“Mai puţin este mai mult”, spune un poster demotivant care a făcut istorie pe Internet. Şi completează sarcastic: “Asta dacă nu stai lângă cel care are mai mult. Atunci «mai puţin» este doar jalnic”.

Demoralizante sau doar provocatoare, vorbele par să se verifice în contemporaneitate (dar poate că lucrurile au stat la fel dintotdeauna; noi nu putem trăi decât un prezent subiectiv), unde a avea mai mult e parcă sinonimul nescris şi dramatic al lui a fi mai mult. Altfel spus, superior celui de lângă tine – privat de resurse, oricare ar fi ele. Se pare că adagiul celebru rămâne în picioare: toate fiinţele sunt desigur egale, dar unele fiinţe sunt mai egale decât altele.

Economicul – barometrul suprem, de toate zilele al existenţei – vine, în sprijinul teoriei, cu statistici ce nu lasă loc de interpretare: companiile cu mai mulţi angajaţi decât competitorii îşi probează vitalitatea şi performează tocmai în virtutea forţei lor de recrutare a (teoretic) celor mai buni. Pe reţelele de socializare, brandurile care au milioane de adoratori sunt şi cele care dictează direcţiile în cultură şi societate, respectiv un magnet pentru noi generaţii de consumatori: succesul, nu-i aşa, atrage succes. În fotbal ca şi în alte sporturi, cluburile care au mai multe fonduri şi mai mulţi suporteri sunt, obligatoriu, şi cele care monopolizează vitrina cu trofee. „Celui ce are i se va da”, spune Biblia. “Dar de la cel ce nu are i se va lua şi ce are” (Marcu 4, 25).

Mai mult a ajuns să fie echivalat – necritic şi inconştient, căpătând statut de sinapsă în mentalul colectiv prin forţa brută a repetiţiei – cu mai bine.

Mai puţin este mai mult. Sau nu?

Mai puţin este mai mult. Sau nu? Foto: despair.com

În această paradigmă a glorificării abundenţei, ca simbol (primejdios) al capacităţii, a nu uita virtuţile şi rostul penuriei este o binecuvântare. Şi poate că scenografa Maria Miu are dreptate, când spune într-un interviu pentru TVR: „Pe vremuri, făceam foarte mult din sărăcie. Acum sunt mulţi bani, dar lipsesc ideile.”

Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului

Este un gând care mă bântuie, după ce, la începutul anului, citeam două fraze absolut ziditoare ale arhitectului chilian Alejandro Aravena, câştigătorul Premiului Pritzker (Nobel-ul domeniului său) pe 2016: “Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului. Un mediu de privaţiuni te opreşte din a face lucruri care nu sunt strict necesare – în vreme ce abundenţa poate duce la o cultură în care faci doar pentru că îţi permiţi”.

Aravena, un arhitect vizionar şi pionier al proiectelor revoluţionare de locuinţe sociale care exploatează puţinătatea convertind-o într-un atu, vorbeşte cu autoritate.

Dar el nu este vreun original: cu multe veacuri în urmă, în secolul IV d.Hr., Sfântul Ioan Gură de Aur observa că “nu strică lipsa cât strică surplusul”.

E o lecţie de viaţă căreia românii – supuşi aproape permanent în istorie penuriei – i-au dat o strălucită expresie. Căci nu e totul a avea mult. Ci mult mai meritoriu este să ai puţin – şi să cucereşti lumea în pofida tuturor obstacolelor, înmulţindu-ţi talanţii.

Întrebaţi-le, doar, pe fetele de la CSM Bucureşti, câştigătoarele unei cupe continentale la handbal fără să aibă la dispoziţie o sală adecvată în care să evolueze.

Foto deschidere: montaj

Notă: text inclus în Revista „Mesagerul Sfântului Anton”, numărul noiembrie-decembrie 2016.

La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români, fie că sunt romi. Când ne rugăm, ne rugăm, când ne certăm, ne certăm şi când ne distrăm, ne distrăm – cu popa în frunte!”, ne spune mai în glumă, mai în serios, gazda noastră dintr-o zi ploioasă – dar poate tocmai prin aceasta extrem de fructuoasă, cam ca recolta de prune şi producţia prodigioasă de ţuică de la Jupâneşti (“cea mai bună din judeţul Argeş”) -, părintele Daniel Mazilu.

Atestarea documentară a Jupâneştiului se pierde în negura timpului. “Legenda satului spune că, în 1330, în urma luptei de la Posada, un oștean s-a remarcat ca foarte viteaz și, după luptă, a fost chemat la domnitor (Basarab I, n.r.) și i s-a dat dreptul să-și înființeze un sat, cât poate să înconjoare călare cu calul – atenție, vorbim despre biserică – în timpul unei slujbe bisericești. Perimetrul satului nostru este de 24 kilometri. Bătrânii satului nostru, curioși din fire, au refăcut traseul acesta. În patru ore, se poate parcurge lejer tot traseul, mai ales că sunt anumite locuri cu nume predestinate: deasupra, în pădure, este un loc numit «La Scăunel». Zic oamenii: „Mă duc la fân «La Scăunel». Acolo s-a oprit căpitanul cu oamenii de la domnie, când și-a însemnat granițele satului, să mănânce. Acolo au pus scăunelul”, explică părintele Mazilu, un om – după vorbă, după port – plin de carismă şi de praxis.

“Funcția acestui căpitan de obște se pare că a fost de jupan. Or, adăugându-se sufixul «-ești», ca la toate localitățile vechi, a ieșit Jupânești. Aceasta ar fi, în linii mari, legenda satului nostru – despre care aflăm, dintr-un hrisov domnesc din 1656, dat în urma unei judecăți, că aici a fost o comunitate de creștini, pentru că se vorbește despre popa Vladu din Jupânești, participant la acea judecată.”

Dincolo de superbul mit fondator al Jupâneştiului, un lucru este cert: biserica a fost piatra de temelie a acestei comunităţi şi rămâne, până astăzi, stâlpul ei de susţinere. Şi, când spunem asta, ne referim cu întâietate la construcţia spirituală, fără a neglija nici bunurile materiale, căci satul găzduieşte o bijuterie de arhitectură populară românească: o biserică de lemn datând din 1742!

Noi facem parte din plasa Muscelului. Şi azi, mergem la Judecătorie la Câmpulung Muscel. Deşi se numeşte aşa, Jupânești este un sat de moșneni. Nu au fost clăcași niciodată

“De la doctor la avocat, de la notar la primar, aici vin și-și plâng morții. În biserică vin și se bucură la cununie și la botez. Dacă începutul și sfârșitul le facem în Biserică, numai cei care sunt puțin săraci cu duhul nu înțeleg că toată existența lor se învârte în și în jurul Bisericii”, declamă cu o demnitate justificată amfitrionul nostru. După care îşi continuă discursul cu argumente: “Aici, la Jupâneşti, biserica ne-a fost învățătură, școală, loc de odihnă și de hrană și scaun de judecată. Tot biserica, până să se pună la punct administrația, ținea evidența nașterilor și a deceselor. O ține și astăzi, dar e suplimentată de către administrația publică locală, care s-a pus la punct de atunci”.

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892 Foto: Marius Donici

O altă valoare care defineşte Jupâneştiul, consubstanţială solidarităţii de grup, este cultul înaintaşilor, veneraţia faţă de trecut. Iar cea mai veche biserică a locului, considerată de către specialişti „culmea creațiilor meșterilor de secol XVIII”, nu face excepţie. Însă, aşa cum anticipam, originile creştine ale Jupâneştiului o preced.

Ştim de la bătrâni că aici a fost o biserică mai veche. Dar nu știam nici dimensiunile și nici forma ei. Ei bine, la îndemnul Înalt Prea Sfințitului nostru Episcop Calinic – care este un om extraordinar din punct de vedere al păstrării și al conservării bisericilor de lemn și care poartă de grijă și acestei biserici – am decopertat temelia bisericii să o lăsăm să se usuce. Paranteză: a fost o intervenție agresivă asupra ei, s-a tencuit folosindu-se ciment, care este o sugativă de apă, pe care o ridică spre lemn. La îndemnul Sfinției sale, am decopertat temelia. Or, când am decopertat-o, ne-am dat seama cât de lungă a fost biserica.”

Cea mai frumoasă, “inimoasă” şi mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească

Tot înţelepciunea transmisă din moşi-strămoşi arată că bisericuţa mică, originară, “a fost demontată după ce aceasta a fost construită peste ea. Meşterii au fost nevoiți să găsească această soluție ca să încadreze cealaltă bisericuță, care a fost în interiorul acesteia”.

Păşim cu sfială în monumentul istoric şi în templul de cultură de la Jupâneşti, încălziţi – pe un frig teribil – de faptul că părintele vorbeşte «cu foc», indiferent că vorbirea sa produce aburi reci, predându-ne o lecţie unică de istorie, pe care banii nu o pot cumpăra.

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

“Bisericuța în care vă aflați a fost construită în anul 1742. Ea nu a arătat așa cum o vedeți, biserica propriu-zisă a fost până la pridvor. Se vede și după forma acoperișului. Pridvorașul a fost construit 150 de ani mai târziu, în 1892, când biserica a fost declarată monument istoric de interes național. S-a făcut și o resfințire atunci. Preotul Ion Bucurescu a fost cel care a inițiat și care a dus la bun sfârșit aceste demersuri. Ea a rezistat aproape 300 de ani, pentru că a fost construită din cel mai rezistent lemn din pădurile noastre, este vorba despre lemnul de stejar. Tot materialul provine din pădurile noastre. A fost adus aici materialul – tulpini de stejar, lungi de peste 18 metri – cu ajutorul boilor. Șase perechi de boi se legau de o tulpină de stejar, să o aducă aici, unde a fost prelucrată numai manual. Nu aveau curent electric, aparate, ci doar bardă, daltă, topor și fierăstrău. Acestea au fost uneltele folosite la ridicarea acestei biserici. Biserică despre care în 1956, unul dintre cei mai titrați cercetători, Radu Crețeanu, a afirmat că este cea mai frumoasă și mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească.”

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Frumuseţea bisericii din Jupâneşti provine, s-ar spune, din simplitatea şi din naturaleţea ei, atribute ce ating poate cel mai adânc sufletul privitorului, vizitator de ocazie sau pelerin cu experienţă. “Eu spun că acești oameni fără școală, cu mult har de la Dumnezeu, au avut atâta inspirație și au știut să culeagă din natură și din mediul înconjurător lucruri interesante și să le așeze în această biserică, la care nu s-a folosit nici un cui de fier. Până la pridvor, toate cuiele sunt din lemn. (…) Avem îmbinări coadă de rândunică și îmbinări pătrunse, folosite la ridicarea acestei biserici. Mie îmi place să îi spun o biserică «inimoasă», pentru că fiecare element, fiecare bârnă care alcătuiește această biserică are în componență «inima» copacului din care a fost tăiată”, ne povesteşte afectuos părintele Mazilu. “Imaginaţi-vă: stejarul de la bază, de pildă, a fost o nuielușă când Mihai Viteazul era domnul Țării Românești. Are peste 140 de ani.”

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

Admirând atât la interior, ca şi la exterior, longeviva bisericuţă din Jupâneşti, pe care domnii Valahiei au onorat-o cu menţiuni în hotărârile lor (Biserica se mândreşte, la intrarea în pronaos, cu un înscris aparţinându-i lui Alexandru Ipsilanti, prin care acesta obliga negustorii participanţi la târgul de Înălţare din Jupâneşti să dea, fiecare, preotului câte şase parale, bani din care acesta oferea o masă obştească, pentru toți participanții la slujbă, în ziua hramului) nu îţi poţi reţine admiraţia faţă de geniul meşterilor care au lucrat la ea, propunând-o nemuririi. Simbolistica bisericii de lemn din Jupâneşti este complexă şi ar putea, doar ea singură, să constituie subiectul unei anchete jurnalistice sau al unui studiu academic. Consolii (elementele de rezistenţă ale bisericii, n.r.) ciopliţi sub forma capului de cal (foto jos), fiecare purtând amprenta particulară a meşterului cioplitor, sunt printre primii care îţi atrag atenţia.

“Adevărate mesaje” culturale şi teologice, cioplite în lemn pentru urmaşi

“Eu cred că au vrut să ne transmită relaţia de întrajutorare care trebuie să existe între om şi Biserică. Prin ciopliturile lor ne-au lăsat adevărate mesaje, chiar și teologice. Avem trei ferestre încadrate de câte o potcoviță, pe care se află o cioplitură diferită. Avem la o fereastră un model făcut din litera X, cu litere înșiruite una după alta. Or, litera X,  pe lângă cea din alfabet, numărul 10 la romani sau semnul înmulțirii, pentru creștini reprezintă crucea pe care a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre cei 12 ucenici care au ajuns să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aici, în locurile acestea. Sfântul Apostol Andrei a ajuns la mănăstirea Nămăiești și spun eu că, atunci când ne uităm la fereastra aceea, ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. La următoarea fereastră, din cioplituri, se poate întrepătrunde zborul porumbelului, adică mesajul lui Dumnezeu despre dragoste, pace și iubire, simbolizat de porumbel. La cealaltă fereastră se află o înșiruire de cruci așezate una după cealaltă, despre care spun eu că sunt arma cu care apărăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Dacă, la interior, se remarcă şi grinda cu cioplituri sugerând dinţii fierăstrăului – unealta cea mai folosită la ridicarea locaşului – exteriorul este dominat de funia răsucită care înconjoară biserica. “Această funie care, din punctul meu de vedere, înseamnă începutul și sfârșitul, Alfa și Omega sau unitatea creștinilor, strânși la un loc în Biserică, la Jupânești este specială. O găsiți la multe biserici de lemn din Țara Românească. Dar aici, începutul și sfârșitul acestei funii sunt făcute cu steagul dacic, capul de lup și corpul de șarpe stilizat. Or, ce vreţi mai mult de atât ca să ne dăm seama cât de pricepuți au fost meșterii care au lucrat această biserică, să aibă și atâta cultură încât să știe să așeze așa ceva?”.

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Mergând însă pe firul istoriei, se poate observa că Biserica din Jupâneşti – şi schimbăm voit registrul pentru a ne referi la instituţie, nu la construcţiile care o găzduiesc; cea “nouă” datează din 1844 – s-a construit pe o jertfă nu doar creativă, ci şi umană. O jertfă pentru care “jupâneştenii” sunt recunoscători până azi.

“Când oamenii din satul nostru au ajuns la concluzia că spațiul acesta liturgic nu le mai este suficient, pentru că satul se mărise și veneau toți la biserică, au luat o hotărâre: «Trebuie să construim o biserică mai mare, de cărămidă, așa cum și-au făcut și vecinii noștri, și mai frumoasă» – pentru că tot timpul vrem să facem mai frumos. Or, numărând banii pe care îi aveau deja, au constatat că nu le ajung. Și atunci, au mers să ceară ajutor la comunitățile creștine din împrejurimi, pe care și noi le ajutaserăm la rândul nostru.

Banii strânși – și nu orice bani, pentru că cei mai valoroși atunci erau galbenii de aur – s-au adus în casa boierului nostru, un om foarte credincios, nu așa cum știm noi din cărți, că boierul era ursuz, era zgârcit. Al nostru, Barbu Eneotu – despre el se spunea că era primul care ajungea la biserică, duminica și de sărbători, odată cu preotul – a luat banii și i-a ascuns în casă. Se temea de o ceată de hoți care bântuia în zona noastră, din satul vecin Gănești, condusă de un anume Baboi. De ce i-a fost frică boierului, n-a scăpat! În toamna spre iarna anului 1838, într-o noapte, în casa boierului au venit acești derbedei. Se făcuse zvon mare că în casa boierului sunt bani. Era normal. Mergi și ceri, din sat în sat şi strângi… undeva trebuia să se găsească!”, ne evocă părintele din Jupâneşti povestea fabuloasă.

Boierul care şi-a apărat credinţa şi comunitatea cu preţul vieţii

“Dar, pe cât a fost de credincios, pe atâta a fost de inteligent boierul! Au venit hoții, l-au legat și l-au bătut o noapte-ntreagă! Se spune că l-au afumat cu jăratec, peste care au pus ardei iute, ca să îl facă să cedeze la dureri și să spună unde a ascuns banii. L-au bătut cu o vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins. Or, imaginați-vă că numai Duhul Sfânt și credința pe care acest boier a avut-o l-au făcut să reziste la chinuri și să nu spună unde sunt ascunși banii. Știa cât de importanți sunt banii și, mai mult, cât de importantă este Biserica pentru comunitatea respectivă. Spre dimineață, hoții au plecat cu tolba goală. Deja, slujitorii se trezeau, oamenii din sat se îndreptau spre casa boierului – unii să muncească, alții să ceară, alții să dea. Dacă sătenii i-ar fi prins, cu siguranță i-ar fi omorât. (…)

L-au găsit pe boier, spun bătrânii, leșinat de durere și plin de răni. Au încercat o metodă interesantă ca să îl vindece și să îi aline durerea. Au tăiat două oi, au luat pielea lor caldă și umedă și i-au acoperit tot corpul plin de vânătăi şi de arsuri. Încercarea lor n-a dat un rezultat foarte bun. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1839, boierul a murit. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!”.

Boierul nostru, Barbu Eneotu, cel care a refuzat să spună hoţilor unde sunt banii destinaţi Bisericii, a murit în primăvara lui 1839. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!

Barbu Eneotu avea să fie îngropat în biserica de lemn, ca o mică dovadă de recunoştinţă a satului pentru sacrificiul suprem al acestuia. “Asta fiindcă au conștientizat cât de importantă a fost jertfa lui pentru Biserică. Avem o piatră mare de mormânt, pe care stau scrise cuvintele: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Barbu Eneotu, mort în 1839». În piatră este săpat un lăcaș, în care este înfiptă o cruce mică. De ea stă un fier strâmb, pe care a ars o candelă. O să vedeți cât de mult l-au iubit oamenii pe boierul acesta. Fiindcă au venit să întrețină aprins focul candelei și puneau piciorul pe piatră – acolo unde au pus piciorul, s-a tocit piatra!”, exclamă mişcat preotul Mazilu.

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Gestul sublim al boierului nu a rămas fără finalitate: fiul său, Ioniţă Eneotu, a început construcţia noii biserici la 1840. Rezultatul este locaşul (târnosit la 1844) în jurul căruia, până azi, Jupâneştiul se strânge pentru a-şi onora viii şi morţii.

“Lucrarea a durat patru ani până a fost terminată şi dată spre folos credincioşilor. Ajuns apoi la bătrânețe, Ioniță Eneotu a fost îngropat, în calitate de ctitor, în amvonul acelei biserici. De aceea, îmi place să spun că aici, la Jupânești, găsiți simbolic reprezentarea Sfintei Treimi și altfel: tatăl îngropat în biserica aceasta, fiul îngropat în cealaltă biserică, iar noi avem datoria să chemăm Sfântul Duh prin rugăciune, să formeze Treimea care să apere Jupâneștiul. Treimea de la Jupâneşti.”

Legăturile simbolice, de altfel, sunt o «marcă înregistrată» a Jupâneştiului, loc în care “fiii satului” se întorc pentru a-şi onora rădăcinile, iar de Înviere slujba începe la biserica “veche”, din 1742, pentru ca apoi comunitatea să se mute la “noua” casă de rugăciune, din 1844.

Noaptea de Înviere la Jupânești

Noaptea de Înviere la Jupânești Foto: Costin Teodorovici

Noaptea de Înviere la Jupânești. Enoriașii, asistând la slujbă

Şi totuşi, unde a ascuns Barbu Eneotu banii cu o menire superioară?

“Aici, în zonă, se produce o țuică specială. Nu-și explică nimeni de ce țuica de la Jupânești și de la Corbi este cea mai bună ţuică din județul Argeș. La Jupânești, eu încerc să explic – așa cum îmi stă în caracter: pentru că soarele răsare direct pe fruct și scoate apa din el, şi coace fructul mai bine. Vă dau în scris: prunii de la Coșești, unde stau eu, la cazan dau 35 litri, prunii de la Jupânești dau 45 litri. Și nu vorbim de calitatea țuicii, care este mult mai bună. (…)

Boierul nostru avea, în crama lui, câteva zeci de butoaie de ţuică. Noi le spuneam «zăcători». Erau niște butoaie mari, în care noi intram cu totul, și ne puteam pune și o saltea să dormim peste noapte. Atât de deștept a fost boierul, că tuturor galbenilor pe care îi avea, le-a dat drumul într-un butoi de țuică, ca într-o pușculiță! Butoiul plin de țuică, galbenii înăuntru, n-a știut nimeni. Nici nu s-au gândit hoții. Fiindcă, atât cât l-au bătut și l-au chinuit, au și răscolit toată casa. Nu s-au gândit niciodată că pe fundul acestui butoi ar putea exista comoara pentru ridicarea noii biserici.”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

La plecare, aflăm de la doamna învăţătoare Ecaterina Moldoveanu, gazda graţioasă înainte de alte popasuri riverane, că Jupâneşti, Argeş, este satul cu “cei mai mulţi intelectuali per metru pătrat din regiune. Dacă la o casă nu găseşti un învăţător, la cealaltă găseşti trei!”.

Povestea fascinantă a bisericilor din Jupâneşti e o frumoasă ilustrare a acestor vorbe şi a anduranţei unui loc ce reprezintă, în sine, dovada că spiritul şi materia pot coexista în armonie.

Alfa și Omega

Alfa și Omega

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Creativitatea tinerei pictorițe Magdalena Iulia Giangu, din Brașov, iese la iveală în condiții cel puțin interesante, dezminţind teoria că inspirația ajunge cel mai adesea la creator printr-un vis. Magda pictează atunci când este singură sau când simte că zbuciumul interior trebuie să se concretizeze la exterior. Astfel se face că tânăra transformă energia negativă acumulată, în frumos.

Matricea Românească: Pentru început, o să te rog să ne spui câte ceva despre tine.

Magdalena Iulia Giangu: Mă numesc Magdalena, dar mi se spune Magda. Am absolvit Facultatea de Litere din Brașov și desenez și pictez de când mă știu. Pot sta închisă în casă și o lună întreagă și chiar îmi place să fac asta, iar când nu sunt acasă, îmi place să călătoresc cu trenul, împreună cu soțul meu. Am fost managerul unei librării de renume din centrul Brașovului, însă în primăvara acestui an mi-am dat demisia cu gândul de a îmi trăi viața în cel mai relaxant mod posibil. De atunci, am profitat de fiecare zi, și astfel am reusit să pictez mai mult, să fac bijuterii și tot felul de obiecte lucrate manual, să citesc mai mult, să gătesc și să călătoresc cu trenul prin Europa. Îmi place mult să stau cu nepoții mei, George și Maria, pe care îi iubesc de parcă ar fi copiii mei. Țin foarte mult la principiile mele și la relația mea cu Dumnezeu și, deși sună a clișeu, cred că dragostea ne va salva.

Magdalena Iulia Giangu, o artistă care a găsit calea de a-și trăi viața „în cel mai relaxant mod posibil”

Magdalena Iulia Giangu, o artistă care a găsit calea de a-și trăi viața „în cel mai relaxant mod posibil” Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Pe principiul „oul sau găina”, o să te întreb care a fost prima ta pasiune: pictura, sculptura sau bijuteriile realizate manual?

Magdalena Iulia Giangu: Cred că toate cele trei pasiuni sunt, de fapt, una singură, și anume pasiunea pentru artă, iar cu această pasiune m-am născut, zic eu. Cred că orice artist încearcă să experimenteze prin diverse mijloace artistice, acesta fiind un mod în care poți ajunge să te cunoști mai bine și să stii în ce direcție ai vrea să te îndrepți. Eu am facut și bijuterii, și accesorii. Mi-ar plăcea mult să lucrez și în domeniul bijuteriei contemporane, de autor. Lucrez la asta de ceva timp. Am cochetat și cu sculptura, însă cu pictura am reușit să mă afirm cel mai mult. Am avut expoziții atât în țară, cât și în străinătate.

Matricea Românească: Ce teme abordezi în pictură și ce anume te inspiră?

Magdalena Iulia Giangu: Mă fascinează și mă inspiră oamenii și felul în care aceștia își exprimă emoțiile, astfel că majoritatea picturilor mele sunt portrete, în special de femei, pe care se citesc tot felul de grimase sau de stări.

Una dintre stările femeii, surprinse pe pânză

Una dintre stările femeii, surprinse pe pânză

Matricea Românească: În ce moment îți găsești cea mai bună inspirație?

Magdalena Iulia Giangu: Dificil de spus! De cele mai multe ori, am chef de pictat când sunt singură acasă. Și mă ajută mult să fiu nervoasă sau să simt că ceva mă presează, astfel încât să mă pot „descătușa” pe pânză. Îmi place să dau muzica la maximum și, de cele mai multe ori, termin o lucrare în aceeași zi în care m-am apucat de ea. Există şi ceva ce detest când pictez: să spăl pensulele la final. Nu suport să fac asta!

Matricea Românească: Ce pictori admiri?

Magdalena Iulia Giangu: Îmi place mult Lou Ros, un pictor francez foarte talentat, care nu are studii în artă. Îmi plac de asemenea Florine Demosthene, Pascal Vilcollet, Lars Elling, Alex Kanevsky și mulți alții, dar cel mai mult și mai mult îmi place Ștefan Doru Moscu. Îl iubesc, chiar!

Matricea Românească: Cum sunt văzuți artiștii tineri în România? Te-ai gândit să pleci din țară?

Magdalena Iulia Giangu: Depinde de cine îi privește. Eu îi văd că-s faini, și în ciuda acestui fapt, cred că situația în România este destul de tristă și, cât timp nu ești „preten” cu cine trebuie, poți să fii super talentat și să fii cvasi-invizibil. Dar chestiunea aceasta se poate schimba dacă reușești să ajungi pe piața internațională – atunci, hop! Lumea te vede și te bagă în seamă, iar asta o spun din experiențele trăite până acum.

M-am gândit foarte serios să plec din țară. Am constatat, împreună cu Ștefan, că Berlinul ne-ar prinde foarte bine și cam asta avem în plan să facem, să plecăm măcar pentru o perioadă, dacă nu definitiv, în Germania.

Cutie pictată, din lemn

Cutie pictată, din lemn

Matricea Românească: Ce șanse are un tânăr să se întrețină din artă?

Magdalena Iulia Giangu: În general, șansele sunt mici, dar cred că sunt totuși direct proporționale cu talentul, munca și inteligența unui artist, poate și cu soarta. Îti cam trebuie nervi de oțel și multă răbdare, pentru că niciodată nu se știe de unde sare iepurele și cum poți deveni omul potrivit la locul potrivit.

Mulți absolvenți de Arte renunță la artă, pentru că trebuie și să mănânce ceva, iar cei care se ambiționează să continue cu arta trebuie să facă de toate, să fie propriul manager, să caute și să găsească mai multe oportunități de a expune și de a se face vizibili etc. Iar asta, de multe ori, te poate scoate din starea necesară pentru a mai face și artă, dar îți poate aduce și satisfacții. Eu vorbesc aici despre majoritate. Sunt și unii care „o duc bine”, doar că procentul lor este mic.

Pictură în lucru

Pictură în lucru

Matricea Românească: Din ce ai observat în calătoriile tale în afara țării, ce anume le place străinilor la arta românilor?

Magdalena Iulia Giangu: Nu cred că am un răspuns la întrebarea aceasta. Chiar dacă am călătorit și am expus în afara țării, nu am reușit să aflu acest lucru.

Matricea Românească: Cum stă Brașovul la acest capitol? Este un oraș ofertant pentru tinerii artiști?

Magdalena Iulia Giangu: Brașovul stă foarte prost la capitolul acesta și nici nu e ofertant pentru tinerii artiști. Pe mine nu mă prea afectează acest lucru, pentru că mă orientez mai mult spre proiecte în străinătate, iar faptul că locuiesc în Brașov mă relaxează, sunt peisaje faine și oamenii sunt OK.

Magdalena preferă portretele feminine

Pisici pictate pe lemn

Culorile drapelului României sunt des întâlnite în lucrările pictoriței din Braşov

“Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg” ar putea fi atribuită în egală măsură Fericitului Augustin sau lui Pompiliu zis Grasu’ Contrabasu’, interpretat de către Pavel Bartoş în “Natură moartă cu nepot obez” (Odeon, stagiunea 2016-2017). Totul este, nu-i aşa, doar o chestiune de filtrare izbutită sau nu pe reţelele sociale, zilele acestea.

Despre “Natură moartă…” se spune că este o comedie, fie ea şi neagră. În realitate, povestea nepotului cocoloşit până la sufocare de către cele trei mătuşi hiper-protectoare ale sale (Vanda, Cesonia şi Mirela) este o tragedie cu accente comice şi vizibil contemporane. “Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de parenting – de adult, cum altfel decât supraponderal. Dar cum discrepanţa între cele două stări nu poate produce finalmente decât un nevrozat, “protecţionismul” exercitat de către cele trei mame de ocazie – fiecare proiectându-şi neîmplinirile, angoasele şi obsesiile asupra unicului cobai pe care îl are la dispoziţie – eşuează în cel mai tragic mod cu putinţă. Părinţi “moderni”, fiţi preveniţi!

"Natură moartă cu nepot obez", sau când iubirea dăunează grav sănătăţii

„Natură moartă cu nepot obez”, sau când iubirea dăunează grav sănătăţii Foto: Teatrul Odeon

Cineva şi-ar putea pune întrebarea legitimă dacă eroul piesei lui Ion Sapdaru şi regizate de către Eugen Făt, Pompiliu, poate în vreun moment evada din labirint. Urmărindu-i “baletul” prin viaţă lui Grasu’ Contrabasu’, efort sudoripar pentru care Bartoş trebuie aplaudat, realizezi că el n-are nici o opţiune, în afară de a iubi – privinţă în care “Caltaboş”, marginalizatul prin definiţie, ne seamănă atât de mult nouă, celor «normali». Şi noi, ca şi el, avem cea mai bună şansă la escapism prin iubire.

“Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de «parenting» – de adult, cum altfel decât supraponderal

Drama lui “Pompiţă” este că, în mediul antiseptic care îi serveşte drept lume, până şi menajera este o prostituată, tocmită de către mătuşile lui pentru a-l transporta, într-un final, pe tărâmul virilităţii. De aici până la o răbufnire (tardivă) de luciditate nu mai e decât un pas, însă revolta, deşi la dimensiune XXXL, nu ajută la nimic. Cocota cu aspiraţii italiene nu poate iubi din obligaţie, morţii bântuie viaţa celor vii, iar graşii sunt damnaţi să se retragă din lume ca un elefant bolnav care părăseşte grupul sănătos, pentru a nu strica echilibrul natural.

"- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?" "- Pentru că îmi place!"

„- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?” „- Pentru că îmi place!”

“Natură moartă cu nepot obez” se joacă de stagiuni bune pe scena Odeonului bucureştean, dând o frumoasă dezminţire credinţei, iată nefondate, că lucrurile remarcabile nu durează prea mult. Noi vă recomandăm să nu ocoliţi această frumoasă satiră despre implicaţiile iubirii iraţionale şi nesăţioase, care – la fel ca o mâncare nesănătoasă – poate avea efecte letale. Iubirea nu e fast food, ea nu poate fi grăbită şi nici nu trebuie asezonată, într-un efort disperat, cu “de toate”, pare a ne transmite piesa. Mai degrabă, vorba celor de la Pasărea Colibri, “dragostea e o salată / cu ceva sare în plus… / ea se ia pe farfurie / iar fetele, dragă fetele, / ah… fetele se iau pe sus”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 20’

Distribuţia:

Pompiliu: Pavel Bartoş

Vanda: Dorina Lazăr

Cesonia: Rodica Mandache

Mirela: Oana Ştefănescu

Lili: Nicoleta Lefter

Regia: Eugen Făt

Scenografia: Constantin Ciubotariu

Nota Matricea Românească [usr 4]

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a uneia dintre cele mai reputate instituţii academice ale ţării, Universitatea din Craiova. Cu istoricul originar din Iaşi, Matricea Românească a purtat o discuţie despre valoarea cunoaşterii trecutului nostru întru recâştigarea demnităţii şi a conştientizării locului de seamă pe care îl ocupăm între naţiunile europene.

Matricea Românească: Cum ați defini conceptul de matrice românească, unul ce are multiple fațete, prin prisma studiilor Dvs. filologice și a formației de istoric?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Matricea este cea care ne dă identitatea noastră națională. Firește, trebuie, din punctul acesta de vedere, să identificăm elementele sau factorii care au contribuit la “confecționarea” acestei matrice, pentru că nu ne-am născut din neant, nu am evoluat anonim și astăzi, cu atât mai mult, nu suntem un pion la nivelul Uniunii Europene, de care nimeni să nu știe. Dimpotrivă, întregul nostru trecut demonstrează faptul că am avut un cuvânt de spus, că am marcat istoria și civilizația, nu numai europeană. Aș putea spune civilizația universală, pentru că valorile europene, până la urmă, sunt ele însele valori universale.

Or, poporul român, așa cum s-a format el și cu puținele mărturii de care dispunem până în momentul de față, eu zic că și-a pus amprenta asupra acestui areal geopolitic și, atunci când am putut rezista vitregiilor vremii, am rezistat. Când nu am mai putut rezista, am încercat să supraviețuim pentru ca, apoi, să reușim să redevenim ceea ce am fost de-a lungul anilor. Iată că acest proces s-a tot desfășurat pe etape. E adevărat, uneori am “ars” etapele, alteori le-am parcurs în mod firesc, dar rezultatele au fost și pe măsura aspirațiilor pe care le-am avut.

Arealul acesta geopolitic a făcut ca poporul român să trăiască în provincii separate, în țări separate, și lucrul acesta ne-a marcat istoria, timp de secole. Dar graţie faptului că suntem un popor de origine latină, că avem aceleași obiceiuri, aceleași credințe, iar religia este cea creștin – ortodoxă, toți am găsit la momentul oportun această potențială viziune de a fi uniți într-un singur stat național. Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic. E adevărat, nici nu trebuie să exagerăm și să spunem că poporul român a fost miezul civilizației și culturii universale.

Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic

Matricea Românească: Cum rămânem moderați?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Trebuie să ne păstrăm această ponderație. Trebuie să discutăm cu argumentele pe masă, cu mărturiile documentare, cu ceea ce există până acum. Dar sunt și mărturii imateriale. Adică, sunt acele descoperiri arheologice care demonstrează cultura, civilizația vechilor triburi care au fost la începutul formării Daciei în spațiul acesta. Pornind de acolo, trebuie să urmărim cu foarte mare atenție ceea ce s-a întâmplat în anii următori. Iar discursul nostru trebuie să fie unul pe măsură, adică unul ponderat – să vedem ce a fost bun și ce a fost rău, pentru că așa ne învață istoria. Noi trebuie să ne cunoaștem istoria și trecutul, ca să nu repetăm greșelile pe care le-am săvârșit atunci. Dacă nu cunoaștem aceste lucruri, e destul de periculos, nu înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații.

Un popor se naște şi evoluează ca orice ființă biologică, ba chiar la un moment dat poate muri. Însă, sămânța rămâne la locul ei. V-aș da un exemplu în acest sens: poporul polonez. La un moment dat, fiind la confluența marilor imperii, au sfârșit prin a dispărea de pe harta Europei. Ei bine, românii n-au trecut prin asemenea momente. E adevărat, peste noi au trecut valuri și valuri de migratori. După aceea, dominația otomană. Am încercat să găsim acele căi de supraviețuire. Am făcut-o, iar în momentul în care era pusă la îndoială însăși supraviețuirea noastră, am căutat să ne redobândim independența și să constituim un popor care să reunească tot ceea ce înseamnă elementele identitare de limbă, de cultură, de civilizație și de origine.

Știți că multă vreme s-a exagerat puțin cu Școala Ardeleană și curentul care a pornit din Transilvania. Și aici, lucrurile trebuie privite – spun eu – echilibrat, pentru că, totuși, transilvănenii nu trebuie uitați. Au fost cei care au subliniat originea latină a poporului român – așa cum au făcut-o, cu exagerările de rigoare. Dar lucrul acesta a dus la sădirea ideii necesității unității naționale. Lucru care s-a și realizat, de altfel. A trecut o perioadă destul de îndelungată de timp dar, în felul acesta, eu cred că s-a sădit mai bine la nivelul mentalului colectiv, la nivelul conștiinței opiniei publice, faptul că nu putem rezista în acest areal, dacă toate elementele poporului român nu se reunesc într-un singur stat.

Şi am avut și noi o clipă astrală, cum au avut multe popoare în lume. Acea clipă astrală, acea oră astrală, cum spunea Stefan Zweig, a fost anul 1918. Mai avem puțin și facem 100 de ani de la Marea Unire, o încununare a unui întreg proces care s-a desfășurat – am exagera dacă am spune „timp de secole” dar, cel puțin, – timp de decenii, de aproape un secol, cât s-a luptat pentru constituirea unui stat național, care să-i cuprindă pe cât posibil pe toți românii. E adevărat, la 1918 vorbim despre România Mare. Nu, n-a fost România Mare, a fost o Românie firească, România, așa cum trebuia ea să existe. Şi chiar și atunci au mai rămas români în afara granițelor naționale. E adevărat, din nou, geopolitica joacă un rol important aici. Faptul că noi am fost înconjurați mai tot timpul de mari puteri, de mari imperii, a făcut şi situația noastră dificilă.

Matricea Românească: Ne-a condiționat.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da, practic, ne-a condiționat existența. A trebuit să facem în așa fel încât să putem să ne impunem fie la nivelul Sud-Estului european, fie la nivelul Europei Centrale și de Sud-Est. Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul. În momentul în care avem de-a face și cu ascensiunea slavismului și, mai târziu, cu a panslavismului, lucrurile încep să se complice, pentru că statul român ar fi constituit o piedică în calea acestui panslavism. Ce urmărea, până la urmă, Rusia țarilor? Să stăpânească întreaga Europă – dacă nu se putea, măcar Europa de Răsărit, să pună stăpânire pe strâmtori, pe Bosfor și pe Dardanele, să controleze întreaga Peninsulă Balcanică. Or, pentru a ajunge în Peninsula Balcanică, pentru a ajunge la strâmtori, iată că aici au fost românii. Lucrul acesta nu s-a putut realiza. Iar unele puteri europene au conștientizat acest lucru, și-au dat seama că românii constituie acea barieră – împotriva fie a avansului panslavist, fie a avansului pangermanismului, pentru că Imperiul Habsburgic, devenit Austro-Ungar din 1867, avea și el interes în Peninsula Balcanică.

Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul

Deci iată, am făcut parte din jocul acesta al marilor puteri, iar la momentul oportun am știut să ne impunem, am știut să ne realizăm – ceea ce-am dorit, de fapt. Oricine este conștient de faptul că, izolați, românii nu pot realiza ceva. Unirea, însă, este cea care a reușit să spargă bariere, a reușit să aducă acea vizibilitate de care tot vorbim noi, astăzi. Pentru că, vedeți, se vorbeşte despre Uniunea Europeană, identitate națională, identitate europeană. Dacă îi întrebăm pe europeni: „Dar românii pe unde se plasează?”, nu mulți dintre ei au o idee foarte clară. Dar dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi -, dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală. Am avut valori ale culturii și intelectuali de marcă recunoscuți astăzi la nivel mondial. Ai spus “Eminescu”, toată lumea știe că este poet român. Ai spus “Brâncuși”, de asemenea – ce-i drept, a trăit multă vreme la Paris, a creat la Paris, dar originea sa, de care nu s-a dezis niciodată, este aceea de român. Când spui Enescu, iarăși – George Enescu este un simbol din punctul acesta de vedere. Și atâtea și-atâtea nume de personalități care au fondat cultura română și care i-au adăugat acea valoare europeană sau universală.

Matricea Românească: Cum ne recâștigăm demnitatea și locul în istorie, în context contemporan?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Aceasta este o foarte bună întrebare. Cum reușim noi astăzi să recuperăm ceea ce, la un moment dat, a fost estompat? Pentru că trebuie să recunoaștem acest lucru: în perioada comunistă, nu am putut ieși, nu am avut o imagine extraordinară în exterior – cel puțin, în lumea occidentală. Noi eram parte a blocului comunist, a blocului sovietic, era foarte greu să ieși în evidență cu ceva. Asta nu înseamnă că n-am ieșit, pentru că au fost şi momente în care, chiar și așa, am fost o voce distinctă. Şi sunt prea numeroase cazurile, ca să le trecem cu vederea.

Se mai întreabă unii, la un moment dat: „Dar românii ce au făcut până acum? De ce aș avea mai multă încredere în români decât în alții?”. Lucrul acesta este imputabil faptului că nu ne cunosc suficient de bine, faptului că nu știm să ne promovăm trecutul, valorile, țara – o țară care dispune de resurse. Da, vor spune mulți: „Acele resurse au cam fost exploatate de-a lungul anilor și, de regulă, de către străini”. Dar nu este adevărat. Oricine traversează România astăzi poate observa ce țară minunată avem, ce potențial natural, ce păduri minunate, ce izvoare, ce monumente, ce biserici extraordinare.

"Transilvănenii nu trebuie uitați. Ei au fost cei care, chiar cu exagerările de rigoare, au subliniat originea latină a poporului român"

„Transilvănenii nu trebuie uitați. Ei au fost cei care, chiar cu exagerările de rigoare, au subliniat originea latină a poporului român” Foto: Mihai Vladu

Am făcut o similitudine. Eu sunt moldovean de origine – sunt de la Iași – și m-am adaptat în Oltenia, pentru că sunt aici de aproape două decenii. Am văzut o similitudine extraordinară între bisericile din nordul Moldovei, din Bucovina istorică, și bisericile din nordul Olteniei. Știți câte asemănări există între aceste biserici, cu acea pictură minunată, și pe pereții exteriori, și pe cei interiori? De ce nu căutăm să exploatăm acest potențial? Străinii, când vin la noi în țară, rămân minunați de ceea ce observă, și spun: „Dar noi n-am știut că la Dvs., aici, regăsim așa ceva!”. De ce credeți că Prințul Charles al Marii Britanii revine atât de des în România, în Transilvania, în acele locuri unde s-a păstrat și ecosistemul, unde s-au păstrat tradițiile? Vine, pentru că așa ceva nu mai există în altă parte. Procesul acesta de industrializare, de tehnologizare, poluarea… sunt atâtea elemente care contribuie foarte mult la modificarea arealului geografic al unei țări. Noi n-am făcut acest lucru. Avem încă o țară care se poate lăuda cu bogății și cu resurse naturale, dar trebuie să facem mai mult ca să o promovăm. Haideți, când plecăm în străinătate, să nu ne fie rușine că suntem români. „Da, sunt român! Sunt român, m-am născut acolo unde s-a născut Eminescu, m-am născut român, acolo unde este Brâncuși, acolo unde a fost Eliade, unde a fost Constantin Noica” șamd. Acele personalități care au știut, la vremea respectivă, să promoveze România. Eu cred că, din punctul acesta, noi am rămas puțin tributari perioadei de dinainte de 1989. Ne-am complăcut în acea stare: „Dar de ce să facem noi, când ar trebui să apară totul de la sine?” Nimic nu apare de la sine.

Cum nici noi nu știm multe lucruri despre alte popoare, alte state din lume, nici ceilalți nu ştiu despre noi. Dar dacă știm să facem promovarea necesară, eu sunt convins că atunci când rostești numele „român”, toată lumea va recunoaşte: „Da, tu ești produsul a ceea ce a fost de milenii în această zonă a Sud-Estului european”. N-avem de ce să nu ne mândrim cu istoria noastră națională. Este adevărat, am avut momente dificile – trebuie să ni le asumăm. Așa cum ne place să vorbim de bătălii câștigate, trebuie, în egală măsură, să recunoaștem și acolo unde am greșit, unde am fost înfrânți, unde nu am fost lăsați să evoluăm așa cum ar fi trebuit să evoluăm. Decalajele între statele occidentale și statele răsăritene nu ne sunt imputabile nouă, nu noi suntem cei care au rămas în urmă, ci condițiile ne-au forțat, vecinii ne-au forțat să rămânem așa. De aceea, eu cred că nu strică să ne mai orientăm, din când în când, spre trecut, să-i promovăm istoria, momentele frumoase. Pentru că ar putea veni cineva să spună: „Bun, haideți să promovăm imaginea pozitivă a României”, dar ce facem cu imaginea negativă, fiindcă ea există? Există peste tot imaginea negativă, numai că trebuie să știi cum să faci ca imaginea pozitivă să o învăluie pe cea negativă, astfel încât această imagine negativă să se restrângă și să nu mai iasă la iveală.

Dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi – dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală

România nu înseamnă numai copii bolnavi, săraci, cerșetori, cum de multe ori ni s-a pus această etichetă, mai ales după ’90 încoace. Sunt stereotipuri pe care trebuie să le depășim – dar, dacă noi nu facem nimic să le depășim, atunci ce pretenții să avem de la europeni, ca ei să le depășească?

Matricea Românească: Înainte de Brexit, britanicii au realizat o emisiune satirică în care enumerau lucrurile definitorii pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene. România era asociată cu vampirii.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da. Este imaginea cultivată a mitului Dracula, a mitului vampirului. Nu zic că este rău, în totalitate. Dar dacă știi să exploatezi, să pornești de la poveste, de la legendă și să ajungi la realitatea istorică, atunci cu siguranță că omul va veni nu numai să vadă unde a trăit Dracula, ci şi dacă a fost un personaj real sau o ficțiune inventată de către Bram Stoker. Curiozitatea occidentalilor – de fapt, toți suntem curioși din fire – poate fi canalizată în aceste direcții. L-ai dus să viziteze Castelul Bran, unde mulți socotesc că a fost «cuibul» lui Dracula. Bun! Dar de acolo, poate să se ducă și spre Castelul Peleș, poate să o ia și spre Brașov, să vadă și alte lucruri minunate. Avem cetățile vechi, dacice, care ulterior au fost transformate de romani și, în timpul Evului Mediu, au reprezentat ceva, pentru că am ținut piept otomanilor. În ultima vreme, ele au fost puse în valoare. E adevărat, cu mari eforturi financiare, dar au fost puse în valoare. Haideți să le promovăm mai mult și, în felul acesta, să creăm niște circuite turistice în care străinul, când vine într-un loc, să nu rămână doar acolo, să mai vadă și alte locuri. Eu sunt convins că, procedând astfel, imaginea României se va schimba foarte mult.

Putem, în egală măsură, să ne remarcăm prin elite, prin intelectuali, prin oamenii talentați. Avem atâtea talente în diferite domenii. La un moment dat, comenta cineva că promovăm pe Facebook tot felul de instantanee de-ale noastre, din vacanțe, de pe unde am mai fost prin străinătate, ce am văzut, ce am mai admirat, dar nimeni nu promovează ce ar trebui să promoveze: un profesor strălucit, un elev care a obținut medalia de aur la un concurs internațional, un gimnast care a obținut performanțe, un sportiv care a reușit să arate lumii întregi că steagul României este acolo, sus.

"Dacă nu ne cunoaștem istoria, nu ne înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații"

„Dacă nu ne cunoaștem istoria, nu ne înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații”

Noi avem și tendința aceasta, de a ne uita unii la alții și a spune: „Dar de ce să-i promovăm pe sportivi, pentru că sunt plătiți să facă sportul respectiv?”. Nu, ei promovează imaginea țării, care contează foarte mult. La fel, profesorii, intelectualii, geniile. Uitați-vă câți inventatori sau câți oameni străluciți sunt de origine română. Vă spun eu că sunt foarte mulți și în toate domeniile: matematică, fizică, chimie, medicină. Ce se întâmplă, însă? Aceste minți strălucite au fost formate aici, în acea matrice de care vorbeam noi, dar neavând grijă de matricea aceasta, neîncercând să oferim condițiile necesare pentru evoluție, se întâmplă altceva: acele valori pleacă în străinătate, unde este mult mai bine conștientizat rolul geniilor. Străinii gândesc: „Domnule, am adus un om care este strălucit. Acesta îmi poate aduce beneficiu pe termen lung. Îi ofer toate condițiile necesare ca el să producă pentru mine, cel care l-a adoptat”. De ce să nu facem și noi același lucru?

Vedeți, eu am constatat o tendință la tineri, astăzi. Parcă nu mai e valul acela: „Gata, hai, plecăm în străinătate! Am făcut niște studii și abia așteptăm să plecăm în străinătate, pentru că acolo ni se oferă nu știu ce condiții”. Unii dintre ei au început să realizeze: „Eu mă duc într-o țară străină. Întotdeauna voi fi privit ca un element care nu face parte din elementul autohton. Întotdeauna vom fi priviți ca cei care vin de la periferie” – periferia însemnând Răsăritul Europei. Chiar dacă acolo sunt străluciți, chiar dacă sunt genii, chiar dacă li se oferă totul la picioare, cu toate acestea, mândria națională există la orice popor european. În momentul în care vine altcineva și nu e din același neam cu tine, parcă nu-l asimilezi așa de repede. Haideți să facem ceva să asigurăm aceste condiții românilor, ca ei să nu mai plece în afară. Nici n-aș vrea să mă gândesc ce ar însemna ca toți acești oameni valoroși pe care îi avem să rămână și să producă aici, și să nu mai plece în străinătate. Eu cred că am fi unul dintre cele mai silitoare și mai înzestrate popoare din Europa.

Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem!

Să luăm, de pildă, mediul academic, despre care nu am vorbit foarte mult. Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem! Toată lumea ne arată cu degetul: „Nu sunteți în Top 500 al Universităților!”. Sau mai spun, într-o notă ironică: „Păi, Universitatea cutare este abia pe locul 961!”. Dar haideți să comparăm puțin bugetele acestor instituții, să vedem cât reprezintă bugetul unei Universități din România – poate chiar una dintre cele mai strălucite, și cât este bugetul unei alte Universități din Statele Unite, din Marea Britanie, care se află pe primele locuri? Diferența este uriașă.

Vă spun eu, pentru că am făcut astfel de sondaje, din curiozitate: „De ce, cu rezultatele noastre foarte bune, nu reușim și noi să pătrundem într-un astfel de top?”. Pentru că bugetul unei Universități de top din Statele Unite sau din Marea Britanie este de 10 sau de 20 de ori mai mare decât bugetul întregii Românii academice. Vă dați seama ce înseamnă acest lucru?

Pe când noi ne chinuim, cu niște resurse extrem de limitate, să realizăm ceva, și uite că de multe ori reușim să facem lucrul acesta. Am avut prilejul să călătoresc în străinătate, să văd și alte Universități din Europa. Recunosc, aveam acest complex: „Cum mă vor privi oamenii aceștia, când merg să vizitez Universitatea X din Franța, Universitatea Y din Germania, din Spania, din Marea Britanie, din Italia?” șamd. Aveam o oarecare strângere de inimă. “Oare nu vor spune: «A, tu ești cel de mâna a doua, mâna a treia, de undeva de la niște Universități dintr-o țară de care nu prea am auzit»?”. Aveam eu această strângere de inimă, dar reținerile erau și la ei. La o discuție, când începi să le explici care sunt resorturile înțelepciunii tale, tot ceea ce ai reușit să acumulezi, toți se minunează: „Dar la voi chiar se face o învățătură așa serioasă? Chiar se studiază așa de intens? Chiar reușiți să rezistați?”. Mulți ne întreabă lucrul acesta. Da, reușim, dar iată că noi nu ne bucurăm de aceeași promovare de care beneficiază ei.

Știți de unde vine această separare, linie care se trage între Vest și Est, mai ales odată cu căderea Cortinei de Fier? După 1990, a dispărut comunismul – Slavă Domnului că am scăpat de el! – dar imaginea străinului, a celui din afară, a occidentalului față de răsăritean, față de acela care a făcut parte din blocul comunist, a rămas cam aceeași. Greu să și-o schimbe. De ce? Pentru că noi nu facem nimic să ne schimbăm această imagine. Discrepanțele rămân, imaginea încă este deformată. Dar cu stăruință, cu oameni entuziaști, cu oameni conștienți că identitatea națională este, de fapt, matricea fiecăruia dintre noi, eu cred că putem să realizăm lucruri minunate. Avem timp, avem resurse, avem oameni. Ce ne mai trebuie altceva? Mai multă tărie, mai multă inițiativă.

Va urma

Liviu Rebreanu a consemnat despre romanul „Adam și Eva”, pe care îl voi analiza în rândurile ce urmează, că i-a fost lucrarea cea mai dragă, unul dintre motivele invocate de către scriitor fiind acela că a reușit să realizeze o operă a „iluziilor eterne”. „Adam și Eva” este o carte complexă cu precădere prin tematică mai mult decât prin limbaj, reprezentând un “divorţ” inedit de operele cu care autorul lui “Ion”, portretist de geniu al satului românesc, ne-a obişnuit.

Apărut în 1925, romanul lui Rebreanu urmărește povestea de dragoste a unui cuplu care se caută încontinuu, și se întâlnește doar în al șaptelea episod istoric al evoluției civilizației – de aici și denumirea operei, ce ilustrează identificarea celor doi cu perechea primordială. Personajul principal este, semnificativ, profesorul de filosofie Toma Novac, cel care se îndrăgostește iremediabil de Ileana, femeia pe care o întâlnește întâmplător pe stradă. El ne este prezentat succesiv, pe cuprinsul cărții, în ipostaza de păstor în vechea Indie, guvernator în Egiptul Antic, scrib în Babilon, cavaler roman, călugăr german în Evul Mediu, medic în Franța din timpul Revoluției, cu unicul țel de a ajunge la iubita sa. Toate încercările (metempsihotice ale) profesorului de se reuni cu cea care i-a furat într-o fracțiune de secundă inima sunt dominate de ideea singularității: „Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Adam și Eva!”. Ceea ce reprezintă alibiul perfect pentru sacrificiul bărbatului pe arzătorul altar al iubirii.

Romanul "Adam şi Eva", de Liviu Rebreanu, o apariţie editorială la fel de insolită în 1925 ca şi azi

Romanul „Adam şi Eva”, de Liviu Rebreanu, o apariţie editorială la fel de insolită în 1925 ca şi azi

Deși, capitolele cu (sângerosul) final previzibil păreau a descrie o spirală a timpului în care totul se repetă, nu am putut ignora documentarea istorică minuţioasă din spatele cărții, întrucât Rebreanu a introdus elemente specifice fiecărei epoci tratate, oferindu-ne un fermecător tablou al societăților evocate. El depăşeşte magistral aşteptările cititorului: într-unul dintre capitolele romanului („Maria”), avatarul Adeodatus, călugăr german din Evul Mediu, frapează prin aceea că femeia de care era îndrăgostit, cea care îi fura somnul, îl chinuia, și care îl făcea să se autoflageleze nu era o muritoare precum celelalte, ci chiar Fecioara Maria. Încă de când el descoperă că mama lui Hristos este idealul lui de femeie, întreaga existență a călugărului este guvernată de autopedepsire, acesta găsindu-și sfârșitul în urma unui atac de panică, încredințat că diavolul a pășit în chilia lui.

Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Adam și Eva!

Deşi „Adam şi Eva” duce problematizarea iubirii la un alt nivel, punând tumultul celui mai important sentiment uman în perspectivă, consider la rândul meu că romanul este unul al speranței, așa cum a subliniat și Rebreanu. Dacă există voci care cred că romanul trebuie citit, pentru a fi înțeles cu adevărat, abia după vârsta de 30 de ani, personal l-aş recomanda oricui înţelege că iubirea transcende timpul şi spaţiul, aşa cum ne învaţă eroii lui Rebreanu.

Lucas Cranach cel Bătrân, Adam şi Eva (1508-1512)

Lucas Cranach cel Bătrân, Adam şi Eva (1508-1512) Foto: wikimedia.org

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Câți dintre noi s-au gândit vreodată că un produs atât de simplu, de banal și de ieftin (azi) a reprezentat “piatra de temelie” a formațiunilor politice complexe, a unor civilizații renumite și sursa bogăției liderilor comunităților care îl comercializau? Este vorba despre prozaica sare, o pudră care astăzi nu mai este apreciată la adevărata sa valoare, și care „poartă” în spate o istorie fabuloasă, începută cu mii de ani înaintea erei noastre.

Deși pare cvasi-neverosimil în prezent, sarea este considerată un important produs cultural, capitol la care România excelează, fiind cea mai bogată țară în zăcăminte saline din lume (!). Ultimele cercetări arheologice relevă că plaiurile românești cuprind peste 300 de locuri care dețin în subsolul lor zăcăminte de sare și aproape 3000 de izvoare sărate, la care se adaugă importante masive de sare gemă. Exploatată în cantități mult superioare nevoilor locale de consum, sarea a devenit pe cale de consecinţă o valoroasă marfă destinată comerțului. Extrem de solicitată și implicit intens comercializată, ea a reprezentat o considerabilă sursă de venituri pentru comunitățile care aveau privilegiul de a locui în apropierea ocnelor și de a le exploata.

O bună parte dintre relațiile culturale derivă din mecanismele care au la bază circulația sării

Potrivit prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie, antropolog de la Facultatea de Istorie a Universității București, este dificil de dovedit și de estimat gradul de circulație a sării, pentru că aceasta este un bun care se consumă și care „nu lasă urme”, însă s-a demonstrat că produsul a reprezentat catalizatorul construirii relațiilor dintre civilizații: „Arheologii vorbesc despre un mecanism de schimb la mare distanță bazat pe «foamea» de sare. Există studii care încearcă să demonstreze faptul că o bună parte dintre relațiile culturale, care se stabilesc pe la 3500 î. Hr., derivă din mecanismele care au la bază circulația sării. (…)

Exploatarea, mineritul, este o muncă dură, care lăsa urme serioase pe schelet din cauza efortului fizic. Nu era o bătrânețe ușoară. Acești indivizi aveau în spate un întreg sistem de coordonare care presupune existența unei căpetenii, a unui lanț de decizii”, a subliniat profesorul universitar, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie

Prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie Foto: Adi Bulboacă

Cele mai importante zăcăminte de sare aflate pe tărâm românesc sunt concentrate în depresiunile pericarpatice – între valea Sucevei și valea Jiului, în depresiunea Transilvaniei și în depresiunea Maramureșului, și datează din perioada miocenică (eră care a început în urmă cu 23,03 milioane de ani și s-a încheiat în urmă cu 5,33 milioane de ani). Modul de exploatare a clorurii de sodiu în ocne presupunea scoaterea la suprafață a mineralului sub formă de stânci și bulgări și, cu toate că uneltele folosite de către mineri în urmă cu sute sau chiar mii de ani în urmă nu erau deloc sofisticate, acestea aveau calitatea de a fi “zdravene” și de nădejde: printre ele, ciocanul, barosul și târnăcopul. «Recuzita» mai cuprindea și targa, coșul de nuiele, icul (pană utilizată pentru secționarea lemnului), scara și frânghia.

Dată fiind influența masivă a comerțului sării în dezvoltarea relațiilor interculturale, numeroși istorici de seamă menționează acest proces definitoriu în scrierile lor – Nicolae Iorga, de pildă, nota faptul că negoțul cu acest mineral pleca din spațiul românesc spre zonele sărace în saline, mai ales zona stepelor nord – pontice, unde erau transportate piei, blănuri, pește conservat și sare.

Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici

În acest context, profesorul Carol Căpiță a subliniat că există o strânsă legătură între numărul și dimensiunea izvoarelor de sare și densitatea așezărilor umane preistorice. Mai exact, cele mai multe dintre comunități se instalau în apropierea zonelor de aprovizionare și a liniilor de transport, cu precădere a celor navale. Rar, vital și scump: iată elementele definitorii ale „aurului alb”, mineral care în epoca sa „de glorie” a reuşit să depășească valoarea metalului de la care a primit supranumele. Popoarele interesate de acest produs nu au șovăit să cumpere cantitățile necesare, oferind la schimb aur, vite, vin, ulei de măsline, alte mărfuri scumpe sau chiar sclavi.

„Un lucru foarte simplu, așa cum este sarea, poate să aibă urmări foarte ample, datorită faptului că produce o presiune culturală care duce la creșterea structurilor sociale. De la un produs de acest gen se poate ajunge la structuri politice, la formațiuni politice de tipul triburilor. Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici”, a atras atenţia antropologul.

Reproducere după modul de exploatare a zăcămintelor de sare

Reproducere după modul de exploatare a zăcămintelor de sare Foto: nachrichten.at

România, în special zona Transilvaniei, s-a dezvoltat din punct de vedere demografic și economic datorită sării, acest discret mineral care astăzi nu mai prezintă niciun interes evident pentru individul de rând. Hrană pentru gând: sarea a format civilizații, a provocat războaie și a fost nepreţuită, atât în istoria României cât şi în cea a Europei.

Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman, într-un pitoresc colţ de Moldovă, acolo unde doamna profesoară lucrează dimineaţa la o şcoală din oraş, pentru ca după-amiaza să se consacre cursurilor găzduite de către Fundaţia Pacea şi dedicate copiilor defavorizaţi, din comunităţi marginalizate, participanţi în programul naţional „A Doua Şansă”. „Nu cred că mi-aş îndeplini misiunea mea de cadru didactic, dacă nu aş fi ajutată de către oamenii de la Fundaţie, pentru că mă susţin în aducerea copiilor la şcoală. Este un mare ajutor faptul că aici li se dă o masă caldă. Unii nu ar putea altfel să îşi susţină activitatea intelectuală, fiindcă a face o activitate intelectuală presupune să fii alimentat – şi bine!”.

Matricea Românească: Ce înseamnă „A Doua Şansă”?

Prof. Dana Smerea: Chiar sintagma aceasta exprimă ce reprezintă de fapt programul: îi mai dă o șansă copilului să vină la școală. Adică, dacă nu a finalizat-o la timpul potrivit, el poate să se întoarcă în clasă dacă a împlinit vârsta cu 4 ani mai mare decât vârsta biologică de intrare în școală. Adică, dacă un elev intră în școală la 6 ani, aici poate veni dacă are 6+4, 10 ani. Este un program național. Nu știu exact în care județe se desfășoară.

Matricea Românească: Cât de mare este rata abandonului școlar la nivelul Municipiului Roman?

Prof. Dana Smerea: Este destul de mare, mai ales în familiile de romi. Și sunt chiar copii cu intelect, buni, nu vorbesc doar despre cei care suferă de retard – pentru că sunt și situații de acest fel. Şi atunci, părintele nu poate să facă față cerințelor școlare – să îl ajute, să îl susțină pe acel copil care încet-încet se elimină, iese din sistem. Dar sunt copii normali – nu la toți am găsit o scuză privind motivul abandonului. La unii, a fost migrația: au plecat în străinătate și au luat cu ei copilul, care a pierdut legătura cu şcoala.

Am avut, la o serie, un copil căruia i-a plecat un an părintele în străinătate. Venea aici, făcea jumătate de semestru, după care iar pleca în străinătate… Acolo îți trebuie niște acte, o documentație, și asta lipsește. Am un copil care – tot din cauza migrației – este acum, la mine, în clasa I. El spune că a făcut în Anglia ceva carte, dar nu aduce documentația. Mai știe. Cognitiv, e un copil destul de bun, dar nu avem documentația pentru a-l putea înscrie într-o clasă conform pregătirii lui.

Matricea Românească: Ce valori le insuflați elevilor Dvs., doamnă profesoară?

Prof. Dana Smerea: În primul rând, noi mergem pe dragoste pentru citit, pentru lectură, pentru scris – scrierea de mână, scrierea caligrafică. Chiar și dragostea pentru etnia lor. Organizăm serbări și încercăm și noi să ne pregătim. La Anul Nou, au și romii momentele, tradițiile lor foarte frumoase. Au adus cântecele, poezioarele lor – și le-am folosit în serbare. Astfel, le-am dat încredere că e foarte frumos momentul lor și că îl pot prezenta oricând. Erau foarte mândri. Chiar acum m-au întrebat: „Facem și anul acesta, la Crăciun, sceneta pe care am făcut-o?”. „Sigur că da!”.

Matricea Românească: Clasele sunt mixte?

Prof. Dana Smerea: Da, și este destul de greu de lucrat în aceste condiţii.

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Cum se înțeleg copiii între ei?

Prof. Dana Smerea: Avem conflicte. Dar trebuie să le mediem, evident. Chiar adineauri le spuneam: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”. Şi noi trebuie să eliminăm comportamentele urâte. Trebuie lucrat foarte mult la comportament, și lucrul acesta îl face și domnișoara psiholog de aici, din școală. Mai întâmpinăm greutăți, pentru că sunt și copii de pe stradă. Am o fetiță de pe stradă, care vine la școală cu tragere de inimă și cu drag. Chiar răsfoia niște caiete: „Doamna, eu eram aici, în clasa I, și nu știam nimic și acum știu să scriu!”. Deci, şi-a văzut progresul.

Matricea Românească: De unde provin elevii?

Prof. Dana Smerea: Am un caz particular – un copil care vine de la părinți, dintr-o altă localitate, și locuiește la bunici. În rest, elevii provin doar din Municipiul Roman.

Matricea Românească: Care este cea mai mare satisfacție a Dvs., ca profesor?

Prof. Dana Smerea: Când mă întâlnesc pe stradă cu ei şi mă strigă: „Doamna! Doamna!”. Deci ştiu să comunice, să relaționeze, cât de cât. Că am putut să le pun creionul în mână, că pot să citească, să socotească, să vorbească cu tine într-un mod civilizat. E un progres. Când vii prima dată, nici nu știi ce să faci. E o nebuneală totală: nu au deprinderea de a sta în bancă, de a vorbi când li se oferă momentul sau de a asculta. Încet-încet, îi aducem pe drumul cel bun…

Le-am spus: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”

Prima zi de școală a fost rezervată stabilirii unor reguli de a ne comporta în clasă. Cinci reguli de comportare, dar făurite cu ei. Au propus, eu le-am mai cizelat, dar au fost făcute împreună cu ei! Şi, acum, le țin minte. Când greșesc, noi trebuie să conștientizăm ce am greșit. „Ce ai greșit?” „Am vorbit neîntrebat.”

Matricea Românească: Am văzut că vă ajută și doi studenți ai Institutului Teologic Franciscan din Roman.

Prof. Dana Smerea: Într-adevăr. Studenţii pe care i-aţi văzut vin numai miercurea. Și e foarte bine, pentru că este greu să faci învățământ simultan, cu elevi cu probleme de comportament, cu mentalități diferite. Ei vin să mă ajute. De exemplu, cât lucrez eu cu nivelele trei și patru, studenţii mă ajută la nivelul întâi, unde se predau litere. La nivelul doi e altceva, la trei e altceva, la patru – nu mai vorbesc!

Matricea Românească: Câți elevi are o clasă la care predaţi?

Prof. Dana Smerea: Nu mai puțin de 12, și nu mai mult de 20.

Matricea Românească: Aveți o experiență consistentă în învăţământ, deci puteți să faceți o comparație cu prestanța pe care o avea un profesor român, înainte. Cum poate fi societatea românească determinată să ne aprecieze mai mult profesorii?

Prof. Dana Smerea: Prin munca, prin dăruirea față de copii. Nu are cum să nu te aprecieze părintele, dacă simte că al lui copil se duce cu drag la școală. Copilul vine cu dragoste la şcoală – dacă lipsește, se dă peste cap. Părintele simte. Este o relație frumoasă între tine și copil și, normal, și părinte. Nu se poate ca părintele să nu te aprecieze și, implicit, societatea.

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

„Mort bietul cădea! / Iar unde cădea, / Ce se mai făcea? / O fântână lină, / Cu apă puțină, / Cu apă sărată / Cu lacrimi udată!” Versurile baladei populare „Monastirea Argeșului” reprezintă numai unul dintre exemplele de creații din literatura română ce conțin puternicul simbol al fântânii, considerate a fi „ochiul pământului în care cerul își oglindește fața”. Pe lângă faptul că săteanul depinde de fântâna cu apă dulce, dătătoare de viață, mediul din jurul ei este încărcat de magie. Acest sentiment l-au încercat și doi fotografi români, care au luat la pas județele Dolj și Mehedinți, pentru a identifica fântânile din patrimoniul local. Rezultatul s-a concretizat într-o expoziție în cadrul căreia pot fi admirate, până în 27 noiembrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, aproximativ 40 de fântâni funcționale sau părăsite din zonele menționate.

Fotografii Dorian Delureanu și Cristian Bassa au fost temerarii care au pornit proiectul de cartografiere a fântânilor din regiunea Oltenia. Scopul lor a fost acela de a realiza o hartă a acestor monumente cu elemente specifice de identificare, iar traseul parcurs de către cei doi a fost deja indexat pentru realizarea unei posibile hărți electronice. Citind printre rânduri, putem spune că o astfel de hartă ne poate arăta și zonele care, odinioară, au fost locuite de către oameni pentru că, nu-i așa, apa înseamnă viață.

O fântână trăiește un veac

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă de fapt o fântână, dar și pentru a afla ce presupune construcția acestei surse de apă, curatorul expoziției, Cristina Irian, împreună cu fotograful Dorian Delureanu, l-au identificat pe nea‘ Costică (72 ani) din satul Puțuri, județul Dolj.

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj Foto: Dorian Delureanu

Bătrânul fântânar a explicat că, dacă este îngrijită, o fântână poate trăi – și însufleți zona – chiar și un veac. În cazul în care „se strică” – adică au mușchi pe ele -, fântânile trebuie „sleite”, iar în acest fel, apa redevine potabilă. Sleirea (secarea și curățarea) unei fântâni poate fi un proces primejdios, întrucât există pericolul asfixierii din cauza lipsei de oxigen.

O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile

„Fântâni se construiesc şi vara şi iarna. Apa din fântână are în medie 11 grade. Diferenţa dintre temperatura din fântână şi cea de afară, de sus, poate fi periculoasă. O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile. Cele care au o cruce pe ele sunt, cum se zice, slobozite. Se alege locul pe unde mai vegetează un pom – e mai bine, acolo e izvorul mai tare, mai ţeapăn”, a povestit nea‘ Costică, un specialist care scoate apă la suprafață de la vârsta de 27 de ani. De menționat este că o fântână secată nu se dărâmă, ea trebuie să rămână „exactă”.

Fântânile întâlnite de către cei doi fotografi se deosebesc prin mecanismul care le pune în mișcare: cumpăna, roata, scripetele și bârna, pompa. De asemenea, unele dintre cele întâlnite pe parcursul proiectului aveau și un jgheab pentru animale, la o distanță „igienică” de fântână, sau chiar încă un puț alăturat, pentru adăparea necuvântătoarelor. Pe lângă utilitatea vitală, specialiștii au reliefat și o serie de alte atribuții ale izvoarelor, în care comunitatea credea – și încă o mai face – cu tărie.

„Sunt consemnate în Oltenia mai multe roluri ritualice ale fântânii, cum ar fi: fântână de pomană până la al șaptelea neam (cu cruci pe stâlpi), fântână de întâlnire, de nuntă, de hotar, fântână ca loc de ritual de purificare și de ștergere a păcatelor, fântână de descântec. Valoarea socială și ecologică înscrisă în memoria colectivităților o precedă pe cea de întrebuințare: chiar dacă ele devin nefuncționale sau dacă apa lor nu mai este potabilă, ele nu se dărâmă, acest lucru fiind considerat de rău augur pentru comunitate, la fel cum este interpretată și secarea apei fântânilor”, a explicat Cristina Irian. La nunțile din Oltenia, miresele și «cumnații de mână» merg la fântână, unde viitoarele soții trebuie să arunce apă din găleată, cu piciorul.

De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua

Revenind la esențiala și anevoioasa muncă a celor arvuniți pentru amenajarea acestei surse de apă, aflăm tot de la nea‘ Costică fântânarul cât de periculoasă este coborârea în fântână, acțiune invocată și de către unii scriitori români, pentru a evidenția ideea de renaștere, de regenerare (Ion Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”).

„Se coboară în fântână până la 37 de metri. De la 8-10 metri, se vede din fântână luna pe cer, ziua. La fântânile «de mână» se sapă de mână până la apă, apoi se montează un burlan şi se lucrează cu coşul de foraj. Se lucrează cu prese, cu cazane de săpat. E periculos dacă e pământul nisipos, se poate surpa. De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua.”

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni Foto: Dorian Delureanu

Fotografiile lui Dorian Delureanu și ale lui Cristian Bassa sunt imagini impresionante și reușesc să transmită – așa cum, de altfel, aceștia și-au dorit – farmecul locurilor vizitate. „Fântâna este mai mult decât un simplu loc unde se bea apă”, a punctat Cristian. Proiectul celor doi a fost remarcat și de către părintele Octavian Schintee, un preot român stabilit în Italia, care a ținut să exprime câteva gânduri referitoare la acest puternic simbol în cultura românească.

„Apa este elementul asociat cu feminitatea, maternitatea, fecunditatea. În viața satului, ea este un simbol cu profunde semnificații creștine. Izvorul care izvorăște în mijlocul Raiului din Cartea Facerii se împarte apoi în patru fluvii, care curg spre cele patru direcții ale spațiului: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat: «Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe» (Facerea 2, 10).

Aceasta este fântâna vieții sau a nemuririi sau a tinereții veșnice, dar și fântâna înțelepciunii. (…) Lângă fântână, se făceau rugăciuni pentru rod, dar și descântece pentru tămăduirea trupului și a sufletului. Ea devine un adevărat obiect ritual, ba chiar o ființă pe care o crește țăranul. El spune: «Fântânile sunt ochii pământului, în care își oglindește cerul fața».”

„Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre „întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate „ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: „Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american "sensibil la subtilităţile culturii româneşti"

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american „sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Atunci când un bătrân de 81 de ani se prezintă: „Dumitru. Și Sofonea. Amândoi!”, din acel moment știi că discuția cu un astfel de om va reprezenta o lecție de viață. Jovialitatea, sinceritatea și bunătatea lui Dumitru Sofonea din Drăguș (Brașov) nu s-au lăsat greu descoperite. Cojocarul Sofonea coase pieptare tradiționale românești de la vârsta de șase-șapte ani, iar întreaga lui activitate  – pe cale de dispariție – nu a rămas neremarcată, întrucât meșterul a fost declarat, ca o încununare a operei sale, tezaur uman viu de către UNESCO. Cum a primit vestea aceasta un om care coase zi și noapte de aproape un veac? „Nu e destul că te-a botezat popa, te mai botează și ei. Noi nici n-am știut cu ce se mănâncă. Dar dacă primești oamenii cum se cade, au grijă să te boteze”, ne-a răspuns Dumitru Sofonea, râzând în barbă, dar neoprindu-se din brodat. De fapt, întreaga discuție cu Matricea Românească s-a desfășurat într-un cadru special, guvernat de acul și de ața colorată ce străpungeau fără-ncetare pielea groasă de oaie. Mâinile cojocarului Sofonea și ale soției sale, Valeria (76 de ani), nu s-au oprit vreme de câteva ceasuri bune.

Cojocarul Dumitru Sofonea din Drăguș și-a dedicat peste 70 de ani din viață cojocăritului

Cojocarul Dumitru Sofonea din Drăguș și-a dedicat peste 70 de ani din viață cojocăritului Foto: Marius Donici

Atât anii grei, purtați pe umerii fragili, cât și sănătatea șubredă, nu îi mai permit meșterului să dea frâu liber cuvântului, așa cum își dorește, dar umorul fin și-a croit drum deoarece, așa cum ne-a spus el, „dacă ești vesel, parcă nu te mai doare nimic”.

Unii îmi spuneau: «Mă duc în locul tău la sapă sau la coasă, și fă-mi chieptare!»

„Avem chieptar (sic!) crăpat, dar avem și înfundat, și cojoace cu mâneci. Tata mi-a pus acul în mână. Eram la școală. După-amiază nu ne duceam la școală, și aveam peticile și norma: «Faci atâta». Erau și pentru ciobani, și de dus la biserică. La chieptar, întâi trebuie să ai materia primă – pojițele (piele de oaie, n.r.) toate. Și te pui și stai să iasă cum trebuie să iasă bine. Pielea, dacă nu e argăsită (tăbăcită, n.r.), trebuie să ți-o argăsești. Când ai mai multe – ca să apuci să bagi un ciubăr (vas mare din lemn, n.r.), să nu-ți pierzi timpul cu două-trei, cât palma. Când am de un ciubăr, sau chiar de două, spăl pojița de sânge. Urechile nu îmi trebuie, nici fălcile, nici chicioarele (sic!), de la genunchi în jos. Nu-mi trebuie! Alea, la câine. Le batem cu bățul, după ce se usucă, să iasă toată tărâța. (…) Dacă împodobeai și îl făceai cum se cade, aveai clienți. Unii îmi spuneau: «Mă duc în locul tău la sapă sau la coasă, și fă-mi chieptare!». «Bă, băiete, du-te de aici! Lasă-mă să mă oblesc (să mă îndrept, n.r.), că nu mai pot, m-am strâmbat rău». Câteodată era bine, câteodată mai puțin bine”.

O zi obișnuită în viața unor meșteri români dedicați: Dumitru Sofonea brodează pieptare, în timp ce soția sa, Valeria, lucrează la război

O zi obișnuită în viața unor meșteri români dedicați: Dumitru Sofonea brodează pieptare, în timp ce soția sa, Valeria, lucrează la război

Pieptarele familiei Sofonea, obiecte tradiționale autentice de o frumusețe și de o migală uluitoare, au îmbrăcat și personalități de seamă ale României, unele chiar cu sânge regal: regele Mihai a remarcat piesele tatălui meșterului la un târg și, după ce „toată ziua a stat cu ochii pe ele”, i-a făcut comandă de un pieptar înfundat (nedespicat în față, ce ilustrează ideea de scut). De asemenea și Tudor Arghezi și fiul său, Baruțu, au purtat câte un pieptar al familiei Sofonea. Pe lângă faptul că sunt deosebit de călduroase, fiind brodate cu o măiestrie dumnezeiască, aceste piese de îmbrăcăminte rezistă o viață de om. În atelierul familiei Sofonea am putut vedea cojoace vechi de 30, 35 sau chiar 50 de ani! Acestea erau, surprinzător, intacte și gata de purtat în această iarnă. Un astfel de cojoc fără mâneci este gata în 2-3 luni de zile, perioadă cu atât mai surprinzătoare, cu cât vorbim de mâinile dibace și experimentate ale soților Sofonea, dar și de cele ale ajutoarelor angajate de fiica lor, Maria.

Pieptarele de Drăguș, simfonie de culori vii

„La chieptarele noastre, de Drăguș, dacă nu e băgat roșul și roza (sic!), zice: «Înseamnă că ești beteag, măi!». Chieptarul să stea bine pe om. Dacă stă bine pe el, sunt și io mulțumit, și el. Dacă o parte stă ridicată, e ca la găină, când jumătate e ciupuită (sic!) și jumătate, nu.  Îți trebuie răbdare și ace bune și tot ce trebuie. Dacă n-ai materie primă, nu-l gați (nu-l termini, n.r.).”

Artă cu acul și cu ața

Artă cu acul și cu ața

Evident, modelele atent brodate și de un colorit fascinant captează privirile tuturor, sens în care soția meșterului, Valeria, și fiica lor, Maria, au ţinut să sublinieze faptul că nicio cusătură nu este întâmplătoare, iar motivele utilizate – brazi, trandafiri, forme de relief, ochiuri, molii – au fost preluate din bătrâni și foarte bine conservate. De asemenea, mai pot fi brodate și numele clientului și anul realizării pieptarului, ce îi conferă acestuia unicitate. Iar culorile predominante sunt roșu și roz, specifice Drăgușului.

Model de pieptar înfundat

Model de pieptar înfundat

„Am muncit toată viața. Să cari piei din Bran sau de unde le mai luai și căutai mașini de ocazie… Noi suntem de un veac! Dar ne-o întărit Dumnezeu. Nu mai ținem socoteala câte am făcut. Facem două-trei pe an, pentru că sunt migăloase. Și mai ai și treabă prin curte: grădina, să pui zarzavat, să faci curățenie. Înainte am ținut vaci, animale, dar la anii ăștia, cine mai poate?”, a explicat Valeria Sofonea.

Nu poți lucra cu sufletul rău, nu poți scoate frumosul când ești urât sufletește

Așa cum Dumitru Sofonea avea stabilită de către tatăl său, în copilărie, norma zilnică de broderie, și copiii săi au contribuit cu același tip de ajutor de nădejde.

Valeria Sofonea (76 de ani), sprijinul meșterului cojocar

Valeria Sofonea (76 de ani), sprijinul meșterului cojocar

„La noi, s-a învățat ca într-o școală – noi, copiii, am învățat profesionist, pentru că am văzut cum a lucrat tata, cum a lucrat bunicul. (…) La confecționare trebuie să existe ordine clară. Ai pielea, măsori, desenezi. Mai sunt și defecte în piele, pentru că nu e țesătură. Dar nici nu îți permiți să tai, așa că trebuie să acoperi. Dar nu acoperi să nu se vadă, ci și să reziste în timp. Era ceva normal pentru noi. Ca în familia de fotbaliști – dacă tata e fotbalist, e imposibil ca cei mici să nu fie măcar microbiști. Așa era și la noi. Aveau nevoie de micul nostru ajutor. De asemenea, nu poți lucra cu sufletul rău, nu poți scoate frumosul când ești urât sufletește”, a povestit Maria Sofonea, care a îmbrățișat cariera de învățătoare.

Fiica meșterilor a  mai punctat un lucru ce demonstrează încă o dată pasiunea cu care soții Sofonea, din Drăguş, brodează, acela că mulți dintre pensionarii cu care a intrat în contact i-au mărturisit că au renunțat în întregime la lucru, întrucât au considerat că merită să se odihnească, după atâția ani de muncă. Însă Dumitru și Valeria Sofonea țin sus steagul tradiției românești: „Tata, zilnic, cere de lucru. «Azi e tot duminică? Trece greu ziua, pentru că nu am de lucru»”.

Model de pieptar crăpat

Model de pieptar crăpat

Inevitabil, ne-am întrebat gazda cum se ţine departe de “boala” secolului XXI: plictiseala. „Dacă n-am altceva de lucru, cum să mă plictisesc?”, ne-a răspuns retoric, cu o întrebare proprie, meșterul venerabil.

Este de prisos să menţionăm faptul că familia nu realizează pieptare din motive pecuniare, aspect întărit de către Maria Sofonea: „Nu este business. Încercăm să facem, dar nu reușim, pentru că avem cam aceiași clienți, care au așteptări, și cojocari nu mai sunt. Dar cine vrea un pieptar ca acesta, știe ce vrea – nu stilizat, nu pe stofă, nu la mașină. Ele sunt ca un depozit în bancă, pentru că oricând pot fi valorificate. Astăzi, nu sunt apreciate la justa lor valoare. Sunt convinsă că, în timp, piesele vor avea prețuri triple, pentru că nu vor mai fi meșteri care să le creeze”.

Read Schuchardt este profesor la Wheaton College din Illinois (Statele Unite ale Americii), specialist în comunicare şi “ecologie media” – un domeniu care prinde aripi peste Ocean – şi un critic raţional – nu pătimaş – al influenţei tehnologiei în viaţa omului contemporan. Americanul a disecat, în cadrul unei conferinţe speciale la Facultatea de Teologie din Bucureşti, felul în care omul modern a inversat o ierarhie veche de sute de ani, dar şi cum marketingul – noua religie mondială – perverteşte simboluri ce îi confereau o “ordine lăuntrică” antecesorului său din Evul Mediu.

Read Schuchardt cunoaşte ambele feţe ale medaliei. După ce a lucrat aproape un deceniu în publicitate, pentru clienţi precum Disney, Sony, IBM sau McDonald’s, americanul a devenit – după propria-i mărturisire – deziluzionat de realităţile cărora le era tributar şi a decis să “iasă din sistem”, combătându-l cu armele pe care chiar acesta i le oferise. În prezent, tatăl a nouă copii şi mândrul ne-posesor al vreunui telefon mobil scrie o carte care analizează cele “7 păcate de moarte ale vieţii digitale”.

Read Schuchardt, un profesor american care şi-a putut mărturisi credinţa în România

Read Schuchardt, un profesor american care şi-a putut mărturisi credinţa, în România

Crescut la şcoala lui Neil Postman (“Technopoly: The Surrender of Culture to Technology”, “Amusing ourselves to death”), Schuchardt şi-a început prezentarea, intitulată “De la icoană la logo: Simbolistica religioasă medievală versus iconografia capitalistă contemporană”, printr-o analiză a termenului “simbol”, provenit din grecescul symballein, “a pune împreună”.

Potrivit cercetătorului, supravieţuirea spirituală a omului depinde de cunoaşterea temeinică a simbolurilor, surse non-verbale de sens, atât în condiţii de opresiune politică (vezi simbolistica svasticii), cât şi în condiţii de opresiune comercială (observabilă în zilele noastre).

Svastica nazistă, inspirată de svastica sanscrită, cu o conotaţie total diferită

Foto: pieceofmindblog.wordpress.com

“Întreaga lume este dominată de cultura simbolurilor, iar supraexpunerea la informaţie creează şabloane uşor de recunoscut”, a spus Schuchardt.

Manipularea prin simboluri

Profesorul universitar a prezentat numeroase studii de caz în sprijinul teoriilor evocate, el oferind ca exemplu reprezentativ simbolistica celebrului logo “swoosh” al producătorului de echipament sportiv Nike, cel mai recognoscibil brand al planetei. Schuchardt este convins că acesta a devenit atât de puternic deoarece construieşte pe o imagine adânc întipărită în subconştientul nostru.

“Pentru că el reprezintă, de fapt, «bifat». Toţi primim acest simbol, timp de 20 de ani, ca o aprobare de la autoritatea morală (profesorii). Dacă este «aprobat», înseamnă că se poate vinde orice cu el, de la zahăr la haine, de la produsul de curăţare Vanish la software-ul Symantec, sau un întreg magazin, ori un întreg oraş (Veneţia) sau o întreagă ţară (Marea Britanie)”, a afirmat omul de ştiinţă, probând cu imagini ilustrative.

Logo-ul producătorului de software Symantec are un simbolism pe care puţini îl bănuiesc

Logo-ul producătorului de software Symantec are un simbolism pe care puţini îl bănuiesc Foto: anxia.com

Evoluţia logo-ului Nike, 1971 - prezent

Evoluţia logo-ului Nike, 1971 – prezent Foto: yiduku.com

“Cei care îşi doresc un astfel de simbol sunt tocmai cei care le-au primit cel mai puţin, sportivii. Astfel, simbolul swoosh al Nike este un nivelator între oamenii din mediul academic şi tipul sportiv. Simbolul swoosh comunică faptul că am aprobarea autorităţii morale”, a disecat americanul mecanismul simbolic inconştient din spatele unei decizii aparent prozaice de cumpărare.

Conform lui Schuchardt, faptul că în Evul Mediu nu existau cotele de depresie contemporane şi nici o rată a sinuciderilor superioară celei a omuciderilor, ca în prezent, s-a datorat legăturii dintre spiritual şi fizic – azi, compromise. “Simbolurile precum icoanele erau considerate reprezentări fidele, reale, ale planului superior”.

Filmul American Beauty (1999) a repurtat un succes de public răsunător pentru că a avut o “sensibilitate medievală”, susţine Schuchardt

Dacă în Evul Mediu, ierarhia socială reflecta sferele constitutive ale lumii (Fig. 1), modificările conceptuale aduse succesiv de Reformă, Iluminism, Revoluţia Industrială sau cea Digitală au schimbat radical paradigma vieţii şi a lumii, golind-o de Dumnezeu prin accentul pus pe raţionalitate (Fig. 2).

Fig. 1 Ierarhia socială în Evul Mediu

Tărâm                             Statut                           Ocupaţie

Cosmoferă                     Cler                              Preoţie

Noosferă                        Nobilime                     Cavaleri

Biosferă                          Ţărănime                    Comercianţi

Marele lanţ al existenţei, în concepţia medievală

Marele lanţ al existenţei, în concepţia medievală Foto: wikipedia.org

Fig. 2 Ierarhia existenţei, azi

Fizicul (Biologicul). Planul cel mai înalt al existenţei

Aurul (banii digitali)

Plantele

Animalele

Oamenii. Oamenii trebuie să se mulţumească cu statutul de “toleraţi” în lumea actuală. Ei sunt consideraţi sursa tuturor problemelor, a suprapopulării etc. Au un statut sub cel al animalelor. Evaluarea oamenilor sub animale este omniprezentă în cultura noastră

Dumnezeu

Spiritualul (Psihologicul). Planul cel mai de jos al existenţei

“În America, este în regulă să fii spiritual, dar devii o problemă şi o ameninţare pentru sistem dacă te declari religios”, a spus Schuchardt, completând, ajutat de o fotografie sugestivă (mai jos): “Cel mai mare nivel al succesului, în zilele noastre, este să îţi faci nevoile într-un vas de toaletă de aur”.

Toaletă de aur

Toaletă de aur Foto: CNN

Profesorul american a mai spus că prigoana împotriva spiritului este observabilă în ţara lui prin aceea că “În SUA este o infracţiune să distrugi banii (simbol al statului, al autorităţii) – atrage o pedeapsă minimă de 18 luni de închisoare -, în vreme ce a scufunda Sfânta Cruce în urină şi a o profana este un gest pentru care primeşti bani din partea statului”.

Banii sunt noul Dumnezeu

Făcând trimitere la celebra afirmaţie a lui Iisus, “Nu Îl poţi sluji şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (banii, n.r.)”, Schuchardt a explicat în continuare şi de ce există o voinţă politică pentru eliminarea banilor fizici în favoarea celor digitali.

Potrivit lui, digitalizarea este menită să confere banilor proprietăţile lui Dumnezeu:

Inefabil

De necunoscut

Misterios

Omniprezent

Omniscient

Omnipotent

“În care trăim şi ne mişcăm şi ne avem fiinţa”

Banii digitali, un bun la fel de misterios ca Dumnezeu

Banii digitali, un bun la fel de misterios ca Dumnezeu Foto: thelibertybeacon.com

Deosebirea iconografică şi spirituală între perioadele analizate – Evul Mediu, respectiv contemporaneitatea – rezidă în aceea că “în vreme ce religia medievală conferea lumii seculare înţeles sacru, cultura contemporană o dezbracă de sacralitate, pentru profit. Omul Medieval trăia în interiorul simbolurilor lui, în vreme ce omul modern trăieşte în afara simbolurilor lui – ba chiar, este nevoie să i se spună că sunt simboluri”. Altfel spus, dacă omul medieval avea o ordine lăuntrică, avatarul lui de astăzi şi-a pierdut-o.

Vinovaţii? “Lumea veche”, a subliniat grav Schuchardt, “a fost înghiţită de media modernă. Şi chiar dacă ne-am dori să o reînviem, primul pas este să studiem cum prima a înghiţit-o”.

În timp ce, în secolele precedente, credincioşii se închinau la icoane, modernitatea şi-a produs propriile icoane: starurile TV.

Actriţa Catherine Zeta-Jones (dreapta), o icoană modernă pentru milioane de oameni

Actriţa Catherine Zeta-Jones (dreapta), o icoană modernă pentru milioane de oameni Foto: colaj

Mai mult decât atât, produsele culturale (a se citi, comerciale) trivializează simboluri sacre: două exemple notabile sunt Jesus Jeans, cu sloganul “He who loves me follows me” („Cine mă iubeşte mă urmează”), dar şi săpunul “Wash away your sins” („Spală-ţi păcatele”).

Blugii Iisus îţi poruncesc: "Nu vei avea alţi blugi, în afară de mine"

Blugii Iisus îţi poruncesc: „Nu vei avea alţi blugi, în afară de mine” Foto: adweek.com

Există un săpun pentru fiecare tip de păcat

Există un săpun pentru fiecare tip de păcat Foto: superdarky.net

Citând din Technopoly, lucrarea influentă a lui Neil Postman, Schuchardt a remarcat că “Lucrul cu care avem de-a face nu este blasfemia, ci ceva mai rău, trivializarea, împotriva căreia nu există legi aplicabile”.

"Ce-ar fi Paştele fără Kinder?" - Această reclamă trivializează Paştele, potrivit cercetătorului american

„Ce-ar fi Paştele fără Kinder?” – Această reclamă trivializează Paştele, potrivit cercetătorului american Foto: brandprivat.ro

În această societate în care Dumnezeu a fost marginalizat, iar noile ierarhii îl contestă până la ridiculizare, moartea religiei face loc culturii corporatiste, crede profesorul. Critica sistemului este egalmente futilă, deoarece până şi ea a fost transformată în produs.

«Anti» nu înseamnă «împotrivă», ci «în locul lui». Aşadar, Antihrist înseamnă «în locul lui Hristos». […] Simbolurile, religia, nu pot fi distruse, dar pot fi deturnate. Este mai periculoasă trivializarea lucrurilor sacre, decât poziţionarea contra lor

“Marketingul este cea mai mare industrie a lumii, o industrie invizibilă. Este cea mai mare religie a planetei, chiar dacă nu este recunoscută ca atare de către adoratorii ei. Şi este putred de coruptă”, a fost pasajul-avertisment din “Syrup”, de Max Barry, oferit de omul de ştiinţă.

Tinerii "gustă" reclama Gostat pentru că face amuzantă şi trivializează o perioadă (comunismul) despre care au cunoştinţe superficiale, susţine Read Scuchardt

Tinerii „gustă” reclama Gostat pentru că face amuzantă şi bagatelizează o perioadă (comunismul) despre care au cunoştinţe superficiale, susţine Read Schuchardt Foto: agroteca.ro

Consecinţa este că virtutea sau păcatul au devenit irelevante în 2016, în condiţiile în care companiilor nu le pasă dacă eşti bun sau rău, virtuos sau păcătos. Oricare ar fi cazul, acestea au pentru fiecare produsul adecvat, şi chiar speculează această ambivalenţă.

Reclamă la Campari, care speculează dualitatea umană

Reclamă la Campari, care speculează dualitatea umană Foto: flickr.com

Omenirea, pe cale de dispariţie

În finalul conferinţei sale captivante, profesorul Schuchardt a analizat perspectivele umanităţii, despre care a opinat că, supusă unor presiuni fără precedent în istorie, se află la răscruce:

“În 2008, oamenii au fost calificaţi drept specia cu cel mai mic risc de dispariţie, de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. În realitate, asistăm la ceea ce se sociologii numesc «iarna demografică».

În 1946, când s-a produs explozia demografică din SUA (baby boom, n.r.), familiile aveau în medie 3 copii şi un spaţiu locativ de 90 de metri pătraţi per gospodărie. Azi, spaţiul s-a triplat, dar oamenii mai au doar un copil. Biologic, o specie care îşi triplează habitatul, dar îşi înjumătăţeşte progeniturile, este pe cale de dispariţie”.

Deşi dezastrul pare inconturnabil, Schuchardt şi-a încheiat expunerea într-o notă relativ optimistă, spunând că redresarea depinde de un efort conjugat: “Va fi nevoie de munca multor creştini educaţi pentru a schimba raportul şi echilibra balanţa”.

Omul nu va trăi doar cu pâine

Omul nu va trăi doar cu pâine Foto: etsy.com

Dar poate că nu este totul pierdut: o companie de panificaţie americană, Sunbeam Bakers, are drept motto “Not by bread alone” (foto sus).

Căci nu numai cu pâine va trăi omul…

Amin

Foto: fragrantica.com

Dacă este adevărat că nu orice trecut reprezintă istorie, la fel de valabil este şi că istoria se repetă. În România Mare, de pildă, jumătate din populație era analfabetă, dar existau și oameni afectați de șomajul intelectual, situaţie de care nu suntem departe nici azi. În lucrarea sa „deschizătoare de ochi”, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică (premiată recent drept cea mai bună carte despre interbelic, la Gala Istoriei Contemporane) dr. Dragoș Sdrobiș radiografiază cu minuțiozitate „blestemul de a fi intelectual” observabil în România acelei epoci. Matricea Românească a stat de vorbă cu istoricul despre lecţiile pe care le putem învăţa din experienţele trecutului, premisele schimbării pe plan educaţional şi social.

Matricea Românească: Așa cum ați explicat în cartea Dvs., Caragiale amenda «moda» de a fi intelectual, considerând această „profesiune” un substitut pentru lene. La rândul său, Eliade dezaproba curentul. Ce presupunea „blestemul de a fi intelectual” în perioada interbelică? Ce înseamnă azi condiţia de intelectual?

Dragoș Sdrobiș: Deşi pare greu de crezut, Caragiale şi Eliade au trăit în două Românii foarte diferite. Lumea lui Caragiale este încă o lume a aristocraţiei, care îşi transfera prerogativele către beizadele. Repulsia sa faţă de moda de a fi intelectual este o repulsie resimţită de către orice conservator al acelor vremuri, nemulţumit de spectacolul steril al formelor, într-o ţară în care sărăcia şi analfabetismul reprezentau fondul omniprezent. Deşi suntem obişnuiţi să râdem de personajele caragialiene, opera sa reprezintă o efigie tristă a unei elite care credea că un stat modern se construieşte doar prin invocarea unui trecut eroizant şi prin arhetipizarea ţăranului român. Atât de nemulţumit a fost de Vechiul Regat, încât Caragiale se va stabili spre finalul vieţii la Berlin. Acolo, ca urmare a răscoalei din 1907, va scrie – poate – cel mai trist raport al stării de fapt din România: 1907, din primăvară până-n toamnă.

Eliade, pe de altă parte, e simbolul unei generaţii care a crezut că România Mare va fi un stat care să se fondeze pe ideea de echitate socială. Pentru tinerii interbelici, totul era de făcut. Dacă I.L. Caragiale se împotrivea ideii de intelectual ca simplă modă socială, Eliade dezaproba atitudinea celor care credeau că statutul de intelectual este şi trebuie să rămână un scop în sine. Pentru Eliade nu turnul de fildeş era apogeul intelectualului, ci acţiunea. Pentru aceşti tineri, intelectualul avea rolul de a mobiliza masele şi de a provoca prin cuvintele lor o schimbare a societăţii româneşti. De aici şi propensiunea sa – şi nu numai a sa – spre mişcările politice extremiste. De ce cred în biruinţa mişcării legionare relevă simptomul unei generaţii contaminate de morbul totalitarismului şi de credinţa că acţiunea era singurul remediu împotriva unei stări de fapt deplorabile.

Revenind la zilele noastre, cred că aş putea spune că intelectualul e mai mult decât un simplu scriitor. De fapt, sub umbrela intelectualului regăsim astăzi o sumedenie de figuri publice, de la scriitori și artiști până la oameni de știință. Dar, pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul. Acordarea premiului Nobel pentru literatură în acest an lui Bob Dylan evidenţiază atâtea mecanisme de a mobiliza societatea într-o direcţie nouă şi dezirabilă.

Pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul

Matricea Românească: De ce universitățile din Iași și din București au fost printre ultimele care au apărut în zona central-est-europeană?

Dragoș Sdrobiș: Educația instituționalizată este un proces consecutiv creării statelor moderne. Or, având în vedere că România ca stat se formează în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întârzierea cu care s-a dezvoltat învățământul superior se explică și prin factori de ordin politic. Apoi, abia după formarea statelor naționale, consolidarea unei conștiințe civice și naționale, alături de formarea unei elite administrative și culturale au devenit misiuni transferate în sarcina universităților.

Matricea Românească: Ce rol a avut ministrul Constantin Angelescu (1869 – 1948) în evoluția educației în România?

Dragoș Sdrobiș: Constantin Angelescu s-a considerat un urmaș al lui Spiru Haret, fiind convins că prin continuarea procesului de alfabetizare idealul social se va împlini de la sine. În epocă, zelul său de a construi cât mai multe edificii școlare i-a adus renumele de „doctorul Cărămidă”. Dacă ar exista un „merit”, acela ar fi că a descurajat învățământul practic în favoarea unui intelectualism exagerat.

Numai că și această obsesie de a contribui la formarea unei națiuni inteligente se înscrie într-un spirit al epocii care accentua anumite trăsături colective. Mă refer aici la cartea lui Dumitru Drăghicescu, Psihologia poporului român (1907), care sublinia faptul că românii ar fi un popor inteligent peste medie. Pe scurt, românii au crezut că pot „scurta” drumul modernizării prin identificarea și exploatarea unor trăsături colective. Au fost și alți autori preocupați de ideea profilului generic al românului. Printre aceștia Constantin Rădulescu-Motru, care vorbea de lipsa de perseverență în lucrul început. Sau Mihail Ralea, care observa că „occidentalizarea” societății românești a dat naștere parvenitismului și snobismului ca formă de pedanterie: „Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea.  Este același tip de criticare a formelor pe care o cunoaștem mai bine din opera lui Caragiale.

„Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea

Matricea Românească: Vorbiți, tot în carte, despre tarele învățământului superior românesc identificate de către Petre P. Negulescu: „intelectualism exagerat și specializare împinsă prea departe”. Cum a fost văzut, la acea vreme, în 1921, semnalul acesta de alarmă?

Dragoș Sdrobiș: Imediat după Unire, preocupările elitei politice erau legate în special de naționalizarea învățământului, mai ales în provinciile alipite Vechiului Regat. Altfel spus, scopul acestei „ofensive culturale” avea şi o latură administrativă. Încurajarea tinerilor de a urma cursurile educaţiei superioare însemna totodată şi o formă de a asigura constituirea unei noi elite birocratice care să înlocuiască elitele adminis­trative aparţinând minorităţilor naţionale, fapt vizibil mai ales în noile provincii (Transilvania, Bucovina, Basarabia). Universitatea a aderat imediat la noua sa misiune, care nu făcea decât să-i sporească prestigiul social, în timp ce tineretul era convins că doar prin educaţie noul stat va deveni unul autentic românesc.

De fapt, Negulescu încerca să atragă atenția că o astfel de abordare nu va reuși să rezolve problemele sistemice ale școlii românești: ce îi învățăm pe tineri? Pentru ce anume îi pregătim? Și, mai ales, cu ce și în ce condiții îi pregătim? Și, într-adevăr, problemele reale nu vor întârzia să iasă la suprafață: supraaglomerarea universităților și a căminelor studențești, subfinanțarea învățământului sau soarta absolvenților. Oricum, Negulescu se opunea curentului care încerca să acrediteze ideea că universitatea este doar locul în care sunt pregătiți viitorii membri ai elitei administrative. Negulescu ar fi vrut un învățământ care să ofere atât cultură generală, dar și deprinderi necesare practicării unei meserii. Este ceea ce el numea trecerea de la școala pasivă la școala muncii. În fond, viziunea sa era mai sănătoasă din punct de vedere social. În vreme ce intelectualismul exagerat asigura doar unei mici părți a tineretului o pregătire temeinică, mare majoritate a tineretului, incapabil să facă față unor astfel de rigori, renunța de timpuriu la școală. Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului. De aici și preocupările de mai târziu cu privire la orientarea profesională și selecția valorilor.

Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului

Matricea Românească: Ce însemna meritocrația într-o societate agrară? Care erau limitele acesteia?

Dragoș Sdrobiș: În cartea mea am ales să analizez universitatea prin prisma teoriei capitalului uman. Ce spune pe scurt această teorie? Că educația are rolul de selector social al indivizilor și de alocare a resurselor umane în societate pe baza meritului, dar și a necesităților societății. Răspunsul la această întrebare l-a dat chiar artizanul „ofensivei culturale”, Constantin Angelescu, care se lamenta la începutul anilor 1930 că „la Universităţi au pătruns prea mulţi nepregătiţi”. Pentru Angelescu – și mulți alții ca el – universitatea „este chemată să dea cultură, iar nu să dea candidatului, în acelaşi timp cu diploma de absolvire, şi numirea într‑o funcţie”. Pe scurt, acestea erau limitele meritocrației în societatea românească interbelică, în care cca. 70% din populație trăia de pe urma muncii pământului. Educația și, implicit, universitatea ar fi trebuit să-și asume rolul de dezvoltare și promovare socială. Direcția intelectualistă a învățământului a sfârșit în șomaj intelectual. Iată un alt paradox al României Mari, cu jumătate din populație analfabetă, dar și cu oameni afectați de șomajul intelectual.

Numărul analfabeților în România anilor 1930

Numărul analfabeților în România anilor 1930 Foto: cartea „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară”

Matricea Românească: De ce Facultatea de Drept avea cei mai mulți studenți?

Dragoș Sdrobiș: În primul rând, studiile juridice asigurau absolventului șansa unei cariere administrative. Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”. Apoi, statisticile nu precizează dacă unii studenți erau înscriși la una sau mai multe facultăți. E posibil ca mulți dintre cei care frecventau studiile juridice să fi fost înscriși și la alte facultăți. Un al treilea aspect e acela că învățământul superior era unul contracost, iar dreptul era printre cele mai „ieftine” forme de învățământ superior. Nu în ultimul rând, erau mulți tineri care își prelungeau la nesfârșit studiile, preferând să mai savureze aerul boem al studenției. Abia după 1932, odată cu introducerea unor reglementări ferme, numărul studenților la drept va începe să scadă, chiar dacă a rămas principala atracție pentru tineret.

Matricea Românească: Care era relația între studenți și corpul profesoral?

Dragoș Sdrobiș: Nu cred că există un tipar al relației profesor-student în interbelic. Au fost profesori care au folosit studențimea ca masă de manevră politică, așa cum a procedat profesorul de drept A.C. Cuza, cunoscut pentru antisemitismul său. Au fost și profesori care au încercat să formeze profesioniști, cum e cazul lui Dimitrie Gusti. Până la urmă, o misiune importantă a profesorilor era și aceea de a coopta tineri capabili să continue spiritul cercetării științifice. Tensiunile apăreau, de regulă, între studențime și autoritățile universitare sau de stat. Trei astfel de momente rămân ca o amintire tristă a ceea ce poate însemna radicalismul politic născut în Universitate: asasinarea premierului liberal I.G. Duca (1933) și atacurile asupra rectorului Universității din Iași, Traian Bratu (1937) și a rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă (1938).

Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”

Matricea Românească: Cum se prezintă situația în prezent? Avem de-a face cu un șomaj intelectual? Ce putem învăța din istorie?

Dragoș Sdrobiș: În privința educației, plec de la premiza că rolul acesteia este de a pregăti viitorul unei țări: social, economic, științific și chiar politic. E un punct de vedere ce ar putea fi lesne etichetat drept „neoliberal”. Totuși, educația nu se rezumă doar la clădirea unei anumite culturi enciclopedice pe care să o afișezi pe rețelele sociale. Am avut o bulă imensă de studenți între 2005-2009 (și datorită faptului că funcționarilor publici li s-a impus obligativitatea studiilor superioare), după care – din cauze de ordin demografic, economic – cohortele de studenți au început să scadă dramatic.

Toate discuțiile despre situația socio-economică a României sunt total decuplate de situația educației înseși, de parcă școala ar fi un scop în sine, când ar trebui să fie primul pas în pregătirea unei resurse umane (înalt) calificate (și când spun asta, nu mă refer doar la resursa umană necesară „corporațiilor”; mă refer și la cei care vor fi profesori, funcționari sau viitori decidenți politici). Calificarea este cea care poate aduce plus valoare oricărei activități economice, sociale, politice.

Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

La fel cum misiunea statului este să se asigure că nivelul de salarizare (în sistemul bugetar sau cel privat) este corelat cu nivelul de pregătire școlară al angajatului. Astfel, s-ar reinstitui prestigiul diplomei (oricare ar fi ea), dar și o minimă siguranță socială pentru angajat. Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

Am mai întâlnit articole care vorbesc de existența șomajului intelectual și în zilele noastre. Cert este că societatea contemporană se află în fața celei de-a patra revoluții tehnologice, o revoluție cu un impact major și asupra educației. Se vorbește tot mai mult despre societatea bazată pe cunoaștere (knowledge-based society) și despre necesitatea formării continue în orice profesie (lifelong learning).

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe. Dezvoltarea inteligenței artificiale va avea un impact și asupra locurilor de muncă, putând accentua fenomenul șomajului. Sunt scenarii care vorbesc de faptul că de-a lungul vieții active vom fi obligați să ne schimbăm ocupația la un interval de 3-5 ani. Altfel spus, vom fi obligați să învățăm tot timpul ceva nou. Dacă va fi așa, nu cred că e ceva rău. Iar în ceea ce privește universitatea, cred că un astfel de scenariu va determina această instituție să fie tot mai aproape de absolvenții săi și de problemele societății. E un scenariu optimist în viziunea mea, în care universitatea va (re)deveni a societății.

 

Dragoş Sdrobiş – Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom 2015, 264 pagini, 22 lei

Nicu Alifantis merită mai mult decât un material compus pe fugă, între două “trenuri” de mare viteză ale vieţii. E motivul pentru care, deşi eram nerăbdător să scriu acestă “dedicaţie”, am rezistat impulsului şi am lăsat inspiraţia la decantat. El însuşi donator de sânge la spitalul cuvintelor, cum spunea Blaga despre poeţi, maestrul Alifantis (omul cu 118 piese de teatru cărora le-a ”semnat” muzica, 24 de discuri individuale, 36 de compilaţii) mă va înţelege.

L-am întâlnit nu la Bucureşti, ci la Sibiu, într-o librărie cochetă, numai potrivită pentru discuţii ceva mai ferite de ritmul înnebunitor de afară – înţelegând, prin asta, şi mediul virtual. Căci, chiar dacă Sibiul nu e Capitala, tumultul vieţii digitale e ubicuu. Ne-a vorbit cu căldură, punctând cu un umor fin, pe alocuri autoironic, câteva episoade definitorii ale vieţii sale. “Au fost «accidente» plăcute în existența mea profesională, și am știut întotdeauna ca din toate acestea să iau lucrurile bune, care mi-au fost foarte utile apoi.”

Nicu Alifantis la Sibiu, octombrie 2016

Nicu Alifantis la Sibiu, octombrie 2016 Foto: Mariana Dogaru

Ascultându-l pe brăileanul Nicu Alifantis povestind despre Bob Dylan, “acest fenomen al secolului”, acest “ciudat” care n-a interacţionat cu nimeni la Bucureşti, omul “din cauza” căruia şi-a amânat licenţa (!) la Teatrologie în 2010 (“o dată în viaţă ai şansa să deschizi un concert Dylan”), rămâi fascinat de dragostea lui pentru muzică şi pentru poezie. “Îl iubesc pe Bob Dyan fiindcă a stat la baza cântecului protestatar, a cântecului social. Lui Dylan i s-a dus buhul de cât de ciudat este. Este un ciudat, într-adevăr. Şi la Bercy, la Paris, unde l-am văzut cu un an înainte, târât de Moţu Pittiş, la fel nu a avut nici un contact cu nimeni. A intrat pe scenă, nu a dat «bună seara», a cântat cap-coadă tot ce avea de cântat, a plecat – şi bun plecat a fost! De-asta l-am iubit eu şi mai tare, în clipa aia, pe Bob Dylan. Pentru nonconformism, pentru personalitatea lui uriaşă, pentru tot ce avea de transmis.”

Pe versurile mele am probabil cinci cântece. Nu sunt atât de mare fan Alifantis. După ce mă ascult în studio, că n-am încotro, nu îmi mai trebuie, multe luni. Mă înclin în faţa Dvs. că aveţi nervii atât de tari să ascultaţi Alifantis!

De Nicu Alifantis te bucuri şi te miri. Şi te cutremuri, atunci când îl asculţi cântând, de pildă, în aromână, atât de liricul „Cântic di sârmâniţă”, compus în 2002 în cinstea bunicii sale.

„Vreau să vă cânt, ca sa vedeţi că mă mai ocup cu treaba asta”, glumeşte omul care, de 40 de ani, ne face viaţa mai suportabilă, mai frumoasă. După care se lansează într-un recital care face să vibreze mica librărie a Sibiului, oraş unde în ‘74 petrecea câteva frumoase luni de cătănie.

Muzica s-a oprit, amatorii de autografe s-au risipit. Schimbăm, afabil, cuvinte, apoi ne despărţim. Cutreierând străzile bătrânului Hermannstadt, gândesc, cu o emoţie de toamnă irepresibilă: “Ce bine că eşti, Nicu Alifantis!”.

Nicu Alifantis: de 40 de ani în slujba cântecului şi a poeziei româneşti

Nicu Alifantis: de 40 de ani în slujba cântecului şi a poeziei româneşti Foto: Răzvan Voiculescu

Matricea Românească: Miile de concerte pe care le-aţi susţinut v-au permis să sondaţi sufletul românesc. La ce sunt sensibili românii care vă ascultă muzica?

Nicu Alifantis: Într-o ordine absolut aleatorie, bănuiesc că sufletele celor ce vin la concertele mele vibrează în primul rând la poezia pe care o cânt, la mesaj, apoi la muzică, la orchestrații, atunci când sunt cu trupă, la sonoritățile multiplelor instrumente folosite, la calitatea sunetului în sală, la starea pe care de cele mai multe ori reușesc să o instalez peste cei ce-ascultă, la nuanțe… Sunt multe componente specifice artei spectacolului pe care le am în vedere și pe care le folosesc într-un concert de-al meu. Ca să concluzionez, înclin să cred că spectatorii gustă din ce în ce mai tare calitatea unui act artistic și acestui scop mă dedic pe cât de tare pot.

Matricea Românească: Sunteţi un ambasador neobosit al poeziei, româneşti dar nu numai. Ce poeţi contemporani vă plac (în afara lui Bob Dylan)? V-a mai entuziasmat recent o poezie pe care să vreţi să o puneţi pe muzică?

Nicu Alifantis: Sunt un mare consumator de poezie așa că sunt la curent cu mai tot ce se produce din punct de vedere poetic pe spațiul mioritic, dar și pe cel internațional. Dacă e să mă refer la poezia externă, europeană sau provenită de pe alte continente, mi-e destul de greu să pot găsi un numitor comun între mesajul poetului respectiv și starea pe care o am, spre a mă decide de-a pune o anume poezie pe muzică. E o problemă de simțire, de percepție care ține de educația și cultura fiecărei nații. Cât despre fenomenul poetic român contemporan, recunosc, nu e foarte pe gustul meu din multe motive pe care nu țin neapărat să le enumăr. Drept pentru care mai mult caut decât găsesc poezii care să mă inspire. Și totuși se-ntâmplă. Sunt acele excepții ce confirmă regula.

Matricea Românească: În câteva cuvinte, ce înseamnă pentru Dvs. „matricea românească”? La ce vă duce cu gândul sintagma ce dă numele proiectului nostru cultural?

Nicu Alifantis: Nu cred că e foarte complicat. Promovarea culturii naţionale și a identității spirituale românești. Foarte frumos, bravo vouă, mai ales în contextul actual. Nu știu însă, cât de pregătită este societatea românească în ansamblul ei pentru un astfel de demers. Terenul pe care intenționați a păși este însă unul extrem de alunecos și plin de capcane. Trebuie multă băgare de seamă, tact, abilitate și mai ales răbdare spre a vă atinge scopul. Vă țin pumnii!

Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării

Matricea Românească: Cum s-a născut „Şotron” vol. 1, şi ce reprezintă el? E un cadou pentru tânăra generaţie, e o educaţie, sau amândouă?

Nicu Alifantis: Totul a plecat dintr-o joacă, din dorința reîntoarcerii la copilărie, la acea minunată inocență și puritate a ei. Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării. Relația dintre un adult și un copil devine extrem de puternică abia atunci când cei doi se tratează reciproc cu foarte multă seriozitate.

Autorul unei cărţi şi al unui CD dedicate celor mici, Nicu Alifantis vede în copilărie cea mai frumoasă premisă a viitorului

Autorul unei cărţi şi al unui CD dedicate celor mici, Nicu Alifantis vede în copilărie cea mai frumoasă premisă a viitorului

Mai cred enorm în frumusețea copilăriei și a poveștilor ei. Poveștile pe care le spunem copiilor sunt, într-un fel, o prezentare a unei lumi ideale la care noi visăm și pe care ne-am dori ca cei mici s-o trăiască. Pentru asta am făcut Șotronul. Pentru copiii noștri, dar și pentru copiii din noi.

 

Nicu Alifantis şi-a lansat la Sibiu jurnalul, “FaceCarte”, şi CD-ul “Madame Mon Amour”, o compilaţie de cântece de iubire, pe versuri de Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Radu Stanca, Nina Cassian.

Foto deschidere: Mariana Dogaru

Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf. Este ușor pentru mulți dintre noi să uităm, din varii motive, unele obiective, că românul s-a născut la țară, pe pământul curat, pe care l-a respectat încă de la începutul veacurilor. Vacanțele mult așteptate petrecute la bunici au fost înlocuite, odată cu bunăstarea orășeanului, de concediile pe plajele grecești sau de plimbările pe străzile londoneze, ceea ce a făcut ca însoritele case ale copilăriei să nu mai facă parte din planurile noastre. Uităm sau nu conștientizăm faptul că timpul macină nu numai viața omului, luându-ne de lângă noi bătrânii, ci și căminul, locul unde altădată întreaga familie se aduna, împlinită, în jurul sobei.

Preocupați de mediul rural al României, membrii Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE) au demarat, în 2014, un proiect lăudabil, care și-a propus cercetarea pe teren a așezărilor țărănești. Mai exact, activitatea lor a fost dedicată studiului la fața locului al Geoparcului Platoului Mehedinți (întins pe o suprafață de 106.000 ha), declarat arie protejată de interes național. În 2016, atenția arhitecților din cadrul echipei fost concentrată asupra comunei Balta, unde aceștia au inventariat monumentele de patrimoniu ale zonei.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012 Foto: Arhiva MAIE

Locul este de o frumusețe răpitoare, iar pentru cei care nu l-au vizitat încă, dovadă în acest sens stă expoziția de fotografie a proiectului, „Trecut pentru viitor”, deschisă recent la Clubul Țăranului Român. Concluziile la care a ajuns echipa, în urma cercetărilor de teren, a interacțiunii cu localnicii și a observării comportamentului lor, arată că zona se bucură de un patrimoniu cultural divers, important pentru țara noastră. Însă aceste avantaje, dacă nu sunt protejate și apărate cu încăpățânarea necesară, pălesc în fața punctelor slabe identificate, poate cel mai dramatic dintre ele fiind degradarea accentuată a caselor țărănești.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

„Așezările din Geoparcul Platoul Mehedinți, la fel ca majoritatea celor rurale din România, s-au dezvoltat în mod organic. Aici, omul a reușit să trăiască în comuniune cu natura, găsind un echilibru între a se adapta la condițiile mediului înconjurător și a-și adapta mediul la nevoile sale. Mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a sătenilor, care au ajuns să construiască, să gândească și să trăiască în armonie cu natura. Arhitectura laică și religioasă întâlnită în acest spațiu geografic stă mărturie identității și tenacității locuitorilor. Modernizarea forțată din timpul regimului comunist a transformat categoric satul românesc, și a fisurat legătura dintre om și natură. În ciuda acestui lucru, echilibrul ce a stat la baza lumii rurale poate fi observat în arhitectura vernaculară, în meșteșugurile și în tradițiile locale, în ritmul vieții puținilor locuitori rămași”, a explicat coordonatorul proiectului, Bianca-Maria Bălșan.

Pe lângă faptul că surprinde, în câteva cuvinte, importanța mediului rural în viața țăranului, declarația Biancăi ne și responsabilizează, întrucât, așa cum a menționat aceasta la deschiderea expoziției de fotografie, multe dintre clădirile inventariate de către echipă sunt pe cale de dispariție.

Scenariul morții unei case bătrânești

Calitatea slabă a unor lucrări de intervenție realizate de-a lungul timpului, lipsa resurselor financiare, cât și interesul scăzut sau chiar inexistent al proprietarilor de a restaura și de a întreține clădirile de patrimoniu sunt numai câteva dintre pericolele identificate de către membrii MAIE. Iar analiza sociologică dezvăluie un fenomen prezent în satele românești de câteva zeci de ani încoace – populația este îmbătrânită, mai ales în contextul în care tinerii se mută la oraș sau chiar în străinătate. Acestea fiind spuse, nu este dificil să ne imaginăm un scenariu sumbru, care ar explica „moartea” caselor bătrânești, fie ele și declarate imobile de patrimoniu: bătrânii rămași singuri nu sunt, din păcate, nemuritori, iar după dispariția lor,  moștenitorii așezați la oraș nu îngrijesc casa părintească.

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Casele uitate rămân pradă timpului și naturii, un exemplu în acest sens fiind casa din lemn „Aneta Anițescu” din satul Balta, comuna Balta. Casa, construită în anul 1902, potrivit informaților celor de la MAIE, „se află de-a lungul drumului principal care parcurge Geoparcul Platoul Mehedinți, în zona de intrare a satului Balta (venind dinspre Drobeta-Turnu Severin). Parcela conține două construcții: locuința și ruina anexei ansamblului gopodăresc – bucătăria de vară. Ansamblul este momentan părăsit și în stare de ruină. (…) Importanța numelui Anițescu în zonă este documentată în relație cu Tudor Vladimirescu, prin pedepsirea celui «mai notabil locuitor din comuna Balta, Anițescu», fiindcă nu participase la slujba de duminică la biserică. De asemenea, existența unei mahalale cu numele de Anițeasca atestă importanța numelui în zonă”.

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Deși studiul Asociației a fost îndreptat către Geoparcul Platoul Mehedinți, dispariția vechilor case bătrânești și a bisericilor locale din cauza nepăsării reprezintă o realitate dureroasă și o amenințare care, încet-încet, riscă să se extindă și să sufoce întreaga Românie rurală.

Expoziția „Trecut pentru viitor” poate fi vizitată până în 14 noiembrie la Clubul Țăranului Român.

Literatura română este fascinantă, realistă şi tulburătoare. O poveste remarcabilă merită spusă mai departe – de aceea, multe dintre romanele scriitorilor români au reprezentat și produsul industriei cinematografice, iar ecranizările s-au bucurat de apreciere.

În continuare, Matricea Românească vă prezintă o mică parte dintre cele mai memorabile ecranizări ale romanelor celebrilor scriitori români – avem producții aduse în lumina reflectoarelor de către regizori de seamă și la care au luat parte actori consacrați. Cele mai multe sunt drame, care ilustrează sincer zbuciumul personajelor, supuse unor situații aparent obișnuite… Rezultatul? Unul care taie respirația.

Filmele după Sadoveanu, lecții de istorie pentru cinefili

Scriitorul cu cele mai multe ecranizări este Mihail Sadoveanu (un autor prolific în timpul vieții), iar aici este imposibil să nu începem prezentarea cu celebrul roman „Baltagul”, care a dat naștere filmului cu același nume (1969), în regia lui Mircea Mureșan. „Baltagul”, considerat de către cinefili „una dintre cele mai strălucite victorii ale cinematografiei române”, o înfățișează pe curajoasa Vitoria Lipan (Margarita Lozano) în reconstruirea drumului parcurs de către bărbatul său, oierul Nichifor Lipan (Ilarion Ciobanu), „dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”. Neînfricata femeie de la munte reușește singură să afle ucigașii lui Lipan, aici interpretați de către Folco Lulli și de către N. N. Matei. În film îi mai vedem și pe actorii Jean Constantin, Ernest Maftei, Sidonia Manolache sau Eugenia Bosânceanu. Producția este una de excepție, care trebuie văzută măcar o dată-n viață.

Margarita Lozano, în rolul Vitoriei Lipan (1969)

Margarita Lozano, în rolul Vitoriei Lipan (1969) Foto: YouTube

Seria ecranizărilor continuă cu „Neamul Șoimăreștilor” (1965), o capodoperă literară a lui Mihail Sadoveanu – roman istoric de aventuri despre care este de prisos să spunem că merita cu „vârf și îndesat” să fie adus pe marile ecrane. Filmul „Neamul Șoimăreștilor”, regizat de Mircea Drăgan, poartă privitorul într-o perioadă tumultuoasă din trecutul Moldovei (secolul al XVII-lea), când setea pentru putere guverna lupta dintre domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea și urmașii lui Ieremia Movilă. Aventurile sunt „îndulcite” cu o frumoasă poveste de dragoste, între Tudor Șoimaru (poreclit Limbă-dulce) și Magda, „fată frumoasă, cu studii în Polonia” – fiica boierului Stroie Orheianu. Chiar dacă unele secvențe din roman au fost scurtate sau chiar omise, pentru că opera este deosebit de complexă, filmul a fost atent realizat: decor fidel, costume, scene de capă și spadă și, cum altfel, și umor. Regia filmului este semnată de către Mircea Drăgan, iar producția s-a bucurat de talentul multor actori cunoscuți: Mihai Boghita (Tudor Șoimaru), Ion Besoiu (voievodul Tomșa), Amza Pellea (Simion Bîrova), Colea Răutu (Temir Bey), Ioana Drăgan (Anita), Ernest Maftei (Ispas), Ana Maria Nicolaru (Magda Orheianu), Florin Piersic (Minski), Dem Rădulescu (Lie) etc.

Tot Mircea Drăgan este regizorul filmului „Frații Jderi” (1974), o producție după romanul omonim al aceluiaşi Mihail Sadoveanu. Aici, regretatul Sebastian Papaiani, în pielea personajului Ionuț, „îndrăznește” să se îndrăgostească de Nasta (Valeria Marian), fiica unui boier, și concurează pentru inima fetei cu însuși fiul domnitorului Ștefan cel Mare, Alexandrel Vodă (Ștefan Velniciuc). Și în acest film, privitorul este ținut cu sufletul la gură grație aventurilor lui Ionuț. Producția a fost una de anvergură, în cadrul căreia au fost angrenați peste 400 de săteni din comuna Mitocu Dragomirnei (Suceava), peste 200 de elevi de la școala din localitate și peste 200 de cai aduși de la Herghelia din Rădăuți și din gospodăriile unor localnici. De remarcat este faptul că, la realizarea scenariului, a contribuit și scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.

De fapt, pelicula este construită după prima parte a trilogiei „Frații Jderi” – „Ucenicia lui Ionuț” și a marcat, în ianuarie 1975, împlinirea a 500 de ani de la Bătălia de la Podu Înalt.

Bineînțeles, și aici ne delectăm cu talentul actoricesc al unei distribuții „de zile mari”: Gheorghe Dinică (Dumitru Crivăț), Florin Piersic (Cristea Jder), Jean Constantin (Zailic), Dem Rădulescu (Ilie Buzarlan), Iurie Darie (Simion Jder), Draga Olteanu Matei (ghicitoarea Raluca), Puiu Călinescu (părintele Stratonic), Colea Răutu (Grigore Gogolea), Gheorghe Gozorici (Ștefan cel Mare), Geo Barton (comisul Manole Păr Negru) șamd.

Rămânem la Mihail Sadoveanu, dar ne îndepărtăm de zona filmelor istorice, și ne oprim la „Dumbrava minunată” (1980). Regizorul Gheorghe Naghi a reușit să creeze o poveste de neuitat pentru copiii vremii – și nu numai -, care poate uimi și entuziasma chiar și în zilele noastre. Aventura fantastică a Lizucăi (Diana Muscă), fetița care pornește împreună cu cățelul Patrocle spre casa bunicilor de lângă dumbravă, poartă privitorul într-o lume feerică, în stil sadovenian. Aici îi avem pe: Draga Olteanu Matei, Maria Ploae, Ernest Maftei, Cezara Dafinescu, Matei Alexandru. Chiar dacă unele voci au pus la îndoială îndemânarea regizorului în realizarea acestui film, „Dumbrava minunată” este o producție de a cărei vizionare nu trebuie vitregit niciun copil român.

Un film ceva mai nou, spre deosebire de cele enumerate mai sus, este „Noiembrie, ultimul bal” (1989), ecranizat tot după un roman al lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Producţia ni-l prezintă pe prințul Lai Cantacuzin, urmaș al unei familii de boieri, care trăiește o viață monotonă, cu excepția relației amoroase cu tânăra soție a generalului Argintar și a activităților educative realizate cu Daria, fiica ajutorului de primar. „Noiembrie, ultimul bal”, este povestea unui om chinuit, incapabil să fructifice viața și iubirea.

Regizorul, Dan Pița, a explicat că producția reprezintă o meditație asupra „mizeriei umane, a plafonării vieții de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri”. În distribuție îi avem pe actorii: Ștefan Iordache, Valentin Popescu, Sergiu Tudose, Cătălin Tudose, Gabriela Baciu, Cornel Scripcaru etc. Se poate spune că acest film a însemnat, cu adevărat, „ultimul bal”, întrucât premiera a avut loc în noiembrie 1989, în preajma celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist.

Scenă din filmul „Noiembrie, ultimul bal” (1989)

Scenă din filmul „Noiembrie, ultimul bal” (1989) Foto: YouTube

Zbucium și tulburare, în dramele de excepție ale lui Rebreanu

Liviu Rebreanu este un alt „titan” al literaturii noastre, cu care ne mândrim peste ani și ani, mai ales pentru că a redat, cu măiestrie în operele sale, viața rurală a țăranului de rând. Începem cu primul roman psihologic al literaturii române: „Pădurea Spânzuraților”, ecranizat în 1965, în regia lui Liviu Ciulei. Filmul – adaptat după romanul omonim al lui Rebreanu, publicat pentru prima oară în 1922 – poate fi inclus fără probleme în top 10 al celor mai bune filme românești de-a lungul timpului. Ecranizarea cuprinde o serie de elemente care reușește să poarte privitorul în lumea ilustrată: metafore, multe secvențe reușite, joc actoricesc desăvârșit, artiști renumiți. Important de menționat este faptul că Liviu Ciulei a obținut, pentru acest film, premiul de regie la Festivalul de la Cannes în 1965.

Scenă din filmul „Pădurea Spânzuraților” (1965)

Scenă din filmul „Pădurea Spânzuraților” (1965) Foto: YouTube

Acțiunea filmului – implicit, a romanului – are loc în timpul Primului Război Mondial, când Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) se înrolează de dragul logodnicei sale, Marta (Mariana Mihuț). Mai multe întâmplări îl aduc pe Bologa în situația de a dezerta, faptă despre care se cunoaște că se pedepsește cu moartea. Romanul este construit în jurul unei fapte reale, respectiv situația lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului și subofițer în armata austro-ungară, care a încercat să dezerteze pe frontul românesc. Diferențele între scenariul realizat de Titus Popovici și cartea lui Rebreanu sunt, în unele secvențe, evidente, acestea fiind introduse în mod intenționat din cauza contextului politic de la acea vreme. De exemplu, în film, acțiunea este plasată în România, și nu în Rusia, cum ne arată romanul.

Distribuția este formată din: Toma Caragiu, Marga Barbu, Ion Caramitru, Liviu Ciulei, Gheorghe Cozorici, Gina Patrichi, Mihai Mereuță, Emil Botta, Valeriu Arnăutu, Constantin Brezeanu.

O veritabilă frescă a vieții românului de la sat este „Răscoala”, roman aparţinându-i tot lui Liviu Rebreanu. Filmul, care a primit aceeași denumire, a fost realizat în anul 1965, în regia lui Mircea Mureșan. Întreaga acțiune a producției urmărește evocarea momentului răscoalei din anul 1907 – de la chinurile suferite de către țăranii români, revolta lor și mobilizarea la luptă, până la înăbușirea dramatică a acesteia. Evenimentele din vremea răscoalei sunt ilustrate în jurul figurii țăranului Petre Petre, eroul principal. În pielea personajelor au „intrat” următorii maeștri: Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Ion Besoiu, Colea Răutu, Ernest Maftei, Gheorghe Cozorici, Constantin Codrescu, Emil Botta etc.

O altă dramă care ilustrează peisajul rural cu care ne-a obișnuit Liviu Rebreanu este romanul „Ion” – datorită măiestriei cu care a fost scris și cu care a fost redată dragostea pătimaşă a țăranului pentru pământ, acesta a cunoscut succesul și în lumea cinematografiei. Astfel, în regia lui Mircea Mureșan, s-a realizat „Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Întreaga acțiune a producției gravitează în jurul personajului Ion (Șerban Ionescu – aflat la filmul său de debut), un țăran sărac din satul Pripas, care vrea să se îmbogățească și să aibă cât mai mult pământ. În acest scop, el decide să o ia de nevastă pe Ana (Ioana Crăciunescu), chiar dacă nu o iubește și o consideră „o fată slăbuță și urâțică”.

Scenariul reușește să redea cu succes încercarea tulburătoare a țăranului Ion de a obține pământul care să-i ofere statutul social râvnit, povestea concentrând și manifestările culturale, etnografice, sociale specifice vieții rurale: hora, cositul şamd. În distribuție îi mai regăsim pe: Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Valentin Teodosiu, Catrinel Dumitrescu, Costel Constantin etc.

Rămânem tot la Liviu Rebreanu, cu „Ciuleandra” – cea mai cunoscută nuvelă psihologică a scriitorului. Pe baza nuvelei, regizorul Sergiu Nicolaescu a dat naștere unei drame psihologice de mare finețe, filmul fiind realizat în anul 1985. Zbuciumul sufletesc al lui Puiu Faranga – prinzând viață datorită actorului Ion Ritiu –, care este internat într-un ospiciu după ce și-a ucis soția (actrița Anca Nicola) pe care o iubea orbește, ne este înfățișat în cadrul unei producții răvăşitoare, ce conține mai multe secvențe deosebit de expresive.

Pelicula urmărește aflarea verdictului – dacă Faranga și-a ucis soția într-un acces de furie sau de nebunie -, iar firul poveștii este guvernat de fascinația nemiloasă a protagonistului pentru dansul „Ciuleandra”, graţie căruia şi-a cunoscut soţia: „Era un joc cum nu mai văzusem… Forţă şi gingăşie în acelaşi timp, schimbări de ritm neaşteptate, uluitoare, iar melodia te prindea în valurile ei ca o apă furtunoasă şi clară”. În distribuție îi mai avem pe Gheorghe Cozorici, Ștefan Iordache, Romeo Pop.

Când lăcomia duce la pieire

Rămânem în zona filmelor psihologice, și amintim drama „Moara cu noroc”, o ecranizare (1955) după nuvela omonimă semnată de Ioan Slavici în secolul anterior. Regizorul Victor Iliu a reușit să creeze o producție de excepție, ce reconfirmă talentul din lumea cinematografiei românești de altădată. Tragica poveste a Anei și a lui Ghiță, care își găsesc sfârșitul din cauza afacerilor murdare în care îi târăsc tâlharii Lică Sămădăul și Pintea, ne arată cât de slabă este natura umană, atunci când dorința de îmbogățire este mai presus decât orice. Pe baza nuvelei lui Slavici, regizorul Iliu a lăsat moștenire un film remarcabil, care trece cu succes proba timpului. Personajele au prins viață datorită actorilor: Ioana Bulcă, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Geo Barton, Aurel Ciobanu, Sandu Sticlaru, Olga Tudorache etc.

Scenă din filmul „Moara cu noroc”

Scenă din filmul „Moara cu noroc” (1955) Foto: YouTube

Preda și capodoperele cinematografiei românești

O bijuterie a cinematografiei românești este „Moromeții”, film realizat în anul 1988, în regia lui Stere Gulea, după romanul lui Marin Preda. Cunoaștem aici o fărâmă din viața satului, într-o vreme „când timpul avea răbdare”, prezentată prin prisma familiei Moromete – o familie țărănească tradițională dintr-un sat din Bărăgan. Deși nu avem de-a face cu o poveste nemaiauzită, ci mai degrabă prozaică – disoluţia unei familii -, nostalgia, zbuciumul și trăirile personajelor au creat, sub condeiul lui Preda și transpuse de talentul lui Gulea, o capodoperă cu care ne putem mândri chiar și peste un secol. Ilie Moromete (Victor Rebengiuc), „țăranul intelectual”, este un personaj complex, care a marcat istoria literaturii și cinematografiei de-a lungul timpului. Distribuția mai este formată din: Luminița Gheorghiu, Teodora Mareș, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Emilia Popescu, Mihai Gruia etc.

Geniul lui Marin Preda s-a revelat și prin intermediul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, care a cunoscut, de asemenea, lumina reflectoarelor din lumea cinematografiei. Filmul (1993) a prins contur în regia lui Șerban Marinescu, iar actorii care au adus valoare producției sunt Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Dorel Vișan, Maia Morgenstern, Tora Vasilescu, Emil Hossu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc etc.

Despre romanul lui Preda, actorul Mircea Albulescu afirma că este „un decalog al nefericirii, al nenorocirii” și că autorului nu i-ar fi plăcut filmul care s-a născut pe baza operei, pentru că arta cinematografiei presupune o serie de trădări. Filmul urmărește povestea profesorului de filosofie Victor Petrini, care este ridicat de Securitate din propriul cămin și supus unei anchete, în urma interceptării unei scrisori pe care un fost coleg de facultate a încheiat-o cu gluma: „Aștept ordonanțele dumneavoastră”.

Universul filosofic al profesorului capătă o și mai mare anvergură în urma perioadei de detenție, care merită urmărită într-un film în care Ștefan Iordache realizează un rol memorabil.

Eliade și farmecul operelor sale

Un alt scriitor român care a uimit atât compatrioții, cât și sfera internațională este Mircea Eliade. Unul dintre cele mai cunoscute și iubite romane ale sale este „Maitreyi”, publicat pentru prima oară în 1933, care a dat naștere unui film francez: „La nuit Bengali” (1988). Producția își propune să reprezinte o semi-autobiografie a lui Eliade – portretizat în pielea personajului Allan (actorul britanic Hugh Grant), care trăiește o dramatică poveste de iubire în timpul șederii sale în Calcutta. Frumoasa fiică a lui Narendra Sen (cel care îl găzduiește pe Allan) este Gayatri (actrița Supriya Pathak), personajul Maitreyi din roman, de care se îndrăgostește tânărul musafir. Regizorul Nicolas Klotz oferă o fărâmă din decorul Indiei, în contextul frumoasei povești de dragoste interzise. Acest film demonstrează faptul că literatura română este atât de apreciată peste hotare, încât a atras şi atenția specialiştilor din industria cinematografică. Mai mult decât atât, actori consacrați fac cinste operelor românilor, prin participarea la producții dedicate.

Scenă din filmul „La nuit Bengali” (1988)

Scenă din filmul „La nuit Bengali” (1988) Foto: YouTube

O altă operă de-a lui Eliade care a ajuns pe agenda regizorilor de film este „Domnișoara Christina”, o nuvelă fantastică ce a cunoscut două ecranizări, de data aceasta în România. Construită în jurul comunicării dintre cele două lumi – a celor vii și a celor morți -, nuvela stârnește fiori de groază în sufletul cititorului, aspect la care cele două pelicule nu se lasă mai prejos.

Povestea urmărește familia Moscu, care îl are drept musafir pe tânărul pictor Egor. Acesta află, în timpul șederii sale la conacul amfitrionilor, că domnișoara Christina, mătușa fetelor Simina și Sanda, a fost ucisă în condiții neclare în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, iar tabloul care o înfățișează este, practic, venerat de către membrii casei. Familia domnișoarei Christina decide să-și readucă mătușa printre cei vii, dar când Egor realizează că iubita lui, Sanda, este în pericol, se hotărăște să nimicească strigoiul.

Prima ecranizare a fost realizată în 1992, în regia lui Viorel Sergovici, iar în rolurile principale îi vedem pe regretatul Adrian Pintea, Mariana Buruiană, Medeea Marinescu, Dragoș Pîslaru, Irina Petrescu etc. Cea de-a doua producție a „Domnișoarei Christina” este de-a dreptul nouă, întrucât a avut premiera în 2013, în regia lui Alexandru Maftei. Actorii care au dat viață personajelor nuvelei sunt: Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Ioana Anastasia Anton, Anastasia Dumitrescu.

Scenă din filmul „Domnișoara Christina” (2013)

Scenă din filmul „Domnișoara Christina” (2013) Foto: YouTube

Operele autorilor români nu au fost trecute cu vederea de către producătorii autohtoni nici în 2016, ceea ce ne confirmă încă o dată că atât geniul, cât și condeiul scriitorilor noştri rămân la mare preţ. Un exemplu elocvent este adaptarea recentă a nuvelei „Două Loturi”, a lui Ion Luca Caragiale. Regizorul Paul Negoescu a transpus umorul negru și intriga nuvelei acestuia în comedia „Două Lozuri”. Aici, Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol își caută lozul câștigător într-o odisee care stârnește hohote de râs. Filmul a fost revelaţia anului, bucurându-se de un succes major la public, dovadă de actualitatea şi de resursele literaturii române.

Scenă cheie din filmul „Două Lozuri”: alegerea numerelor câștigătoare

Scenă cheie din filmul „Două Lozuri”: alegerea numerelor câștigătoare

Cele mai cunoscute romane și nuvele ale literaturii române au fost atât de profunde și de valoroase, încât ar fi fost un real prejudiciu adus patrimoniului cultural mondial ca ele să rămâne limitate la mediul original. Regizorii români, dar nu numai, au reușit să realizeze producții de excepție, care nu lasă loc vechii și interminabilei dezbateri „cartea sau filmul”. De fapt, filmele reprezintă o invitație la lectură, iar operele sunt o moștenire fără egal lăsată poporului român şi culturii universale.

Foto deschidere: emineschool.ro

Despre virtuţile penuriei

17 Noiembrie 2016 |
“Mai puţin este mai mult”, spune un poster demotivant care a făcut istorie pe Internet. Şi completează sarcastic: “Asta dacă nu stai lângă cel care are mai mult. Atunci «mai puţin» este doar jalnic”. Demoralizante sau doar provocatoare, vorbele par...

Jertfa de la Jupâneşti. Cum a apărat un boier credincios Biserica, cu preţul vieţii: “L-au bătut o noapte cu vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins, dar nu a spus unde sunt banii”

16 Noiembrie 2016 |
https://youtu.be/68SyZtmsVA8 La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români,...

Istoricul Dragoş Sdrobiş: „Şcoala, primul pas în pregătirea unei resurse umane (înalt) calificate – nu doar pentru «corporații»; mă refer și la viitorii profesori, funcționari, decidenți politici”

3 Noiembrie 2016 |
Dacă este adevărat că nu orice trecut reprezintă istorie, la fel de valabil este şi că istoria se repetă. În România Mare, de pildă, jumătate din populație era analfabetă, dar existau și oameni afectați de șomajul intelectual, situaţie de care nu...