Percepția majorității privitoare la calitățile războinice ale geto-dacilor este influențată atât de filmografia realizată în perioada comunistă, cât și de imaginile prezentate în manualele de istorie și în literatura de popularizare. Dar de unde s-au inspirat, la rândul lor, creatorii acestor filme și cât adevăr există în interpretările filmice?

 

Există două surse principale de documentare: prima sursă de imagini este reprezentarea strămoșilor noștri de pe Columna lui Traian de la Roma, iar a doua este reprezentată de imaginile de pe monumentul aceluiași împărat Traian aflat pe teritoriul țării noastre, la Adamclisi (Tropaeum Traiani).

 

Cum arătau și cum luptau dacii

Din aceste documente arheologice reiese că geto-dacii luptau atât călare – majoritar nobilii -, cât și pedeștri, și nu purtau aproape deloc armură. Foloseau arme precum săbiile curbe (sica), sulițe, scuturi rotunde și altele asemănătoare. În fruntea trupelor mergea mereu celebrul stindard cu cap de lup și trup de balaur.

Deși această percepție poate să corespundă realității, ea nu este totuși completă: este un fapt sigur că stilul de luptă și organizarea militară a geto-dacilor au fost influențate puternic de către populațiile cu care aceștia au intrat în contact.

 

Cine i-a influențat cel mai mult pe daci

Primii din această categorie despre care avem informații clare au fost sciții, un neam de origine iraniană sosit din nordul Mării Negre. Numele lor s-a păstrat prin denumirea pe care romanii au dat-o Dobrogei: Scythia Minor.

Aceștia i-au învățat pe geți, așa cum relatează istoricul grec Tucidide, să folosească tacticile călăreților arcași: „Geții și celelalte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași obiceiuri; toți trag cu arcul de pe cai”.

 

Odrysii și celții, față în față cu dacii

De asemenea, din punct de vedere politic triburile geto-dace au resimțit influența regatului trac al odrysilor. Stăpânirea lor a inclus Dobrogea, așa că geto-dacilor de aici le-a fost inoculată conștiința unității, iar în ceea ce privește armele folosite, calitatea acestora cunoaște o îmbunătățire semnificativă după sosirea în Transilvania a triburilor celtice, cândva între secolele III-II î. Hr.

 

Primul conducător daco-get: regele fără nume

Primul conducător cunoscut al unei uniuni de triburi getice a intrat în istorie fără nume. El a fost desemnat de către istoricul roman Pompeius Trogus ca „rex Histrianorum”, adică „rege al histrienilor”, al triburilor getice din regiunea Histriei. Acesta s-a opus cu succes ultimei încercări de expansiune a sciților, conduși de Ateas, în regiunea Dobrogei.

Moartea sa subită, survenită în jurul anului 339 î. Hr., a permis regelui Filip al II-lea al Macedoniei să intervină, aducând regiunea sub dominația sa.

 

Daco-geții țin piept strategilor lui Alexandru Macedon

Influența macedoneană în regiunea Dunării de Jos, menținută prin expediții periodice, precum cea a lui Alexandru cel Mare, nu a fost însă de durată. Pe când cuceritorul Imperiului Persan se afla în campanie în Orient, unul dintre strategii săi, Zopyrion, guvernatorul Traciei, a întreprins o campanie în vestul Mării Negre, împotriva cetății Olbia. Expediția macedonenilor a fost însă un eșec.

Insuccesul lui Zopyron s-a transformat apoi într-o adevărată catastrofă: armata sa aflată în retragere a fost surprinsă de o furtună pe când încerca să treacă Dunărea. Și pentru ca totul să se termine categoric, generalul a pierit, împreună cu majoritatea soldaților, într-o luptă cu geții din regiune.

 

Dromichetes și faptele lui de arme

Nici Lisimah, unul dintre succesorii lui Alexandru cel Mare, care a luat titlul de rege al Traciei, nu a avut mai mult succes în supunerea geților din Câmpia Munteană.

Acum își face apariția în istorie regele geto-dac Dromichetes. El a reușit să coalieze o puternică uniune tribală. Era un războinic inteligent: în fața invadatorilor, a aplicat tactica pământului pârjolit, ce va fi folosită ulterior și de români, în Evul Mediu. În acest fel a reușit să înfrângă în două rânduri trupele diadohului, pe care l-a capturat în anul 292 î.Hr. Au urmat, desigur, tratative. Ele au avut loc purtate în cetatea de scaun a regelui get, Helis, identificată de către arheologi în localitatea Piscu Crăsani din Ialomița.

În urma negocierilor, Lisimah i-a recunoscut lui Dromichetes autoritatea asupra ținuturilor dobrogene și a încheiat un tratat de prietenie, consfințit prin căsătoria regelui get cu fiica sa. Potrivit istoricului Diodor din Sicilia, la banchetul ținut în cetatea Helis, prizonierii macedoneni au fost ținuți în lux, în timp ce geții au avut parte de un ospăț modest, pentru a le arăta învinșilor că nu au ce câștiga de la ei – desigur, aceasta este o imagine recurentă în literatura antică, fiind întâlnită și la Herodot, atunci când prezintă banchetul pe care spartanii l-au oferit perșilor.

 

 

Când te întâlnești cu Gabriela și îi afli povestea, rămâi uimit. În spatele trupului firav de numai 16 ani se ascunde dubla campionă mondială și dubla vicecampioană la Kempo. Prin ceea ce face, Gabriela vrea să schimbe mentalitatea conform căreia fetele nu pot practica un asemenea sport. Matricea Românească a stat de vorba cu Mădălina Gabriela Stanciu despre depășirea propriilor limite și lupta până la sânge, într-un nou interviu din seria Elite și proiecte”.

 

Primii pași pe tatami

Împinsă de la spate de mama sa, Gabriela a început să facă sport de la șase ani. “Prima oară mama m-a dus la handbal, dar mingea era mult prea mare pentru mâna mea, după aceea m-a dus la gimnastică, dar nu mi-a plăcut. Așa că a considerat că trebuie să mă ducă la un sport pe care l-a practicat și ea, mama făcuse karate la sala Rapid. Am făcut timp de un an karate până când sala a intrat în reparații, după aceea m-am dus la Wushu, la o sală de lupte din apropierea casei“, a povestit Gabriela pentru Matricea Românească.

 

În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza. Iar apoi trebuie să vii cu mentalitate și calm

 

Gabriela a fost remarcată de antrenorii cu care se pregătea, iar aceștia au văzut potențialul ei. “Apoi am făcut Udao și la un moment dat am plecat cu antrenorul care se rupsese de clubul Udao. Am ajuns la clubul Combat Spirit, ulterior am ajuns la Clubul Arco Sport University, care mi-a dat șansa să mă duc la Campionatul European de Wushu din 2019. Acolo am luat locul trei“, a spus Gabriela.

 

Karate1

 

Mama a făcut credit bancar pentru ca Gabriela să poată pleca în Rusia

În spatele palmaresului impresionant pe care îl deține se ascunde însă mult sacrificiu și o mamă care ar face orice pentru reușita propriului copil. Așa a fost anul trecut, când din pricina lipsurilor materiale mama Gabrielei a trebuit să facă împrumut la bancă. “În 2019, mama a făcut credit la bancă. În acel an, un domn îmi promisese că îmi dă banii pentru deplasarea în Rusia, dar cu două săptămâni înainte de plecare nu mai era de găsit. Atunci mama a decis să facă un credit la bancă. Nici cei de acolo nu voiau să ne dea creditul, însă până la urmă am reușit“, povestește Gabriela.

 

În 2019 mama a făcut credit la bancă pentru a mă deplasa în Rusia

 

Pentru a reuși în acest sport, nu este suficient să ai doar forță fizică, trebuie să vii și cu o mentalitate de fier în ring. Am fost curios să aflu care este filozofia sportivei, cum își tratează adversarii și cum îi abordează. “Sunt anumiți pași de vizualizare a adversarului. Prima oară îl caut pentru a-i studia tactica. Nu dau față în față cu adversarul înainte de meci, doar îl studiez,  nu încerc să-l intimidez sau să-l provoc. Însă la rândul meu am fost provocată și am fost descalificată. Se întâmpla prin anul 2015-2016, când adversara mea care mi-a fost și colegă îmi dădea mesaje de intimidare. Eu eram pe semicontact. Ea știa că atunci când mă enervez îmi pierd controlul. Și, într-adevăr, i-am dat o lovitură foarte puternică și m-au descalificat. Atunci am pierdut anumite calificări. În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza, dar dacă ai tehnică, după asta trebuie să vii cu mentalitate și calm. E important să rămâi calm pentru a-i vedea mișcările adversarului“, dezvăluie Gabriela secretele tactice pe care le stăpânește.

 

Despre școală și cultura binelui

Gabriela nu este o fată de aur doar în ring, ci și în afara lui. Este în clasa a X-a, iar semestrul I l-a încheiat cu media 9,55. “Am reușit să le demonstrez profesorilor că dacă suntem sportivi, nu suntem automat și proști. M-am întâlnit cu această mentalitate, că dacă facem sport suntem lipsiți de inteligență. Dacă acești oameni nu au fost învățați să facă sport, vor să ne facă și pe noi să renunțăm, asta cred eu. Aș elimina această mentalitate a profesorilor, în care dacă nu înțelegi ceva ești scos la tablă și ți se dă un doi, asta nu e în regulă“, a zis Gabriela.

 

Eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, așa că vreau să dau și eu mai departe

 

În ciuda programului destul de încărcat, Gabriela își face timp și pentru voluntariat. ”Am mers la o casă de copii din Șindrilița unde am descoperit mulți copii cărora le place sportul. Am fost acolo pentru a fi spiridușii Moșului, iar din bursa mea de la școală, care era oricum mică, am făcut câteva pachete pentru copiii de acolo. Vreau să ajut și să dau înapoi ceea ce am primit. Un proiect de suflet a fost către o fetiță de la mine de la sala de antrenament, pe nume Mădălina. Când am văzut-o, parcă mă vedeam pe mine în copilărie și i-am donat primul echipament, iar de fiecare dată când vine la antrenament mă văd exact cum eram eu în copilărie. Dacă eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, de ce să nu dau și eu mai departe! Dacă le dai copiilor iubire de la început ei vor ști să dea mai departe și în felul acesta rămânem oameni“, spune cu multă convingere Gabriela.

 

Karate3

 

Un campion gândește pe termen lung

Cu toate că are toate datele pentru a continua acest sport, Gabriela nu îl privește ca pe o meserie. “Pentru mine va rămâne o pasiune, după școală vreau să devin kinetoterapeut pentru copii și antrenoare. Am în plan să îmi iau diploma de arbitru, apoi pe cele de antrenor, și după asta să fac cursuri de kinetoterapie“, spune Gabriela.

 

Visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo

 

Iar viitorul sună provocator! Acum Gabriela face eforturi pentru a strânge suma necesară deplasării la Campionatul European din Rusia, unde va reprezenta România, iar în octombrie are în vedere particiaprea la Campionatul Mondial de Wushu din Maroc. Gabriela mulțumește oamenilor care o sprijină. Știe că singură nu poate să se lupte și încearcă prin tot ceea ce face să atragă lângă ea oameni care mai cred în excelență și muncă.

Nu m-am putut abține ca în final să nu o întreb care este cel mai îndrăzneț vis al ei pe plan sportiv.“Acum sportul pe care îl practic a devenit probă la Jocurile Olimpice, iar visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo”, privește încrezătoare spre viitor Gabriela.

 

 

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

 

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

 

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

 

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

 

Puiu2

 

 

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

 

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

 

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

 

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

 

Puiu3

 

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

 

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

 

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

 

Puiu4

 

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

 

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

 

 

Amalia obișnuia să își scaneze fiica: privirea ce scana cum a ales să se îmbrace azi. Privirea ce scana cum se simte azi. Privirea ce scana cum i-a mers azi la școală. Privirea ce scana cum s-a înțeles azi cu prietenii.

Privirea.

Cristinei nu îi era prietenă privirea mamei. Simțea că trece prin porțile reci de la Control Pentru Securitate. Simțea că nu era văzută, ci era căutată de lucruri pe care mama credea sau spera că le găsește acolo, înăuntru.

 

Priviri traduse în fel și chip

Când copiii sunt foarte mici, părinții îi verifică mereu. Îi verificăm dacă și-au pus șosete, dacă și-au pus fularul, mănușile, șapca și pălăria de soare. Verificăm dacă și-au luat tot pentru la școală și verificăm dacă s-au întors cu rezultatele dorite de la întâlnire.

Aproape că ești sigur că ei simt afecțiunea profundă, iubirea nemărginită doar pentru că le porți de grijă.

Nu este așa.

Privirea ta este tradusă de ei astfel: „Ce o să mai găsească acum? Acum ce mai e? Ce ar mai putea să îmi spună și la ce ar mai putea să mă controleze?”

Se simt verificați, pe muchie pentru a fi criticați, în prag pentru a fi trași la răspundere.

Acest lucru trebuie să se schimbe.

 

Chipul părintelui va transmite prima data bucuria că își vede copilul

Din ochii voștri este bine să se reverse exact ceea ce purtați în inimă pentru ei. Chipul vostru trebuie să transmită bucuria că îi vedeți, că sunt acolo, ai voștri, că vă îmbogățesc și vă umplu viața.

Când fiul vostru vine de pe coclauri, cu noroi pe tălpi dar și în păr, întâi întâmpinați-l cu zâmbet larg de bucurie și cu vestea bună că i-ați pregătit spaghete cu smântână și cașcaval. Apoi puteți să îi spuneți că primul drum e la baie și că până acolo îl rugați să nu atingă nimic.

 

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

 

Când fiica voastră apare din camera făcând piruete dimineața și fredonând, rugați-o să mai facă una, ca să o puteți admira în toată splendoarea ei și abia apoi rugați-o să își aline părul și să îl prindă cu o fundă.

Ca părinți, adeseori ni se pare că adunăm niște putere dacă suntem critici, dacă vorbim cu ton iritat și „de sus”, dacă oftăm arătându-ne exasperarea.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Privirea, zâmbetul, mimica ce exprimă bucurie sunt semne clare de validare pe care le dăruim copiilor noștri.

 

Cum mă văd părinții și cum mă voi vedea eu

 Este foarte important ca un copil să spună prima dată în sine: mă vede, sunt văzut pentru ceea ce fac eu acum, pentru ceea ce sunt eu acum și sunt văzut cu bucurie. Limbajul acesta nonverbal se traduce prin validare de sine, prin încredere în sine.

Reversul este așa: voi fi judecat, analizat, cântărit; să mă măsor eu bine; oare cum voi fi acum văzut? Oare ce nu am făcut bine de data acesta? Ce aș fi putut, iar, să fac mai bine? Oare voi fi suficient vreodată?

Gândurile acestea sunt la temelia unei stime de sine scăzute ce îl poate urmări pe un copil întreaga viață.

 

Cristina se molipsește de la zâmbetul mamei. Fața Amaliei e plină de bucurie.

– Ce bine că ai venit! Îmi era dor de tine! spune mama radioasă. Am făcut brioșe cu zmeură. Cât tu te speli și te schimbi și îți lași hainele în coșul de rufe murdare, eu așez gustarea pentru noi două în bucătărie!

Cristina o zbughește spre baie și Amalia se bucură că primul impuls, acela de a observa cu voce tare cât de murdară e pe față și pe haine fiica ei a fost încremenit și spulberat.

După-amiaza aceea va avea mereu culoarea zmeurei în amintirile mamei și fiicei.

 

 

Sunt peste tot, în metrou, în campusurile de sticlă și beton, la cafenele, mereu cu un laptop în față și cafea într-o cană încăpătoare. Corporatiștii. Zilele lor se consumă printre taskuri, call-uri și miting-uri. De multe ori s-a spus vorba aspră: corporația mănâncă suflete. Și, deși mulți ar părea că detestă viața din corporație, în același timp n-ar renunța la ea. Cum e viața de corporatist? Aceasta a fost tema discuției pe care am avut-o cu Narcisa Ilie, o tânără care și-a petrecut primii 13 ani din viața profesională într-o multinațională.

 

Viața din spatele geamurilor panoramice

Narcisa a intrat în lumea multinaționalelor imediat după primul an de facultate. A fost remarcată pentru language skills, știe la perfecție engleza, italiana și franceza, așa că job-ul într-o multinațională a venit firesc. “Primul meu job a fost într-o corporație italiană, lucram în domeniul financiar și ulterior am primit ca sarcină să mă ocup de clienți din diverse țări ale lumii. Ulterior ajunsesem să acopăr o mare parte din Europa și Africa“, a spus Narcisa Ilie pentru Matricea Românească.

 

E amuzant că, dacă te duci într-un alt departament, acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație

 

În interiorul clădirilor de sticlă există un limbaj de sine stătător. “Acolo oamenii nu mai reușesc să vorbească într-o română obișnuită, e un mix de română și engleză, cu mulți termeni specifici fiecărui departament. E amuzant că dacă te duci într-un alt departament acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație“, a povestit Narcisa.

 

Narcisa alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

Narcisa, alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

 

Portul și graiul corporatist

Stilul de viață corporatist, privit de pe margine: viață de birou, pauze dese, salarizare peste media națională, sală de recreație, posibilități de avansare. E realitate sau e praf în ochi? “Oamenii din multinațională sunt atât de frumos îmbrăcați, dar la o privire mai atentă se vede la ei un soi de oboseală… Când coboară în lift, pe scări, în campus, mulți dintre ei sunt apăsați, stresați. Când îi văd acum, îmi aduc aminte de mine, mă consumam pentru lucruri mărunte și nu îmi dădeam seama. Am avansat mult și am ajuns astfel să lucrez foarte mult, maximul meu de lucru a fost de douăzeci de ore fără pauză“, își amintește Narcisa Ilie.

 

Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port

 

Disciplina, asta deprinzi în corporație. Dacă nu ai încă un stil de lucru organizat și ai nimerit în multinațională, va trebui să te disciplinezi rapid. Iar apoi vin împrumuturile culturale, inevitabile în urma contactului cu multitudinea de colegi și clienți din atâtea țări diferite. “Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port. Pentru el devine o rutină să frecventeze anumite magazine, să meargă în anumite pub-uri, iar după un an de zile începe să devină plictisit și nu îi mai convine nimic, ajunge să nu se mai bucure de ceea ce are“, spune Narcisa Ilie.

 

Voluntariatul e o formă de evadare

Da, voluntariat, dar când? După un program epuizant luni-vineri, odihna de weekend e esențială. În ciuda programului său infernal, Narcisa a refuzat să devină roboțel, așa că a făcut din voluntariat o cale de evadare din monotonia de la birou. “Fac voluntariat de când mă știu.  Am început cu liceul, unde după ore dădeam meditații colegilor la română, latină și alte materii. În facultate am făcut voluntariat cu câțiva copii care locuiau într-o casa de tip familial îi ajutam la teme, și extra le vorbeam despre mitologie, istorie, îi învățam engleză, franceză. După o perioadă am intrat într-un ONG care făcea activități în centrele de plasament. Mi-am propus ca prin acest voluntariat să nu mă opresc doar la a face lecții cu copiii, ci îmi doream să-i integrez în societate, pentru că ei rămân mereu cu acel stigmat de copii răi de la Centru“, a povestit Narcisa.

 

Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor

 

Prin intermediul firmei unde lucra la acea vreme, Narcisa a reușit să organizeze campanii back to school și a oferit rechizite pentru copiii de la sate. “Doream să mă asigur că tot ceea ce am strâns va fi livrat către copii. Așa l-am întâlnit pe Alexandru Puiu, care își deschisese un ONG.  Am dezvoltat cu el o colaborare ce durează până azi. Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor. În străinătate există o cultură a voluntariatului, ceea ce la noi din păcate lipsește“.

 

Narcisa_3

 

Viața după multinațională

Acum Narcisa a decis să privească de pe margine sfera corporatistă. Dar asta nu înseamnă că stă pe o insulă tropicală, într-un hamac în bătaia razelor de soare, nu e genul. Este încrezătoare în noul rol pe care și l-a asumat și este plină de energie atunci când vorbește despre locul ei de muncă actual: “M-am reorientat către un alt domeniu, iar acum lucrez în învățământul privat și sunt director de programe after school. Îi învăț pe copii atenția, observația și conștientizarea. I-am învățat să-și facă complimente unii altora, i-am învățat să se bucure de lucrurile mici“.

 

 

Frumusețea portului popular și arta iconografică și-au dat întâlnire zilele acestea la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București.  Aici a avut loc în seara zilei de luni, 3 februarie, finisajul expoziției de pictură „Mir și borangic”, realizată de Camelia Ionescu-Popa. La eveniment au participat cadrele didactice ale liceului, elevi ai liceului însoțiți de familiile lor și jurnaliști.

 

Punctul de început este Crucea

Am stat de vorbă cu artista expozantă, Camelia Ionescu-Popa, și am întrebat-o cu ce încărcătură spirituală a venit această expoziție. „Această expoziție este în primul rând o căutare, este o cercetare pe care o întreprind ca artist plastic. Este un limbaj prin care pot deschide noi orizonturi compoziționale. Ia românească este un simbol ce valorifică ideea de cruce. Este crucea care s-a cusut fir cu fir în portul popular românesc, iar dacă privim cu atenție vom vedea același simbol și în icoană. Ia stă în strânsă legătură cu viața pământească a omului care a purtat-o, dar totul se învârte în jurul crucii, de aici am pornit expoziția”, a răspuns artista.

 

Mir_1

 

Expoziția a fost prezentată în mai multe locuri din România și Franța

Expoziția „Mir și borangic” are deja o istorie. Picturile Cameliei Ionescu-Popa au putut fi admirate și în vara anului trecut, la Galeria Romană din București. Ulterior, expoziția a fost montată în luna septembrie la  Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, iar recent expoziția a fost prezentată la Paris.

 

 

 

La întrebarea: „Ce știm despre daci?”, răspunsul pe scurt ar fi: mult mai puține decât vehiculează în prezent ampla literatură  ce le este dedicată. Motivația este una obiectivă: puținele surse scrise contemporane privitoare la geto-daci și gradul de interpretabilitate al materialelor arheologice, ce stânjenește formularea unor teorii certe.

 

Gânditorul de la Hamangia: celebritate internațională

Dispunem, totuși, de unele certitudini? Iar dacă da, pe ce se întemeiază acestea?

Un prim fapt sigur este acela că actualul teritoriu al României a fost locuit din preistorie, așa cum au arătat-o descoperirile arheologice, care atestă existența unor civilizații din perioadele paleoliticului și neoliticului. Unele artefacte din această ultimă etapă istorică au dobândit o celebritate internațională, așa cum este cazul grupului antropomorf de la Hamangia (statueta „Gânditorului”).

 

Când au ajuns geto-dacii pe teritoriul României de azi

În schimb, este mult mai dificil de constatat dacă populația sau populațiile care au realizat aceste producții artistice au legătură cu geto-dacii sau constituie elemente distincte, premergătoare acestora. Teza aceasta este susținută de mai mulți cercetători, între care și reputatul arheolog Vasile Pârvan (1882-1927). El este autorul unora dintre cele mai ample cercetări cu privire la perioada preistorică și cea antică pe teritoriul României, sintetizate în lucrarea Getica.

Potrivit lui Pârvan, triburile geto-dacilor, ce constituiau ramura nordică a mult mai vastului grup etnic al tracilor, s-ar fi stabilit în spațiul mărginit de Dunăre la sud, de Carpații Păduroși la nord, de râul Tisa la vest și de Marea Neagră la est în perioada epocii bronzului, așadar la începutul mileniului al II-lea înaintea erei creștine.

 

Geți sau daci? Ce spune Herodot

Prima atestare istorică a geto-dacilor în acest spațiu datează însă abia din anul 514 î. Hr. și îi aparține istoricului grec Herodot din Halicarnas. El descrie, în cartea a IV-a a Istoriilor sale, campania regelui persan Darius I cel Mare împotriva sciților și a geților.

Herodot spune între altele că: „Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geții care se cred nemuritori … iar geții hotărându-se la o rezistență îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

 

Sursele scrise despre daci sunt exclusiv străine

Din acest moment începe perioada istorică a geto-dacilor, însă și ulterior există numeroase lacune, cauzate de sărăcia mențiunilor din sursele scrise ce s-au păstrat până astăzi. Iar acestea sunt exclusiv străine, deoarece strămoșii românilor nu au lăsat scrieri, sau cel puțin acestea nu s-au păstrat.

Există o notabilă excepție, anume cele trei tăblițe de la Tărtăria, care prezentă o scriere arhaică asemănătoare celei vechi mesopotamiene. Scrierea aceasta însă nu a fost descifrată, așa încât mesajul celor trei tăblițe continuă să rămână misterios. Sursa aceasta deci nu poate fi luată în considerare. Iar autorii străini i-au menționat pe geto-daci cel mai adesea prin prisma contactelor acestora cu populațiile din rândurile cărora proveneau – cel mai adesea grecii sau romanii.

 

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com).

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com)

 

Geții sunt menționați în numeroase izvoare grecești și latine

Grecii au intrat în legătură cu locuitorii autohtoni din Dobrogea începând cu secolul al VII-lea î. Hr., când începe întemeierea cetăților lor de pe malul apusean al Mării Negre (precum Histria, Tomis ori Callatis). Cu aceștia au întreținut legături comerciale, au plătit adesea tribut căpeteniilor cu ale căror teritorii se învecinau și le-au solicitat protecția și sprijinul. În consecință, mai multe inscripții din coloniile grecești oferă unele date privitoare la organizarea și cultura geților.

Romanii ajung mult mai târziu în legătură cu dacii, mai exact la jumătatea secolului al II-lea înaintea erei creștine. Atunci, expansiunea lor cuprinde Peninsula Balcanică și, ulterior, Câmpia Panonică. Însă primul autor care îi menționează este Iulius Caesar, în lucrarea sa De bello Gallico (așadar în a doua jumătate a secolului I î. Hr.).

 

Geți sau daci? Geto-daci sau daco-geți?

Din mențiunile surselor grecești și romane s-a născut o altă confuzie, privitoare la numele strămoșilor românilor: geți, daci, geto-daci sau daco-geți. Cea mai bună lămurire, chiar dacă parțială, la această dilemă, este prezentată de geograful grec Strabon, care a trăit la începutul secolului I d.Hr.

Strabon  arată în Geografia sa că:  „a existat o împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei ce se întind spre Pont (Marea Neagră) și spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului (Dunărea)”.

Așadar, denumirile ce le-au fost date au stat sub semnul percepției culturale și istorice. Desigur, nu sunt excluse și unele deosebiri între diferitele triburi ale acestora. De altfel, ele nu s-au unificat decât în timpul domniei marelui rege Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

Potrivit opiniei curente a majorității istoricilor, denumirea corectă, respectând cronologia istorică, ar fi aceea de geto-daci.

 

Cât de numeroși erau geto-dacii

Un alt fapt sigur privitor la vechii locuitori ai pământului românesc este acela că, la momentul când sunt menționați de izvoarele istorice, aceștia populau deja de multă vreme și în număr mare teritoriile din stânga Dunării și Dobrogea. Aceasta reiese, de exemplu, din scrierile geografului Strabon și ale istoricului Arrian privitoare la expediția regelui macedonean Alexandru cel Mare la nord de Dunăre, din anul 335 î. Hr. Potrivit acestora, el a întâlnit aici un trib de geți ce dispunea de aproximativ 14.000 de soldați.

Un alt indiciu indirect despre numărul mare al celor care locuiesc aceste ținuturi: cuceritorul de mai târziu al Persiei a putut să traverseze Dunărea într-o singură noapte, folosindu-se de un pod alcătuit din bărcile localnicilor, iar soldații săi au traversat ulterior, la nord de Dunăre, lanuri întinse de grâu.

Aceste mărturii arată că geto-dacii reprezentau o populație numeroasă și sedentară, specializată în activitățile agricole. Ea va juca, în scurtă vreme, un rol important pe scena lumii antice.

 

 

Când nu e la spital cu cei mici, cutreieră magazinele căutând cadouri pentru ei. E toată un zâmbet, iar acest lucru îi molipsește și pe cei din jur. Fie că e la Spitalul ”Marie Curie”, Fundeni sau Institutul Oncologic, misiunea Alexandrei este clară: să readucă bucuria în viața copiilor care se luptă cu cancerul și leucemia.

 

Drumul unui corporatist către voluntariat

Alexandra a absolvit Facultatea de Istorie, iar apoi s-a angajat într-o multinațională. Nu crede că a fost un angajat model, ba din contră. “Am plecat pentru că am simțit că locul meu nu este acolo. Era o realitate în care nu mă regăseam, cred că după ce am plecat au dat petrecere“, mărturisește într-un hohot de râs Alexandra Răureanu.

 

“Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem”

 

Ulterior a trecut prin experiența spitalului. Din fericire nu a fost ceva grav, o simplă sinuzită care a făcut-o să fie internată pentru ceva vreme la Spitalul Matei Balș. “Pe coridor cu mine era un băiețel care fusese operat pe creier, atunci am aflat că există copii care fac cancer. După ce am ieșit din spital am început să fac voluntariat o perioadă de timp, iar printre organizațiile unde am fost era și Hospice ‘Casa Speranței’. Într-un decembrie am fost cu colindul la Institutul Oncologic din București, la secția de oncopediatrie. Eram zece oameni care își dădeau coate care să stea mai în spate la cor… A fost penibil, dar pe copii i-a amuzat teribil. Și o perioadă de timp am revenit ca voluntar“, a povestit Alexandra Răureanu pentru Matricea Românească.

 

Cancer_2

 

Cum a intrat Iron Man în operație

În anul 2015, Alexandra a fondat Asociația Spitale Curate și a implementat programul Zi cu Fapte Bune. “Duceam fructe copiilor de pe secția de oncologie, asta mi s-a părut mie că le lipsea la vremea respectivă. Tot mergând pe secție am adăugat treptat câte ceva în funcție de necesitățile copiilor, așa am adăugat produse de igienă, apoi nutritive. Dar unul dintre cele mai faine lucruri a fost sărbătorirea zilelor de naștere. Prima a fost pe secțiile de oncologie de la Spitalul Marie Curie“, își amintește Alexandra.

 

Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil

 

Astăzi Alexandra este expertă în petreceri tematice organizate pentru copiii bolnavi. “Totul a pornit de la un băiețel de patru ani! Trebuia să se opereze, pentru că avea o tumoră la ficat. Medicii au venit și au început să-i povestească ce se va întâmpla, el a stat puțin pe gânduri și a spus că nu vrea să se opereze. M-am nimerit acolo în timpul uneia dintre vizite și am rămas să stau de vorbă cu el. Din poveste în poveste l-am întrebat ce supererou îndrăgește. S-a luminat la față și a spus că îi place de Iron Man. Atunci l-am întrebat ce ar face dacă Iron Man ar veni să se opereze. Copilul a răspuns: ‘Păi, la câte face Iron Man, operația asta e nimic pentru el!’ I-am promis că o să îi găsesc un costum de Iron Man și l-am întrebat dacă așa o să mergă la operație, și a zis da! Am umblat tot Bucureștiul, m-am uitat pe Google, și în final am găsit costumul și i l-am adus. Copilul a mers la operație și când s-a trezit de la terapie intensivă era îmbrăcat în Iron Man. Când l-am vizitat nu se mai dezlipea de costum, și era foarte mândru de cicatricea dobândită în urma intervenției. Am observat că s-a vindecat mai repede în comparație cu ceilalți copii care nu aveau niciun stimulent emoțional“, a mărturisit Alexandra.

 

Cancer_3

 

Când e de jucat, ne jucăm, când e de plâns, plângem

E ușor de înțeles cât de dramatic este pentru părinți să se vadă confruntați cu diagnosticul de cancer pentru copilul lor. Am vrut însă să aflu cum traversează copiii experiența aceasta. Alexandra rezumă o întreagă suită de întâlniri în câteva fraze. “La copii e mult mai simplu. Adulții sunt mult mai încrâncenați, mie așa mi s-a părut. Copiii trăiesc prezentul la maxim: când e de plâns, plângem, când e de jucat, ne jucăm, când e de jelit, jelim, dar apoi uităm. Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem și o răbdare în suferință pe care nu știu câți adulți o au și o cultivă“.

 

“Cred că despre asta este vorba, despre dragostea de aproape și despre a aduce bucurie acolo unde poți să o aduci”

 

Misiunea pe care și-a asumat-o Alexandra este aceea de a da sens perioadei de boală, începând din momentul diagnosticului. “Ceea ce a contat pentru mine nu a fost evitarea decesului, sau amânarea lui, asta nu intră în capacitățile noastre, asta e cum hotărăște Dumnezeu. Ceea ce contează este ce facem cu timpul pe care îl avem între diagnostic și eventual acel moment când copilul bolnav va pleca dintre noi sau va părăsi spitalul. Acea fracțiune de timp mă interesează pe mine, fie că este o lună, fie că sunt ani, așa se desfășoară și viața noastră. Nașterea și moartea sunt etape ce contează mai puțin, important e ce faci între aceste două borne”, a spus Alexandra Răureanu.

 

Viitorul sună provocator

Și proiectele frumoase nu se opresc aici. Pe lângă colaborarea cu Institutul Oncologic din Cluj,  Alexandra vrea să ofere un strop de bucurie și părinților care luptă cot la cot cu pruncii lor. “Aș vrea să le mai duc încă odată pe mămici și fetițe la spa. O singură dată am reușit și am organizat o petrecere acolo. Un alt vis de-al nostru este să mergem cu copiii la Disneyland. Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil“, zâmbește Alexandra Răureanu.

 

 

Sunt prunele cel mai bun remediu împotriva cancerului? E adevărat că dacă bei apă tahionică nu vei mai avea migrene? Dacă pământul este plat?! Ce să înțelegem prin tehno-trăncăneală? Și în fond care este diferența între știință și pseudoștiință?

 

O carte care vine să tragă o linie despărțitoare

Miturile pseudoștiințifice au fost în lumina rampei zilele trecute, cu prilejul lansării volumului “Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței” de Alex Doppelgänger (Editura Humanitas, 2020). Alături de autor, la Librăria Humanitas Cișmigiu au fost Ovidiu Covaciu și Cosmin Pojoranu. Lansarea a fost urmată de o dezbatere moderată de Vasile Decu în care Alex Doppelgänger a ținut să delimiteze elementele din sfera științifică de miturile pe care le propagă pseudoștiința.

Cartea nu se dorește a fi un compendiu sau un dicționar care să însumeze toate elementele pseudoștiinței și mecanismele ei. Cu o structură precisă, lucrarea lui Alex Doppelgänger adună fragmente menite să explice ce este cunoașterea științifică și în ce constă metodologia științei. “O bună parte din încrederea acordată pseudoștiinței este direct proporțională cu neîncrederea în știință. Criticile care vin împotriva oamenilor de știință vin de la oameni care nu urmăresc ce spun specialiștii. Ceea ce spun în carte sunt informații pe care le găsiți și în alte locuri, dar eu le dau mai departe în felul meu“, a precizat autorul.

 

Are pesudoștiința un limbaj al ei propriu?

Chiar dacă pare haotic, limbajul pseudoștiințific are regulile lui. Deși la prima vedere pare doar o serie de cuvinte care sună bine, dar care spun prea puțin, pseudoștiința are modelul ei. Cartea vine tocmai să deconstruiască acest fals model. “Pseudoștiința este un ansamblu de superstiții care vor să treacă drept știință. De aceea mulți oameni au impresia că dacă sună științific ceea ce spune un om, asta este echivalent cu o teorie științifică. Or, asta nu e deloc adevărat. Pseudoștiința doar îmbracă hainele științei și se bazează mult pe strategii care sunt ușor de demontat, e un fel de tehno-trăncăneală sau tehno-babel, pe care o regăsim cu preponderență în filmele SF“, a spus în cadrul lansării Alex Doppelgänger.

 

Instantaneu de la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu

Instantaneu de la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu

 

Apa tahionică – un exemplu grăitor

Imaginația umană pare să nu aibă limite. Asta o dovedește inventarea apei cu tahioni, cel mai relevant exemplu de pseudoștiință despre care Alex Doppelgänger a ținut să ne lămurească. “Ei bine, tahionii sunt niște particule elementare ipotetice, dar nu a fost dovedită existența lor, iar pe lângă astea nu au nicio treabă cu apa. Asta nu o spun eu ci fizicienii care au studiat acest subiect. Cum s-a ajuns de la tahioni la apă tahionică nu știu, dar ceea ce știu este că mulți oameni au fost păcăliți tocmai pentru că sună inteligent“.

 

Dacă ești specialist, asta nu înseamnă ca ai mereu dreptate

Efectele pseudoștiinței se văd în timp. Dacă ea este pentru unii doar o metodă de a vinde un produs, cu timpul se poate transforma într-o adevărată piedică în calea evoluției speciei umane. “Chiar dacă nu pare, pseudoștiința ne afectează. Un bun exemplu sunt oamenii care cred că pământul este plat, sau că nimeni nu a ajuns pe Lună: la prima vedere sunt total inofensivi. Însă pe termen lung dacă ajung să fie tot mai mulți și să-și impună părerea, pot deveni o piedică în calea evoluției umanității. Din păcate sunt o grămadă de oameni inteligenți, specialiști care cred în astfel de afirmații. E foarte important să vezi în ce domeniu este specializată persona care emite o afirmație științifică. Dacă ești specialist într-un domeniu, oricare ar fi el, asta nu îți dă dreptul să îi contrazici pe alți specialiști care chiar au legătură cu domeniu respectiv“, a zis Alex Doppelgänger.

 

Cine este Alex Doppelgänger

S-a născut în 1989 la Giurgiu și a absolvit  Facultatea de Limbi Străine a Universității București, Secția de limba chineză. Din 2013 a început să lupte împotriva valului de pseudoștiință printr-un blog de specialitate menit să contribuie la educarea publicului larg prin articole agreabile care îmbină noțiuni de știință cu povești și anecdote. Scopul pe care și l-a asumat Alex este acela de a-i apropia pe oameni de știință și să le arate că aceasta poate fi înțeleasă ușor cu ajutorul gândirii critice și al științelor de bază.

Volume publicate:

  • Cum se face un Univers? (2016)
  • Atomi și microunde. Cum știm ce știm (2017)
  • Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței (2020)

 

 

Raluca își amintește și acum episodul și zâmbește: nimerit într-o testare ce vorbea despre cauză și efect, la întrebarea ”Ce se întâmplă dacă ai în mână un ou și îl scapi pe jos?” fiul ei de 5 ani răspunsese astfel; ”Nu se întâmplă nimic. Eu nu sunt certat niciodată pentru că știu să îmi repar singur greșeala”. ”Dar totuși, a întrebat examinatorul, oul a căzut pe jos… Ce s-a întâmplat?” ”Ce să se întâmple? Am luat hârtie, mop și am curățat tot! Eu nu sunt certat acasă. Tot ce fac greșit pot repara singur”.

Răspunsul era simplu: oul se sparge. Răspunsul copilului venea simplu și natural: ”Eu pot repara orice fac în neregulă. Sau sunt ajutat să repar”.

 

Pentru Rareș, Raluca se străduise și numise tot timpul comportamentul copilului și nu copilul. ”Ai folosit un ton obraznic” în loc de ”ești un obraznic”, ”ai o masă de lucru cam dezordonată azi” în loc de ”ești un dezordonat”, ”ai făcut o faptă rea azi în parc” în loc de ”ești un copil rău”. Ea îi arătase cu ce este de vină, cum își poate repara greșelile și hotărâse ferm să nu îl facă de rușine în ochii lui și în ochii lumii.

 

Rușinea pârjolește ființa copilului

Rușinea-dragon pârjolește și arde exact acea parte din noi care deține resursele ce ne dau încredere că ne vom descurca, că vom fi mai buni, că data viitoare vom face doar bine.

Când etichetăm copilul atunci rușinea este cea care îl năpădește și îl oprește din a încerca noi comportamente, de a se dezvolta echilibrat.

 

Șansele de renaștere ale copilului rușinat, pus la colț, chiar și metaforic, etichetat, ștampilat, se reduc drastic

 

Când un copil a ales să spună într-o zi o minciună, el poate să înțeleagă, să regrete și să aleagă să nu mai spună minciuni în viitor. Dar dacă este deja ”un mincinos” (”Cine? Mincinosul de Victor?”) ce șanse mai are să se îndrepte, să poată fi văzut altfel de către grupul de apartenență?

 

Să dăm instrumente ”de reparat greșeala”

Copilul poate fi responsabilizat: te faci vinovat de ceva anume, ai greșit în alegerea aceasta și ai aceste instrumente prin care poți reclădi totul.

Șansele de renaștere ale copilului rușinat, pus la colț, chiar și metaforic, etichetat, ștampilat, se reduc fantastic: un zid din piatră dură se ridică în jurul său iar un copil nu poate ridica sau nu are putere să lovească zidul cu un baros gigantic. Rămâne între ziduri, cu capul plecat, în durere, frustrare și mâhnire, perpetuând ce a auzit, ce a învățat, ce l-a schingiuit.

Rușinea este foarte dureroasă pentru copii pentru că se naște gândul: ”nu merit să fiu iubit”, ”nu este în puterea mea să îi fac pe ceilalți să mă iubească”, ”sunt rău”, ”sunt enervant”, ”nu-s bun de nimic”. ”Ce-ar putea merita cineva ca mine?”

 

Comportamentul Ralucăi este unul lăudabil: a ales să fie fermă, verticală atunci când numește faptele fiului ei. Și totuși alege zi de zi să îl ridice mereu în ochii lui, să îi spună că poate depăși lucruri mai puțin plăcute pentru că el, în interior, este special și are o forță nemăsurată de a izvorî bine și bun, de a netezi lucruri, de a ridica bariere, de a se schimba, de a evolua.

Și pentru asta ea îl admiră, îl susține și îl iubește!

 

 

Putem înțelege adevărul fără să luăm în calcul libertatea? Ce stă la baza conflictelor intergeneraționale? Care sunt caracteristicile discursului hristic? Este harisma comunicării o roadă eminamente a Duhului Sfânt? Răspunsul la aceste întrebări și nu numai au fost oferite luni seară de Răzvan Bucuroiu, la biserica Sf. Silvestru din București, în cadrul întâlnirilor organizate de grupul Conștiințe în slujirea cu iubire a Adevărului”.

 

Conferința lui Răzvan Bucuroiu a avut tema “Surparea odinii creștine“. Om al cuvântului și profund cunoscător al etosului creștin, jurnalistul și editorul Răzvan Bucuroiu a pus la inima auditoriului cele mai importante repere care ghidează viața creștinului. Totodată el a pus în fața celor prezenți și capcanele care stau în calea unei vieți spirituale autentice.

 

Câteva idei din prezentarea lui Răzvan Bucuroiu

  • Poate fi gândită libertatea fără adevăr? Sau invers, poate fi imaginat adevărul fără libertate? Iată și un paradox al discursului hristic, deși în Evanghelii Hristos folosește de mai mult ori cuvântul adevăr, celălalt cuvânt, libertate, apare foarte rar. Să fi fost Mântuitorul insensibil la această valoare supremă de căpătâi a umanității recente? Căci numai în Evanghelia lui Ioan apare cuvântul liber, sau liberi, și asta doar în trei secvențe oratorice, atât! Pe când adevăr, cu toate derivatele sale, apare numai în evanghelia lui Marcu de nu mai puțin de treizeci și opt de ori!
  • Discursul hristic este un discurs limpede în înțelesul lui sufletesc etern, în ipostaza sa celest lucrătoare, mântuitoare. Nici măcar o referire la concretețea istorică punctuală a ocupației romane, nicio referire la o acțiune de masă. Demersul discursului hristic este pe un palier individual, personal, ținta lui este îmbunătățirea făpturii umane nominale, el vizează decantarea sufletească necesară primirii învățăturii care ghidează spre rai. Iisus crează un istrumentar de navigație care are drept aplicație eliberarea față de păcat.
  • Libertatea, în exprimarea ei concretă, trebuie însoțită obligatoriu de responsabilitate, roadele libertății sunt neînchipuit de dulci, mai ales pentru noi care am fost cincizeci de ani sub comunism.
  • Biserica a avut încă din vremurile ei de început cei mai buni comunicatori, oameni ai cuvântului și ai faptei care au reușit să aprindă în sufletele contemporanilor lor o flacără cerească.
  • Harisma comunicării a fost un rod al pogorârii Duhului Sfânt peste apostoli la Cincizecime, atunci când au vorbit în limbile tuturor străinilor. Curaj, vivacitate, glosolalie, iată rezumate sintetic calitățile dobândite de ucenici în urma iluminării, nu atât realitatea Învierii i-a scos pe ucenici din locul unde stăteau ascunși făcându-i să plece la propovăduire, ci mai degrabă acea revărsare de har de la Cincizecime.
  • În lumina Cincizecimii observăm o modificare radicală de adevăr, dar și de competențe prin lucrarea harului. Din oameni simpli fără educație, cei mai mulți dintre apostoli au început să fie comunicatori pricepuți. Au devenit liberi de orice constrângere de a propovădui adevărul de credință în mijlocul unei lumi ostile, s-au transformat, cum spunem în limbajul de azi, în influenceri, în formatori de opinie, directori de conștiințe, dar înainte de toate și-au asumat umilința martiriului.
  • Există un conflict generațional care are la bază realitatea virtuală. Ce definește aceste generații născute sub zodia 3, 4 sau 5G? O instabilitate emoțională crescută, dublată de o ușurință a gândirii asociative, o zonă accentuată a imaginarului, o rezistență scăzută la efort și la stres, o dorință de libertate concretă.
  • Umanitatea este pe punctul de a contesta și rescrie multe dintre cele știute până în prezent, însă ar fi bine dacă s-ar porni de la un demers onest asupra științei.
  • Profilul psihologic al noilor generații este modificat dramatic de șirul subtil al campaniilor publicitare derulate în absolut toate mediile, cu alte cuvinte ești ceea ce cumperi, ceea ce porți, ceea ce consumi, asta pare să fie noua deviză a veacului.
  • Cred că omul zilelor noastre se schimbă, dar nu progresează ca specie gânditoare, acest om și-a modificat normativul moral, și-a schimbat valorile de bază ale vieții.

 

 

credit foto deschidere: pagina de facebook Răzvan Bucuroiu

 

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.[1]

 

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

 

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

 

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

 

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

 

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

 

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

 

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

 

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.

 

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

 

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

 

Peretele1

 

Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

 

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

 

 

[1] Martin Buber, citat în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Unde se pot întâlni arta și agricultura? Andra Barbu are un răspuns foarte personal la această întrebare. Andra îmbină armonios cele două domenii și le-a dat întâlnire pe câmpul antreprenorial. Fie că este pe teren inspectând plantațiile, fie în atelier lucrând pentru o haină personalizată, calitatea este etalonul ei principal.

 

Lucrurile bune se învață din timp

Andra are o legătură specială cu natura de când se știe. Nu poate uita drumețiile cu bunicul care o lua cu el pe câmp și îi arăta cum cresc plantele. “Îmi aduc și acum aminte cum mergeam la câmp și bunicul îmi povestea într-un stil aparte despre ceea ce reprezintă agricultura. Pentru el nu era pur și simplu o muncă, vedeam câtă pasiune pune în ceea ce face și respectul lui față de natură. Așa că de mică am zis că vreau să lucrez în natură, iar ulterior m-am axat pe horticultură“, a spus Andra Barbu.

 

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani”

 

Un business de familie, asta aveau în minte părinții Andrei când au pus bazele S.C. IANCOM.  Când a crescut, Andra a început să-și asume mici sarcini la firmă.

 

Andra_3

 

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani. Atunci, de la an la an am început să am un grad de implicare din ce în ce mai mare. Cred cu tărie că agricultura va avea mereu succes,  pentru că indiferent de contex oamenii își vor direcționa o bună parte din venituri către achiziționarea de alimente produse natural. Nimic nu e greu dacă faci acel lucru cu plăcere, însă agricultura necesită timp și efort. Acum mă ocup de partea administrativă, stocuri, intrările și ieșirile de marfă din magazie, am în grijă contractele de arendă, verific mașinile și tirurile cu marfă”, a zis Andra Barbu pentru Matricea Românească.

 

Arta de a aduce frumosul dincolo de șevalet

Pasiunea pentru natură părea să se îmbine perfect cu cea pentru desen. Încă din copilărie avea înclinații artistice, iar pe parcurs a văzut aici o oportunitate în a-și deschide propriul business. Și așa a apărut Jeans_Art. “Pictam și desenam pe pânză de mult timp, iar chestia cu hainele a venit ca o necesitate. Căutam o pereche de blugi, dar doream să fie personalizați. Am căutat pe piață, dar nu se prea găseau. Atunci am zis să cumpăr vopsea textilă și să încerc să creez propriile mele haine. Pentru început am făcut o pereche de blugi, iar când oamenii i-au văzut, mă întrebau de unde i-am cumpărat, de aici a pornit totul“, își amintește Andra.

 

“Haina trebuie să fie o proiecție a personalității, astăzi toți încearcă să imite vestimentația marilor vedete, chiar dacă nu-i caracterizează”

 

În acest mod, lucrurile care nu mai aveau strălucire au început ușor, ușor să și-o recapete. Andra nu s-a rezumat doar la blugi, iar ulterior a început să personalizeze jachete, ghiozdane, șepci, pantofi, etc. “Fiecare comandă este o provocare, am clienți care vin pur și simplu și spun că doresc un articol personalizat, dar nu știu exact cum să arate. Atunci începe o muncă de cunoaștere a clientului pentru că eu consider că ceea ce porți trebuie să reflecte personalitatea acelei persoane, și atunci îi pun o groază de întrebări. Am avut comenzi atât din București cât și din Teleorman, iar livrarea o fac personal atunci când îmi permite programul“, a povestit Andra Barbu.

 

Andra_2

 

Modul de implementare face diferența

Ca tânăr antreprenor în România, te confrunți cu multe neajunsuri. Începând cu finanțarea și ajungând la mâna de lucru, să pornești un business este o adevărată încercare. “Mie mi-a plăcut să risc, consideră că și din eșecuri ai ce învăța. Când dezvolți un business trebuie să te gândești cu ce poți veni nou, cum poți inova. Chiar dacă ideea ta a mai fost pusă în aplicare, modul cum o implementezi tu o face unică, și prin asta poți face diferența. Trebuie să fii dispus la multe ore de muncă, spre exemplu eu stau minim trei ore pentru un desen basic și merg până la 6-7 ore pentru o comandă mai complexă. Desigur timpul variază în funcție de dimensiunea desenului, complexitatea lui, numărul de straturi care trebuie aplicate”, apreciază Andra Barbu.

 

“Dacă vrei să obții profit cu orice preț înseamnă că ești pe drumul greșit”

 

Pe finalul discuției am fost curios ce sfaturi i-ar da Andra unui tânăr care are o pasiune pe care vrea să o transforme în business, dar și ce planuri are pe viitor. “Depinde de business și de modul cum se pliază pe personalitatea lui.

 

Andra_4

 

Dacă un tânăr care vrea să facă pasul în zona antreprenorială simte că lucrul acesta îl va face fericit, că se va trezi în fiecare dimineață și va pleca la muncă zâmbind, atunci să nu ezite. Însă atenție, dacă vrei profit cu orice preț atunci ești pe un drum greșit! Cât despre viitoare proiecte, vreau să înființez o plantație de nuci, alune și migdale, vreau să aduc pe piață produse cât mai sănătoase. Voi merge în paralel și cu Jeans_Art și planific o extindere. Împreună cu mama ne-am propus să producem propria linie de haine pe care să le pictăm“, a conchis Andra Barbu.

 

 

161 de ani de la unirea dintre Moldova și Țara Românească. Antiunioniștii vremii o numeau ”o crimă”. Privind în istorie, Unirea aceasta a fost unul dintre momentele mari, una dintre străfulgerările istoriei. Privirea retrospectivă descoperă trei lecții care trebuie aprofundate.

 

Lecția identității: România este o țară a sintezelor, în care alăturările creează avantaje, iar asocierile progres. Ambiția noastră în istorie n-a fost niciodată aceea de a identifica filonul de român pur-sânge. Reușita noastră din acest punct de vedere este că, deși așezați la întretăiere de drumuri militare și comerciale, de interese și de culturi, acolo unde tot ce nu e bine fixat se alterează, am reușit să convertim pozitiv influențele, împrumuturile. 

Marea provocare de azi: intersecțiile culturale sunt mai mari și mai influente în timpul nostru decât niciodată, iar la această presiune n-avem alternativă. Soluția în fața acestei situații este previzibilă și simplă: memoria. Când ai memorie bună, când știi cine ești și cine sunt cei de dinaintea ta, orice nouă întâlnire cu cineva diferit nu te destabilizează, ci te îmbogățește. În fața spaimei că ne vom dizolva în oceanul multiculturalismului planetar, mintea lucidă și conștiința trează știe ce e de făcut: să ne amintim cine am fost și cine suntem. E important însă să ne amintim exact ce și cum a fost, nu să transformăm istoria într-un câmp inform de fapte reinterpretabile azi după modele momentului.

Lecția oamenilor-cheie: Lascăr Rosetti, omul care a închis ușa încăperii în care boierii moldoveni discutau pe cine să pună domnitor. Înarmat cu un pistol cu care amenințat că se împușcă dacă mai încearcă cineva să plece din sală înainte de a lua necesara decizie, Rosetti a creat în 3 ianuarie 1859 exact cadrul de presiune de care era nevoie pentru o alegere inspirată. Boierii erau înțepeniți în linia intereselor partidelor formale și informale din care proveneau. Gestul lui Lascăr Rosetti i-a făcut să înțeleagă dramatismul  momentului, iar atunci când Neculai Pisoțchi a rostit pe neașteptate numele lui Cuza, au înțeles cu toții că aceasta putea fi soluția. La momentul potrivit, un om hotărât poate schimba istoria unei națiuni doar printr-un gest.

Lecția unității. Am învățat la timp că unirea aduce puterea, că dezbinarea noastră este contextul în care neprietenii noștri sunt fericiți. Din fericire, știm cât de puternică este solidaritatea românilor în ceasurile grele și amare. Dar știm și că, atunci când nu-i nicio amenințare externă  la orizont, românii sunt mereu supărați pe țara lor și pe poporul lor. Aici e nevoie de mai multă unitate, la firul ierbii, la nivelul relațiilor directe între români. Poate că n-ar fi rău să lecturăm cu mai multă înțelepciune toate îndemnurile la polarizare, care subliniază diferențele și adâncesc fisurile dintre noi. Este o lecție care trebuie învățată.

 

foto deschidere: Theodor Aman, Unirea Principatelor

 

 

Sabina Tănasă și-a dorit de mic copil să devină om de afaceri. Prima experiență  antreprenorială a fost o joacă de copii. Era în clasa I și cumpăra pixuri roz cu sclipici dintr-un anumit loc și le vindea colegilor de la școală. De la fetița cu pixuri, Sabina a ajuns acum o femeie de succes care patronează o afacere pe val, Viva Coco. Descoperiți povestea tinerei din Iași îndrăgostită de aromele și texturile Extremului Orient.

 

O ideea venită de pe străduțele Indiei

După terminarea facultății Sabina Tănasă a ajuns să lucreze în zona turismului medical. Când era într-o deplasare în interes de serviciu tocmai în India, Sabina a descoperit pe străduțele orașului un localnic care producea un ulei de cocos total diferit față de ceea ce folosea în România. “Mi s-a părut foarte interesant și am început să exploatez mai mult terenul, să văd de ce este diferit față de ceea ce aveam pe piața din România, de ce are altă textură, alt gust“, a spus Sabina Tănasă.

 

 “La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric care ar trebui să fie cuprinsă între 45% și 53%”

 

Foarte mulți prieteni cărora Sabina le cumpărase cadouri erau încântați de proprietățile uleiului de cocos. Atunci i-a venit ideea: să creeze propriul ulei de cocos. Iar în scurt timp și-a deschis un magazin on line.

 

Coco_2

 

Beneficiile neștiute ale uleiului de cocos

Nu multă lume știe în ce constau calitățile uleiului de cocos, așa că am rugat-o pe Sabina să ne detalieze. “Pe partea de alimentație, uleiul de cocos atât în Asia cât și în Africa este produs de bază. Din cocos se pot face mai multe produse, de la zahăr de cocos, făină de cocos, lapte de cocos, ulei de cocos, deci fructul are multiple întrebuințări. Pe partea de sănătate este dovedit științific că cei care consumă ulei de cocos cum ar fi cei din Asia și Africa au un risc de boli cardiovasculare mult mai redus comparativ cu europenii care consumă ulei de floarea soarelui sau ulei de palmier. Uleiul de cocos, deși este o grăsime, este una sănătoasă, care nu se depune pe ficat, ci se transformă în energie din momentul în care este consumat. Apoi asupra pielii, uleiul de cocos hidratează foarte mult și are proprietăți antimicrobiene. El se remarcă în comparație cu oricare alt ulei de pe piață prin conținutul de acid lauric. Uleiul de cocos este singurul care deține în compoziția sa acest acid care se mai găsește în laptele matern”, spune cu precizie Sabina Tănasă.

 

“Din punctul meu de vedere antreprenorul muncește mai mult și pune osul la treabă”

 

Ca și în cazul altorr uleiuri, și cel de cocos este adesea falsificat și vândut la prețuri mici. ”Oamenii ar trebui să citească eticheta. Prețul reflectă foarte mult calitatea produsului. Nu putem achiziționa un ulei de cocos de calitate la 10 lei litrul. La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric, care ar trebui să fie cuprinsă între 45 și 53%. Noi avem  51,3%, iar din păcate media produselor ieftne de pe piață este undeva sub 40%“.

 

Coco_3

 

Cum e să fii femeie antreprenor

Am fost curios să aflu ce dificultăți a întâmpinat Sabina de când a pășit în zona antreprenorială. “Lucrând cu foarte multe țări unde intervenea bariera religioasă, a fost destul de delicat, și aici mă refer la țările musulmane. A trebuit să depun un efort suplimentar și să demonstrez că, în ciuda faptului că sunt femeie, pot să lucrez”, povestește Sabina.

Cât despre programul de lucru, e ușor de înțeles că zilele Sabinei sunt diferite de cele ale unui antreprenor obișnuit. Diferențele provin din diferențele semnificative de fus orar între România și țările cu care lucrează Sabina. ”A fost o perioadă în care începeam programul la ora 6.00 dimineața. Acum încep la 4.00-5.00, pentru că lucrez cu țări precum India sau China. După ce termin cu ele mă apuc de programul din țară, iar aici nu termin la ora 17.00, de multe ori stau până la miezul nopții.“

 

Sfaturi de la o femeie de succes

În final am rugat-o pe Sabina să se gândească ce sfaturi i-ar da unui tânăr care dorește să devină antreprenor. “Să țină minte că nu o să reușească cu un business dacă își propune să realizeze doar profit. Da, poți obține un profit rapid pe termen scurt, dar dacă vrei să reușești, din punctul meu de vedere trebuie să te gândești pe termen lung. Iar cel care îți poate oferi validarea este clientul. Provocarea este să îți menții spectrul de clienți și să încerci cu timpul să-l lărgești. Dacă îl lărgești, dar nu-l menții, degeaba te extinzi. Este bine să fii ordonat, să reinvestești și să încerci să îți lărgești aria, pentru că un produs poate să meargă azi, iar mâine să stagneze“, a conchis Sabina Tănasă.

 

 

Vlad își aduce aminte cu nostalgie de copilărie și de serile în care ieșea cu prietenii la fotbal: viața era simplă pe atunci. Tatăl l-a învățat de mic să nu fugă de responsabilități și să nu fie indiferent la nevoile celor care sunt în suferință. Nu este un bancher, nu este om politic, ci este un om cu inimă care a decis să nu închidă ochii la necazurile celor din jur. Matricea Românească vă spune povestea lui Vlad Plăcintă, președintele Asociației “Salvează o inimă”, care în șapte ani de zile a luptat pentru mai bine de 350 de copii diagnosticați cu cancer și cu alte afecțiuni.

 

A rezolvat primele cazuri cu ajutorul unui blog

Vlad Plăcintă locuiește în satul Boscoteni din județul Botoșani. Puteți s-o căutați pe hartă, dar nu va fi ușor s-o găsiți. Cu destul de mulți ani în urmă, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Vlad ieșea de la Liturghie. ”La poarta mănăstirii era o familie din Botoșani care împărțea flyere alb-negru în care era prezentată situația propriului copil diagnosticat cu tetraparează spastică. Eu aveam atunci un blog de credință ortodoxă, Botoșăneanul Ortodox, prin care veneam în întâmpinarea cititorilor cu o pagină dedicată apelurilor umanitare. Când am ajuns acasă i-am contactat pe acești oameni și m-am oferit să îi sprijin și eu cu un articol pe blog, iar de aici a început totul”, a mărturisit Vlad Plăcintă.      

 

„Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”

 

Boto_2

 

Organizarea primei acțiuni și platforma de donații

Ca să aibă o formă juridică de funcționare, Vlad și familia sa au înființat o asociație. Pe data de 12.12.2012 avea deja actele în mână și un plan bine stabilit pentru anul care venea. “Prima acțiune după deschiderea asociației a fost un concert caritabil de muzică bizantină. Îmi amintesc cum înaintea evenimentului am parcurs Suceava de la un capăt la altul, pe jos, împărțind invitații. Am reușit să strângem atunci 3000 lei pentru o fetiță din Craiova diagnosticată cu retinopatie de prematuritate gradul 4. După acest eveniment am mai realizat multe alte concerte de colinde și pentru alți copii. Planul nostru era să organizăm 4-5 evenimente caritabile pe an și să mobilizăm cât mai multă lume să sprijine familiile greu încercate“, povestește Vlad Plăcintă pentru Matricea Românească.

 

“În cei 7 ani de activitate am strâns peste 8.000.000 de euro, iar numărul persoanelor sprijinite financiar depășește 350”

 

În 2014 exact de ziua lui de naștere a descoperit din întâmplare o platformă de donații online din SUA. “Ideea lor de a oferi transparență și modul de a lucra mi s-au părut geniale, iar a doua zi am început să caut o firmă de web design care să îmi realizeze o asemenea platformă de donații. După lungi căutări am găsit pagina web a programatorului Marius Bucur care s-a  oferit să implementeze sistemul de plată cu cardul și PayPal gratuit, iar de atunci ne sprijină și în ziua de astăzi cu programe de fundraising în cadrul companiei la care lucrează“, a zis Vlad Plăcintă.

 

Boto_3

 

Transparența în relația cu donatorul este vitală

Astăzi sunt multe asociații care strâng bani pentru diverse cazuri, însă încrederea donatorilor este greu de câștigat. Mulți donează pentru un caz o anumită sumă, dar ce se întâmplă ulterior  cu acei bani rămâne de cele mai multe ori un mister. L-am întrebat pe Vlad Plăcintă cum se raportează Asociația “Salvează o inimă” la dialogul cu donatorii. ”Încrederea donatorilor se câștigă în timp și cu foarte multă răbdare, dar mai ales prin transparență. În cadrul platformei de donații online www.salveazaoinima.ro, se vede în timp real suma strânsă, suma necesară, update cu evoluția cazurilor pentru care s-a donat și, mai ales, publicăm și ordinele de plată efectuate către clinici din țară sau străinătate“.

 

“În primul mă motivează bucuria copiilor și părinților atunci când totul iese conform planului”

 

Sunt însă cazuri în care banii nu pot salva viața unui copil. Chiar dacă suma pentru operație se adună, trupurile firave cedează în urma curelor de citostatice. E greu, atât pentru părinți cât și pentru Vlad, să vadă cum un copil devine înger atât de devreme. ”Sunt zile în care nu sunt bun de nimic, iar de multe ori am vrut să renunț, dar mă sprijină moral familia, părintele duhovnic și cărțile de credință ortodoxă. Cel mai greu îmi este când mă gândesc la părinții care rămân cu o durere în suflet greu de imaginat. Îmi amintesc de Teodora Stamate, fiică de preot, care la vârsta de 14 ani a fost diagnosticată cu cancer osos. M-a impresionat profund lupta ei atât cu durerea trupească, pentru că și medicii din Austria au rămas impresionați cum de rezistă, dar mai ales lupta ei spirituală“, spune Vlad.

 

Boto_1

 

Motivația de a o lua mereu de la capăt

În ciuda momentelor dificile, Dumnezeu picură har și bucurie atunci când nici nu te aștepți. Nu rare sunt momentele când Vlad este sunat de familii fericite, atunci când copilul lor iese  cu bine din operație, sau când în urma tratamentului tumorile canceroase au dispărut.

Am fost curios să aflu ce îl motivează pe Vlad să lupte pentru aceste vieți. “În primul mă motivează bucuria copiilor și a părinților atunci când totul iese conform planului. Dar mă motivează foarte mult și bucuria celor care ajută prin intermediul Asociației Salvează o inimă. Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”.

 

“Tata ne învăța ca tot ce avem noi să împărțim frățește cu cei care nu au posibilități sau măcar să îi sprijinim moral”

 

În cei șapte ani de activitate, Asociația ”Salvează o inimă” a reușit să aducă bucurie și speranță în mai bine de 350 de inimi. “Până în prezent am realizat peste 8.000.000 de euro în încasări, peste 350 de cazuri sprijinite financiar, am donat aparatură medicală pentru spitale de pediatrie din Romania: Timișoara, Hârlău și Botoșani. Am sprijinit financiar ridicarea Așezământului social-educațional „Sfântul Efrem cel Nou” din Oneaga, județul Botoșani. Ne dorim foarte mult să promovăm la nivel național cât și internațional platforma de donații online ca să putem sprijini cât mai mulți copii. Vrem  să ducem la bun sfârșit construirea Așezământului Sfântul Efrem cel Nou din Localitatea Oneaga și nu în ultimul rând să dăruim cât mai multe lacrimi de bucurie celor greu încercați și să avem puterea de a merge mai departe, cu mila Lui Dumnezeu”.

 

 

Tânărul vrâncean care a pus bazele unui business social și care a construit o fabrică de fapte bune. Alexandru Puiu: “Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine“

10 Februarie 2020 |
Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren...

Îngerul care readuce zâmbetul pe chipul copiilor bolnavi de cancer. Alexandra Răureanu: “Nașterea și moartea sunt etape ce contează mai puțin, important e ce faci între aceste două borne“

3 Februarie 2020 |
Când nu e la spital cu cei mici, cutreieră magazinele căutând cadouri pentru ei. E toată un zâmbet, iar acest lucru îi molipsește și pe cei din jur. Fie că e la Spitalul ”Marie Curie”, Fundeni sau Institutul Oncologic, misiunea Alexandrei este clară:...

Copilul și comportamentul lui: două lucruri total diferite

30 Ianuarie 2020 |
Raluca își amintește și acum episodul și zâmbește: nimerit într-o testare ce vorbea despre cauză și efect, la întrebarea ”Ce se întâmplă dacă ai în mână un ou și îl scapi pe jos?” fiul ei de 5 ani răspunsese astfel; ”Nu se întâmplă nimic....

Răzvan Bucuroiu, conferință despre ”Surparea ordinii creștine” la Biserica Sfântul Silvestru: ”Umanitatea este pe punctul de a contesta și rescrie multe dintre cele știute până în prezent”

30 Ianuarie 2020 |
Putem înțelege adevărul fără să luăm în calcul libertatea? Ce stă la baza conflictelor intergeneraționale? Care sunt caracteristicile discursului hristic? Este harisma comunicării o roadă eminamente a Duhului Sfânt? Răspunsul la aceste întrebări și nu...

Sabina Tănasă, omul care aduce uleiul de cocos în România: “Mesajele pe care le-am primit de la oamenii care au achiziționat produsele noastre au fost un semn că nu trebuie să renunț“

23 Ianuarie 2020 |
Sabina Tănasă și-a dorit de mic copil să devină om de afaceri. Prima experiență  antreprenorială a fost o joacă de copii. Era în clasa I și cumpăra pixuri roz cu sclipici dintr-un anumit loc și le vindea colegilor de la școală. De la fetița cu pixuri,...