E târziu în noapte, şi demonstranţii aruncă cu sloiuri de gheaţă în jandarmii masaţi să protejeze conducătorii ţării de mulţimea furioasă. Crainicii televiziunilor speculează despre ultraşi mobilizaţi, cine ştie de cine, să deturneze o manifestare, pe durata primelor zile, paşnice şi eminamente civice. “Tineriada” ediţia 2017 nu are revendicări politice, cât în esenţă morale: se cere bun-simţ, respect faţă de om, apărarea meritocraţiei şi pedepsirea fărădelegii. Dacă Dumnezeu nu există, vorba lui Dostoievski, totul este permis. Chiar şi furtul în limita a 44.000 de euro. Nu trebuie să fii foarte credincios ca să îţi dai seama că sute de mii de români s-au unit, o seară, într-o rugăciune colectivă pentru binele României.

Ca român, regret profund „spectacolul” trist la care asist. E puţin ireal să vezi 150.000 de bucureşteni şi încă 150.000 de conaţionali, ignorând frigul pătrunzător de ianuarie pentru că altceva le “muşcă” oasele: indignarea, saturaţia, jocul pervers cu destinul lor. Ca publicist, însă, mă abţin (cu greu): Matricea Românească nu e o platformă politică, ci una apolitică şi culturală. Totuşi, aici e vorba despre ceva mai mare decât noi, ceva care transcende politicul: e despre o iresponsabilitate care dinamitează o societate, aruncând în aer viitorul generaţiei căreia îi predăm ştafeta.

Adorm încărcat de gânduri, dintre care unul se detaşează categoric: ce-i voi spune copilului meu despre nebunia de afară? Mă voi trezi într-o altă ţară – şi, dacă da, pe ce piloni se va susţine ea? Orice pare posibil când viaţa ţi-e guvernată de ştirile în regim de alertă. Anxietatea mea e împărtăşită de milioane de români, bugetari sau „privaţi”, corporatişti sau pensionari, uniţi de fatalitatea numită identitatea noastră comună, respectiv de nesiguranţa zilei de mâine.

Sute de mii de români s-au unit, o seară, într-o rugăciune colectivă pentru binele României

Nu voi merge la proteste, şi nu din lipsă de civism. Respect opţiunea românilor mei, le admir bravura şi determinarea, şi sufleteşte sunt lângă ei. Voi protesta însă adâncindu-mă şi mai mult în lucrul la Matricea Românească. Pentru că, după mine, revoluţia începe nu în stradă şi nu cu forţa. Ci acasă, în căminele noastre, acolo unde se predau binele şi răul. Dar şi în şcoli şi în biblioteci, unde se predau instrumentele cu care putem construi o Românie mai bună. În firme, care trebuie să fie cuiburi, nu de vipere, ci de profesionalism şi de meritocraţie. Să strivim răul multiplicând binele, iată proiectul nostru de ţară.

Nici un sloi de gheaţă aruncat către jandarmi nu are puterea unei idei, a unui obicei care va schimba România.

Foto deschidere: Dan Mihai Bălănescu

Când prezentul devine periculos de instabil, nici cei mai indiferenți români nu pot rămân neutri în fața posibilității de a-și vedea țara căzută pradă haosului şi neliniştii sociale. Pentru a înțelege actualitatea, dar și pentru a reflecta cu înțelepciune asupra acțiunilor sau comentariilor lansate pe marginea nemulțumirilor cotidiene, o privire în urmă la episoade din istoria modernă a României reprezintă sursă valoroasă de inspirație. De ce? Pentru că nu s-a modificat decât forma, fondul fiind – din păcate – neschimbat.

O lecție importantă poate fi deprinsă citind – mai ales printre rânduri – discursurile unor oameni politici sau intelectuali ai secolelor XIX-XX, ale căror vorbe sunt prețioase și astăzi. Unul dintre exemple, care se aplică fără echivoc și vremurilor tulburi pe care le trăiește România de astăzi, este cel al omului politic, avocatului și profesorului Grigore Iunian (1882 – 1940). Născut la Târgu Jiu, Iunian a fost, de-a lungul carierei sale, respectat atât de către colaboratori, cât și de către adversarii săi pentru fermitatea cu care și-a susținut convingerile.

Un discurs remarcabil, rămas moștenire posterității, este cel susținut de către acesta cu prilejul reformei agrare și electorale din România anilor ‘20.

„Și domnilor, țara ne va asculta și ne va crede, căci țara de mâine nu va mai fi țara de ieri. Țara a avut să sufere durerile răsboiului, țara a văzut pe cei mai buni fii ai ei pierind, dându-și tributul de sânge și viața lor cu abnegațiune și eroism pentru lărgirea hotarelor și înfăptuirea unității naționale; țara a văzut cum fiii ei cei mai buni mureau nu la hotare salvând onoarea neamului, ci decimați de epidemii… (…) Și atunci, domnilor, țara văzând toate aceste va înțelege, vor înțelege masele profund populare că au în ele putere destulă să guverneze prin ele însele”, a vorbit acesta în fața publicului secolului XX, dar şi a urmaşilor, potrivit volumului „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007), care a cules cele mai importante și mai puternice discursuri ale românilor exponenţiali.

Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem

Într-o altă luare de poziţie publică, Grigore Iunian și-a prezentat într-un mod curajos părerile față de programul de realizări ale Guvernului țării, în ședința Camerei din 2 martie 1934.

„Eu rămân la locul meu, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla… rămân cu înțelegerea mea; rămân cu principiile mele; rămân cu credințele mele pe care le-am apărat cu aceeași statornicie și în mijlocul Dvs., rămân un răsvrătit permanent, care am luptat alături de generoșii din partidul Dvs. când aveam impresia că sunteți în culmea puterii; am plecat pentru o neînțelegere de ordin principal… (…) N-ați înțeles că toate aceste frământări cer o nouă înfățișare și a vieții politice și a vieții economice; ați rămas închiși mai departe, în casa Dvs. întunecoasă, ați rămas îmbrăcați în haina strâmtă a credințelor Dvs. de ieri, care astăzi iau înfățișarea unor prejudecăți… ați putut la un moment dat să vă recâștigați forțele și să înfățișați o nouă speranță în viața noastră politică. (…) Sunt pornit pe povârnișul vieții mele; îmi iubesc țara cum o iubește fiecare din Dvs. Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem: primejdii din afară, stând în amenințările revizioniste care se manifestă din zi în zi, tot mai hotărâtoare, primejdii dinăuntru, trase din acea stare de spirit de nemulțumire, de răsvrătire, care ia în fiecare zi concretizări tot mai periculoase. Nu se poate contesta nici generației noastre, nici generației răsboiului orice merit; cum iarăși ea nu poate revendica pentru ea toate meritele. Avem greșeli pe care suntem datori să le recunoaștem, avem și unele merite, pe care suntem în drept să le cerem recunoscute…”

Avocatul și omul politic și-a încheiat discursul prin vechiul și imuabilul sfat, oferit de către toți românii de bună-credință: să ne înțelegem unii pe alții și să căutăm să reducem împotrivirile, spre binele suprem al României.

Grigore Iunian a fost avocat, profesor, primar la Craiova, politician liberal, senator, deputat de Gorj şi orator român.

Scriitorul Jorge Luis Borges spunea că, dacă și-ar imagina Paradisul, cu siguranță ar arăta ca o bibliotecă bogată. Argentinianul nu este singurul care își dorește o viață de apoi în compania a mii de volume – de preferință vechi și cu coperte îmbrăcate în piele -, pe care să le citească vreme de o veșnicie. Până atunci, pe pământ, ne putem trăi propriul Paradis în bibliotecile personale sau publice. Cele din urmă, deși nu mustesc de tomuri vechi cu o caligrafie monahală, dețin mii de volume care își așteaptă cititorii pentru a le oferi tot atâtea experiențe de viață.

Pentru cei care încă nu dețin un abonament la o bibliotecă publică, Matricea Românească a analizat costurile corespunzătoare obținerii unui permis de cititor în cadrul instituțiilor – în primă fază – din București, pentru a avea, înainte de a pleca de acasă, informații cu privire la „costul cunoașterii”. Trebuie menționat, din capul locului, că în Capitală, cu mici excepții, nu există biblioteci ce întrunesc varianta avantajoasă pentru cititori: gratis și cu permisiunea de a lua cărțile dorite acasă.

Metropolitana, peste tot

Biblioteca Metropolitană poate fi numită și „biblioteca de cartier”, întrucât are nu mai puțin de 33 (!) de filiale dispuse în cele șase sectoare ale Capitalei. Sediul central al instituției se află în zona Piața Romană, pe strada Tache Ionescu numărul 4, dar permisele pot fi eliberate (pe loc) în orice filială și sunt valabile în toată rețeaua Bibliotecii Metropolitane. Atât înscrierea, cât și accesul la toate serviciile instituției sunt gratuite. Pentru înscriere, viitorii cititori nu trebuie să aducă fotografii, timbre sau coli A4, ci doar cartea de identitate sau pașaportul. O veste bună: deși, inițial, cei care nu locuiau în București sau care nu aveau viză de flotant nu puteau împrumuta cărți, acest lucru s-a schimbat recent. Împrumutul este posibil dacă doritorii se prezintă la una dintre filialele Bibliotecii Metropolitane cu buletinul.

Sediul central al Bibliotecii Metropolitane București se află pe strada Tache Ionescu numărul 4

Sediul central al Bibliotecii Metropolitane București se află pe strada Tache Ionescu numărul 4

Tot din categoria serviciilor de biblioteconomie gratuite pentru români se numără și cele oferite de către prestigioasa Bibliotecă Națională a României. Situată în „buricul târgului”, bulevardul Unirii numărul 22, instituția deține un fond impresionant de carte, însă acestea nu pot fi decât consultate, deoarece aici nu există centru de împrumut. Permisul este gratuit și poate fi obținut pe loc pentru că, așa cum stipulează reprezentanții Bibliotecii Naționale pe site-ul oficial, „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”. Însă povestea capătă o turnură pecuniară atunci când intervine nevoia accesării celorlalte servicii, care sunt contra cost – de exemplu: scanarea (1 leu imaginea), inscripționarea DVD-urilor sau a CD-urilor (5 lei), fotografierea (7 lei imaginea), fotocopierea realizată de către personalul instituției (1 leu – A4, alb-negru) sau de către cititor, dar cu echipamentul Bibliotecii (0.5 lei) etc.

BCU, prețuri „studențești”

La Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se schimbă datele problemei în ceea ce privește costul înscrierii. Sediul central este situat în apropierea Pieței Revoluției, iar celelalte filiale ale instituției se află în incinta facultăților Universității din București. Lista tarifelor aprobate și aplicate începând cu data de 1 octombrie 2016 ne arată că studenții, doctoranzii, cercetătorii și profesorii din cadrul Universității din București pot obține permisul de cititor în schimbul a 25 lei, iar viza anuală a legitimației costă 10 lei. Celelalte categorii de persoane, „studenții și masteranzii din instituțiile de învățământ superior de stat și particular din provincie, studenții, doctoranzii și cadrele didactice din instituțiile de învățământ din străinătate, cercetătorii care nu fac parte din rețeaua MECS, specialiștii din diferite ramuri ale economiei naționale, pensionarii, șomerii, persoanele fără loc de muncă” vor beneficia de servicii de lectură în sală plătind 10 lei pentru un abonament de 30 de zile sau 15 lei pentru unul valabil între două și șase luni.

Impresionantul fond de carte al Bibliotecii Naţionale a României poate fi consultat gratuit, deoarece „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”

Atunci când spunem Biblioteca Academiei Române (Calea Victoriei numărul 125), parfumul elitei se face simţit în mod automat. La fel ca în cazul Bibliotecii Naționale a României, nici aici nu există centru de împrumut, dar, așa cum explică reprezentanții Bibliotecii Academiei, se pot lua documente acasă, sub rezerva unor aprobări speciale. Potrivit ghidului instituției, din categoriile de utilizatori fac parte în special membrii Academiei Române, cercetătorii și redactorii din rețeaua Academiei, cercetătorii aflați în schimb de experiență în instituție, pensionarii Bibliotecii Academiei. Se pare că și cetățenii care nu fac parte din aceste grupuri pot consulta cărțile instituției, însă doar plătind 2 lei pentru un permis de două zile, 5 lei pentru unul de o lună, 10 lei pentru unul de trei luni, 25 lei pentru unul de șase luni sau 50 lei pentru unul de 12 luni.

Întrucât am supus analizei o instituție de elită, sunt de la sine înţelese o serie de reguli de conduită pe care celelalte biblioteci nu le impun cititorilor decât informal, prin specificul spațiului. De exemplu, atunci când vin în Biblioteca Academiei, potrivit ghidului oficial, aceștia trebuie să aibă o ținută decentă, să păstreze liniștea și să semneze la sosire o condică de prezență.

Bibliotecile limbilor străine, la fel de ofertante

În București există și biblioteci ale institutelor de limbi străine, care vin în sprijinul pasionaților de alte culturi cu un număr destul de mare de cărți, de reviste sau de articole multi-media.

Biblioteca din cadrul British Council deține un fond de carte de peste 10.000 de volume

Biblioteca din cadrul British Council deține un fond de carte de peste 10.000 de volume

Vom începe cu prezentarea institutului dedicat uneia dintre cele mai „vorbite” limbi de pe planetă. British Council București se află tot în zona Pieței Romane (Calea Dorobanților, numărul 14) și – potrivit informațiilor oficiale – le oferă utilizatorilor peste 10.000 de volume din domenii variate, dar și peste 3000 de DVD-uri. Prețurile abonamentelor diferă și sunt mai mari decât cele ale bibliotecilor prezentate anterior. Un abonament standard la British Council costă 140 lei pe an, iar la fiecare vizită, cititorii au voie să împrumute patru cărți, trei reviste, patru DVD-uri, zece cărți simplificate. Abonamentul Youth (dedicat studenților, profesorilor de engleză și – curios, prin prisma denumirii ofertei – pensionarilor) costă 100 lei, iar limita lucrărilor împrumutate este aceeași ca cea aferentă abonamentului standard. Candidații la examenele organizate în cadrul British Council plătesc, pentru șase luni, 50 lei și pot împrumuta numai două cărți la fiecare vizită. Instituția mai practică și alte tipuri de abonamente și de extraopțiuni.

O altă limbă străină care a câștigat teren în lista celor preferate și solicitate la nivel internațional este germana. Institutul Goethe din București (strada Tudor Arghezi, numărul 8-10) permite publicului să consulte în mod gratuit materialele disponibile și să acceseze internetul. Împrumutul este condiționat de solicitarea unui permis, care costă 25 lei (valabilitate șase luni) și 15 lei pentru elevi, studenți, pensionari, șomeri. Cursanții pot împrumuta cărți în mod gratuit. Citind printre rânduri, putem conchide că oricine dorește doar să citească lucrări în limba germană la sala de lectură a Institutului Goethe o poate face fără nicio altă obligație.

Un abonament standard la biblioteca din cadrul British Council costă 140 lei pe an

Institutul Cervantes, care promovează limba și cultura spaniolă, a inaugurat în anul 1995 Biblioteca Luis Rosales (poet și eseist spaniol), ce cuprinde peste 26.000 de volume, „majoritatea aflându-se în sala de lectură, cu acces liber”. Situată pe bulevardul Regina Elisabeta, numărul 38, biblioteca Institutului Cervantes eliberează „carnetul de împrumut” după achitarea taxei anuale de 80 lei. Și aici sunt acordate reduceri elevilor, studenților, persoanelor cu handicap, șomerilor sau profesorilor de limba spaniolă (50 lei). Elevii Institutului împrumută gratuit pe durata cursului, iar elevii secțiilor bilingve din afara Bucureștiului (cei care accesează biblioteca electronică) plătesc 30 lei.

În București există și Institutul Polonez (strada Popa Savu, numărul 28), care deține în incinta sa aproximativ 4000 de volume, peste 200 de CD-uri și DVD-uri cu muzică, și tot atâtea filme subtitrate în limbile engleză și franceză. „Chiar dacă nu știi limba polonă, în mediateca noastră vei găsi ceva pentru tine! Oferim cititorilor traduceri din literatura polonă în limba română”, ne încurajează reprezentanții Institutului Polonez să călcăm pragul bibliotecii, pe site-ul oficial. Ca în orice bibliotecă ce deține un centru de împrumut, și aici există câteva reguli – nu atât de multe precum la cele de mai sus. Pentru obținerea unui permis este necesară depunerea unei garanții în valoare de 50 lei, ce va fi returnată după renunțarea la calitatea de cititor al bibliotecii din cadrul Institutului Polonez. Pentru utilizarea sălii de lectură, nu este necesar permisul de cititor.

Voi, dragi cititori, cum vă satisfaceți setea de cunoaștere? La ce biblioteci apelați pentru obținerea cărților dorite? 

Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici spațiul propice pentru a putea fi puse în discuție elementele controversate ale tinereții lui – discuția fiind una foarte lungă, cu foarte multe ramificații, întinzându-se pe mai multe decenii și neputând fi rezumată în spațiul avut de noi la dispoziție), dar toate lucrurile care se știu sunt pe cât de sigure, pe atât de relative.

Incertitudinile în ceea ce îl privește pe Eliade încep odată cu ziua în care s-a născut și continuă de-a lungul întregii vieți. Născut pe 13 martie 1907 (28 februarie conform calendarului iulian aflat în vigoare în acea perioadă), dar înregistrat de tatăl său cu data de 9 martie pentru a corespunde zilei mucenicilor martiri, viața lui Eliade s-a aflat încă de la început sub semnul unui „misticism”, în zona unui simbolism încărcat de semnificații, pe care a ales să-l dezvolte și continue și el de-a lungul timpului.

Personalitate complexă și care complexează – asta ni se pare cea mai concisă sintagmă prin care poate fi caracterizat Mircea Eliade. Este suficient să aruncăm o singură privire pe lista cărților pe care le-a publicat (beletristică sau literatură de specialitate), la care se adaugă articole, scrisori, jurnale, memorii etc., pentru a ne putea face o idee despre proporțiile pe care le-a dezvoltat ambiția unei personalități proteice (după sintagma impusă de Zoe Petre) – un total de aproximativ 80 de volume. La ceea ce a reușit să realizeze se adaugă o listă și mai lungă de proiecte pe care nu a putut sau nu a avut timp să le ducă la îndeplinire.

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut. Moștenirea lui Eliade la nivel internațional continuă, poziția lui rămânând una centrală în domeniul istoriei religiilor și credințelor religioase, studiile sale făcând parte din bibliografiile obligatorii ale oricărui studiu din domeniul mai sus menționat.

Eliade în perioada "indiană"

Eliade în perioada „indiană”

Riscând să-i facem o prezentare prea lungă sau una prea scurtă, neintenționând să-i diminuăm realizările și nedorind să creăm impresia că vrem să ascundem „părțile întunecate” ale personalității lui, și alegând să nu mergem pe drumul bătătorit al prezentării sale prin intermediul operei pe care și-a construit-o (din care este suficient să prezentăm doar câteva titluri pentru a ne face o idee – Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Domnișoara Christina, Nuntă în cer, La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene; Yoga. Nemurire și libertate, Mitul eternei reîntoarceri, De la Zalmoxis la Genghis Han, Sacrul și profanul, Istoria credințelor și ideilor religioase) am ales să facem o listă ce cuprinde informații mai puțin avute în vedere în prezentările generice care i-au fost făcute de-a lungul timpului, informații cu caracter de „curiozități”, definitorii pentru „istoria mică”:

  • Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
  • A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
  • Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
  • În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928;
  • Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
  • Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
  • O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
  • Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
  • Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
  • Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
  • A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);

Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România

  • Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
  • Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
  • A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
  • Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
  • Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
  • A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
  • A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
  • Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

Acestea sunt doar câteva dintre micile lucruri care contribuie la construirea unui portret-robot care să ne permită apropierea de una dintre cele mai „curioase” personalități ale secolului trecut, o apropiere care să ne încurajeze să trecem dincolo de barierele impuse de imensa erudiție cu care reușește Eliade să-și complexeze cititorii sau partenerii de dialog și să încercăm să recompunem matricea acestuia.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Întotdeauna am crezut că, în acelaşi fel în care la metrou şi în spaţiul pietonal citadin există benzi rezervate nevăzătorilor, ar trebui să existe şi benzi dedicate îndrăgostiţilor. Pentru că, nu-i aşa, cele două «condiţii» se confundă de multe ori. Îndrăgostiţii sunt orbi – orbi de lumina lor interioară, care le închide ochii faţă de realitatea adesea monocromă. Iar orbii, în pofida stigmatului lor, sunt la fel de îndrăgostiţi de viaţă ca oricine. Acum ştiţi: la orele de vârf ale metroului bucureştean, pe Magistrala 2, e plin de îndrăgostiţi.

Fiţi, prin urmare, cu băgare de seamă. Cum ar spune Omar Khayamm,

“De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţiu aştri,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi – odată a fost doi ochi albaştri.”

Alex Călin şi Ioana Anastasia Anton, în "Fluturii sunt liberi" (Teatrul Excelsior, 2017)

Alex Călin şi Ioana Anastasia Anton, în „Fluturii sunt liberi” (Teatrul Excelsior, 2017) Foto: Adi Bulboacă

“Fluturii sunt liberi”, văzut vineri seară la Teatrul Excelsior din Capitală, a venit să îmi confirme presupunerile şi să spulbere toate prejudecăţile pe care le-aş fi putut avea despre orbire ca incapacitate. Textul lui Leonard Gershe, pus în scenă de către Erwin Șimșensohn, manipulează cu abilitate clişeele şi abordează cu umor o temă sensibilă, scoţând-o din tenebre către lumină cu graţia unui fluture. La “Fluturii sunt liberi” se râde cu folos şi se meditează copios, cu ochii minţii. E în egală măsură o piesă a calamburului şi a cuvântului greu, a ludicului şi a gravitas-ului. E o piesă despre exacerbarea fructuoasă a simţurilor şi despre atrofierea lor “funcţională”, despre fericirea celuilalt ca alegere personală, despre abnegaţie ca proiect de viaţă. “Dă-i unei femei şansa să slujească, şi o va face” e, în context, o butadă care se aplică.

Don e orb şi duce, într-o garsonieră, o viaţă măsurată – la propriu – experimentând traiul de unul singur în pofida mamei lui (inevitabil) obsedate de control. Jill e un fluturaş social, o vecină de-alături care devine vecină dinăuntru, a se citi de suflet, până când face ceea ce face orice fluture, conştient că viaţa-i prea scurtă pentru o singură floare.

De la “Fluturii sunt liberi” veţi pleca cu fluturi în stomac şi cu lacrimi în ochi sau, dacă aveţi stomacul tare, cel puţin cu încântarea prilejuită de jocul scenic – şi de deturul muzical – al protagoniştilor, tineri actori care dopează cu vitalitate scena noastră teatrală. Ioana Anastasia Anton, ingenua cu adâncimi nebănuite şi-un mariaj de şase zile, în ton cu vremurile, face în “Fluturi” o prestaţie pe care criticii n-o pot trece cu vederea nici de-ar fi orbi, în vreme ce Alex Călin străluceşte într-un rol solicitant, dând veridicitate unui personaj torturat între conştiinţa propriei deficienţe şi setea de iubire mai mare decât viaţa. Amândoi sunt sprijiniţi de o Catrinel Dumitrescu şi un Şerban Gomoi diametral opuşi prin prisma tipologiilor ilustrate, dar având în comun magnetismul, patosul, prezenţa scenică.

Râsete şi dureri de cap... "Fluturii sunt liberi"

Râsete şi dureri de cap… „Fluturii sunt liberi”

“Fluturii sunt liberi”, care acum patru decenii debuta pe Broadway în ovaţiile criticilor, n-are cum să nu aibă aceeaşi soartă pe tărâmuri româneşti, după premiera sa de la Excelsior în ianuarie. Orice altceva ar însemna orbire. Or, aşa cum ne învaţă piesa, “nimeni nu e mai orb decât acela care nu vrea să vadă”.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h 55’

Distribuţia:

Don – Alex Călin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Șerban Gomoi

De: Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Șimșensohn
Regia: Erwin Șimșensohn
Scenografia: Iuliana Gherghescu

Nota Matricea Românească: [usr 4]

O amplă încăpere, dominată de albul pereților și al podelei, este populată de zeci de reprezentări ale Fecioarei și ale Mântuitorului. Imaginea descrisă nu este una edenică, ci se află pe tărâmuri mundane, în București, la Muzeul Național al Țăranului Român (MNŢR). Acolo unde, joi seară, m-am plimbat printre figurile Fecioarei Maria și ale lui Iisus Hristos, făurite de către mâinile experimentate și pline de har ale pictorului-iconar Ioan Avramescu.

Expoziția „Lumina feței Domnului” își merită din plin denumirea, grație icoanelor „datătoare de lumină” ale lui Avramescu, ce inundă încăperea cu frumosul ce slăvește divinitatea în toate formele sale.

Născut în București, în anul 1938, preotul pictează icoane din 1990, moment începând cu care mulți români au cunoscut râvnitul sentiment al libertății, inclusiv spirituale. Însă, așa cum a menționat la deschiderea evenimentului curatorul expoziției, Liliana Passima (managerul interimar al MNŢR), Ioan Avramescu este un om liber întrucât credința în Dumnezeu îi oferă acest statut.

Lucrările dezvăluie sufletul de copil al pictorului-preot Ioan Avramescu

Lucrările dezvăluie sufletul de copil al pictorului-preot Ioan Avramescu

Seria de icoane ale lui Avramescu trădează un suflet de copil, cu gânduri curate și sincere, neîntinate de păcatele maturității. Gândul ne-a fost confirmat odată ce l-am cunoscut pe pictorul-iconar, un om de o jovialitate contagioasă și – aspect previzibil – de o modestie admirabilă. „Dacă n-ai ce face, trebuie să găsești ceva de făcut”, au fost cuvintele sale drept răspuns la laudele privind talentul dumnezeiesc pe care, din fericire, l-a împărtășit cu noi.

Artistul s-a rupt de canoanele specifice și și-a asumat libertatea de a le trata într-o manieră ludică, personală, emanând căldură sufletească

Dacă vă așteptați să găsiți în Sala Foaier a MNȚR o expoziție de icoane întâlnite în multe dintre bisericile românești, pregătiți-vă să fiți surprinși. Scăunelele pictate, dulăpioarele colorate și multe icoane realizate într-o manieră originală inundă spațiul, fără să plictisească prin prisma repetiției.

Picturile pe lemn mi-au arătat că artistul s-a rupt de canoanele specifice și și-a asumat libertatea de a le trata într-o manieră ludică, personală, emanând căldură sufletească. Aceasta este frumusețea lucrărilor expuse, care nu te lasă să părăsești încăperea fără să-ți ceară tributul contemplării.

Lumina este prezentă în Sala Foaier, dar nu datorită albului predominant, ci a dovezii credinței în Dumnezeu a lui Ioan Avramescu, ce a adus prezența Lui printre noi într-un mod firesc.

Pictorul nu este un om al excesului de cuvinte care, inevitabil, vitregesc de substanță imaginea lucrărilor. Smerit, el ne-a invitat, cu plecăciune, să îi admirăm icoanele și să ne bucurăm de ele.

Pictorul-iconar Ioan Avramescu, la deschiderea expoziției „Lumina feței Domnului” de la MNȚR

Pictorul-iconar Ioan Avramescu, la deschiderea expoziției „Lumina feței Domnului” de la MNȚR

Expoziția „Lumina feței Domnului” a lui Ioan Avramescu poate fi vizitată în Sala Foaier a MNȚR până în 23 februarie 2017.


„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.

“O lopată de pământ, întoarsă, poate răsturna istoria”, proclamă pe un ton augural administratorul Sarmizegetusa Regia, unul dintre personajele documentarului “The Hunt for Transylvanian Gold” (“Goana după aurul transilvan”), proiectat în premieră miercuri seara, în cadrul unei festivităţi desfăşurate la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti (foto jos).

Afirmaţia concentrează perfect filmul. Pelicula, realizată de către Kogainon Films, o companie de producţie din Boston, Massachusetts, în colaborare cu cineaşti, arheologi şi jurişti români, spune povestea furtului (şi recuperării parţiale a) miticelor brăţări dacice spiralate şi a contrabandei cu obiecte de patrimoniu cultural românesc, ajunse pe “piaţa neagră” – dar şi pe cea oficială – din Occident.

Odiseea investigaţiei, care a durat peste un deceniu şi a implicat o conlucrare între autorităţile judiciare române şi experţi străini, nu a fost una lipsită de piedici şi nici de frustrări. Plecată de la un reportaj TV senzaţional, efectuat în anii 2000 în România, care scotea la lumină o presupusă brăţară dacică în zona Munţilor Orăştiei, ancheta s-a transformat într-un fir al Ariadnei cu ramificaţii la Belgrad (capitala comerţului mondial ilegal cu obiecte arheologice), Viena, Frankfurt, Londra, Paris şi New York.

Documentarul urmăreşte toate aceste piste, echilibrând versiunea investigatorilor cu cea a contrabandiştilor (o castă în sine: una dintre femeile implicate în căutarea brăţărilor poartă, ilar, numele de “Excavatoarea”) şi realizând un tablou sugestiv al contrabandei cu artifacte, care face ravagii în România (se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit).

Se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit

Deşi păstrează suspansul constant, pe durata a 50 de minute, şi are meritul de a “dezgropa” pentru marele public un subiect de importanţă naţională, ridicând problema unei industrii ilicite ce proliferează din cauza legislaţiei anacronice şi protecţiei deficitare a patrimoniului, documentarul-polisier nu e lipsit de clişee. Într-o scenă de o teatralitate dusă la extrem, procurorul care a instrumentat cazul, Augustin Lazăr (actualmente procurorul general al României) ne este înfăţişat la fereastra biroului său din Alba Iulia, cu o pălărie de modă veche pe cap, veghind asupra urbei şi naţiunii ca un justiţiar trimis de divinitate.

Asemenea locuri comune nu ştirbesc însă nici din realizările producătorilor – o echipă tânără, modestă şi dedicată – şi nici din meritele procurorului Lazăr, a cărui tenacitate a aşezat treisprezece brăţări dacice în vitrinele Muzeului Naţional de Istorie a României, cadou inevaluabil pentru posteritate.

Ce e mai important e că “Goana după aurul transilvan” vorbeşte lumii nu doar despre o poveste tristă din istoria României (explicându-ne de ce “munţii noştri aur poartă / noi cerşim din poartă-n poartă”), ci oferă şi o pepită de speranţă, şi de mândrie identitară.

Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume

În cuvintele Barbarei Deppert-Lippitz, arheologul german care a jucat un rol decisiv în repatrierea brăţărilor furate din România, “Nimeni, în toată istoria, nu a mai tratat aurul aşa. Nici măcar aurul sud-american nu a fost astfel tratat. Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume”.

Câte nu s-ar realiza, dacă am lua exemplul strămoşilor noştri, şi am vedea în lucrurile materiale doar valenţele lor transcendentale!

Vezi mai jos trailer-ul documentarului „Goana după aurul transilvan”

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

O simplă constatare: în copilăria mea, trăită în majoritate după momentul – de graţie pentru unii, fatidic pentru alţii – decembrie 1989, Alexandru Ioan Cuza era încă un personaj istoric viu, cu relevanţă în cotidian. Îmi aduc aminte cu exactitate că manualele şcolare ale vremii îi dedicau pagini ample, care îmbinau adevărul istoric cu ficţiunea, cu legendele ţesute în jurul figurii marelui domnitor. Cuza era prietenul ţăranului asuprit de boieri, era bărbatul de stat care secularizase averile mănăstireşti sfidând făţiş puterile bisericeşti inexpugnabile, era domnul luminat care încercase – şi, parţial, reuşise – să modernizeze România. Paginile manualelor de limba şi literatura română abundau de poveşti în care Cuza îi demasca pe târgoveţii necinstiţi, prinşi cu “ocaua mică”, sau îşi ajuta cu bani soldaţii, sensibil fiind la greutăţile şi la abnegaţia lor. Cuza cel idealizat era modelul şi reperul moral al nostru, al celor cei mici şi în mare nevoie de ghidaj la început de viaţă.

Pentru mulţi conaţionali, Cuza rămâne ilustrarea eternei poveşti autohtone: un individ excepţional care, vrând ca într-o viaţă de om să schimbe cursul istoriei şi să pulverizeze cutume ancestrale, a stârnit ura viscerală a sistemului, ce l-a învins şi l-a trimis în exil. “La români, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât”, explicaţia pentru felul în care Brâncuşi a construit Coloana Infinitului, pare să i se aplice perfect lui Cuza, primul domn al Principatelor reunite.

După trei decenii de libertate şi (extra)opţiuni nelimitate, Cuza a fost redus la statutul de exponat de muzeu, scos să fie etalat – ca şi Eminescu – o dată pe an, spre entertainment-ul unui public plictisit, care îl uită la o zi după defilare. Cuza nu e spectaculos, el nu are efecte speciale, şi nici aplicaţii de realitate virtuală – chiar dacă, în superb reabilitatul Palat de la Ruginoasa, o hologramă a domnitorului citeşte, spre surprinderea multora, un discurs plin de patos.

De ce nu ne mai înflăcărează Cuza? Poate pentru că, afectaţi de acest “mal du siècle” al evului nostru care e cinismul faţă de idealuri, nu mai concepem realitatea lui Cuza şi a precursorilor noştri care au făcut Unirea de la 1859

De ce nu ne mai înflăcărează Cuza? Poate pentru că, afectaţi de acest “mal du siècle” al evului nostru care e cinismul faţă de idealuri, nu mai concepem realitatea lui Cuza şi a precursorilor noştri care au făcut Unirea de la 1859. Aşa cum existenţa lui Iisus e contestată de savanţii omniscienţi, care nu cred în minuni, tot astfel e foarte probabil ca nici Cuza să nu fi existat, judecând după discordia care ne “animă” viaţa noastră cea de toate zilele. Se prea poate, vorba lui Fukuyama, să trăim în post-istorie. O post-istorie în care totul s-a scris, totul s-a făcut, în care spiritul lui Cuza e anacronic, oricâte defilări am face şi oricâte bugete am consuma pe 24 ianuarie.

În ce mă priveşte, mi-e dor de acel Cuza luminos din manualele şcolare, de super-eroul copilăriei mele şi a prietenilor mei, de omul care făcea bunătatea şi corectitudinea posibile, care lăsa loc pentru idealism. În pofida aparenţelor, Cuza nu e mort: într-un capitalism sălbatic, în care omul este lup pentru om, vorba strămoşilor noştri romani, avem nevoie de el mai mult ca oricând. Cu luminile şi cu umbrele inerente, Cuza şi sistemul său sunt cei care au scos ţările române din Evul Mediu. Iată de ce ar trebui să învăţăm să îl valorizăm permanent pe acest mare român, mort – şi asta ar trebui să ne dea de gândit – în exil.

Sigur că e greu să-l iubeşti pe Cuza când moldovenii ţi-au luat toate locurile de parcare din Bucureşti. Şi totuşi, încercaţi. Dacă 24 ianuarie 1859 are o lecţie, aceasta este că toţi suntem fraţi. Iar între fraţi trebuie să existe nu vrajbă, ci unire. La mulţi ani, români!

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească. Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie. Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire. Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată”, a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce această provincie, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană. Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul, pentru Matricea Românească.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).

24 ianuarie, azi

În prezent, autoritățile de pe întreg teritoriul României organizează în fiecare an, la 24 ianuarie, diferite manifestări culturale, ale armatei şamd, în ideea marcării zilei festive. Dar, raportată la românul de rând, conștientizarea importanței sărbătorii este din ce în ce mai stinsă.

„Oamenii vin să vadă o paradă militară, dar sunt destul de plictisiţi de discursurile politicienilor locali. (…) Sondajele efectuate de presă, de exemplu, arată că dacă vechile generaţii încă au clare semnificaţiile momentului, ştiu ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859, cine este Alexandru Ioan Cuza, pentru generaţiile tinere este uneori dificil să facă până şi această asociere. Nu sunt adeptul unor discursuri maniheiste, dar cred că este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin.

Este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin

În plus, să nu uităm că, la nivel general, pentru mulţi dintre contemporanii noştri, sărbătoarea naţională a devenit tot mai mult un spectacol. Aici cred că antropologii sunt mai potriviţi decât istoricii să discute dacă este o formă de o «camuflare a sacrului în profan», de o tentativă de adaptare la provocările unei societăţi globalizate, unde viteza informaţiei şi a exploziilor exuberante a înlocuit răgazul reflecţiei şi bucuria comuniunii dătătoare de sens”, a mai explicat Nicolae Mihai.

Chiar dacă, pentru unii, semnificația unei sărbători naționale rămâne mai vie decât pentru alții, evenimentul din 24 ianuarie este, potrivit istoricului oltean, un bun prilej de a ne reafirma permanent identitatea colectivă, de membri ai unei națiuni.

„O facem într-o manieră emoţională, care implică şi bucurie pentru că sărbătoarea naţională este o formă de cultură afectivă a istoriei. Poate tocmai faptul că evităm să vorbim despre această componentă emoţională ne face să ignorăm potenţialul extraordinar al acestui subiect, ca şi cum oamenii ar fi setaţi doar pe o dimensiune strict raţională, extrem de pragmatică.”

Foto deschidere: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii

„Fiare vechi luăăăăm!”, un strigăt ce a ajuns cu siguranță la urechile oricărui locuitor al Capitalei a devenit inspirație pentru un artist care – surprinzător – l-a transpus într-o melodie jazz. Mihai Iordache, liderul formației omonime, este un bucureștean sadea, marcat de copilăria petrecută în cartierul Titan, locul unde după propria-i mărturisire a „descoperit lumea” și unde participa cu patos la jocul „Fațea” (despre care a aflat abia la școală că se numește, de fapt, „de-a v-ați ascunselea”…).

Am avut ocazia să ascult recitalul grupului Iordache joi seară, la ARCUB, unde băieții au susținut un concert în cadrul unui program inedit, Artist in Residence. Inspirat de proiecte similare de pe glob, acesta presupune ca o serie de muzicieni de jazz să „îngrijească” un sezon de concerte, pe o temă propusă de către ei înșiși. Artiștii „în rezidență” devin curatori – dar și interpreţi – ai unor stagiuni ce aduc în fața publicului muzicieni români și internaționali, care susțin concerte aliniate la tema aleasă. Curatorul primei stagiuni (care se va încheia în luna iunie a acestui an) este pianistul și compozitorul de jazz Lucian Ban, iar tema propusă este „21st Century Jazz – de la tradiție la avangardă”.

Revenind la concertul de joi seară, grupul Iordache a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală pentru sextet de jazz, inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit.

Grupul a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit

Concertul a durat aproximativ o oră și a scos bucureștenii din friguroasa monotonie citadină – ei au participat la un eveniment de calitate, o „radiografie muzicală” a copilăriei la bloc, în care cei mai mulţi dintre noi se vor regăsi. Primele mișcări ale bateristului Tavi Scurtu din debutul concertului au reprezentat pentru public un tonic mai puternic decât orice cafea neagră. Iar efervescenţa a continuat, întrucât băieții nu ne-au „slăbit” deloc: melodiile originale, „administrate” consecutiv, ne-au menținut conectați pe tot parcursul spectacolului, recompensat când era posibil cu rafale de aplauze. „Mannix pe Rebreanu”, „An-tan-tiri-mogodan” (pentru mine, „piesa de rezistenţă” a serii muzicale), „În Titan” sau „Nixon la Potcoava” sunt numai câteva dintre melodiile grupului Iordache pe care le-am putut audia în cadrul programului Artist in Residence.

Ce ne-au cucerit joi seara, la ARCUB? Originalitatea şi umorul protagoniștilor. Cântecul ce exprimă înviorarea de duminică dimineață pe care o realizează, prin strigăte, „reciclatorii profesioniști” de zeci de ani a fost numit – simplu și previzibil – „Dimineața de duminică”. Toate instrumentele s-au auzit impecabil, confirmând asigurarea iniţială a curatorului Lucian Ban că vom avea parte, grație acusticii sălii, de un sunet de excepție.

Melodia „An-tan-tiri-mogodan”, a grupului Iordache Sursa: Facebook ARCUB

În urma concertului grupului Iordache, ne vom raporta cu „alte urechi” – mai critice și mai educate – la melodiile jazz care ne vor veni în cale.

Grupul Iordache este format din muzicienii: Mihai Iordache (compoziții, saxofon alto și bariton, voce), Daniel Torres (saxofon tenor), Vlad Simon (trompetă, voce), Dan Mitrofan (chitară electrică), Adrian Stoenescu (claviaturi), Tavi Scurtu (baterie).

Atunci când cei mai mulți tineri de vârsta lui sunt cu capul în nori sau privesc în jos în căutarea Pokemonilor, Andrei-Marian Stoian, un adolescent în vârstă de 16 ani din Galați privește, în fiecare seară – senină -, în sus. La propriu, deoarece băiatul, din comuna Schela a județului moldav, este pasionat de astronomie, un domeniu destul de rar întâlnit în «grila de interese» a tinerilor de vârsta lui.

De mai bine de șase ani, acesta îşi petrece nopțile studiind cerul înstelat, dar pasiunea și practica nu au rămas în stare latentă, ci l-au „propulsat” pe Andrei în mijlocul marilor descoperitori. O mândrie cu atât mai mare pentru el, cu cât este cel mai tânăr descoperitor din țară. Ultima descoperire a realizat-o în data de 3 ianuarie, zi în care cei cu preocupări «terestre» încercau, cel mai probabil, să-și revină după un Revelion copios. În timpul unei serii de observații astronomice (survey fotometric, în limbajul de specialitate), gălățeanul a descoperit o stea variabilă – pe care a denumit-o „Schela V1”, după localitatea în care locuiește.

Andrei a putut descoperi această stea cu ajutorul unui telescop principal de tip Newton, cu diametrul oglinzii principale de 130mm f/5 şi camera CCD Atik 314L+. Pentru pasionați, dar și pentru cei familiarizați cu domeniul, subliniem că Schela V1 este o stea variabilă de tip Delta Scuti, din constelația Auriga, a cărei variație este de ordinul orelor ca urmare a unor procese interne din interiorul stelei.

Steaua Schela V1, descoperită de către Andrei-Marian Stoian din Galați, cel mai tânăr descoperitor din România

Steaua Schela V1, descoperită de către Andrei-Marian Stoian din Galați, cel mai tânăr descoperitor din România Foto: CMSN Galați

„Toate aceste date au fost raportate către Asociaţia Americană a Observatorilor de Stele Variabile (AAVSO – American Association of Variable Stars Observers), unde au fost incluse în baza de date internaţională a stelelor variabile (International Variable Star Index), confirmându-se astfel descoperirea”, a explicat Florin Matei, purtătorul de cuvânt al Complexului Muzeal de Științele Naturii din Galați, instituția care are în subordine Observatorul Astronomic, locul unde Andrei-Marian s-a pregătit de câțiva ani încoace.

De notat că, sub îndrumarea muzeografului Ovidiu Tercu de la Complexul Muzeal de Științele Naturii, Andrei a reușit, în anul 2013, să pună bazele unui Observator Astronomic la Schela care deține codul IAU-MPC L23, necesar pentru raportarea observaţiilor ştiinţifice la asteroizi şi comete, inclusiv asteroizi apropiaţi Pământului, unii dintre aceştia fiind incluşi în categoria asteroizilor potenţial periculoşi pentru Terra.

Codul MPC necesar a putut fi obținut în urma dotării Observatorului din Schela cu un telescop profesional, graţie unui proiect accesat de către primăria comunei.

Elev la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galați, Andrei-Marian Stoian nu se află la prima performanță de acest fel. În luna octombrie a anului 2016, adolescentul a contribuit, alături de Ovidiu Tercu, în cadrul Observatorului Astronomic din orașul de la Dunăre, la descoperirea stelelor variabile Galați V8 și Galați V9.

Matricea Românească a stat de vorbă cu tânărul care a pus România, şi la propriu şi la figurat, pe harta stelară:

Matricea Românească: Cum ai descoperit, de fapt, această stea?

Andrei-Marian Stoian: Am observat anumite zone din cer, pe bolta cerească, și am luat o stea din imaginile pe care le-am obținut, despre care știam că magnitudinea ei este constantă – adică strălucirea este constantă. Eu am verificat fiecare strălucire a fiecărei stele din imaginile obținute. Astfel, am observat că la o stea există o variație. Am constatat că există o potențială variabilă. În urma verificărilor pe care le-am realizat, am raportat variabila sub numele „Schela V1” și am ajuns descoperitor.

Andrei-Marian Stoian (dreapta), împreună cu muzeograful Ovidiu Tercu

Andrei-Marian Stoian (dreapta), împreună cu muzeograful Ovidiu Tercu

Matricea Românească: Ai menționat că ești cel mai tânăr descoperitor din România. Ce spune despre noi faptul că românii pot descoperi astfel de stele? Din câte știi tu, câți astfel de descoperitori mai sunt în țară?

Andrei-Marian Stoian: Singurii români despre care știu – și pe care îi cunosc – că au descoperit stele variabile sunt domnul Ovidiu Tercu, împreună cu Alexandru Dumitriu și cu Vlad Tudor. Ei au descoperit, în mai multe etape, variabilele Galați V1, V2, V3, V4, V5, V8 și V9. Iar referitor la prima întrebare, descoperirile arată că suntem un popor ambițios care vrea să-și ducă numele pe cer și că își dorește acest lucru cu adevărat.

Matricea Românească: De ce Schela V1? Puteai alege un cu totul alt nume.

Andrei-Marian Stoian: Numele este cel al localității în care se află Observatorul Astronomic unde am descoperit steaua variabilă. Am dorit doar să duc pe cer numele comunei din care provin.

Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea

Matricea Românească: Ce înseamnă astronomia pentru tine? Dar această descoperire?

Andrei-Marian Stoian: Astronomia reprezintă, pentru mine, o știință și o pasiune pe care o voi duce mai departe. O să mă înscriu la o facultate de fizică și astrofizică. Probabil voi lucra în marile observatoare ale lumii. Această descoperire înseamnă, pentru mine, foarte mult, mai ales pe plan emoțional. Mă simt mândru de mine. Nu este vorba despre nimic material, doar emoțional.

Matricea Românească: Ce face în fiecare seară un tânăr ca tine, în vârstă de 16 ani, pasionat de astronomie?

Andrei-Marian Stoian: Depinde. Dacă cerul este senin, observă. Dacă este înnorat, se odihnește pentru următoarele nopți senine. Acesta este cazul meu. Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni.

Andrei-Marian Stoian, la Observatorul Astronomic

Andrei-Marian Stoian, la Observatorul Astronomic

Matricea Românească: Cum te documentezi?

Andrei-Marian Stoian: Mai mult din articole științifice, citesc jurnale.

Matricea Românească: Ce poți să-mi spui despre Dumnezeu? Cu toții știm că e acolo, Sus.

Andrei-Marian Stoian: Am mai fost întrebat asta și în trecut și voi răspunde cu cea mai mare plăcere și acum. Eu consider că Dumnezeu este peste toate și că nu putem să-L „demonstrăm” prin anumite stele sau studii. Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea.

Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni

Matricea Românească: Ce pierdem atunci când nu privim cerul, chiar și în drumul spre casă?

Andrei-Marian Stoian: Un spectacol minunat. Cerul este minunat prin multitudinea de obiecte, de nebuloase, de galaxii, de roiuri.

Un cuplu de români demn de oferit drept exemplu a conștientizat semnalul de alarmă „mut” referitor la brațul lung al „chinezăriilor” marcate cu tricolorul țării noastre și a luat atitudine. Alin și Alina Prunean din județul Sălaj iubesc tradițiile și valorile românești, drept pentru care se dedică trup și suflet promovării lor prin intermediul mai multor proiecte inedite, adaptate la contemporaneitatea pretențioasă. Cel mai nou astfel de proiect, care ne-a captat și nouă atenția, este primul set de suveniruri autentice românești, derulat sub umbrela Fundației pentru Educație și Dezvoltare Locală Agapis Sălaj, al cărei președinte este Alin Prunean.

„Am încercat să rezolvăm o problemă a noastră, în primul rând. În călătoriile prin România sau prin lume, căutam mereu specificul local: mâncare, povești, arhitectură, meșteri, suveniruri. Accesul la produsul local, autentic, este din ce în ce mai dificil. Standurile de suveniruri s-au uniformizat cu produse «made in China». Am ascultat cu tristețe povestea unui localnic din Săpânța, care se mândrea cu faptul că, în fiecare joi, două microbuze de marfă pleacă din Maramureș spre Dragonul Roșu din București și se întorc vinerea noaptea «pline ochi» cu marfă pentru tarabele din satul-reper în turismul românesc. Apoi am râs amar când, pe ușa unui atelier din Horezu, am găsit scris de mână pe un afiș: «Doar aici nu găsiți marfă din China sau Bulgaria. Aici găsiți marfă din Horezu»”, a explicat Alin Prunean, pentru Matricea Românească, contextul deciziei de a crea un concept inedit și necesar pentru promovarea României.

Obiecte din «setul de suveniruri românești» al soților Prunean

Obiecte din «setul de suveniruri românești» al soților Prunean Foto: arhiva personală

Și bine au făcut, întrucât zorii anului 2017 au adus şi începutul mişcării, demarate de către români adevărați care s-au implicat în promovarea frumuseților țării și s-au „rupt” de poziția vegetativă a mâinilor încrucișate. Cum proiectul este „în germene”, Alin și Alina au pornit încet, fiind acoperită, în primă instanță, zona în care ei locuiesc, Țara Silvaniei (Sălaj). Însă cei doi nu se vor opri aici, deoarece își doresc un proiect național.

O încăpățânare admirabilă

„Am gândit un proiect coerent, am cooptat șase meșterițe locale, am avut sprijin de la Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj, Asociația pentru Dezvoltare Intracomunitară Sălaj Plus și al specialiștilor de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Timp de un an, am făcut documentare, am scotocit prin muzee și prin cărți vechi, am făcut chestionare și am meșterit primele prototipuri, astfel încât am finalizat setul în luna decembrie și l-am lansat în primele zile ale lui 2017.

Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone

Ne-am propus să realizăm obiecte autentice, din materiale naturale, inovative, reprezentative, adaptate vremurilor, dar respectând tehnicile tradiționale. Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone. Orice spațiu bine definit cultural are nevoie de mici elemente-fanion, care să prezinte și să reprezinte esența locului prin lume și care să poată fi dăruite oricui își dorește un obiect care să aline un dor, să evoce o amintire sau o emoție puternică”, a punctat Alina Zară Prunean.

Alina Zară Prunean și Alin Prunean, românii care au „introdus” un colț de țară într-o cutie

Alina Zară Prunean și Alin Prunean, românii care au „introdus” un colț de țară într-o cutie

Ce conține setul de suveniruri românești? Inițiatorii au ales câteva elemente definitorii pentru România, care vor fi însoțite de alte obiecte specifice zonei. Materialele de bază cu care se lucrează la alcătuirea acestei cutii românești sunt locale și, bineînțeles, și mâna de lucru este „locală”. Chiar dacă nu e ușor, Alin și Alina se încăpățânează să folosească „materie primă românească”.

Comoara din cutie

Setul de bază, ce urmează să fie îmbogățit și completat frecvent, conține deocamdată: perne decorative de zestre și podoabă (lucrate manual, din materiale naturale, cu aplicații de pânze cusute și texte brodate), zadii (țesături în costumul popular țărănesc feminin, n. r.) de socăcit cu aplicații manuale, străițe urbane (trăistuțe, n. r.), bijuterii inspirate din tezaurele dacice din Sălaj, cărți poștale cu poveștile locului, tricouri cu aplicații lucrate manual și inspirate din modelele vechi de spăcele (ii sălăjene) combinate cu vorbe nealcoșe – adică, dichisite – specifice locului, suvenire clasice (brelocuri, insigne, magneți, tricouri sau sacoșe de pânză cu grafici stilizate). Și pentru că nu poți cunoaște sau admira o țară ori o regiune până nu stai la masă cu „the locals”, cum ar spune englezul, cutia se mai „bucură de prezența” mierii de albine, a pălincii, a prunelor uscate cu nucă, a silvoiței (gem, n. r.), a vinului spumant și a altor bunătăți locale.

Pernă decorativă din setul de suvenire românești

„Noi am crezut din prima clipă în acest set. Lucrând cu atelierul «Mândra Chic» de mai bine de 7 ani, am știut cât de aprig e dorul oamenilor educați de autentic, de acasă, de românesc pur. Nu ne-am așteptat să fie atât de bine primit și cu atâta bucurie”, a subliniat Alina, drept răspuns la întrebarea noastră referitoare la recepţia de care s-a bucurat iniţiativa lor.

Încheind apoteotic, Alin nu s-a ascuns după deget în privința mesajului pe care-l poartă proiectul lor, el declarând cu sinceritate că setul transmite „autenticitate, bogăție de simboluri, rost și rânduială bună, bucurie, specific local puternic și unic în lume”.

Setul de suvenire românești

Tradiție și umor

Pernuțe „Colț Românesc”

Model de tricou gândit de către inițiatorii proiectului

Faptul că un om de ştiinţă a împlinit 75 de ani nu ar trebui să fie un lucru ieşit din comun. Totuşi, Stephen Hawking face excepţie, nu pentru că ar fi cel mai mare savant al timpurilor moderne, ci pentru că supravieţuirea lui până la această vârstă este miraculoasă prin prisma bolii necruţătoare de care suferă din tinereţe. La fel de miraculoasă este şi povestea gândirii seculare şi a ştiinţei moderne comparată de Ioan Petru Culianu cu musca apteră din arhipelagul Galapagos, care a supravieţuit deoarece a fost singura specie adaptată să reziste vânturilor puternice. Tranziţia de la metafizică la fizică n-a fost o cădere din rai, ci o ascensiune spre cer a omului prin forţe proprii.

De la zei la logaritmi

Din cele mai vechi timpuri, de când specia noastră a dobândit verticalitate spațială, oamenii au privit spre cer ca sediu al zeilor creatori și ordonatori ai universului. Dar abia cândva prin secolele VII-VI î. Hr. au început oamenii să își reprezinte lumea ca fiind guvernată de legi sau principii imuabile, cu caracter general, impersonal. Până atunci originea și funcționarea universului erau unanim explicate prin intervenția capricioasă a zeilor.

Această revoluție culturală s-a petrecut în Grecia Antică, mai precis în Asia Mică. Zenon din Kition (fondatorul școlii stoice, care a trăit în secolul IV î. Hr.), rezuma această încredere nou dobândită în posibilitatea omului de a înțelege legile universului prin următorul silogism: “dacă raționalul e superior iraționalui și nimic nu e superior lumii, atunci lumea e rațională”.

Poate că nouă ni se pare normal ca universul să fie explicat prin legi deductibile rațional și formulabile matematic, dar acum  2500 de ani această idee trebuie să fi fost de-a dreptul năstrușnică. Rămâne totuși un mister că oamenii pot formula legi matematice care să explice universul. ”Cel mai de neînțeles lucru despre univers este faptul că poate fi înțeles”, spunea Albert Einstein.

Spre deosebire de religie care oferă certitudini absolute, deci netestabile, știința oferă teorii testabile, deci relative. Există însă cel puțin un punct de convergenţă între știință și religie, anume acela că atât o credinţă religioasă, cât și o teorie științifică nu pot fi dovedite la modul absolut.

Religia este o convingere interioară bazată pe o intuiție spirituală, nu pe demonstrație rațională: miracolelele lui Moise sau Iisus nu erau experimente de testare a unei credințe, ci exemple persuasive care apelau la elementul emoțional. Teoria științifică este un model explicativ al lumii formulat matematic care poate fi oricând răsturnat de un alt model mai bun, adică mai adecvat realității observate. Asa s-a petrecut bunăoară cu mecanica newtoniană care a fost înlocuită de teoria generală a relativității. De aceea, o teorie științifică se află prin natura ei sub semnul provizoratului, este supusă unei testări continue care poate conduce la invalidarea sa,  însă nu este în fapt dovedită niciodată apodictic, absolut, infinit. De altfel, infinitul în știință nu înseamnă transcendență precum în religie, ci limitare cognitivă.

Cert este că astăzi am făcut tranziția în explicarea fizică a lumii înconjurătoare, metaforic vorbind, de la zei la logaritmi, adică de la religie la știință, ceea ce nu înseamnă că religia și-a diminuat importanța spirituală, subiectivă.

De-a lungul secolelor, umanitatea a trecut de la zei la logaritmi

De-a lungul secolelor, umanitatea a trecut de la zei la logaritmi Foto: reddit.com

Animale fantastice și unde le poți găsi

Parafrazând titlul unui film recent al cărui protagonist l-a întruchipat și pe Stephen Hawking în The Theory of Everything, universul este un loc cu multe animale fantastice din punct de vedere al științei, unele foarte departe de noi precum stelele neutronice, găurile negre, quasarii, materia întunecată, energia întunecată, altele pretutindeni în jurul nostru precum bosonul Higgs, cuarci, gluoni și multe altele.

Preferatele mele sunt particulele cuplate cuantic (entangled particles), care manifestă spontan stări fizice corelate indiferent de distanța la care se găsesc, ca și când între aceste particule ar exista o comunicare misterioasă ce transcende spațiul. De exemplu, dacă se măsoară starea a două particule cuplate, iar starea uneia este cu spinul sus, în mod invariabil starea celeilalte va fi cu spinul jos. Particulele cuplate cuantic ne-ar putea ajuta să realizăm teleportarea corpurilor macroscopice așa cum se petrecea în Star Trek. Deja s-au teleportat, în experimente de laborator, fotoni și chiar atomi.

Toate aceste animale fantastice sunt contraintuitive și inaccesibile experienței umane nemijlocite. Vestea bună este că fizicienii au găsit metode de a le observa. Spre exemplu, găurile negre sunt observate prin efectul asupra stelelor din apropierea lor, bosonul Higgs a fost observat la laboratorul LHC de la CERN în 2012 prin studierea reziduurilor de radiație care au rezultat din interacțiile produse la viteze foarte mari.

Oare le vom putea domestici în folosul umanității ca în Star Trek sau alte filme SF? Este destinul progresului tehnologic să ia teoriile științifice și să le pună la lucru în viața cotidiană. Să sperăm că un urmaș de-al nostru din secolele viitoare va putea călători aievea printr-o gaură de vierme într-o galaxie învecinată.

Călătoriile intergalactice pot deveni realitate, într-un viitor nu prea îndepărtat

Călătoriile intergalactice pot deveni realitate, într-un viitor nu prea îndepărtat Foto: forum.kerbalspaceprogram.com

Un îmblânzitor al teoriilor fizice 

Atunci când Stephen Hawking a fost diagnosticat la vârsta de 21 de ani cu scleroză laterală amiotrofică, doctorii îi dădeau maximum 2 ani de trăit. Între timp, tocmai a împlinit 75 de ani și are două divorțuri la activ și 3 copii concepuți după primirea sumbrului diagnostic. Mai mult, a devenit un autor popular și unul dintre cei mai mari fizicieni ai secolului XX.

Simbiotic conectat la computerul sintetizator de voce conceput special pentru el, comunicând prin mișcarea mușchilor din obraz, ne transmite că renunțarea nu este o opțiune. Destinul său pare desprins din cartea Scafandrul și Fluturele, al cărei autor complet paralizat putea doar să mişte o pleoapă cu care a și ”dictat” cartea.

Domeniul de excelență al lui Hawking a rămas cosmologia, printre cele mai mari realizări ale sale numărându-se validarea teoriei Big Bang și teoria radiației găurilor negre. Hawking a dovedit că găurile negre ”au fire de păr”, expresie colocvială folosită de fizicieni pentru a ilustra complexitatea liniei orizontului găurii negre care stochează informația căzută în aceasta. Se pare că un astronaut căzut într-o gaură neagră va avea o cu totul altă experiență decât Matthew McConaughey în Interstellar, mai precis ar fi anihilat de forțele gravitaționale imense și reciclat sub formă de radiație lentă emisă în afară de orizontul găurii negre.

Însă dincolo de orice alte preocupări, de peste 30 de ani, Hawking încearcă să descifreze legea ultimă a Universului.

Oamenii de ştiinţă încearcă să descifreze, în laboratoarele lor, misterele Universului

Oamenii de ştiinţă încearcă să descifreze, în laboratoarele lor, misterele Universului Foto: research.fit.edu

Spre teoria universală

Este cunoscut faptul că cele două teorii fundamentale ale realității acceptate astăzi – mecanica cuantică aplicabilă la nivel subatomic și teoria generală a relativității aplicabilă la nivel macroscopic – nu pot fi reconciliate în special din cauza principiului de incertitudine din mecanica cuantică. De asemenea, fizicienii se lovesc de o altă problemă, anume aceea că teoria relativității prezice existența unor situații – limită denumite singularităţi, în care spațiul și timpul sunt infinit curbate și cărora legile fizicii, așa cum le știm, nu le sunt aplicabile. Astfel de singularități sunt Big Bang și găurile negre.

Din acest motiv, fizicienii caută asiduu de aproape un secol o teorie universală (theory of everything) care să reconcilieze relativitatea cu mecanica cuantică și să explice atât ”infinitul mare”, cât și ”infinitul mic”. A răspuns acestei provocări și Stephen Hawking, încercând să dezvolte o teorie cuantică la nivelul întregului univers. Un asemenea demers are aromă de film SF – spre exemplu, principiul suprapunerii cuantice ar putea însemna că nu există un singur univers, ci un număr foarte mare de universuri posibile, paralele, universul pe care îl observăm fiind generat de însuși actul observației prin procesul numit ”decoerența cuantică” în interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice (există mai multe interpretări acceptate ale teoriei cuantice, toate cu rezultate matematice verificabile experimental).

Astăzi sunt mai multe direcții de cercetare în cursa descoperirii unei teorii universale, cea mai popularizată fiind așa-numita teorie M (ultima versiune a teoriei corzilor), care se bazează pe ideea de supersimetrie. Supersimetria presupune că există niște corespondențe matematice complicate în structura ultimă a universului cum ar fi particulele superpartenere (sparticule), care se manifestă doar la temperaturi extreme, ca o relicvă a unității și nelocalizării inițiale a spațiu-timpului la Big Bang. Experimentele efectuate în ultimii doi ani la CERN nu au reușit încă să confirme ipoteza supersimetriei, astfel încât teoria M care se bazează pe această ipoteză pare să fie pusă în dificultate.

În căutarea timpului pierdut

În orice caz, pe lungul drum către o teorie universală apar întrebări care până de curând erau de domeniul filosofiei speculative. “Ce este și / sau de ce există timpul?” este una din întrebările fundamentale ale filosofiei care a devenit în zilele noastre o interogație științifică. La această întrebare Hawking a dat niște răspunsuri interesante.

Potrivit interpretării lui Hawking, timpul are 3 sensuri: termodinamic – sensul în care entropia crește (în general entropia este definită ca măsura fizică a gradului de dezordine a moleculelor), psihologic – sensul în care ne amintim trecutul, nu viitorul și cosmologic – sensul în care universul se dilată, nu se contractă. Cele 3 sensuri sunt corelate, adică direcția în care crește entropia este aceeași în care universul se dilată și aceeași în care percepem viitorul.

Este foarte interesant, constată Hawking, că toate legile fizicii par să funcționeze independent de sensul timpului, cu o singură excepție, legea a doua a termodinamicii, potrivit cu care entropia crește o dată cu timpul. Sau poate fenomenul e invers, problematizează Hawking: noi percepem timpul în sensul în care crește entropia, adică dezordinea.

Diferența dintre trecut și viitor ar fi, astfel, progresia ineluctabilă a gradului de dezordine. Dacă nu faci curățenie în casă o lună, entropia ca mărime fizică măsurabilă și dezordinea aparentă percepută de tine au crescut deopotrivă. Dar dacă totuși faci curățenie, deși dezordinea aparentă percepută de tine a scăzut (dacă lucrurile nu stau așa, înseamnă că nu te pricepi să faci curățenie), în realitate entropia ca mărime fizică a crescut în ansamblu și în această situație. Aceasta se întâmplă întrucât procesul de curățenie (prin căldura emisă, energia mecanică a mișcării, energia electrică consumată etc.) a generat entropie suplimentară care a depășit scăderea entropiei inițiale reflectată în starea aparent ordonată a camerei la sfârșitul procesului de curățenie. O veste nu tocmai îmbucurătoare pentru toți cei care cred în ordine și disciplină…

Potrivit interpretării lui Hawking, timpul are 3 sensuri: termodinamic, psihologic și cosmologic

Potrivit interpretării lui Hawking, timpul are 3 sensuri: termodinamic, psihologic și cosmologic Foto: w-dog.net

Matrice românească și matrice universală

În cele din urmă, universul rămâne un mister chiar și pentru fizicieni de talia lui Stephen Hawking, dar drumul este mai important decât destinația. Și, pe acest drum de descoperire a teoriei sau matricei universale, au existat și importante contribuții românești, unele puțin cunoscute.

Ștefan Procopiu a descoperit magnetonul Bohr-Procopiu (constantă fizică și unitatea naturală pentru a exprima momentul magnetic al unui electron) și efectul Procopiu (efectul circular al discontinuității de demagnetizare care apare la trecerea unui curent electric alternativ printr-un fir feromagnetic).

Horia Hulubei a obținut, primul în lume, spectre de raze X în gaze.

Matila Ghyka, stră-nepotul ultimului domnitor al Moldovei înainte de Unire, a fost unul dintre pionierii transdisciplinarității, principalele sale eforturi fiind îndreptate în direcția teoretizării unei simetrii a lumii organice și anorganice bazate pe anumite proporții care se regăsesc atât în natură, cât și în artă.

Basarab Nicolescu, un continuator contemporan al transdisciplinarității promovate de Matila Ghyka, a avut contribuții importante în electrodinamica cuantică, în special prin conceptul de odderon, o disimetrie între materie şi antimaterie la energii foarte înalte.

Sandu Popescu a inventat schema teoretică folosită la primul experiment reușit de teleportare a unei particule în anul 1997 la un laborator în Roma.

În plus, sunt de notorietate contribuțiile tehnice ale lui Henri Coandă (primul avion cu reacție) și Traian Vuia (primul aparat de zbor mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare).

În final, contribuția românească la povestea cunoașterii universului nu poate ignora Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP) de la Măgurele, cel mai puternic laser din lume la ora actuală.

Pe drumul de descoperire a teoriei sau matricei universale au existat și importante contribuții românești, unele puțin cunoscute

Pe drumul de descoperire a teoriei sau matricei universale au existat și importante contribuții românești, unele puțin cunoscute Foto: flickr.com

Libretul unei muzici necunoscute

Povestea științei trimite ineluctabil la reflecția filosofică asupra condiției umane etalată între două extreme: modestie și măreție.

Modestie pentru că suntem o mică rotiță marginală dintr-un univers aparent infinit de complex. Măreție pentru că suntem singura specie (din câte știm, cel puțin în această parte de univers) care a ajuns la stadiul de a-și pune întrebări despre sine și despre univers și la o înțelegere, chiar dacă precară și / sau provizorie, a mecanismelor de funcționare a universului.

Paradoxal sau nu, cu cât cercul cunoașterii se lărgește, cu atât suprafața de contact cu necunoscutul se mărește. Cu cât știm mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puțin știm, astfel încât, după cum frumos scria André Malraux, viața rămâne pe mai departe ”libretul unei muzici necunoscute”.

Foto deschidere: Salvador Dali, „Persistenţa Memoriei”, artsfon.com

Cosmin Stăvaru

Cosmin Stăvaru

Avocat partener la Bulboacă & Asociații
Crede în forța ideilor, apreciază cărțile și filmele. Îl puteți contacta la cosmin.stavaru@bulboaca.com
Cosmin Stăvaru

Ultimele postari ale lui Cosmin Stăvaru (vezi toate)

Nu intenţionam sub nici o formă să scriu o recenzie concertului Bosquito de vineri seara de la Arenele Romane (obicei oricum vetust printre colegii mei de “breaslă”, manifestarea fiind condamnată la nişă), pentru că ocazia care m-a adus la spectacolul lor a fost una personală, şi nu profesională. Cu toate astea, spune enorm faptul că demonul interior nu m-a slăbit până nu l-am exorcizat prin scris – pentru că Bosquito e una dintre rarisimele trupe autohtone care nu le dă pace jurnaliştilor nici în week-end. Pentru toate motivele pozitive.

Globetrotterii din Braşov i-au făcut nerăbdători pe fani o oră şi jumătate, umplută de două prestaţii de deschidere ce au “încălzit” cortul special amenajat pentru o seară friguroasă de ianuarie (de notat aici calitatea organizării, peste medie pentru România, şi vag reminiscentă a ceva ce am trăit în primăvară la Ziggo Dome, în Amsterdam). Cât despre preambul, nimic memorabil (mai mult de o seară), pentru gusturile subsemnatului, însă realmente remarcabil că Bosquito le oferă scena şi unor formaţii mai mici, fără a uita de unde au plecat (ceea ce avea să se transforme într-un veritabil laitmotiv, pe parcursul concertului).

Seara s-a aprins cu adevărat în momentul apariţiei pe scenă a lui Radu Almăşan & Co., semn că muzica “adevărată” catalizează spiritul şi-l scoate din hibernare. „Să nu spui ce-am făcut aseară!”, denumire împrumutată din declaraţia de dragoste-ură adresată Capitalei pe albumul Babylon, a alternat piesele consacrate ale formaţiei (“Hopa hopa”, “Pepita”, “Marcela”, “Femeia”) cu balade răscolitoare (“Când îngerii pleacă”, “Puiule de om”, “Omul Perete”) şi confesiuni intime impregante cu reflecţii sociale explozive precum “Babylon”.

Însă momentul special al serii l-a reprezentat – din nou, pentru mine – apariţia pe scenă a lui Adrian Despot, cel care – ajutat de DJ Hefe de la Coma – a interpretat, alături de băieţi, extraordinar de liricul “Bucureşti”, croit parcă special pentru el.

Bosquito cu Adrian Despot şi DJ Hefe – „Bucureşti”. Toate drepturile rezervate Bosquito

“În liceu ascultam Fenomental până îmi cădeau urechile”, le-a mărturisit Radu fanilor adunaţi în număr mare să asculte muzică de calitate, într-un omagiu pentru modele şi un gest deosebit de fair-play faţă de colegi. “Chiar dacă abordăm stiluri diferite, nu avem cum să nu recunoaştem valoarea acolo unde o vedem”.

Ca să parafrazez din «Harap-Alb», feriţi-vă de Omul Roş, de Omul Spân şi de Omul Perete! – Radu Almăşan, prefaţând melodia „Omul Perete”

Aceeaşi deferenţă s-a văzut şi în apariţiile pe scenă ale “idolilor” (după cum a explicat liderul Bosquito) Kempes, Mircea Baniciu sau Ovidiu Lipan Ţăndărică, cărora cei de la Bosquito le-au “cedat microfonul” cu multă modestie pentru solo-uri de zeci de secunde care au electrizat publicul.

Şi dacă vă gândiţi că Bosquito e genul de trupă la concertul căreia eşti târât de către iubită sau soţie, mai gândiţi-vă o dată, fiindcă n-aţi putea să vă înşelaţi mai mult. O formaţie multiculturală matură, cu o filosofie demnă de toată stima (pentru detalii, vă invit să citiţi interviul acordat de către Radu pentru Matricea Românească), Bosquito face cinste României, iar atmosfera pe care reuşeşte să o creeze la fiecare concert îţi dă speranţa că, într-o mare de “divertisment” de calitate îndoielnică, mai există perle nedezgropate, cum sugerează şi “Lampa arsă”.

Nota Matricea Românească: [usr 5]

Foto deschidere: George Grădinaru

Revoluţia începe în cămine, în şcoli şi în biblioteci

2 Februarie 2017 |
E târziu în noapte, şi demonstranţii aruncă cu sloiuri de gheaţă în jandarmii masaţi să protejeze conducătorii ţării de mulţimea furioasă. Crainicii televiziunilor speculează despre ultraşi mobilizaţi, cine ştie de cine, să deturneze o manifestare,...

Lucruri mai puțin cunoscute despre arhicunoscutul Mircea Eliade

31 Ianuarie 2017 |
Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici...

Câţi paşi sunt până în sufletul unui om?

30 Ianuarie 2017 |
Întotdeauna am crezut că, în acelaşi fel în care la metrou şi în spaţiul pietonal citadin există benzi rezervate nevăzătorilor, ar trebui să existe şi benzi dedicate îndrăgostiţilor. Pentru că, nu-i aşa, cele două «condiţii» se confundă de multe...

Cuza şi locurile de parcare

24 Ianuarie 2017 |
O simplă constatare: în copilăria mea, trăită în majoritate după momentul - de graţie pentru unii, fatidic pentru alţii - decembrie 1989, Alexandru Ioan Cuza era încă un personaj istoric viu, cu relevanţă în cotidian. Îmi aduc aminte cu exactitate că...

O scurtă istorie a timpului și nu numai

17 Ianuarie 2017 |
Faptul că un om de ştiinţă a împlinit 75 de ani nu ar trebui să fie un lucru ieşit din comun. Totuşi, Stephen Hawking face excepţie, nu pentru că ar fi cel mai mare savant al timpurilor moderne, ci pentru că supravieţuirea lui până la această vârstă...