanț negustoresc ce se extindea pe distanța dintre București și Leipzig, plus Balcanii. Avea în catastifele firmei 200 de negustori – și cu toate astea nu era mulțumit.

Tudorache era măcinat de problema accesibilizării produselor. Nu mulți din locuitorii de la sate își permiteau să îi treacă pragul prăvăliei. Piața nu era pe de-a întregul acoperită. Așa că a inventat o soluție: a construit niște căruțe acoperite cu coviltir, iar înăuntru a făcut rafturi unde așezase marfa, exact ca în prăvălie. Căruțele trase de cai, erau trimise la sate, iar țăranii aveau acces la produse pe care în mod normal nu aveau cum să le obțină. Se vindeau de la ace, nasturi și panglici, până la dantelărie de Flandra.

 

Familia Tudorache, în fața conacului lor din Grădiștea

Familia Tudorache, în fața conacului lor din Grădiștea

 

Spița Tudorache la apogeu: imobiliare, bănci și prăvălii

În 1805, se însoară cu Elena, fiica logofătului Fierea, cu care are nouă copii, dintre care doi vor muri de mici. Cei rămași, trei fete și patru băieți, nu au fost deloc menajați. Capul familiei decide să-i pună ucenici în prăvălia sa și să muncească cot la cot cu restul angajaților. Era o formă de maturizare, ce avea ca scop inițierea în afaceri. Și nu le-a prins deloc rău, ba chiar dimpotrivă. Dintre odrasle ne atrage atenția Costache Hagi Tudorache. Toată ziua se purta la costum “evropenesc”, iar studiile și le făcuse în Apus. Nimic nu părea să-l abată din drumul către succes. Trece rapid peste pagubele cauzate de incendiul din 1847 și pornește o nouă afacere, avându-l ca asociat pe Leon Manolache.

Vremurile tulburi prin care trecea Valahia nu se resimt în conturile lui Costache. Între 1849 și 1852 își sporește capitalul cu 120%! Familia Tudorache a investit și în domeniul imobiliar, iar chiriile încasate contribuiau considerabil la sporirea averii sale. Totul a continuat până în pragul primului Război Mondial. Apogeul antreprenorial a fost marcat prin deschiderea unei instituții de credit, Banca Hagi Tudorache, situată pe strada Lipscani.

 

Tudorache_2

 

Avea palat, dar a murit într-o mahala

Ctitorul dinastiei Tudorache a respins fastul. Dovadă o stă micul palat de pe Șoseaua Kiseleff, care a fost mai mult gol. Hagi Tudorache prefera mai degrabă casele din mahalaua Oțețari. Acolo avea să-l găsească ceasul morții, în 1848. Trupul său a fost înmormântat în curtea Bisericii Oțețari, existentă până în zilele noastre. Mai târziu, mormântul familiei a fost transferat într-un cavou la Cimitirul Bellu.

1 Iunie

31 Mai 2020 |
Am tot primit zilele trecute muuulte mail-uri de la magazine on-line:   ,,Se apropie 1 Iunie! Fii cel mai grozav părinte și alege o jucărie unică pentru copilul tău!” ,,Bucură-ți copilul cu această jucărie pe care el a văzut-o deja la...

Ato Sumi Kawara, soprana care a lăsat Tokyo pentru a veni în România. “Cred că românii ar trebui să aibă mai multă încredere în ei. Aveți tradiții vechi care în alte țări nu mai există, aveți de ce să fiți mândri!“

20 Mai 2020 |
A crescut în acompaniamentul liedurilor. În 2004, cu un bagaj de vise în mână, tânăra japoneză ajunge în inima Ardealului, unde a urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima. Talentul nativ, dublat de o muncă titanică, o fac să strălucească pe scena Operei...

Povestea incredibilă a lui Hagi Tudorache, unul din cei mai prosperi negustori din Europa de Est. Cum a inventat primele magazine ambulante, în ce a decis să investească și care era rețeta succesului

12 Mai 2020 |
A fost părintele unei rețele negustorești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Catastifele firmei sale însumau peste 200 de negustori, iar comercianții din Europa de Est tânjeau după rețeta afacerii. Geniul lui Hagi Tudorache, un țăran din mahalaua...