Petre Guran este istoric specializat în civilizație bizantină. Și-a făcut doctoratul la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. I-am cerut un punct de vedere în urma incendiului de la Catedrala Nôtre Dame, întrucât este unul dintre cei mai buni cunoscători ai locului marilor edificii în cultura europeană.

 

De ce credeți că emoția a fost atât de puternică atunci când televiziunile au difuzat imagini cu incendiul?

Nôtre Dame are semnificații în multe planuri. Trebuie amintit că ea este amplasată pe locul unde probabil din Neolitic s-au ridicat succesive temple religioase. Această insulă dintre cele două brațe ale Senei are deci o semnificație sacră încă de la începuturile umanității. Dar Nôtre Dame este însăși Catedrala Franței, catedrala care a dat tonul artei și dezvoltării cultural-artistice în Europa. Este din prima generație de monumente gotice, are dimensiuni impresionante. Nôtre Dame se leagă și de istoria regală a Franței. Nu este singura, pentru că de exemplu încoronările regale se făceau la Reims, dar Nôtre Dame este catedrala-pandant a palatului regal medieval. Așa cum Sfânta Sofia era pandantul palatului regal de la Constantinopol. Iar prin statuile de pe frontispiciu, din istoria Vechiului Testament, semnifică o continuitate a poporului creștin, noul Israel, cu poporul ales. Deci este din toate punctele de vedere un monument al conștiinței culturale și al spiritualității europene. Și atunci, sigur, ne punem problema cum a fost posibil, cum s-a ajuns la un astfel de accident, cu efecte atât de grave, care să nu poată fi stăpânit chiar prin acțiunea atât de energică a pompierilor.

 

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

 

Ne putem aștepta la o solidarizare a francezilor, poate a europenilor, cu ocazia acestui eveniment nefericit? Deja sunt anunțate donații impresionant de mari.

Toată gama interpretărilor este posibilă. De la semn apocaliptic până la semnul unei renașteri. Vom vedea cum va evolua sentimentul în anii care urmează. Să nu uităm, la catedrală s-a lucrat aproape două sute de ani! Deci restaurarea nu va putea fi făcută foarte repede. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce simbol va fi, al cărei renașteri europene? Pentru că există și varianta în care zidurile  Nôtre Dame se vor desprinde de identitatea lor creștină și vor deveni pur și simplu un monument, așa cum este Parthenonul la Atena. Se vor da multe lupte asupra acestui simbol.

E prea mult să ne așteptăm cu acest prilej la o redefinire a identității europene?

Nôtre Dame este o biserică a Maicii Domnului, înainte de a fi un monument istoric, este un loc de întâlnire a credincioșilor catolici. Așa că va fi de urmărit cum va evolua lupta pentru acest simbol. În moștenirea franceză, lăcașurile de cult sunt proprietatea statului și sunt concesionate spre cult Bisericii Catolice, cel puțin monumentele istorice. Deci sigur, mi-aș dori să existe un sentiment de solidaritate și mi-aș dori să nu se speculeze prea mult pe acest accident. Și este posibil ca donatorii să aibă și ei un cuvânt de spus în privința valorificării monumentului pe viitor.

Cum sunt interpretate astfel de evenimente tragice în istoria credințelor religioase?

De-a lungul timpului, oamenii au citit astfel de evenimente ca profetice. Acum poate suntem noi atât de secularizați încât nu mai citim nimic în accidentele de tipul acesta? Nu-mi dau seama. Spre exemplu, multe legende au circulat în Bizanț despre cum ”îndepărtarea îngerului” marei basilici a Sfintei Sofii a premers cuceririi Constantinopolului în 1453. Ba chiar se vorbea despre ”îndepărtarea harului” de biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu. Acesta este un mecanism al mentalității noastre, de a citi semne și de a căuta prorociri. Dar mie mi-e greu să fac o astfel de apreciere, sunt încă sub impresia imaginilor care au fost foarte dureroase. Îmi rezerv un răgaz să înțeleg și eu ce s-a întâmplat.

 

 

 

Președintele Academiei Române a vorbit pentru Matricea.ro despre incendiul care a afectat grav Catedrala Nôtre Dame din Paris. ”Am fost copleșit de ceea ce s-a petrecut. Am rămas cu o rană în suflet”, aceasta a fost prima reacție a istoricului Ioan-Aurel Pop, care apoi a punctat de ce ne privește și pe noi tragedia din capitala Franței.

 

S-a rupt ceva esențial din trupul culturii europene

  • Tragedia de la Paris ne privește pe toți: pe toți europenii și pe toți intelectualii acestei planete care sunt conștienți de importanța unei moșteniri pe care ar trebui s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe.
  • Privind imaginile de la Paris, m-am simțit secătuit, ca și cum s-ar fi frânt în mine ceva vital, pentru că această catastrofă înseamnă că din trupul culturii franceze și din trupul culturii europene s-a rupt un element esențial, s-a dus în neant o mare împlinire a spiritului omenesc.
  • Această mare biserică creștină închinată Fecioarei Maria a fost edificată între secolele al XII-lea și al XIV-lea. Secole la rând au trecut peste ea calamități omenești și calamități naturale, de la cutremure până la războaie mondiale – și ea a rezistat. A mai suferit daune de-a lungul timpului, însă o parte din ce a înghițit focul, din partea superioară, provenea chiar din secolul XIII.
  • Chiar dacă se vor strânge banii necesari, chiar dacă se va reface într-un timp record, în incendiu a pierit ceva din sufletul nostru. Pentru că sufletul Catedralei consta în sfințenia obiectelor care se aflau în ea.

 

IA Pop

 

Răsăritul și Apusul: sinteză culturală și respirație sincronă

  • Biserica Apuseană a vegheat secole la rând la apărarea valorilor creștinătății în același fel în care a făcut-o Biserica Răsăriteană în partea noastră de continent. Să nu uităm că papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre cei doi plămâni ai Europei: cel bizantin și ortodox, și cel latin și catolic. Fără acești doi plămâni, Europa nu poate funcționa. Iar dacă unul are de suferit, suferă și celălalt. Eu aici vin cu un gând în spirit ecumenic creștin.
  • Suntem în Postul Paștilor și trebuie să ne gândim și la păcatele noastre și la felul în care apărăm aceste moșteniri. Eu nu știu din ce pricină s-a dezlănțuit incendiul acesta devastator, dar mă gândesc câteodată și la nerecunoștința noastră, la felul că tratăm uneori cu prea multă ușurință aceste valori, că ne zgârcim câteodată ”să dăm un leu pentru Ateneu”, cum se spunea odată – și iată, cu un leu pentru Ateneu s-a ridicat Ateneul Român!
  • E adevărat că Biserica este mai îndurerată. Dar pentru mine, ca laic, Catedrala Nôtre Dame din Paris face parte din patrimoniul cultural al umanității. Stilul gotic pe care-l reprezintă cu atâta forță este o mare cucerire a spiritului omenesc.
  • Să nu uităm că noi, România, suntem ultima țară din Răsărit în care a înflorit goticul într-o formă extraordinară, alături de romanic și, bineînțeles, de stilul bizantin, cu cupolele sale, alături de baroc sau de brâncovenesc, care e o variantă a barocului românesc. Să nu uităm că goticul a pătruns până în Moldova lui Ștefan cel Mare și s-a împletit foarte bine cu tradiția noastră.
  • S-a frânt ceva din umanitate. Momentul acesta trebuie să ne dea de gândit: trebuie să ne protejăm mai bine aceste monumente. Catedrala se afla în restaurare, iar restaurările trebuie să conducă spre înfrumusețarea și stabilizarea monumentelor, nu să dea prilejul unor asemenea acte teribile care impietează asupra sufletelor popoarelor.

 

Ce urmează? Necesara solidarizare

  • Catedrala era un simbol al Parisului, dar era un simbol al Europei și mai ales al unei perioade în care toată Europa se numea Republică creștină, în care valorile clasicismului greco-latin dar și ale creștinismului în general dădeau tonul vieții culturale și erau foarte prețuite. Astăzi cred că ne-am pierdut echilibrul din acest punct de vedere. Nu mai avem orientarea necesară ca să putem prețui.
  • Dispariția unor valori de acest fel sau periclitarea lor trebuie să ne dea de gândit și să ne facă să fim mai uniți în apărarea lor. Aș vrea să văd pe continent o mișcare de solidarizare în numele valorilor culturale din patrimoniul cultural al umanității pe care trebuie să le protejăm.
  • Sunt absolut convins că va apărea această mișcare de solidarizare și sunt convins și că se vor strânge banii necesari pentru restaurare, chiar dacă durerea în suflet va persista.

 

 

L-am rugat pe profesorul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București, să decupeze trei exemple de mari oameni cvasinecunoscuți din trecutul României. I-am cerut să ne vorbească și despre părțile frumoase ale Capitalei, și despre vremurile de dezvoltare energică ale țării noastre, către care am avea toate motivele să privim cu mândrie. Ne-a răspuns într-un interviu pe care vi-l oferim integral, în format audio.

 

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

 

Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea insistând ne-am oprit: ”Vă rog, vă rog, mă ajutați și pe mine? Vă rog să mă ajutați, merg foarte greu, am și ceva dureri acum și vreau și eu să urc până sus.”

 

V-o spun cinstit: am avut o reținere să-i răspund. Cel mai ușor și chiar foarte obișnuit pentru un oraș mare, este să te întorci pe călcâie și să pleci, ba chiar, după fire, să arunci și câteva cuvinte: grele, disprețuitoare ori scuze ininteligibile însoțite de gestul mă grăbesc, ori a lehamite. Dar după primul impuls ceva m-a îndemnat să mă opresc, apoi ușor, ca în reluare, să pornesc spre el și, când privirile ni s-au întâlnit cu adevărat să nu mai am nicio reținere.

După cum vedeți nu doar că am o neputință și merg greu, dar de azi dimineață mai am și-un junghi în spate care aproape că-mi ia aerul când merg. Am mare nevoie să mă sprijin pe cineva ca să pot să urc și nu e chiar simplu să și găsesc; chiar vă mulțumesc mult că v-ați oprit! Așa, vă iau de braț și o luați înainte și eu vin pe urmă, dar ușor vă rog, nu vă grăbiți că mi se taie respirația.

 

Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix

 

Am înțeles cum trebuie să-l ajut și dintr-o dată m-am simțit foarte bine că pot să fac acest lucru. Am parcurs încet, încet drumul până la lifturi și am urcat la etajul patru, unde sunt restaurantele din Unirea. Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi.

Cu toții avem câte-o plăcere. Și mie-mi plac pastele, chiar foarte mult. Sau o prăjiturică la cafea. Dintr-o dată l-am înțeles perfect. Cu toate durerile și neputințele corpului, plăcerea nevinovată care-ți dă conștiința demnității de om este un puternic motor pentru înfrângerea condiției și surmontarea oricărei inerții. Să-mi spuneți cum vă numiți, să mă rog pentru voi! Că acum de la biserică vin!

Nu, nu, te poți ruga pentru noi pur și simplu și gata! Nu e nevoie neapărat să ne știi numele, i-am spus. Ba eu cred că da, a replicat el simplu. Când am ajuns la restaurantul unde urma să-și savureze pastele, l-am rugat să accepte să-i oferim noi masa de seară. Nu! Dar am să accept numai dacă îmi spuneți numele, ca să mă pot ruga pentru voi așa cum trebuie. Și ne-am spus numele. Vedeți ce ușor a fost? Dar a trebuit să vă șantajez puțin!

Am râs. Da, așa a fost, noi am vrut să facem pomana întreagă, cum se spune, iar el voia să știe cui să mulțumească pentru gestul de bunătate. Ne simțeam atât de bine, de parcă navigam într-o altă dimensiune a zilei și după alte legi ale existenței. Dar acest mic episod, pe care-l închei aici, are un prolog desfășurat în alte ore ale aceleiași zile, la spovedanie.

 

Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede

Postul Paștelui este o perioadă astrală în anul creștinului, nu este nevoie să insist eu asupra acestui lucru, atât de bine știut. Modul în care trăim acest interval ce prefațează Învierea și celebrează debutul Împărăției este absolut personal și de asemenea intraductibil în cuvintele noastre profane.

Taina Spovedaniei implică în legătura creștinului cu duhovnicul său, creată și sudată în timp, o sublimare care adaugă cuvintelor profane sărace un principiu inefabil prin care comunicarea este ridicată la un alt nivel: atunci experiența personală poate fi dezvăluită, dacă este sinceră și totodată percepută de duhovnic mai aproape de trăirile reale și implicit subiective.

Nedumerirea mea, exprimată în fața duhovnicului meu în spovedania acelei zile, a fost că poate am ajuns prea dependent de traiul bun, de anumite tabieturi despre care cred că-mi înfrumusețează viața și fără de care, în mod necuvenit, aș putea ajunge să consider că trăiesc sărac și nedrept. Și poate tot din acest motiv, roadele vieții mele ce încă stă să urmeze vor fi puține sau nu vor mai fi deloc.

 

Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot. Iar apoi vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița

 

Altă sămânță a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbușit-o și rod n-a dat. (…) Nu pricepeți pilda aceasta? Dar cum veți înțelege toate pildele? (…) Cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.

În Confesiunile sale cu Dumnezeu, Sfântul Augustin, către amurgul vieții, sesiza pericolul pe care viitorul locuitor al Împărăției îl întâmpină prin viața bună, care-l leagă prea strâns de lume. Preocuparea sa vine pe urma atenționărilor Sfântului Pavel, dar mai ales a cuvintelor lui Iisus, care ne cere să ne lepădăm de sinele nostru, să ne luăm crucea și să-I urmăm.

 

Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în ′Cred, Doamne, ajută necredinței mele′, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.” – Bartolomeu Anania.

Ce imagine tonică a construit regretatul Bartolomeu Anania, folosindu-se și de imaginile inspirate desenate prin cuvintele unui alt mare și de asemenea regretat intelectual al neamului, Nicolae Steinhardt, pentru viața omului care-și vine în fire și se întoarce acasă, în patria lui Dumnezeu, de prin locurile rătăcirilor sale!

Duhovnicul meu nu a fost întrutotul de acord cu dubiile mele. Micile plăceri nu ne leagă de lume așa cum se leagă adevăratul păcătos prin patimile grele și niciodată conștientizate, ce trebuiesc denunțate prin smerenie și penitență. Probabil că micile plăceri vor fi fiind ele consemnate acolo contabilicește de îngerii căzuți care ne îmboldesc mereu, dar, așa cum ne îmbărbătează părintele Steinhardt, Dumnezeu le șterge într-o clipă văzând licărul inimii noastre care tinde spre mai mult decât este lumea.

Nu este oare acesta rolul exercițiului de lepădare de sine pe care-l face creștinul în postul Paștelui? Ba întocmai așa stau lucrurile. Grija că am putea fi defecți doar pentru că suntem în lume așa cum este orice om cumpătat și cu frică de Dumnezeu este doar o grijă de multe. O simplă rătăcire. Și care nu trebuie să ne îndepărteze de năzuințele și exercițiul nostru curent de a fi oameni buni.

 

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?

Marcu, în Evanghelia sa, explică: Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Două mii de ani după acele întrebări, oamenii încă au nevoie de pilde în viața lor ca să înțeleagă Cuvântul, ca să aibă perspectiva Împărăției. Nu există printre noi, probabil, niciun creștin care să fie desăvârșit în înțelegerea și practicarea verticalei către Dumnezeu. Îndoielile sunt multe și calea ușor de rătăcit.

Și cine poate să fugă din lume ca să-i fie mai ușor? Și cum adică i-ar fi mai ușor ieșind din lume, dacă rădăcinile sale sunt în lume și aici rămân? Nu este tot acțiune creștină smerită să practici zilnic o atitudine civică, morala, cinstea, dărnicia sau adevărul? Nu astfel salvăm lumea? Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi

Acest om și exemplul său mi-au tradus foarte clar cuvintele duhovnicului meu. Sunt onorat și fericit să știu că se va ruga pentru sufletul meu. Căci pe cale să rătăcesc am fost, dar cu ajutorul său mi-am revenit în sine. Și mi s-a întărit bucuria faptelor din postul Paștelui. Bucurie pe care v-o doresc tuturor, din toată inima!

 

 

În urmă cu doar câteva săptămâni publicam fragmente transcrise dintr-un interviu pe care ni-l acordase doamna Monica Șerbănescu, binecunoscuta fondatoare și director general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”. Publicăm acum integral acest interviu, în format audio. Monica Șerbănescu răspunde la câteva întrebări esențiale: cum trebuie să fie profesorul pentru a răspunde așteptărilor copilului; ce fel de relație trebuie să aibă el cu elevul: autoritate competentă sau afecțiune îngăduitoare; unde se fac temele, acasă sau la after school; ce facem cu ecranele din casă; cum să-i creăm copilului o stare de confort și cât de importantă este această stare.

 

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

 

 

 

 

Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază. Întrebat de ce este chitara un instrument special printre toate celelalte, Costin Soare amintește replica unui mare muzician francez din secolul 19: chitara este o adevărată orchestră în miniatură.

 

Cum s-a născut bursa dedicată pasionaților de chitară

În urmă cu doi ani, marele chitarist argentinian Pablo Marquez a venit în România ca să cânte la Festivalul ”Serile de Chitară” de la Palatul Suțu. După concert, argentinianul a făcut un gest neașteptat cu care și-a surprins gazdele: a donat întregul său onorariu de la respectivul concert Asociației Kitharalogos, propunându-le să folosească banii pentru proiecte de promovare a muzicii de chitară. Așa s-a născut Bursa Kitharalogos, care încurajează tineri interpreți de chitară și promovează în mod special partiturile compozitorilor români.

Costin Soare, fondator Kitharalogos: Anul acesta promovăm compozitorii români și compoziția românească. Este nevoie de asta, pentru că de-a lungul anilor chitara a fost un instrument destul de neglijat, foarte puțini compozitori au scris pentru chitară, iar cei care au scris au fost compozitorii chitariști, cei care erau și instrumentiști. Pe acest fond s-a născut și proiectul ”Musica…”, pe care eu îl desfășor la Muzeul Național ”George Enescu” din București.

 

15 prime audiții absolute

Proiectul ”Musica…” este o serie de recitaluri în care muzica și poezia se împletesc. Până acum au fost organizate recitaluri ”Musica nocturna”, ”Musica poetica”, ”Musica della Memoria”, iar în acestea au fost interpretate lucrări originale create de compozitori contemporani la invitația organizatorilor. În ultimii ani, la serie de recitaluri au fost nu mai puțin de 15 prime audiții absolute ale unor compozitori precum Dan Dediu, Carmen Cârneci, Gabriel Mălăncioiu, Violeta Dinescu.

Costin Soare, despre preferința tinerilor muzicieni pentru chitară: Eu zic că rămâne unul dintre instrumentele preferate. Vorbim aici de chitară într-o accepțiune mai largă. După cum se știe chitara pentru un copil înseamnă nu numai chitara clasică, cea pe care o aducem în fața publicului în aceste concerte, ci înseamnă și chitara folk, chitara acustică, chitara electrică. Copiii iubesc acest instrument și firește eu, ca interpret și ca profesor de chitară clasică, mi-aș dori ca ei să descopere cât mai devreme muzica clasică și să vină către acest instrument. Este interes pentru chitara clasică și cred că undeva se află în topul preferințelor copiilor care vin către muzică.

L-am rugat pe Costin Soare să ne recomande o lucrare de chitară pe care o preferă. Ne-a trimis către ”Capriciul arab” de Francisco Tarrega, într-o interpretare specială: polonezul Marcin Dylla, unul dintre cei mai talentați chitariști din lume, într-un clip în care cântă pe rând pe 6 chitare diferite. Iată mai jos acest clip.

 

 

 

 

Modelul de economie socialist și modelul capitalist: două viziuni care sunt puse față în față de un martor ocular al ambelor. Adrian Vasilescu, consilier de strategie al guvernatorului BNR, a vorbit în seara zilei de 4 aprilie 2019 la Matricea Românească, iar acum vă oferim conținutul audio al conferinței. Lectorul Matricei a punctat pe subiecte fierbinți ale zilei, dar a și povestit cu farmec și naturalețe despre începuturile sale profesionale. 

 

 

 

 

 

În plin sezon de turism, la cel mai vizitat muzeu din lume va fi prezentată o expoziție de artă medievală românească, centrată pe o piesă reprezentativă: steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Expoziția de la Luvru se va deschide pe 17 aprilie și este un eveniment uriaș pentru arta românească, fiind primul de o asemenea amploare. Vor putea fi admirate văluri liturgice, țesături decorative, elemente vestimentare, portrete brodate, acoperăminte de mormânt moldovenești. Expoziția face parte din Sezonul România-Franța. Iată o sinteză de informații și declarații pe acest subiect.

 

Pe scurt despre expoziție

  • Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost transportat acum câteva zile cu un avion militar spre Paris
  • Expoziția va fi inaugurată pe 17 aprilie și va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii iulie 2019
  • Tema evenimentului: Broderii de tradiţie bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare

Pe scurt despre steagul ștefanian

  • Una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu aflate în colecţiile Muzeului de Istorie (MNIR), o capodoperă a artei medievale de inspiraţie bizantină, stindardul a fost realizat, la porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la facerea lumii, anul al 43-lea al domniei sale, adică în anul 1500. Piesa a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu de la muntele Athos
  • Steagul a fost recuperat de către generalul francez Maurice-Paul-Emanuel Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, de către autorităţile franceze într-o ceremonie solemnă, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
  • Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970
  • Restaurarea steagului a durat nu mai puțin de șapte ani, fiind o lucrare de o complexitate cu totul neobișnuită
  • În prezent obiectul prețios este păstrat într-o casetă de plexiglas, în atmosferă de heliu controlată
  • Steagul nu este expus permanent pentru public, întrucât are nevoie de condiții speciale de păstrare

 

Steag_3

 

Interviu cu Emanuela Cernat, Șef Birou Artă românească medievală, Muzeul Național de Artă al Românei

De ce este această expoziție un moment important pentru România?

Este pentru prima dată când România reușește să facă o expoziție la Muzeul Luvru. În Franța au mai fost expoziții de artă românească, primele ieșiri în lume ale patrimoniului românesc au fost la Paris în 1867, la primele expoziții internaționale. Și atunci, ca și acum, se dorea ca România să fie asociată cu tradiția bizantină. Atunci era din motive politice, pentru că statul român dorea să se detașeze de politica imperiului otoman și încerca prin toate instrumentele culturale pe care le avea la îndemână să demonstreze că tradiția culturală a românilor e diferită de cea otomană.

Ce ar trebui să știm despre stindardul lui Ștefan cel Mare, piesa principală a expoziției?

Așa-zisul stindard de luptă a lui Ștefan cel Mare, o broderie foarte spectaculoasă, este probabil o poală de icoană (un suport textil brodat, n.red.) pe care Ștefan cel Mare a comandat-o pentru icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

 

Este prima dată când România reușește să organizeze o expoziție la Luvru

 

Acest obiect extrem de prețios a fost capturat de armata franceză în timpul primului război mondial și a fost restituit României în 1917, în cadrul unor solemnități absolut impresionante la Universitatea Sorbona.

Iar această expoziție este parte a relațiilor de tradiție cu Franța?

Și prin acest eveniment marcăm relația atât de specială pe care românii și francezii au avut-o de-a lungul timpului, în special în epoca modernă. Acestei relații îi datorăm de fapt promovarea culturii noastre medievale. Franța, prin savanții ei și prin universitățile ei de prestigiu, în prima parte a secolului XX a promovat intens patrimoniul medieval românesc. Foarte multe personalități culturale din România au fost atunci invitate să țină cursuri la universități din Paris. Atunci au fost editate și cele mai prestigioase repertorii de colecție românești. De asemenea, savanții francezi s-au dedicat într-un mare număr cercetării colecțiilor românești, e suficient să-l amintim pe Gabriel Millet și opera sa.

El chiar va ocupa un loc special în expoziție.

Da, pentru faptul că a fost poate primul dintre savanții străini care s-au dedicat arhivării colecțiilor de broderii românești din afara țării. Arhiva documentară Gabriel Millet a fost dată circuitului public anul trecut și o mare parte a ei va fi expusă acum la Luvru: clișee pe sticlă, relevee realizate de el pe parcursul călătoriilor de documentare în Balcani, la Muntele Athos. Practic, prin intermediul lui am recuperat o serie importantă de informații despre bunuri culturale dăruite de aristocrația medievală românească, de voievozii noștri, sfintelor locuri ale ortodoxiei.

 

Declarație Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie a României, despre steagul de luptă ștefanian:

Cum a ajuns steagul la Zografu?

Nu știm foarte precis cum a ajus la Zografu, cu siguranță nu a fost donat de Ștefan, domnitorul ar fi spus în textul inscripției că este vorba despre un dar princiar pentru Zografu. Mai degrabă a fost luat în secolul al 17 lea din Moldova, o dată cu închinarea uneia dintre mănăstirile moldovenești întemeiate de Ștefan cel Mare. La Zografu, stindardul lui Ștefan cel Mare a fost descoperit târziu, în 1882.

 

Theodor Burada a avut o premoniție întemeiată: a cerut călugărilor de la Zografu să nu altereze broderia

 

Atunci, trei intelectuali români, Alexandru Pencovici, Theodor Burada și Radu Pătârlăgeanu, au făcut o călătorie de studii în imperiul otoman, pentru a cerceta limba, cultura, organizarea românilor din Balcani. Cu acest prilej au ajuns și la mănăstirea Zografu și între lucrurile pe care le-au văzut cu uimire a fost și acest stindard pe care Theodor Burada l-a descris și l-a descifrat.

Călugării de la Zografu au vrut în schimb Mănăstirea Dobrovăț

A avut o premoniție extrem de întemeiată: a cerut călugărilor să nu altereze, să nu modifice stindardul. Din păcate nu s-a ținut seama de sfatul învățatului român. Călugării au tăiat ceea ce mai rămăsese din broderie și au lipit-o cu clei de tâmplărie pe o bucată de catifea și au mai adăugat tot felul de ornamente ieftine și de prost gust. Începând cu 1903, un diplomat de excepție, Gheorghe Constantin Ionescu, la vremea respectivă viceconsul și apoi consul general al României la Salonic, a întreprins mai multe vizite la Muntele Athos și în 1915 a încercat să obțină o negociere cu obștea călugărilor pentru ca statul român să recupereze steagul. Pretențiile călugărilor erau imposibil de îndeplinit, una dintre ele prevedea restituirea Mănăstirii Dobrovăț. Statul român nu putea să accepte nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere practic o asemenea soluție. Gheorghe Ionescu a recurs la o soluție diplomatică cerând comandamentului trupelor franceze din Orient să ia măsuri pentru restituirea steagului către România. Autoritățile franceze au acționat în sensul dorinței românilor și în ziua de Bunavestire, 25 martie 1917, Gheorghe Constantin Ionescu intra în posesia steagului și apoi îl expedia mai departe cu o navă militară franceză spre Marsilia de unde a ajuns la Paris. Pentru că era război, el a trebuit să rămână în Franța și s-a întors în țară tocmai în decembrie 1919, fiind depus la Ministerul de Război și apoi la Muzeul Militar.

 

 

 

Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri strict necesare oricărei conștiințe vii a secolului 21. Iată sinteza primei părți a conferinței de pe 4 aprilie.

 

Cum a contribuit decisiv șeful FED la căderea comunismului

  • Evenimentele din Europa anului 1989 au niște ”părinți” recunoscuți – Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov. Nimeni nu-l pomenește pe Alan Greenspan, președintele FED la acel moment, în legătură cu anul 1989. De ce este el important în legătură cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est?  Iată de ce: Greenspan a preluat funcția de la FED în anul 1987 și a fost întâmpinat cu o criză economică puternică, pe care însă a reușit să o stingă rapid, prin eforturi conjugate. Acum este evident că dacă o criză puternică ar fi cuprins Occidentul, propaganda din blocul comunist ar fi profitat din plin, pentru a sublinia ”superioritatea sistemului comunist”. Mihail Gorbaciov nu ar fi avut, de asemenea, niciun argument valid în fața celorlalți lideri comuniști de la Moscova pentru a pleda în favoarea negocierilor cu americanii.

 

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

 

  • Dar, până la urmă, de ce au fost posibile schimbările din 1989 din lumea comunistă? Răspunsul este că din cauza banilor. KGB a înțeles că valuta occidentală are o putere reală, în timp ce banii din blocul comunist, nu. Gorbaciov a pus pe masa Biroului Politic al PCUS raportul/analiza KGB și a cerut să se ia o decizie.
  • Leul, pe de altă parte, în perioada comunistă nu avea nicio șansă în ”jungla” banilor. Pentru omul simplu nici măcar mita nu mai putea spera să o poată plăti în lei. S-au inventat banii alternativi, adică alte valori de circulație: cartușul de țigări Kent, cafeaua, whisky, icrele negre etc. Aceasta era ”valuta mitei”.
  • La Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a rostit fraza celebră: ”…nici când plopul va face pere și răchita micșunele…” în România nu va exista o economie de piață:

Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie. (…) Așa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechității, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, și o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micșunele (aplauze). Dar nu vă grăbiți să aplaudați. Genetica modernă a făcut progrese uriașe (aplauze). Și e posibil să ne întâlnim cu plopi și cu răchită care să facă micșunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situații, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân și va rămâne veșnic stăpân al destinelor sale, a bogățiilor țării!

  • De fapt, la acel moment, economia de piață exista în România și funcționa în paralel cu economia de stat planificată, fără ca măcar dictatorul comunist să fie conștient de acest lucru. Toate schimburile din economie și nu numai se făceau având la bază circulația acelei ”valute a mitei”.

 

Eșecul economiei comuniste românești a fost în mare măsură eșecul diplomației

  • Academicianul Mircea Malița, într-o carte publicată în America, a afirmat că economia României (comuniste) a crescut sau a scăzut în funcție de randamentul diplomației românești.
  • Când diplomația românească a decăzut, România a înregistrat mari probleme economice și a intrat chiar și în încetare de plăți. Atunci Nicolae Ceaușescu a plusat, nediplomatic, și a decis să achite rapid datoria externă; a făcut-o în special pe seama producție agricole și a rezervei de aur din străinătate.
  • România a avut mereu o rezervă de aur depozitată în străinătate. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită exporturilor pe care le făcea către Germania hitleristă, și care erau plătite cu aur depozitat în Elveția, la cererea expresă a BNR, s-a ajuns la deținerea unei cantități de 240 de tone la sfârșitul războiului.

 

Când și-a procurat România aur și unde l-a păstrat

  • În perioada industrializării forțate a României, conform doctrinei lui Nicolae Ceaușescu, acesta a fost consiliat să depoziteze aur în străinătate; dar între 1986 și 1987, pentru a grăbi achitarea datoriei externe, așa cum și-a propus, a vândut întreaga cantitate de metal prețios deținută în străinătate. În 1988 a reînceput să cumpere accelerat aur, pe care l-a depozitat tot în străinătate.
  • Aurul din contabilitatea BNR nu este ”aurul statului” ci este aurul poporului român, administrat de BNR în numele poporului român (entitate istorico-socială reală, dar care nu are personalitate juridică).
  • Criza face parte din natură.

 

 

De curând, ghidul Michelin a confirmat categoria de trei stele la care încadrează Muzeul ASTRA Sibiu. În așteptarea aprecierii în acest ghid a rafinamentului restaurantelor, România este reprezentată de un muzeu excepțional. În urma acestei recunoașteri, avem o reacție de la managerul muzeului, Ciprian Ștefan.

 

 

Ce reprezintă pentru muzeul ASTRA cele trei stele Michelin?

La Sibiu, muzeul ASTRA demonstrează că în România instituțiile de stat pot fi performante. Acum 100 de ani, membrii Asociațiunii ASTRA au contribuit enorm la Unirea de la 1918. Noi suntem continuatori ai ASTREI și am construit muzeul  în așa fel încât să ofere publicului interacțiune cu patrimoniul, cu ceea ce înseamnă trecut, prezent, identitate. Și nu ne rezumăm doar la români, ci la toți cei care locuiesc în această frumoasă țară.

 

Ciprian Ștefan, managerul Muzeului ASTRA

Ciprian Ștefan, managerul Muzeului ASTRA

 

Care au fost criteriile după care ați fost evaluați de cei de la Michelin?

Sincer, nu știm. Ei fac vizite inopinate. Practic, pentru noi nu a fost neapărat o surpriză: suntem prezenți pentru a doua oară consecutiv cu trei stele. Cei de la Michelin vizitează locațiile respective și fac un punctaj. Noi nu am cunoscut pe nimeni din stafful Michelin, nu știm când au făcut vizita în muzeu. Probabil că au venit pur și simplu ca niște consumatori de cultură, consumatori de turism cultural.

 

În anul 2018, muzeul a fost vizitat de 625 de mii de oameni

 

Prin ce credeți că ați impresionat în mod special?

Prin calitate și autenticitate, pe care le garantăm. În același timp e important și noul discurs pe care Muzeul îl adoptă în legătură cu interacțiunea cu publicul vizitator, vizavi de comunicarea patrimoniului. Acest muzeu a fost transformat într-un loc viu în care patrimoniul se așterne în fața doritorilor de cunoaștere a ruralității și a tradițiilor din România.

Este un moment de recunoaștere a activității echipei muzeului. Ce alte forme de recunoaștere vă doriți să mai primiți?

Nu suntem în căutare de premii, nu alergăm după ele, le lăsăm pe ele să vină spre noi. În același timp nu stăm pasivi și în momentul de față încercăm să depunem candidatura la premiul Luigi Micheletti, care se acordă muzeelor inovative din întreaga lume. Premiul este acordat de European Museum Academy. 

 

Te muți într-o casă veche? Nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea confortabil

 

Din câte știu, Muzeul Țăranului Român din Capitală a primit acest premiu.

Muzeele în aer liber din România nu prea au fost prezente în ultimul deceniu în zona de premii la nivel european și atunci intenția noastră este să fim cunoscuți. Avem multe de arătat Europei, unele programe ale noastre sunt luate ca model în  instituții din afară, asta vă spun din perspectiva parteneriatelor pe care le avem cu instituții culturale din afara granițelor. Anul trecut, numai în muzeul nostru în aer liber au fost peste 500.000 de vizitatori. În tot complexul muzeal au fost circa 625.000 de oameni, beneficiari ai programelor culturale. Gândiți-vă ce impact financiar are totuși această cifră în viața unei comunități.

 

ASTRA1

 

În privința acestei candidaturi, o să prezentați doar portofoliul sau va fi nevoie și de activități în afara țării?

Se evaluează programele pe care le dezvoltă instituția aplicantă, cât de inovative sunt, în ce fel creează noi audiențe. Noi chiar asta facem în muzeu, nu doar să creștem audiența, dar să o și diversificăm. Targetul nostru este publicul tânăr, publicul de la 18 până la 30 de ani. Trebuie să-l aducem mai des în muzeu, dar acest public este foarte ocupat și are o viață foarte tumultuoasă. Atunci încercăm să diversifică, să aducem și multimedia, zona de industrii creative să fie mai prezentă în muzeu, ca și alte tipuri de activități care au legătură cu patrimoniul.

 

Gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor

 

Ce programe veți dezvolta în următoare perioadă?

Ne pregătim în primul rând de summitul din luna mai. O să fie prezenți în Sibiu câteva mii de oameni și vrem să arătăm tuturor ce înseamnă România frumoasă, ce înseamnă România adevărată, cea în care noi credem. Generația anilor ’80 asta crede de fapt, că România are un viitor frumos. Programele vizează și zona gastronomică, pentru că anul acesta Sibiul este și regiune gastronomică europeană. Din acest motiv noi ca instituție încercăm să oferim un program gastronomic bazat pe tradițiile culinare, instrumentar și așa mai departe. De fapt, acea cultură gastronomică specifică ruralității care, din păcate, nu se mai întâlnește la pensiuni și restaurante din zonele rurale. Noi încercăm să o așternem în fața publicului, dar și în fața celor din zona horeca, să-i facem să înțeleagă că anumite rețete pot fi adaptate și pot fi chiar de succes dacă ei le introduc în meniu. Pe lângă asta o să fie activități legate de conservare-restaurare, pentru că, dacă v-ați uitat pe statistici în ultima perioadă,  peste 100.000 de oameni s-au mutat de la oraș la sat.

Ce vă spune această statistică, de ce este ea importantă?

Pentru că trendul este în creștere și noi atunci trebuie să oferim publicului și alternativa de a cunoaște ce înseamnă să te muți la țară. Găsești o casă veche? – nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea ca în secolul 21. În felul acesta, gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor. Nu mai vorbesc de celelalte activități: școala în satul tradițional, Anima ASTRA – programul de animații culturale.  Avem și programul Grădină și peisaj, prin care noi cultivăm soiurile locale și învățăm oamenii să facă și tipurile de sisteme de împrejmuire tradiționale specifice diverselor zone etnografice și în același timp să prezentăm meșterii din satele din România, care încă pot fi o alternativă la firmele de construcții din ziua de astăzi, când vorbim de lucrări de finisare la o casă. Iar în felul acesta dăm o continuitate respectivului meșteșug.

 

Bănuit de crimă de două ori, simpatizant al socialismului incipient, luptător împotriva boierimii – dincolo de aceste tușe apăsate, biografia lui C.A. Rosetti e o continuă pendulare între extreme. Iată ce putem reține despre vestitul revoluționar.

 

Date personale

S-a născut în București și a murit tot în București (1816-1885). Prenumele lui, aproape niciodată rostite astăzi, sunt Constantin Alexandru. A fost fiu de spătar (demnitar la curtea domnească), dintr-o veche familie boierească. A fost căsătorit cu Maria Rosetti, o ziaristă de origine scoțiană (pe numele premarital Mary Grant), sora consulului englez la București.

Studii

A studiat la ”Sfântul Sava”, dar a părăsit școala înainte de finalizarea ciclului normal. S-a înrolat apoi în armată. În 1844 și 1845 face vizite la Paris, unde audiază cursuri universitare ținute de gânditori și profesori care au alimentat energia revoluționară aflată în vogă.

Antreprenor

Este unul dintre puținii proprietarii de tipografii. Iar înainte de a-și cumpăra tipografie, își deschisese o librărie în București (în 1846). Este o figură antreprenorială foarte cunoscută în Capitală. Totuși, nu toată lumea îl admiră. Dimpotrivă, aristocrații îl evită, iar scriitorii îi caută compania boemă.

Revoluționar

Rosetti este cunoscut ca revoluționar pașoptist, dar a fost un militant egalitarist și chiar apropiat de ideologiile socialiste. A luptat pentru confiscarea proprietăților de la boieri și redistribuirea lor către țărani. Publică articole de presă furibunde, prin care îndeamnă la revoltă. Alături de I.C. Brătianu, arde în public Regulamentul organic (constituția țării la acel moment) și condica rangurilor boierești. Face parte din Guvernul revoluționar. După înfrângerea Revoluției, este obligat să fugă în exil. Se oprește la Paris și stă acolo timp de 12 ani. Din exil militează pentru unirea Principatelor, prim mai multe publicații pe care le conduce.

Suspect în două atentate criminale

Este bănuit de implicare într-o tentativă de omucidere care-l viza chiar pe domnitorul țării, Gheorghe Bibescu, în 1848. Totuși, cei trei tineri care au tras mai multe focuri de armă asupra trăsurii domnești nu au putut fi identificați. Peste un deceniu și jumătate, în 1862, a fost de asemenea bănuit că ar fi în spatele uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu. Autorii crimei n-au fost niciodată identificați, în ciuda numeroaselor speculații.

Cuzist și apoi anticuzist

Alegerea lui Cuza ca domnitor și la București i se datorează în mare măsură lui Rosetti, care îi intimidează prin diferite metode pe conservatorii care susțineau un alt candidat. În urma câștigării alegerilor, lui Rosetti i se dă un portofoliu ministerial și conducerea Teatrului Mare (ulterior, Teatrul Național). Ca ministru, pune în operă secularizarea averilor mănăstirești (1863). Editează un dicționar oficial al limbii române, despre care Iorga spunea că propunea o limbă artificială, excesiv latinizantă. Devine ulterior un opozant al lui Cuza.

Primar, deputat, ministru

Este de două ori primar al Bucureștiului. A fost și deputat, chiar ocupând funcția de președinte al Camerei Deputaților. A fost ministru al instrucțiunii publice și cultelor și în primul guvern al lui Carol I.

Memorie

În București îi poartă numele o piață importantă, în mijlocul căreia se găsește un grup statuar impunător. În centrul Capitalei există și o stradă cu acest nume și există și numeroase localități din România cu numele C.A. Rosetti.

 

 

 

Care este locul lui Eminescu? În manual, în muzeu, în bibliotecă? La această întrebare, cîțiva oameni au răspuns astfel: Eminescu e surprinzător de actual. El e mare nu pentru că toată lumea a auzit de el, ci este mare pentru că opera lui nu s-a devalorizat. Așa încât, pentru a-i avea opera mai aproape, s-a născut o aplicație de mobil care conține, surpriză!, opera integrală a marelui poet, prozator și publicist. Ne-a prezentat-o Ovidiana Bulumac, unul dintre membrii de bază ai echipei care a lucrat la proiect.

Utilitatea aplicației

Ovidiana Bulumac: Vrem ca proiectul nostru să nu fie încă o aplicație care să ocupe memoria telefonului, trebuie să fie ceva util care te scoate din cotidian. Zi de zi suntem tot mai apăsați, tot mai supărați, tot mai critici, tot mai dezămăgiți. Eminescu ne poate scoate din starea asta, chiar dacă el este la rândul lui critic cu starea de fapt pe care o analizează. Era un fin observator al realității românești.

Structură

Aplicația conține până acum 16 dintre cele 17 volume editate de Academia Română. Structura materialului este păstrată și în aplicație așa cum a fost gândită de editorii volumelor tipărite.

Instantaneu de la lansarea aplicației, de Ziua Culturii Naționale 2018, la Ateneul Român

Instantaneu de la lansarea aplicației, de Ziua Culturii Naționale 2019, la Ateneul Român

Aplicația trimite și la ediția tipărită

Ovidiana Bulumac: Textele sunt însoțite de două surse: Am vrut ca această aplicație să fie disponibilă atât pentru cei care doresc să-l descopere pe Eminescu în timpul liber, dar și pentru cei care vor să-l cerceteze sistematic, mă refer aici la specialiști. Ne-am gândit atât la omul simplu care pur și simplu vrea să se bucure în metrou să citească ceva relativ scurt, cât și la un profesor care o poate folosi la clasă ca material didactic. Pe de altă parte cercetătorii interesați de teoria eminesciană, pentru ei am păstrat în text toate notițele editorilor, referiri la manuscrise, tot felul de cifre care identifică anumite texte sau părți de text.

Inedit

În volumul 15 al editurii Academiei, ce cuprinde numai manuscrise, sunt texte ale lui Eminescu care nu au fost publicate niciodată. Acel volum are peste 2000 de intrări și se găsește în aplicație.

De ce este Eminescu actual și surprinzător

Ovidiana Bulumac: Omul acesta, deși a trăit atât de puțin, a scris incredibil de mult, cu subiecte foarte bine documentate. Nu știu când avea timp să se documenteze, nu avea Facebook, nu avea Whatsapp, nu avea internet, nu avea poștă rapidă. Noi le avem pe toate acestea și avem atât de multă informație care ”bâzâie” în jurul nostru și nu știm ce să facem cu ea. Nu avem criterii de ordonare și de utilizare a acestor informații. La Eminescu nu era așa, el trecea prin totul cu o luciditate incredibilă. Analiza totul prin prisma a două valori, gândirea și simțirea românească.

Valori ale proiectului, din perspectiva autorilor:

  • Patriotismul. De la Eminescu am învățat ce înseamnă să fii naționalist, nu ideologic așa cum se vehiculează astăzi, este un naționalism sufletesc, prin simțire. Este cu totul altceva. Nouă ne este foarte greu să înțelegem acest tip de simțire astăzi. Suntem bombardați cu totul felul de ”simțiri” străine care vin peste noi, ni le însușim, apropo de teoria Junimii cu formele fără fond, uităm de fond, de ceea ce ne face pe noi să fim noi. Și cumva, prin aplicația asta ajungem la ideea de ceva propriu, de ”autohtonism”. Trebuie să ne redescoperim și să luptăm pentru ceea ce suntem, să fim mândri de ceea ce am ajuns. Cred că asta este una dintre cele mai mari valori pe care Eminescu, prin acestă aplicație, ni le poate reda.
  • Valoare practică. Tineretul are acces ”din palmă” la tot universul eminescian. Asta înseamnă istorie, geografie, lingvistică, filosofie, literatură, folclor. Este tot. Este incredibil cât este de complex. Este simțire românească, care nu este închisă între granițe. Întotdeauna explorează ceea ce este în afară, cu un sentiment de demnitate, fără a se lepăda de ceea ce este. Se ajunge la universalism altfel, prin național. Astăzi credem că a ajunge la universal înseamnă să lași tot ce e local, regional și național deoparte.
  • O valoare sentimentală pentru echipă. Tot timpul și energia noastră le-am turnat în acest proiect, încât simțim că face parte din noi. De câte ori cineva atacă proiectul acesta resimțim ca un atac la propria persoană. Sau de câte ori îl laudă, parcă ne simțim prea bine, și ar trebui să ne retragem în zona smereniei imediat, că altfel…

 

Imagine de la lansarea aplicației

Echipa proiectului, în ziua lansării aplicației

Nume în proiect: Prof. Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac, Alin Bulumac, Augustin Poenaru, Ovidiu Solomon, Samira Cârlig, Ioana Drăgoi, Leonard Bușoi, Arian Catrinoiu, Bogdan Catrinoiu, Ciprian Morega

Organizații implicate: Sunt trei organizații care au inițiat acest proiect. Centrul European de Studii în probleme etnice al Academiei Române, Asociația Română de geopolitică, geoeconomie și geocultură și Asociația ”Neam Unit”.

Inițiativa. Ovidiana Bulumac: A fost ideea domnului Radu Baltasiu, coordonatorul meu de doctorat. A zis că ar trebui să facem ceva pentru Centenar, ceva care să depășească zona vorbei, să rămână ceva în urma noastră. Și ne-am gândit că cel mai bun început ar trebui să fie Eminescu. 

Cine este Ovidiana Bulumac: cercetător în domeniul științelor sociale și expert în diplomația culturală. După ce a obținut licența în sociologie în 2008, a urmat un masterat de Studii de securitate (2010) și un MBA (2013). A primit titlul de doctor în sociologie în 2013 și a finalizat apoi un stagiu post-doctoral axat pe problematica românilor de pretutindeni (2015). Timp de peste 10 ani a predat seminarii de istorie socială, sociologie, relații internaționale în cadrul Universității București. A organizat și coordonat stagii anuale de practică, cercetări de teren și școli de vară gratuite dedicate tinerilor, atât în România cât și în alte țări, fiind convinsă că misiunea esențială a școlii este aceea de transmitere nu doar a informației ci, mai degrabă, a unui „chip de om de la o generație la alta” (Mircea Vulcănescu).

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

 

  • Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
  • Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

 

Cum arată profesorul perfect?

  • Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
  • Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
  • Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

 

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

  • Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
  • La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
  • Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
  • Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
  • Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
  • Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
  • Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
  • Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

 

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

  • Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
  • Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
  • Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
  • Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
  • Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

 

În istoria României nu există un om mai discret care să fi influențat într-o mai mare măsură mersul istoriei. Carada a fost un om sobru, mereu aflat în rândul doi, dar a cărui forță de gândire și acțiune a construit instituții deosebit de puternice. Iată schița de portret a acestui geniu aproape necunoscut.

 

Viață personală

S-a născut în Craiova, în 1836. N-a fost niciodată căsătorit. A fost un om deosebit de discret. Rădăcinile familiei sale par a fi aromâne și grecești. A murit în 1910, în București.

Studii

Începe în Craiova și continuă în Franța (College de France), ca mulți dintre intelectualii români ai secolului 19. Aici se lasă influențat de idealurile revoluționare și aderă la valorile democrației, pentru care luptă apoi în țară. După o perioadă de activitate în România, a plecat din nou în Franța și a studiat economia.

Politician

  • Luptă pentru Unirea Principatelor. Este ales secretarul Adunării ad-hoc a Țării Românești
  • Este colaborator și apropiat prieten cu Ion C. Brătianu și cu C.A. Rosetti, iar împreună cu ei pune bazele Partidului Național Liberal (1875)
  • Este unul dintre cei care au negociat aducerea ca rege al României a lui Carol I (în 1866). Cu toate acestea, după câțiva ani devine un mare inamic al monarhiei și refuză orice post în care ar fi fost nevoie de colaborarea cu regele
  • Este un mare patriot. Face nenumărate călătorii în Transilvania și investește mari părți din averea personală pentru sprijinirea românilor care luptau pentru drepturi și libertăți. Contribuie cu bani la construirea de școli și biserici și subvenționează ziare și cărți
  • Este unul dintre artizanii loviturii de stat cunoscută sub numele Republica de la Ploiești (1870), prin care se dorea îndepărtarea Principelui Carol de la conducerea țării. Deși implicat inițial, se răzgândește și încearcă fără succes să prevină declanșarea revoltei. Lovitura de stat eșuează aproape imediat
  • În 1877 se ocupă personal de organizarea și aprovizionarea armatei pentru cucerirea Independenței, iar apoi are un important rol în recunoașterea independenței României pe plan extern (Congresul de la Berlin, 1878)

Banca Națională a României

Carada a înființat BNR în 1880, alături de Ion C. Brătianu. Face vizite la Paris, unde cere sprijin tehnic de la Banca Franței. Se ocupă de tipărirea, tot la Paris, a primelor bancnote. Organizează filialele BNR din țară și scrie primele Statute și regulamente. Nu acceptă funcția de Guvernator, dar o primește pe cea de director. A organizat imprimeria Băncii și a coordonat construirea primului sediu al instituției. Este considerat geniul fondator al Băncii.

Controversă

Este considerat autorul moral al uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu, în 1862. Imediat după crimă a fost arestat, dar a fost eliberat după două săptămâni.

Mentor

Este cel care îl ghidează pe tânărul Ion I.C. Brătianu, viitorul prim-ministru al României, prin societatea influentă a Parisului, unde îl însoțește și îl prezintă. Îl recomandă apoi pentru a face studii de inginerie în atelierele lui Gustave Eiffel.

Recunoaștere

Contemporanii îi recunoșteau lui Carada profilul de profesionist desăvârșit și de patriot temerar. La moartea lui (1910) se spunea că BNR este atât de bine organizată, încât funcționează ireproșabil de la sine, indiferent cât de nepriceput ar fi cel care o conduce.

Tabieturi

Pleca de acasă exact la aceeași oră în fiecare dimineață. Purta mereu aceeași haină lungă de culoare albastru închis. Nu mergea decât pe jos. Pe Calea Victoriei nu mergea niciodată, pentru că era antimonarhist și nu dorea să treacă pe lângă Palatul Regal. Nu mergea în vizită și nu primea vizite. Mergea totuși săptămânal la Brătieni, și o făcea în aceeași zi și la aceeași oră în fiecare săptămână.

 

Grupul statuar Eugeniu Carada de lângă sediul vechi al BNR

Grupul statuar Eugeniu Carada de lângă sediul vechi al BNR

 

Monument în Centrul Istoric

Strada dinspre latura vestică a sediului Băncii Naționale poartă numele lui Eugeniu Carada. La intersecția acestei străzi cu Lipscani se găsește un grup statuar care-l are în centru pe Carada. Monumentul a fost făcut în 1924, dar a fost distrus în timpul comunismului. BNR a refăcut grupul statuar în 2013.

 

 

Pianista Mădălina Pașol este și profesor, iar printre elevii săi se găsesc talente mari, dar și copii care abia încep studiul muzicii. Pe baza acestei experiențe, ea răspunde la întrebarea cum știm dacă am găsit profesorul potrivit pentru copilul nostru care dorește să cânte la pian.

 

 

 

 

Răspunsul Mădălinei Pașol, în sinteză:

  • copilul trebuie să aibă bucurie atunci când cântă. Fără această bucurie, va fi foarte greu să progreseze;
  • profesorul de pian trebuie să îi înțeleagă pe copii, să-i facă să învețe pianul fără a pune presiune;
  • copiii se trezesc la ora 7 dimineața și se întorc acasă de la școală și de la alte cursuri seara la ora 7. E un fel de serviciu pentru ei. Profesorul trebuie să aibă și asta în vedere, copiii au foarte mult de lucru și sunt obosiți;
  • profesorul trebuie să învețe să recunoască stările copilului și să-l motiveze pentru studiul muzicii;
  • ca părinte, atunci când îți vezi copilul colaborând cu profesorul, îți dai seama că acel profesor i se potrivește;
  • profesorul trebuie să-l învețe pe copil cum să învețe;
  • ce calități nu pot să-i lipsească unui profesor de pian: umor, drăgălășenie, delicatețe.

 

 

Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!

 

În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să treacă, privește partea bună, așa a trebuit să fie, mergi mai departe, ești puternică! Sau și mai rău: eh, asta nu e nimic, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie, sau zi mersi că nu a fost mai rău, sau…, sau… Și mai este și tipul de persoană care încearcă orice să te scoată din starea aia, spune glume, îți dă de băut, de fumat, îti cumpără prăjituri, orice doar să nu te mai vadă trist. La toate aceste tipologii, cel care ascultă, de fapt nu ascultă. Și persoana este atât de deconectată de la propriile sentimente, își neagă orice suferință de parcă ar fi ceva rău, încât face același lucru și cu cei din jur. Interacțiunile cu aceste tipologii mi-au produs de fapt mai multă suferință, pentru că, fără să își dorească asta, persoanele respective mă făceau să simt că e ceva în neregulă cu mine, că sunt defectă. Câteva exemple îmi vin acum în minte.

 

Experiența 1: emigrarea

Cea mai recentă experiență dureroasă este cea a plecării din țară. Proces extrem, dar extrem de dureros interior. Și am vrut să nu îmi neg durerea, am vrut să o trăiesc și să o accept. 99% din reacțiile celor din jur au fost: hai lasă că o să fie bine, ești puternică, nu e chiar asa nasol, trebuie să vezi partea bună… bla bla blaaaaa. Una din persoanele care m-a ajutat să accept ce se întamplă, a fost… o necunoscută. O tipă la care am stat în Londra câteva zile cu Airbnb, și vorbeam cu ea de tot procesul ăsta. Ea era de 12 ani în Londra, și mi-a zis că în primul an plângea zilnic. În momentul ăla eu am început să plâng, eram în Londra de o lună, plângeam de câteva ori pe zi, iar gândul că mai am 11 luni de plâns m-a speriat teribil. Și ea mi-a zis: plângi, plângi cât de mult poți. Doamne, cât îi mulțumesc, m-am simțit înteleasă și acceptată. Plus că acum, după 5 luni, plâng cam o dată pe săptămână, ceea ce e un progres :).

 

Experiența 2: prietenia

Eram cu un băiat, simpatic de altfel. Dar care mă placea în mare pentru că eram un fel de bufon. Și când am avut zile proaste, mă cam evita și făcea tot felul de comentarii aiurea. Iar când mi-am revenit, replica lui a fost ”Asta e Irina pe care o iubesc!”. Oh, well… a fost ultima oară când am mai ieșit cu el, pentru că Irina era și este un întreg, un om care se bucură și suferă, un om care râde și plânge și toate celelalte.

 

Experiența 3: moartea

Cristina, prietena mea cea mai bună, murise. Și eu eram la pământ. A fost o experiență din care mi-a luat cam trei ani să îmi revin, asta așa ca idee – toate pierderile se vindecă în timp). La birou mă duceam plânsă, nu mă interesa cum mă îmbrăcam, mă și îngrășasem destul de mult. Și într-o zi a venit la birou o colegă care mi-a zis ”auzi fată, gata, e cazul să îți revii. Uite și tu cât te-ai îngrășat, nu mai ai grijă de tine, nu te ajută cu nimic să suferi așa”. Am rămas mută de uimire, nu am putut să zic decât ”da, așa e”. Dar așa era pentru ea, pentru mine era normal să sufăr, era măsura a cât de mare îmi era pierderea. Inutil sau nu, asta era fix experiența mea. Judecata și reacția colegei, care de altfel voia să mă ajute să mă ridic, nu au facut decât să îmi fie mai rău: nu eram acceptată așa cum eram.

 

Câinele lui Tarkovski

Îmi răsună acum în minte vocea Elenei Francisc, cea de la care am învățat să îmi iubesc durerea. Stătea cu mâna pe pieptul meu și îmi spunea : ”Dă-ți voie, dă-ți voie să suferi. Dă-ți voie”. Și lacrimile curgeau ducând cu ele tot ce adunasem. Dă-ți voie, dă-ți voie dragă prieten să simți ceea ce simți. A durat ceva ani până să înțeleg asta despre mine, până să accept asta.

Ani de terapie, ani de vindecare. Și pentru că tot procesul asta nu l-am făcut de una singură, le sunt profund recunoscătoare celor care au fost cu mine pe cale, duhovnici, psihologi, coach, prieteni, soț. Suferința e inițiatică, transformatoare. Pentru asta e nevoie de cineva alături. Dacă facem procesul de unul singur, riscăm să ne rătăcim sau să o luam razna. Avem nevoie de “câinele” lui Tarkovski :) (vezi Călăuza).

Nu mă interesează să analizez de ce suferim și cât merită sau nu să o facem, ci procesul în care putem fi autentici noi cu noi, și în care putem fi împreună unul cu celalalt. După dizolvarea suferinței, urmează altă etapă, cea în care vedem lucrurile altfel și ne eliberăm. Dar până la pasul acela, suferința se cere onorată (și nu omorâtă).

Sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce trăiesc, sunt recunoscătoare pentru cei care au încredere și își deschid sufletul în fața mea. Vulnerabilitatea e cel mai prețios dar.

Vă rog, mă ajutați și pe mine?

12 Aprilie 2019 |
Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea...

Bursa Kitharalogos, povestea unui gest neașteptat și a urmărilor lui

11 Aprilie 2019 |
Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază....

Adrian Vasilescu, la Întâlnirile Matricei: banii fac revoluțiile

5 Aprilie 2019 |
Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri...

3 stele Michelin pentru muzeul ASTRA Sibiu. De ce?

3 Aprilie 2019 |
De curând, ghidul Michelin a confirmat categoria de trei stele la care încadrează Muzeul ASTRA Sibiu. În așteptarea aprecierii în acest ghid a rafinamentului restaurantelor, România este reprezentată de un muzeu excepțional. În urma acestei recunoașteri,...

C.A. Rosetti, revoluționar de vocație

29 Martie 2019 |
Bănuit de crimă de două ori, simpatizant al socialismului incipient, luptător împotriva boierimii - dincolo de aceste tușe apăsate, biografia lui C.A. Rosetti e o continuă pendulare între extreme. Iată ce putem reține despre vestitul...

Arta de a suferi

19 Martie 2019 |
Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!   În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să...