Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.

“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.

“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.

actorii Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu Basarabia Chişinău româneşte limba română interior 2

Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa

Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”

Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:

“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”

“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”

“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”

actorii Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu Basarabia Chişinău româneşte limba română interior 1

Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului „Satiricus” din Chişinău

La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:

“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”

Însemnările unui diplomat de altădată, volum publicat de editura Humanitas în 2016, la împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, este o variantă revăzută și adăugită a volumului Confesiunile unui bătrân diplomat (publicat în 2003). Această carte reprezintă un extras de opt capitole din memoriile Contelui de Saint-Aulaire, publicate sub numele Confession d’un vieux diplomate la celebra editură Flammarion (în 1953, cu un an înainte de a muri). Ediția în limba română preia doar capitolele consacrate României, în care este descrisă perioada petrecută de Saint-Aulaire în funcția de ministru plenipotențiar al Franței la București (1916-1920).

Cine este Contele de Saint-Aulaire?

Contele de Saint-Aulaire (nume complet: Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, 1888-1954) a fost unul dintre cei mai importanți diplomați francezi ai secolului trecut, provenind dintr-o familie aristocrată cu îndelungată tradiție. Acesta deține numeroase și importante funcții diplomatice, fiind reprezentantul statului francez în Tunisia, Maroc, Peru, Chile, Brazilia, Austro-Ungaria, România, Anglia.

După retragerea din viața diplomatică, odată cu încheierea misiunii din Anglia, devine directorul prestigioasei Revue d’histoire diplomatique, publică articole politice în cotidianul Le Figaro și scrie biografii dedicate unor mari personalități franceze: Richelieu, Jules Mazarin, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord ș.a.

Primul contact cu România și schimbarea perspectivei. Francofonie și românizare

Cum resimte Saint-Aulaire vestea numirii sale în România? Ca pe o mare nenorocire : „În mai 1916, o telegramă de la Briand […] îmi aduce la cunoștință numirea mea ca ministru plenipotențiar al Franței la București, cu invitația să-mi iau postul în primire cât se poate de repede. «Catastrofă cu neputință de evitat! am exclamat eu întinzându-i telegrama lui Lyautey. Cum să refuzi în timp de război să servești în acest avanpost al frontului nostru diplomatic?»” (p. 28) sau „În schimbul sacrificiilor legate de transfer nu întrezăream nici un folos pentru cariera mea. Mă gândeam chiar că România îi va fi mormântul. Nu știam despre această țară decât că făcea parte din Tripla Alianță, sub sceptrul unui Hohenzollern, în mod logic incapabil să intre în război în tabăra noastră”.

Cum va ajunge, la scurt timp după ce își ia în primire postul de la București, să descrie România și românii (inclusiv pe „acel” Hohenzollern care a fost capabil să intre în război în tabăra franceză)? În următorii termeni: „Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor, nu exclud guvernul și clasele supuse. Dacă a fi gentleman este o chestiune de onoare, și mai ales de a-ți respecta cuvântul dat, guvernul român este un supergentleman, căci s-a ținut de cuvânt la 28 august 1916, și mai mult decât atât, a rămas singur după ce a fost părăsit de aliații săi. El aparține înaltei nobilimi, dacă noblețea constă în a avea mai multe obligații decât drepturi” (p. 85).

Ce a condus la această radicală schimbare de perspectivă ? Acceptul României de a intra în Război alături de Antanta, primirea mai mult decât prietenoasă și integrarea în cercurile influente de la București, legarea unor relații de prietenie cu unele dintre cele mai mari personalități ale vieții politice românești din acea perioadă (Ionel Brătianu, I.G. Duca, Regina Maria etc. – cărora le dedică secțiuni extinse în carte, construindu-le minuțioase și remarcabile portrete), dar mai ales dovezile de eroism oferite de armata și populația României imediat după intrarea în război, dublate de imensele manifestări de simpatie față de Franța. La aceasta a contribuit și dezamăgirea provocată de atitudinea Rusiei față de angajamentele asumate la perfectarea acordului de intrare a României în război, dar și atitudinea propriului guvern, incapabil să suplinească prin forțe proprii „trădările” celorlalți aliați.

Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor, nu exclud guvernul și clasele supuse. Dacă a fi gentleman este o chestiune de onoare, și mai ales de a-ți respecta cuvântul dat, guvernul român este un supergentleman, căci s-a ținut de cuvânt la 28 august 1916, și mai mult decât atât, a rămas singur după ce a fost părăsit de aliații săi. El aparține înaltei nobilimi, dacă noblețea constă în a avea mai multe obligații decât drepturi

Principala critică adusă lui Jean-Camille Blondel de către conaționalii care i-au cerut schimbarea era aceea că s-a „românizat”. Din păcate pentru conducătorii de la Paris, ironia avea să-și joace din nou rolul, Saint-Aulaire parcurgând la rândul lui drumul „românizării”, asemeni predecesorului său (cu care de altfel rămâne în strânse relații amicale, Blondel continuând să stea în România după îndepărtarea sa din funcție).

Raportarea la amintirile Contelui

Bineînțeles că aceste memorii trebuie citite și tratate ca ceea ce sunt: mărturii depuse de un om care a luat parte în mod activ la facerea istoriei. Nu trebuie în niciun caz învestite cu caracter de adevăr absolut și trebuie neapărat plasate și analizate în contextul în care au fost produse, ca rezultat al unui cumul de factori.

Trebuie să ținem seama de cel puțin două aspecte foarte importante atunci când le citim: 1. au fost scrise de o persoană care deținea o funcție destul de înaltă în cadrul statului francez, astfel încât putem deduce și înțelege diferitele luări de poziție față de situația politică internațională, prezente de-a lungul întregii cărți; 2. aceste memorii au fost publicate la un interval destul de mare de la momentul în care evenimentele descrise s-au petrecut, perspectiva asupra acestora modificându-se în timp. Notelor de jurnal din acea perioadă le-au fost adăugate fragmente de rapoarte oficiale, adnotări, întreg ansamblul fiind revizuit. Deși păstrează fragmentele de jurnal din acea perioadă, caracterul lor nu este unul complet autentic. Adnotările și revizuirile ulterioare au diminuat autenticitatea proprie jurnalului, care oricum este prin excelență o specie subiectivă și personală.

De asemenea, distanța temporală impune o anumită regândire a perioadei, mai ales în raport cu interpretarea ulterioară a acelor evenimente, o istorie astăzi în mare parte „documentată”, dar care atunci se trăia fragmentar și subiectiv și nu era analizată cu rigoarea impusă de deținerea unei perspective generale asupra întregului ansamblu. De aceea, raportarea noastră vizavi de evenimentele descrise și, mai ales, față de modul în care sunt descrise trebuie să se facă cu un anumit sentiment de circumspecție și în niciun caz cu „elan patriotic”, oricât de flatante ar fi descrierile făcute de fostul ministru al Franței la București.

Lăsând la o parte toate aceste precauții de care trebuie să ținem seama atunci când citim o operă paraliterară (în special una cu caracter istoric), această carte rămâne valoroasă prin prisma fiziologiei pe care o creează și oferă publicului (frânturi dintr-o lume care nu este accesibilă oricui – lumea diplomației; descrierea unei societăți românești tulburată de refugiul la Iași, dar care renaște și exaltă odată cu obținerea unirii demult așteptate), valoarea acestor mărturii fiind augmentată și de faptul că se subscrie unui eveniment istoric atât de important, care avea să reconfigureze înfățișarea lumii (atât la propriu, cât și la figurat) la început de secol XX – Primul Război Mondial.

 

Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Traducere din franceză de Ileana Sturdza, Introducere și note de Mihai Dim. Sturdza, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 2016, 282 p.

Volumul face parte din colecţia Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma independentă londoneză de cultură Four By Three Magazine.

Filosofia eșuează oare în fața morții? Karl White se apleacă asupra meditației de o viaţă a filosofului român Emil Cioran cu privire la naștere, existență și anihilare, întrebându-se dacă filosofia ne poate salva de disperarea ultimei noastre clipe, sau dacă limitele sale se află la chiar marginea mortalității noastre.

De la începuturile sale, filosofia s-a concentrat pe moarte. Filosofia ne învață cum să murim, observa Socrate. Conform spuselor sale, ne prefacem înțelepți atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare. Filosofia s-a străduit, de asemenea, să ne micșoreze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea mortalității noastre: încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic excepțional; ne îndeamnă la un fel de modestie, caz în care trebuie să ne amintim că suntem angajați la moarte, un memento mori constant (expresie care se traduce, literalmente, „Amintiți-vă să muriți”). Oare are succes filosofia în oricare dintre aceste obiective?

Potrivit gânditorului român E.M. Cioran, răspunsul este un răsunător și fatal „nu”, deoarece, conform lui, „natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să se gândească la moarte”. Faţă în faţă cu catastrofa, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o meditație asupra propriului eșec și propriei neputințe atunci când se confruntă cu realitatea dispariției noastre.

Românul Emil Cioran, anti-filosoful filosofiei

Cioran este anti-filosoful filosofiei. El critică și disprețuiește încercările filosofilor profesioniști de a circumscrie și de a include lipsa experienței și aporiile vieții în categorii, definiții și imperative morale. În schimb, Cioran consemnează, cu un stil inimitabil, cu ironie și cu umor negru, răsucirile și meandrele furiei, senzațiilor şi dezamăgirilor sale și, cel mai puternic, neputința rațiunii și a filosofiei de a face față și de a controla forța invizibilă și nelimitată a morții.  În timp ce omul este în ochii săi o marionetă a sorții și a unor forţe dincolo de controlul său, filosofia, ca disciplină care încearcă să ţină sub control existența prin folosirea judicioasă a rațiunii, nu este decât un exemplu de batjocură și de comedie al hybrisului uman. Moartea și tăcerea sunt cele care vor avea ultimul cuvânt.

Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte?

Cioran și-a început viața filosofică fiind un vitalist entuziast, în tradiția nietzscheană, îmbrățișând un etos care afirmă viața, cu puțină grijă față de forma sau argumentarea logică. Cu toate acestea, preocupările sale erau încă cele ale filosofilor mai tradiționali pe care el îi disprețuia, nu în ultimul rând, prin obsesia sa cu privire la moarte. Dar, în timp ce Socrate a descris filosofia ca o formă de pregătire pentru sfârșit și a ieşit el însuşi din scenă cu demnitate şi cu graţie, Cioran a constatat că rațiunea și înțelepciunea sunt neputincioase în fața anihilării, în mare parte, din cauza acelorași motive care au condus la gândirea anti-fundamentală a secolului al XIX-lea: primatul biologiei, destabilizarea limbajului și istorismul tuturor sistemelor etice.

Pentru Cioran, rațiunea este o suprastructură slabă, ridicată pe forța irațională a vieții în sine – încoronarea necunoscutului fiind apropierea inevitabilă a morții și a inexistenței. Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte? Astfel de forțe anti-iluministe l-au condus pe Cioran să se simtă separat de omenirea comună, din cauza conștientizării sale intense cu privire la inevitabilitatea dispariţiei: “Atunci când conștiința devine independentă de viață, revelația morții devine atât de puternică încât prezența sa distruge toată naivitatea, tot entuziasmul vesel, și toată voluptatea naturală… La fel de goale sunt toate proiectele de finalizare ale omului și iluziile sale teologice”. Existau pur și simplu experiența brută a vieții în sine și încercările slabe și bâjbâite ale minții de a o înțelege, totul cu realizarea că într-o zi nu vor mai exista nici viața, nici mintea și nici gândurile.

Oricât am încerca să păstrăm o atitudine demnă în fața morții, pentru Cioran, o contemplație reală și pură a mortalității noastre ne lasă fără motivație și fără înțeles. Naturalismul grecesc și stoicismul roman nu l-au atras, și nici nu a fost posibil să îl depășească pe Nietzsche. După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane. În multe privințe, el a devenit anti-Sartre. În timp ce acesta din urmă propovăduia libertatea, posibilitatea și emanciparea, Cioran scria carte după carte vizând nemijlocit finitudinea, capcana și robia umană. Toate ideologiile erau pentru el falimentare, libertatea – o minciună, violența și ura – condiţia umană obişnuită. Și, ca să le pună capac, totul se termina prin moarte. Cioran etichetase anterior toate încercările de a controla şi ascunde ideea morţii ca fiind extrem de suspecte, dar acum el va reitera fără oprire neputința gândirii în fața dispariţiei definitive.

Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi

Chiar şi aşa, ocazional, filosoful român a fost tentat să folosească o versiune a metodei lui Epicur de a face față gândului morții, declarând: “Mă gândesc la atâția oameni care nu mai sunt, și mi se face milă de ei. Cu toate acestea, ei nu trebuie compătimiți atâta, căci și-au rezolvat toate problemele, începând cu problema morții”. Totuşi, lăudăroșenia aceasta a fost trecătoare. Oricât a încercat, Cioran nu a putut decât să admită realitatea fără speranță. Filosofia încearcă să neutralizeze forța experienței, prin îndreptarea spre generalități, dar – prin negarea adevărului că fiecare individ trebuie să moară propria moarte fără îndrumare – devine o farsă.

Emil Cioran filosof român filosofia moarte interior

După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane

“N-a însemnat nimic pentru mine. Realizând, brusc, după atâția ani, că orice s-ar întâmpla, nu o voi mai vedea niciodată, aproape că m-am prăbușit. Înțelegem ce este moartea doar prin amintirea bruscă a chipului cuiva care ne-a fost indiferent.” Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi.

Impotenţa filosofiei în fața morții a fost intim legată de celălalt principiu al lui Cioran: că, în timp ce moartea era o catastrofă înfricoșătoare, tragedia inevitabilă era, de fapt, că te născuseși. Viața însăși este trecătoare și incertă, plină de frustrare și dezamăgire. Nu știm ce trebuie să facem și nici de ce ar trebui să o facem. Moartea este una dintre puținele certitudini. “Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite. Frica de moarte este doar o proiecție în viitor a unei temeri care datează din primul nostru moment al vieții.” Moartea există doar pentru că nașterea s-a produs.

Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite ~ Emil Cioran

Vizitator obişnuit al cimitirelor, Cioran a avut o revelație care a surprins acest lanț de fier al nașterii și dispariţiei: “Eram singur în acel cimitir cu vedere spre sat, când o femeie însărcinată a apărut. Am plecat dintr-o dată, pentru a nu mă uita la acest purtător de cadavre de la o distanță apropiată, dar și pentru a nu reflecta asupra contrastului dintre un uter agresiv și mormintele şterse de veacuri – dintre o promisiune falsă și sfârșitul tuturor promisiunilor”. Succesiunea nașterii, a vieții și a morții este o unitate de neclintit din care nu există nicio scăpare. Cioran revine la viziunea lui Sofocle, conform căruia cel mai bun lucru, dintre toate, este să nu te fi născut vreodată.

Budismul, o fantezie inadecvată

Într-o încercare de a face față, Cioran a cochetat zeci de ani cu budismul, văzând în tentativa de negație a sinelui o modalitate de a face față atât traumelor vieții, cât și terorii morții. Însă, o astfel de auto-ștergere era străină unui temperament care, pe cât de obsedat de moarte și de inexistență, era întotdeauna extrem de plin de viață. Mai mult, Cioran știa că face indisolubil parte din tradiția filosofică occidentală, fiind susținătorul unei individualități faustiene care a pus ego-ul filosofic în centrul tuturor lucrurilor. Budismul a fost o fantezie prea strălucită de scăpare pentru un occidental dezrădăcinat.

El a încadrat acest sentiment într-o formă mai discursivă, care a fost, de asemenea, proiectată pentru a dizolva în cele din urmă consolarea Epicuriană – “De ce să ne temem de nimicul destinat nouă, când acesta nu diferă cu nimic de nimicul care ne precedă: acest argument al Anticilor împotriva fricii de moarte este o consolare inacceptabilă. Înainte, am avut norocul să nu existăm; acum existăm, şi tocmai această particulă de existenţă, deci de nefericire, este cea care se teme de moarte. Particula nu este cuvântul, deoarece fiecare dintre noi se preferă pe sine însuși în detrimentul universului, sau oricum se consideră egal cu el.” Să nu te fi născut niciodată nu e același lucru cu inexistența care urmează vieții și morții. Cele două sunt diferite din punct de vedere calitativ, în pofida identității lor cantitative în nimicnicie. Suntem atașați de noi înșine și de viața noastră dezordonată, indiferent cât de multă frustrare și dezamăgire am putea întâlni. Filosofia nu ne poate ajuta să renunțăm la duh, la iluzie. Moartea nu va fi niciodată binevenită.

Metafizica nu lasă loc cadavrului ~ Emil Cioran

Anticii nu sunt buni de nimic; să te gândești la moarte nu înseamnă să o experimentezi – să crezi că cineva nu se teme de ea arată doar că nu a întâlnit-o încă: “Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale! Să mori oricând, numai nu când ţi-a venit ora!” După căutarea și tot ce a mai întreprins prin lucrările filosofilor, misticilor și înțelepților, Cioran a putut doar să concluzioneze, cu amărăciune, că „metafizica nu lasă loc cadavrului”. Filosofia, în toată slăbiciunea și neputința ei, este un joc pentru cei vii. Morții nu filosofează și nici nu pot auzi banalitățile filosofilor care nu au murit ei înşişi.

Emil Cioran filosof român filosofia moarte interior 2

„Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale!”, credea Cioran

Pentru Cioran nu exista consolare, ci doar o meditație nesfârșită pe același subiect: “De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe cineva din mine.” După zeci de ani de gândire, de meditație și de scris pe această temă, Cioran a fost obligat să-şi recunoască înfrângerea. El bănuise încă de la începutul călătoriei sale filosofice că gândirea era neputincioasă în fața morții. O viață de meditație a confirmat acest lucru: “Să meditezi ani de zile, de fapt o viață întreagă, la ultimele tale clipe, numai ca să descoperi, când ele se apropie, că totul a fost în van, că gândul la moarte ajută la tot – cu excepția morții efective!”

Opere citate

Despre neajunsul de a te fi născut

Mărturisiri și anateme

Sfârtecare

Căderea în timp

 

Sursa: FourByThree Magazine

Karl White este un scriitor independent din Londra, care a publicat în Philosophy Now, The Sunday Telegraph, The Penny Dreadful şi a co-editat un volum despre Samuel Beckett.

O traducere semnată de către

Raluca Băncioiu

Raluca Băncioiu

Are un master în Traducerea Textului Literar Contemporan, specializarea Engleză. O persoană optimistă şi o familistă convinsă
Raluca Băncioiu

Ultimele postari ale lui Raluca Băncioiu (vezi toate)

    Ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi să-ţi faci datoria faţă de România? O posibilă prefaţă la o declaraţie de dragoste pentru pământul care ne-a crescut şi care ne ţine.

    Ai făcut un copil? Înseamnă că i-ai oferit României un cetăţean, un contribuabil şi un potenţial luminător de generaţii: profesor, medic, preot sau om de stat. Orice va ajunge copilul tău, dacă l-ai educat să fie om între oameni, ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Munceşti cinstit, făcându-ţi zilnic norocul, fără gânduri de îmbogăţire rapidă şi oneroasă? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Faci afaceri aici, ajutând economia românească să prospere? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Îţi plăteşti taxele şi nu concepi să eludezi legea, chiar dacă toată lumea o face? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Îţi faci vacanţele în România şi le povesteşti entuziast prietenilor „cosmopoliţi”, îndrăgostiţi de zgârie-norii din Dubai, despre minunile noastre necunoscute? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Eşti un exemplu pentru cei din jur prin comportamentul pe care îl afişezi la muncă, în societate şi mai ales acasă? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Atunci când sesizezi un atentat – oricât de mic sau de mare – la binele comun, nu întorci privirea, ci iei atitudine? Foarte bine. Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Îţi păstrezi libertatea de gândire şi de acţiune, chiar când condiţiile externe încearcă să ţi-o răpească, intuind că pentru asta s-au jertfit înaintaşii tăi? Foarte bine. Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Indiferent de credinţa pe care o ai, eşti un promotor al toleranţei religioase, al altruismului şi al înţelegerii faţă de slăbiciunile – omeneşti – ale celorlalţi? Ţi-ai făcut datoria faţă de România – şi faţă de Dumnezeul ei.

    Cinsteşti memoria înaintaşilor, îţi găseşti inspiraţia în istoria României şi încerci să contribui la ea, lăsându-ţi amprenta asupra microcosmului în care activezi? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Crezi în puterea faptelor mai mult decât în puterea cuvintelor, lăsându-le pe primele să vorbească de la sine? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Nu accepţi ca discursurile, programele şi rateurile politicienilor să îţi definească atitudinea faţă de vecini, faţă de prieteni şi faţă de ţară? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Înţelegi că, indiferent de zona din care ne tragem – Regat, Ardeal, Basarabia, Bucovina, Dobrogea şamd – suntem toţi fraţi, uniţi de o singură limbă şi de o singură fiinţă istorică? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Vorbeşti o limbă română curată, în detrimentul importurilor stricăcioase, şi îţi porţi cu mândrie identitatea oriunde ai călători în lume? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Nu laşi dragostea de România să te orbească faţă de defectele ei? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Ai strâns după câinele tău azi, sau ai făcut gestul „mărunt” de a arunca gunoiul în pubelă şi nu pe stradă? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.

    Să-ţi iubeşti ţara nu e vreun gest grandilocvent. Ci toate cele de mai sus – şi încă multe altele. Completaţi voi lista.

    De 9 mai, ca în fiecare zi, “la mulţi ani, România!”

     

    Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal – România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii

    9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

    Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

    Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

    Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

    Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

    Jos diplomația, sus armele

    În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

    În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

    Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

    Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

    Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

    Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

    Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

    „Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

    După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

    Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

    Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

    „La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

    Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

    Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

    Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

    Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

    Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

    Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

    Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

    „Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

    România independentă, visul a generații întregi de români

    Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

    O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

    Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

    A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

    Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

    9-10 mai, în secolul XXI

    Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

    „În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

    De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

    În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

    „10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

    Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

    Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

    Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

    Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

    Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

    Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

    Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

    Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)

    Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

    Mai ții minte când ai putut avea încredere cu desăvârșire în cineva, fără să te temi că ai putea fi rănit, judecat ori dezmăgit? Ei bine, dacă răspunsul tau este negativ, îți urez un Bun Venit!  în lumea crudă, dar reală a societății noastre minunate. Dar dacă răspunsul tău este afirmativ, te invidiez, însă îți sugerez să profiți de prietenia cu această persoană genială, căci oricum, mai devreme sau mai târziu, va profita altcineva de tine.

    Prin urmare, cred că știi deja despre ce am de gând să-ți vorbesc astăzi, așa că să trecem la subiect. Fac pariu că cel puțin odată în viață ai avut încredere oarbă în cineva, iar după cum spune scenariul vieții, ai trecut prin dezamăgirea tragică în urma căreia, bineînțeles, ai suferit fără ca vinovatul/ta să schițeze vreo urmă de regret, că oamenii sunt oameni doar din punct de vedere biologic, și nimic mai mult. Iar dacă, întâmplător, am avut dreptate, ai trecut și prin procesul supranumit n-o să mai fac greșeala asta NICIODATĂ, proces ce include falsa promisiune pe care ți-o faci singur pentru a te auto-dezamăgi.

    În lupta cu viaţa, eşti tu cu propriile puteri şi cu Dumnezeu

    Așadar, de ce continui să o faci? De ce ești tu cel vinovat de propria-ți nefericire? Și iarăși, găsim întrebări al căror răspuns ne este tot mai teamă să-l aflăm, pentru că în lupta cu viața și greutățile sale nu ne vom duela în instanță, lăsându-ne în baza avocatului, spunând că totul va fi bine în curând.

    În lupta cu viața, ești tu cu propriile puteri și cu Dumnezeu; ești tu cel puternic, dar pus sub presiunea stresului, a grijilor și a tristeții; ești tu cel pe care ți-e frică să-l arăți lumii pentru a nu fi judecat, fiindcă adevărul doare cel mai tare, iar în zilele noastre, să fii unic implică durere și suferință, pentru că n-ai voie să fii tu cel real, dacă vrei să-ți trăiești viața liniștit.

    Ne-am supus ușor sistemului bolnav, și singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr

    Realitatea e dură și rece, deşi aparent frumos fardată și împachetată într-un ambalaj vopsit în culori stridente. Mass media are impact mai mult asupra sclavilor săi mituiți cu pulbere de otravă îndulcită, ce se hrănesc cu lapte și miere cu gust de fiere. În goana către libertate, ne scufundăm tot mai mult către Infern, și ne lovim tot mai des de probleme pe care ni le facem singuri, iar când adevărul ne lovește, realizăm prea târziu că, de fapt, n-am realizat nimic. Poate doar că ne-am supus tardiv, îngropându-ne cu vise distruse și cu datorii către cei ce ar fi trebuit să ne fie datori.

    Acestea fiind spuse, putem afirma că ne-am supus ușor sistemului bolnav, și că singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr, în care nimeni n-are voie să intre pentru a ne influența.

     

    Foto deschidere: 6iee.com

    Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.

    Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.

    Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.

    „Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.

    Prietenia cu Eminescu, definitorie

    Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.

    „Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.

    De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”

    Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.

    Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor

    Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.

    Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic

    Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.

    Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.

    Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.

    Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.

    A spune că străinii consideră că românii sunt prietenoși și foarte competenți nu mai este demult o noutate. Însă, atunci când remarca vine din partea unui profesor universitar dintr-una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei, ea capătă un cu totul alt contur și devine una demnă de luat în seamă. Cel mai nou muzeu al României, Museikon din Alba Iulia, dedicat icoanei și cărții bisericești, a fost înființat cu sprijin european, iar Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), s-a implicat activ în concretizarea proiectului.

    Prezentă la Alba Iulia, la inaugurarea Museikon, Matricea Românească a discutat cu Henrik von Achen, care și-a exprimat părerea sinceră despre poporul român, formată după ce ne-a cunoscut la noi acasă.

    Matricea Românească: Ce v-a făcut să credeți, încă de la început, în proiectul Museikon?

    Henrik von Achen: Am vizitat oamenii din Alba Iulia și am știut, după ce i-am cunoscut, după ce am vorbit cu ei și am discutat proiectul, că au competența și dorința necesare, dar și știu ceea ce fac. Pentru că, fiind în Norvegia și dorind să derulezi un parteneriat, trebuie să cunoști oamenii cu care lucrezi. Îți pui, firesc, întrebarea: „Este posibil, este o idee bună?” Așa că am văzut clădirea, am văzut icoanele, l-am cunoscut pe arhiepiscop, pe președinte, pe dr. Dumitran. Combinându-le pe toate acestea, am spus: „Da, acest lucru poate fi făcut”. Ceea ce este important este și faptul că s-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită.

    De aceea, pentru mulți, mai ales pentru tânăra generație, trebuie să creăm un muzeu. Și aceasta este contribuția noastră: un muzeu care nu doar prezintă icoane pe un perete. Un muzeu modern trebuie să creeze o relație și trebuie să combine cunoașterea cu experiența. Dacă vrei să te asiguri că noua generație din România, dar și cele care vor veni, au acces la propria istorie a culturii și la propria moștenire culturală, atunci trebuie să o faci acum, pentru că, altminteri, va fi uitată și se va spune: „Icoana este ceva pentru bunici, nu este ceva pentru mine”.

    S-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită

    Matricea Românească: Ce vă place la poporul român?

    Henrik von Achen: Am văzut că sunt foarte prietenoși. În Scandinavia, sunt mulți români, dar de cele mai multe ori, ei cerșesc pe străzi. De aceea, a fost foarte frumos pentru noi să venim în România și să cunoaștem românii la ei în țară. Oamenii au fost foarte prietenoși, dar și foarte competenți. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am crezut în acest proiect, pentru că știam că există competență. Altminteri, nu poți rămâne în Bergen și dirija, de departe, ceva. Am văzut că românii sunt drăguți, prietenoși, dar și competenți.

    Matricea Românească: Ce părere aveți despre cultura românească? Găsiți similitudini între culturile celor două țări, România și Norvegia?

    Henrik von Achen: Viața țăranului este la fel peste tot. La țară, ești dependent de forțe peste puterile tale, cum ar fi ploaia sau soarele. De aceea, când vine primăvara, este primăvară pentru toată lumea. Deci sunt similitudini. Când ești conștient că depinzi de forțe pe care nu le poți controla, vine momentul când te gândești că Dumnezeu te-ar putea ajuta. Acest lucru este important, deoarece, ca fermier, nu poți spune: „Vreau ploaie!”, dar te poți ruga pentru ploaie. Dar sunt și diferențe, de asemenea.

    Matricea Românească: Care este cea mai evidentă?

    Henrik von Achen: Cred că cea mai evidentă diferență, în ziua de astăzi, pentru că vorbim despre anul 2017, lăsând la o parte economia, este modul în care în România, religia este prezentă în viața cotidiană. Încă este un punct focal, încă mai influențează oamenii. Acesta este un lucru care a dispărut în țările scandinave încă din momentul secularizării lor. Eu sunt catolic, deci înțeleg sensul icoanei.

    Noi mai înțelegem ceva – este o tradiție catolică și ortodoxă – credința necesită practică. Trebuie să îți structurezi și să îți articulezi viața de zi cu zi cu acest ingredient. Iar acest lucru este posibil nu prin ideile abstracte, ci atunci când în cotidian, religia are un loc aparte, concretizat în practică. Aceasta este o diferență majoră între țările noastre, lăsând la o parte bunăstarea economică, ce este evidentă.

    Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar şi atunci când, cuceriţi, îi luăm măştile şi i le agăţăm în cui.

    Am ajuns la Vasile Şuşca pe un frig teribil. Era iarnă, o iarnă cruntă acolo, la Săcel, în Valea Izei, colţ de Dacie liberă, unde ursul e frate cu românul. Doar Providenţa a vrut să-l găsim, pentru că altfel, rătăciţi şi parcaţi cu maşina exact în poarta domniei sale, n-am fi aflat niciodată că suntem la un metru de aur. Dumnezeu a vrut altceva, şi ni l-a descoperit.

    Vasile Şuşca e o poezie de om. E – cu toate ciudăţeniile sale, aşa cum ar putea fi interpretate licenţele în gândire pe care şi le ia – un bărbat mai adevărat decât toţi pe care i-am cunoscut până acum, subsemnatul şi încă doi-trei cunoscuţi excluşi. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a răspuns, ca un Creangă redivivus, “Nu mai am nici unul. S-or dus tăţi!”. Are umor, dar şi francheţe: “Maramureșenii, dacă au ceva de spus, îţi spun verde-n buză: «Dom‘le, nu-mi place de fotografia ta, și gata! Ai înțeles?» Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare.”

    Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?

    Ca mulţi meşteri înzestraţi, polivalenţi (cochetează şi cu muzica şi pictura), pe care i-am întâlnit prin ţară, Vasile Şuşca mărturiseşte că “nu m-a învățat nimeni. Eu am lucrat o perioadă croitorie, blănărie, cojocărie, și îmi rămâneau tot felul de capete. Era perioada când se făceau dormeze cu arcuri. Eu am adunat capetele acelea, cu intenția de a-mi face dormeze cu lână, în loc de talaje și câte se băgau. (…) Ion Ardeleanu-Pruncu, fostul director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației, m-a sfătuit să fac altceva decât făceam pe atunci – icoane pe lemn, pe sticlă, tablouri: «Domnule Șușca, sunt foarte încântat. Aveți mână deosebită, dar e plină lumea de pictori, de sculptori»”.

    Aşa a ajuns să facă măşti – “măşti de Viflaim, cum îs la noi, în Maramureş. La noi este un teatru popular. Din 20 și ceva de personaje, e o singură femeie, care reprezintă Fecioara. În rest sunt magii, şi toţi aceia din povestea cu Iisus, cu Irod, cu uciderea pruncilor…

    Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: "Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare"

    Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: „Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare”

    Masca e o chestiune păgână, precreștină. Aici s-o aflat să se adune precreştinismul, cultul păgân, cu cultura creștină, ortodoxia. După uciderea pruncilor, Irod îi condamnat și trimis în Iad. Atunci intră în scenă ăștia cu coarne, cu măşti. Au coarne, au alura asta draconică”.

    Zis şi făcut: s-a apucat să realizeze măşti, pe care Ardeleanu-Pruncu i le-a valorificat la un chioşc de lângă Şcoala Populară. “Destul o fost până am început, că dup-aia am făcut multe măști. Și le am împrăștiate peste tot în lume.”

    Chiar dacă nimeni nu e profet în ţara lui, priceperea lui Şuşca nu i-a lăsat insensibili nici pe vecini: “M-a sunat preotul din Ieud, să mă întrebe dacă îi fac şi lui măşti. «Domnule», zic, «eu am făcut măști pentru tot felul de oameni, dar să fac draci din ăștia la popi, n-am făcut!» Zice, «Domnule Șușca, pentru aia v-am sunat, mă primiți?» «Te primesc, dom‘le, doar nu-s ministru!».

    Mă laud că am colaborat cu Tony Gatlif, cel care a făcut filmele „Gadjo Dilo” şi „Transylvania”. Mie mi s-o părut un film fain. Am făcut pentru el toate măștile din film

    Dacă măşti pentru preoţi se mai fac, măştile feminine, spune meşterul, sunt inexistente în tradiţia maramureşeană. “La noi în Maramureș, sincer, demoni feminini n-am văzut. Erau moș și babă, sau erau hâzii, travestiți. Dar măşti draconice n-am văzut la femei.”

    A realizat prima sa mască încă din şcoala generală, inspirat de tradiţiile locului. “De Sărbători, pe ulițele Maramureșului, cam peste tot – dacă nu în fiecare localitate, în a doua sau a treia măcar, şi e un lucru bun care încă se mai păstrează – o să vedeți cetele de colindători și de mascați. Avem multe similitudini și cu alte țări. Undeva în Bavaria sunt mascați, la fel, cu coarne. În nordul Italiei, iar, am văzut mascaţi în zona aceea montană, de nord, vecină cu Austria. Ei au măști asemănătoare cu ale noastre, și acolo am avut și eu expoziții – în Belluno, Treviso, Solarolo. Am văzut obiceiuri cu mascați. Încornorați sunt cam peste tot. Este un cult al măștilor.”

    Mască maramureşeană. "Încornoraţi sunt cam peste tot", spune Vasile Şuşca

    Mască maramureşeană. „Încornoraţi sunt cam peste tot”, spune Vasile Şuşca

    Din Maramureş până la Rio, trecând prin carnavalele Veneţiei, de ce ne fascinează masca? “Doctorul în măşti” Şuşca explică: “Masca e un paravan după care se ascunde tăt omul – ori mai bun, ori mai puțin bun. Or fost multe obiceiuri cu măşti la noi. Masca a fost, înainte-vreme, inclusă într-un obicei de alungare a duhurilor de pe pășune, primăvara. Obicei care s-o pierdut. Erau, tot în perioada de iarnă, feciorii mai timizi care, la șezători, nu se apropiau de câte o fătucă – numai când își lua masca pe față, tânărul se apropia de ea și începea a o pipăi pe dedesubturi. Ştiţi Dvs. la ce mă refer, cu pipăitul. Îi băga mâna pe sub sumnă (fustă, n.r.). Numai când avea mască, pentru că în rest, era un docil și un retras… Sub mască, oricare om deja e altul. E plin de curaj”.

    Se mai fac măști în partea Moldovei. Suntem mai mulţi. Până în mai anul trecut, aici eram numai eu. Acum mă bucur că mai este un băiet prin Baia Mare, și s-o mai apucat un domn din Vad. Nu sunt invidios, e largă lumea, încăpem toți

    În Maramureş, ţine să ne reamintească Şuşca, măştile au jucat un rol istoric: la 1717, tătarii care au invadat locurile s-au trezit, potrivit legendei, întâmpinaţi de mascaţi, pierzând bătălia. Evenimentul este marcat de un monument ridicat la Cavnic, denumit chiar “Piatra Tătarilor”. “În istoricul cu tătarii, zice-se că or ieșit în fața lor îmbrăcați așa și, de la marele zgomot produs de clopotele de tablă puse în cruciş sau pe lângă brâu, tătarii n-o mai putut stăpâni caii. S-or speriat caii și atunci s-or retras fără nicio problemă de bătaie”.

    Un om care te lasă mască

    Originalitatea măştilor sale, crede Vasile Şuşca, nu ţine de domeniul academic, cât de domeniul imaginaţiei. El însuşi se fereşte de termenul – stereotip – «tradiţional»: “Am fost de multe ori contestat că nu ar fi masca originală. Cine o stabilit că e originală? E originală că o fac eu. I-am adus un plus artistic, deoarece cochetez și cu alte arte, i-am dat o personalitate. Eu nu am copiat nici o mască de undeva de prin părțile Moldovei. Acolo măștile se fac diferite: cu nasul roșu, cu mai multe cârpe adunate. La mine, măştile au altă alură. Nu sunt copiate după alte măști.

    Sunt măşti cu personalitate. De asta, probabil, am avut destul de mare succes ori pe unde am fost cu ele, pe unde le-am dus: și în Berlin, și în Viena, și în Strasbourg, și în Bruxelles, și în Statele Unite, și pe unde or mai fost, că nici eu nu mai știu prin ce colțuri le am împrăștiate. Au avut trecere. Nu pot să spun că se poate trăi din asta, dar mă ajută cât de cât”.

    Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă

    Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă

    Când îl întreb cât timp îi ia să creeze o mască, Vasile Şuşca reintră în «modul Creangă», şugubăţ: “Nu durează mult. De când mă apuc – și pân-o termin! Pân-o gat. Depinde de complexitatea măștii. Este și una numai simplă, căreia îi fac numai partea din față, obrăzarul, și la partea din spate, eventual îi pun un elastic. Pentru că omul oricum o pune undeva, într-un colţ, unde vrea să-și aducă aminte că o fost cândva în Maramureș.”

    Face măşti doar din materiale naturale, şi e supărat că, în vreme ce ne îmbrăcăm “cu toate plasticurile, nu valorificăm o lână”.

    “Vedeți Dvs., e blana de oaie sau de mieluț, sunt blănuri naturale prelucrate. Procedeul de prelucrare e mult mai de durată decât confecționarea în sine a măștii. Pentru că o piele, până ajunge la stadiul să fie prelucrată, trece cam prin 25-30 de ori prin mâini, prin diferite operații de lucru. Multă lume zice: «Păi ce, o piele, nu știu ce…». Dar să ştiţi, chiar dacă materia primă, în sine, nu costă, procesul este laborios. Toată lumea, acum, aruncăm materie primă. E dureros. Eu am încercat să încurajez pe multă lume să nu arunce.

    Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile noastre făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț, nu știe nimeni. Păcat!

    Toate prostiile sintetice le punem pe noi, dar nu valorificăm o lână! Se aruncă, se aprinde, oamenii nu știu cum să scape de ea. Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile, găzdoile cum zicem noi la ţară, făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă, nu știe nimeni să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț. Păcat! Se aruncă atâta materie primă! S-ar putea valorifica pieile. Eu am și din vecini. Zice: «Nu vrei?». Zic: «Pune-o acolo!» Multă lume se miră. Şi de n-oi prelucra-o anul ăsta, dar măcar pun sare pe ea și o pun să steie.”

    Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor

    Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor

    Casa în care trăieşte Vasile Şuşca e o dezordine minunată – pe pereţi tronează diverse picturi, printre care o remarcabilă reproducere proprie după “Dimineaţă în pădurea de pini” a rusului Ivan Şişkin. În jur, cât vezi cu ochii, curiozităţi, statuete, măşti. Cele mai de preţ obiecte ale meşterului sunt însă acul, aţa şi degetarul: “Lucrez și la mașină, dar normal, masca se face numai din acul de mână. Am nouă maşini”.

    Deşi nu s-a îmbogăţit din măşti, nu concepe să nu ducă tradiţia mai departe, atât cât trăieşte, fiindcă “satisfacţia e mare”. Dovadă stă un colet primit din Israel, ca mulţumire, de la un medic evreu care a absolvit Medicina la Cluj.

    Rămânem în ape cosmopolite şi-l întrebăm pe Vasile Şuşca dacă între Halloween-ul american şi măştile româneşti există vreo legătură, precum în cazul italian. Se scutură ca ars: “Niciuna! Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?

    „E mistificare multă – la prostime ţine”

    Mie nu-mi place decât adevărul gol-goluţ, nu să epatez. Şi eu pot să spun că masca are peste 3000 de ani. Că e prima făcătură pre-creştină. De la omul de Neanderthal – prima oară când s-o ascuns, tot sub o piele s-o ascuns! Sunt multe povești. Dacă unuia i-a trăsnit în cap și a văzut că îi ține figura, s-a perpetuat. E mistificare multă – la prostime ține.”

    Un spirit liber: românul Vasile Şuşca

    Un spirit liber: românul Vasile Şuşca

    Felul în care măştile maramureşene, totuşi păgâne, au fost sintetizate în creştinism rămâne fascinant. Pentru Şuşca, e şi dovada cea mai evidentă a înţelepciunii oamenilor din Maramureş.

    “Măştile din zona noastră vin din perioada precreștină, a dacilor liberi. Aici or fost dacii liberi. Apoi, aici nici Colectivul (n.r., colectivizarea comunistă) nu a mers. Sunt mai conservatori oamenii, mai duri. A integra masca în creştinism o fost un lucru bine gândit, de împăcare – doar ce rău îți poate face o mască, decât să fie un paravan, o acoperire? Se împacă bine, mai ales în teatrul popular care este, practic, teatru creștin. Și masca e păgână. Vezi cât de bine or gândit cei dinaintea noastră? «Hai, măi, să împăcăm lucrurile! Dacă îi punem coarne, ce?» «Arată ca dracu‘!» «Păi ce are, că pe Irod, după uciderea pruncilor, doar dracu‘ l-o luat?»

    Gândirea țăranului, a omului simplu, s-a adaptat și e plăcută și pentru omul de la țară, și pentru cel de la oraș. Am un prieten foarte bun din copilărie, regizor și actor la Teatrul de Stat din Arad, Ioan Pit Peter și, într-o discuție, i-am sugerat: «N-ar fi bine să puneți la voi teatrul popular, Viflaimul?» Zice: «Ar veni cineva?» «Aveți toate condițiile». Pe vremea aceea, lucram și eu în cultură, ca director de cămin cultural – și nu aveam condițiile pe care le au orașele, cu lumini, cu scene. Iar m-o întrebat: «Ar merge, Vasile?» «Cum să nu meargă?», zic. «Ia încercați, tot așa, păstrând tenta veche și textul rimat, din patru tablouri, foarte plăcut».

    S-o făcut deci teatru ca la țară, cu lumini, cu îmbunătățiri, și a avut un success teribil. S-a repetat de câteva zeci de ori. Zic: «Ieșiți cu tătă trupa, costumați, cu măștile draconice, Fecioara, Iosif, păstorii». Au făcut o paradă, și toată lumea era mișcată.”

    În fiecare an se poartă la noi acest teatru popular cu măşti, de Viflaim. Nu i se urî nimănui de el, pentru că oricând are o tentă nouă. Lumea vine – ori la familia cutare, ori în curtea preotului sau în curtea casei parohiale – stă pe margine, se uită și e mișcată

    Vasile Şuşca, dacul liber, putea să rămână afară, dar n-a făcut-o, pentru că îşi iubeşte sincer ţara. De ce?

    “Am umblat destul, am văzut toată Europa şi nu numai. Pentru mine, România e cel mai frumos loc de pe fața pământului. Când aud horele, melodiile noastre, vioara din Maramureș, și sunt în altă parte, nu vă spun ce mișcat sunt. Se ridică părul pe mine, mi se face pielea de găină! Nu se poate să nu-ți placă de locul tău. Numai răuvoitorii, cei care suferă de lucruri care nu se fac. Care pleacă afară şi, după două luni de zile, îşi uită limba, vorbesc cu accent, iau fasolea în gură: «What? Now, so much…»

    Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară

    Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară

    Am avut prieteni – și am în toată lumea – oameni pregătiți, cu studii academice, și vorbesc curat limba. Nu îi apucă chestiile astea de cel mai prost gust, să uite cum se vorbeşte: «Am uitat cum se spune la…». Nu se face! Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi.”

    Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi

    Împrumuturile culturale au fost boala românului din vremuri imemoriale. Unele au funcţionat, altele nu. Dar Vasile Şuşca, săceleanul care face măşti extraordinare, nu vede cu ochi buni “măştile” de societate, lipsite de funcţie ritualică, cele care falsifică identitatea.

    “Vedeţi ce crunt e să împrumuți altceva! Să vii să îţi faci cine ştie ce trăznaie aici, în Maramureş. Eu nu zic, fiecare are gusturile lui. Dar s-or distrus lucrurile adevărate, lucrurile din lemn, gardurile sănătoase. Le vedem foarte rar, în muzeu sau la oameni gospodari care știu ce înseamnă un lucru adevărat. Sunt porți ca la Alcatraz! Nu e lemnul acela – când pui mâna pe el, e cald. Fierul ăla e rece.

    Unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, acolo sunt şi oamenii reci

    Ei, unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, unde-ţi vedea gardul acela împletit, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, şi numai din tot felul de table, acolo sunt şi oamenii reci!”

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Teodor Burnar

    Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Moștenirea literară bogată a lui Ioan Slavici este continuată cu succes de către stră-strănepoții acestuia, Filip și Matei Florian, care înlocuiesc studiul mediului rural cu cel al mediului urban, aplecându-se cu precădere asupra perioadei comunismului anilor ’70 și ’80. Scris sub forma unui duet narativ, romanul Băiuțeii este un experiment inedit în care cei doi autori reclădesc universul magic al copilăriei trăite la bloc.

    Dacă în Inocenții Ioanei Pârvulescu tonul este unul predominant nostalgic și duios, frații Florian se întorc în trecut cu ceva mai multă detașare, dar cu aceeași bucurie și jovialitate pentru a descrie anii de început ai vieții lor. Pe Aleea Băiuț, în Drumul Taberei, „unde nimic nu era la voia întâmplării”, copiii petrec ore întregi pe aleile cartierului inventând cele mai năstrușnice jocuri, leagă și desfac prietenii, sau trăiesc primii fiori ai iubirii. O imagine un pic bucolică pentru tinerii din ziua de azi, dar ușor recognoscibilă pentru cei care au crescut în acea epocă.

    Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”

    Scris sub forma unui dialog între cei doi scriitori, Băiuțeii este un mozaic al limbajului oral cu cel confesional și argumentativ. Uneori, ideile sunt prezentate schematic, sub forma unor notițe, alteori sub forma unei proze în versuri sau a unei mici nuvele independente, însă, cuvintele poznașe nu lipsesc niciodată. Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”.

    Ceea ce deosebește această carte de altele ce se înscriu în tematica copilăriei în comunism este scriitura pe cele două voci narative alternante, ce se completează de fiecare dată prin explicații și argumente bine structurate. Ping-pong-ul discursiv este evident doar în primele texte, acesta disipându-se pe măsură ce înaintăm în miezul acțiunii, iar cititorului îi devine ușor să navigheze între cele două registre.

    Copilăria în comunism, între metaforă și realitate

    Filip și Matei Florian își împart egal rolurile auctoriale. În calitate de frate mai mic, Matei rememorează întâmplările fantasmagorice ale primilor ani de viață, acele momente unice și personale pe care cei din jur le privesc cu condescendență și simpatie, pe când lui Filip, în calitate de frate mai mare, îi revine partitura realistă, ancorarea faptelor într-un context politic și temporal. Cele două scriituri, una bogată stilistic și metaforic, cealaltă clară și factuală, se împletesc armonios și recreează atmosfera copilăriei sub toate dimensiunile sale.

    «Băiuțeii» nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale

    Universul fantastic descris de Filip Florian, în care luna este un câine rotund, cristoșii zboară, prietenii imaginari apar dintr-un borcan de muștar, iar Bau-Bau este o apariție obișnuită, aduce un pic cu scenele create de Mircea Cărtărescu în nuvela Mendebilul, unde un personaj ciudat sparge ritmul de viață al copiilor de la bloc prin poveștile sale insolite.

    Băiuțeii nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale. Comunitatea strânsă a vecinilor de la bloc, aniversările cu Cico și tort făcut în casă, joaca „de-a mama și de-a tata”, construcția blocurilor noi și jocurile aferente printre molozuri, cucerirea maidanelor sau a fetelor prin săruturi furate în subsoluri, sunt doar câteva dintre reperele unei lumi în care socializarea se făcea afară, și nu doar din spatele unor ecrane de calculator.

    Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo

    O altă dimensiune importantă a jocului în fața blocului o constituie și meciurile de fotbal, rememorate cu patos prin prisma simpatiei față de echipa Dinamo și mai apoi Steaua, datorită vecinătății cartierului Drumul Taberei cu stadionul Ghencea. Cotidianul vieții anilor ’70-80 este redat și prin micile bucurii ocazionale precum mersul la cinematograf, emisiunile de teatru radiofonic sau colecționarea revistelor cu Rahan. Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo.

    Pe lângă prietenii copiilor Filip și Matei, galeria de personaje a romanului este întregită de figura mamei extrem de frumoase, dar și a tatălui absent, plecat mereu pe șantiere. Relațiile afectuoase cu bunicul matern Mircea și mătușa văduvă Uca contribuie la mistificarea perioadei copilăriei, acel tărâm magic în care adulții au puteri supranaturale, iar poveștile lor sunt o sursă de încântare și cunoaștere.

    Băiuțeii, publicat prima dată în 2006, este printre primele scrieri ce vorbește despre perioada comunistă din perspectiva copilăriei, recuperând aspectele pozitive ale acelor vremuri. Dincolo de adunările pionierilor, joaca de-a „Elena și Nicolae Ceaușescu” sau lipsurile materiale, Matei și Filip Florian adună în paginile acestei cărți părțile bune ale „Epocii de Aur”.

     

    Filip Florian și Matei Florian, Băiuțeii, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Radu Cosașu, Editura Polirom, Iași, 2012, 240 pagini

    Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, unul dintre tinerii noștri sclipitori, în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

    Am realizat că, în marele mecanism al societății, suntem de fapt o mică rotiță îndoctrinată, lipsită de chef de viață, cu vise strivite în mâinile reci, pe care le purtăm zilnic în buzunarele hainelor noastre, în drumul plictisitor către casă.

    Și am mai aflat că niciunul dintre noi nu are curajul și demnitatea de a recunoaște cu tărie că este unicul vinovat de propria-i nefericire. Am realizat că nu mai avem încredere în propriile puteri, că ne-am călcat onoarea în picioare în momentul în care, din comoditate, ne-am vândut pur și simplu orice urmă de valoare pe care, teoretic, am fi putut să o dezvoltăm.

    Tinerii, gura de aer a societății

    Pentru că, până la urmă, adevărul este că oamenii sunt cele mai ieftine „lucruri” pe care cineva le poate cumpăra cu bani. Însă, de vină suntem noi, pentru că am acceptat să trăim în mizeria minciunilor şi am adunat gunoiul sub preş. Dar, ghiciţi ce! Unii dintre noi au curajul să spună lucrurilor pe nume, deoarece gura de aer de care această lume are nevoie suntem noi, generaţia anilor ‘90-2000. Noi, tinerii cărora li s-a impus la şcoală să înveţe mecanic ceea ce li se predă, pentru că altfel nu e de bine.

    Până la urmă, adevărul este că oamenii sunt cele mai ieftine „lucruri” pe care cineva le poate cumpăra cu bani

    Şi de ce nu e de bine? Pentru că sistemul şi programa de învățământ ne impun să fim piesele de schimb ale sistemului în eventualitatea degradării acestuia, iar noi ne opunem. Sunt sigură că există persoane ce profesează în domeniul învăţământului şi care, cel mai probabil, s-au remarcat prin cunoştinţele lor, pe care toţi ar trebui să le apreciem, dar care din frica de a nu fi traşi la răspundere se conformează programei şi transmit mai departe planul de autodistrugere, cunoscut şi ca „dacă ai 10 pe linie eşti un elev model” sau ca „deschideţi manualele şi conspectaţi de la pagina z!”.

    Prin urmare, ceea ce este greşit la sistemul nostru reprezintă, pe scurt, lipsa practicii şi spălarea pe creier, în masă, a elevilor şi studenţilor. Toate acestea, pentru a confirma că ceea ce ai tocit timp de aproximativ 18 ani nu a cuprins ghidul de supravieţuire în viaţă.

    Aşadar… Eşti fericit cu ceea ce faci? Meriţi mai mult? Eşti mulţumit cu cine eşti?

    Foto deschidere: slowrobot.com

    Cătălina Ifrim

    Cătălina Ifrim

    Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață
    Cătălina Ifrim

    Poate una dintre cele mai faimoase nedreptăți petrecute în lumea științei este cea produsă savantului român Nicolae Paulescu (1869-1931), cel care fost vitregit de mult râvnitul Premiu Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1923. Distincția a fost acordată canadienilor Frederick Grant Banting (1891-1944) și John J.R. Macleod (1876-1935), pentru descoperirea insulinei, deși românul Paulescu publicase mai înainte, în paginile unei reviste internaționale, un articol despre obținerea unui extract similar, pe care l-a numit pancreină.

    Nicolae Paulescu s-a născut la București, unde a urmat studiile preuniversitare, pentru ca, mai apoi, să le urmeze pe cele academice la Paris, obținând nu mai puțin de trei doctorate – în medicină, știință și în chimie biologică. A profesat, vreme de câțiva ani, ca medic în Franța, însă a preferat să se întoarcă în țara natală, refuzând o carieră universitară pe meleaguri străine. S-a întors în țară, deși putea să stea în Franța.

    În România, Paulescu a fost profesor universitar la Facultatea de Medicină, punându-și semnătura pe un tratat de fiziologie în trei volume, demn de toți laurii (1919-1921). Cu toate că activitatea științifică remarcabilă a savantului român atinge mai multe domenii, Paulescu este cunoscut în special pentru descoperirea tratamentului de bază al diabetului, anume hormonul numit pancreină, echivalentul insulinei. În luna iulie a anului 1921, în cadrul unei ședințe a Societății de Biologie, medicul a prezentat rezultatele cercetării sale și, o lună mai târziu, și-a publicat studiile în revista Archives Internationales de Physiologie, care apărea simultan în Franța și în Belgia. Munca a fost răsplătită cu brevetul de invenție „Pancreina și procedura fabricației sale”.

    Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa

    Însă descoperirea sa a rămas îngropată, pentru că în 1923, cei doi canadieni deja evocați au fost cei care au primit Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Nicolae Paulescu, afectat – pe bună dreptate – de nerecunoașterea meritelor sale, s-a adresat mai multor foruri academice, dar și Comitetului Nobel. Dar nemulțumirile sale nu au avut sorți de izbândă, medicul murind fără să fie îndreptată greșeala.

    „Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, înfățișează în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, așa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioși, pentru ca revelația să se producă și să se cunoască numărul și însemnătatea descoperirilor lui”, afirma istoricul Nicolae Iorga despre savant, potrivit crestinortodox.ro.

    După dispariția lui Nicolae Paulescu, un fost discipol al său, Ionel Pavel (1897-1991), a încercat timp de aproape patru decenii (!) să-i obțină recunoașterea post-mortem. Abia în 1969, directorul Institutului Nobel, Arne Tiselius, a răspuns unei scrisori din partea acestuia. „După cum știți, decernarea Premiului Nobel lui Banting și Macleod a fost criticată de mulți, mai ales că Bert nu a fost inclus. După părerea mea, Paulescu merita de asemenea să i se decerneze Premiul. După câte știu, Paulescu nu a fost propus oficial, dar Comitetul după decernarea Premiului Nobel ar fi putut, firește, să mai aștepte un an”, notează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

    Nicolae Paulescu, blamat pentru antisemitism

    Unele voci spun că Premiul Nobel l-a ocolit pe omul de știință român pentru atitudinea antisemită pe care a afișat-o ori de câte ori a avut ocazia. Ba mai mult, în 1922, el a înființat, alături de A. C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, al doilea partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbol. Îndârjirea lui s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți, broșuri și articole care semnalau „pericolul” evreiesc și francmasonic.

    Un mare om de știință, nerecunoscut de către contemporani pentru descoperirea epocală a insulinei, românul Nicolae Paulescu rămâne simbolul savantului de talie mondială, care a îmbrățișat o ideologie profund nocivă.

    Foto deschidere: montaj după Mică Enciclopedie a României pentru Copii

    Huliganii (1935), cel de-al doilea roman al trilogiei începute de către Mircea Eliade cu Întoarcerea din Rai, reia firul întâmplărilor din familia Anicet, fir întrerupt de sinuciderea lui Pavel. Reia și o parte dintre personaje: David Dragu și Petru Anicet, în special, dar și parte a grupului de intelectuali de la Corso. Acestora li se alătură noi personaje, cel mai notabil fiind Alexandru Pleșa – cel mai bun prieten al lui Petru, împreună cu care pune în practică „doctrina huliganică”.

    Dacă în primul roman al ciclului domină teama ratării (care conduce până la urmă la sinuciderea personajului principal, sinucidere văzută ca singura posibilitate de evitare a declinului intelectual și spiritual), în cel de-al doilea, ratarea este evitată prin adoptarea huliganismului. Aici fapta își pierde statutul de concept, teoria începând să fie pusă în practică de cei doi prieteni, Petru și Alexandru.

    În Întoarcerea din Rai jurnalul și monologul interior aveau rolul de a ne arăta exact gândurile întreținute de către personaje. În Huliganii monologul interior dispare, locul lui în demascarea adevăratelor crezuri fiind luat de scrisori.

    Arta huliganismului, așa cum este ea văzută de către personaje

    După cum o arată și titlul, întregul roman este construit în jurul conceptului de „huligan” și a definirii atitudinii care se subscrie acestuia. David este primul care numește generația lui Petru și Alexandru o generație de huligani, exprimându-și regretul că nu mai poate face parte integrantă din mișcare: „La 18 ani, ești încă liber, în opinii, în acte, liber chiar pe teoria pe care ți-o vei alege în interpretarea vieții. La 25 de ani, după ce ți-ai spus primul cuvînt, – și orice ai face, la acea vîrstă, nu e decît un cuvînt – ești deja secat, fixat. Trebuie să rămîi tu însuți, să fii tu însuți, să te realizezi, să creezi… Dacă ai ști cît vă invidiez, pe d-ta, pe Petru, pe toți huliganii… […] Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume, – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…”.

    Existența unor legi este imperios necesară pentru condiția de huligan! Huliganii trebuie să aibă legi pe care să le încalce

    Pentru tinerii din această nouă generație, libertatea echivalează cu posibilitatea de a face orice, de a nu cenzura nicio pornire, de a nu lua în considerare nicio lege (fie ea scrisă sau nescrisă). Deși am crede că anarhia ar fi cea mai potrivită formă pentru comportamentul noilor tineri, aceștia vin și ne pulverizează raționamentul, considerând anarhia tot formă a robiei: dacă nu ar mai avea nicio regulă și totul ar fi permis, nu ar mai avea împotriva cui sau a ce se revolta. Prin urmare, existența unor legi este imperios necesară pentru condiția de huligan! Huliganii trebuie să aibă legi pe care să le încalce.

    Resorturile huliganismului acestor personaje se găsesc într-o acută stare de frustrare. Toți au fost, la un moment dat, umiliți sau au suferit și, în consecință, cred că acest lucru le conferă dreptul de a se răzvrăti în prezent.

    Prototipul huliganului – cealaltă jumătate de apostol

    Prototipul huliganului este Petru Anicet, fratele personajului principal din Întoarcerea din Rai. Chiar dacă Pavel a murit, amintirea lui continuă să-l subjuge pe Petru. Acum el nu mai este „fratele mai mic al lui Pavel”, ci este „fratele lui Pavel, cel care s-a sinucis”. Odată cu moartea lui Pavel, Petru ar fi trebuit să capete autonomia pe care și-o dorise atât de mult. Dar acestei autonomii îi este anexată și o imensă responsabilitate, care nu-i conferă deplina libertate pe care și-o imagina. Prins între datoria de „ultim fiu” și dorința de libertate individuală totală, începe să dezvolte și să pună în practică filosofia huliganică.

    «Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume, – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…»

    Acesta se simte superior tuturor oamenilor, având dreptul de a face orice, nimic nu-l limitează deoarece consideră că a suferit prea mult, că a fost supus la prea multe umilințe: „Să știi, să simți că poți face orice pentru că ai ratat totul, pentru că te-ai umilit, ai provocat suferință în jurul tău. După toate cîte am suferit eu și mama din cauza Norei, cine m-ar putea opri să mă răzbun, s-o părăsesc, s-o ucid chiar?… Mi-e îngăduit orice… Ce extraordinară libertate! ”

    Își arogă singur dreptul de a-i umili pe ceilalți, de a-i face să sufere și de a-i schimba radical. El face toate aceste lucruri fără a avea nici măcar o urmă de regret. Conștiința se estompează în relațiile cu ceilalți. Individualismul este mult mai important decât colectivitatea.

    Odată cu pierderea casei în care locuiau, ajungând într-un mediu degradat și degradant, Petru își pierde toate reperele, dezvoltându-și o filosofie bazată pe un egoism survenit tocmai din suferința pe care a îndurat-o. Tratează viața celorlalți ca pe propriul teren de joacă, dezvoltându-și inimaginabile capacități de manipulare.

    Resorturile huliganismului acestor personaje se găsesc într-o acută stare de frustrare. Toți au fost, la un moment dat, umiliți sau au suferit

    Singura distincție pe care o face și de care ține cont este cea dintre viața personală și cea profesională. Dacă în viața privată acceptă orice compromis sau acțiune „ilegală” care ar putea să-i pericliteze statutul, în ceea ce privește muzica acest lucru nu mai este valabil. Pentru el, muzica este singurul lucru sacru.

    Finalul romanului lui Mircea Eliade ne aduce, inevitabil, în fața unei alte sinucideri. Cea de-a doua din familia Anicet, sinuciderea mamei celor doi „apostoli ratați”. Pe tânărul care se revolta împotriva tuturor îl găsim în ultima scenă a romanului hotărât să recupereze ceea ce a aparținut familiei Anicet. Și astfel asistăm din nou la o redefinire a conceptului de FAPTĂ: inițial văzută ca orice acțiune împotriva legilor societății (furt, manipulare, agresivitate), FAPTA devine echivalentul recuperării „avutului” familiei.  Ispititorul devine victima ispitei.

     

    Mircea Eliade, Huliganii, Ediție îngrijită și cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1992, 356 pagini

    Ramona Tănase

    Ramona Tănase

    Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
    Ramona Tănase

    În urma unei discuții cu directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, am ajuns la concluzia că Museikon, primul muzeu de artă religioasă din țară, este unul binevenit pentru întreaga Românie, nu doar pentru albaiulieni. Nu mai puțin de 5000 de obiecte religioase, mărturii ale credinței de neclintit a românilor, vor popula această instituție nou înființată, care-și așteaptă vizitatorii pentru a le dezvălui file importante din istoria noastră.

    Gabriel Rustoiu a vorbit pentru Matricea Românească, după inaugurarea Museikon, despre misiunea instituției, despre importanța ei, dar și despre percepția străinilor în legătură cu obiectele de cult românești.

    Matricea Românească: De ce aveau nevoie cei din Alba Iulia de un astfel de muzeu, precum Museikon?

    Gabriel Rustoiu: Nu neapărat cei din Alba Iulia aveau nevoie de un astfel de muzeu. Este primul muzeu de artă religioasă al României. Sigur că există expoziții de artă religioasă în cadrul unor muzee, dar nu există un muzeu de sine stătător. De ce la Alba Iulia? Pentru că Arhiepiscopia din Alba Iulia și Muzeul Național au cea mai importantă și mai valoroasă colecție de artă religioasă din Transilvania. În muzeu vor exista 5000 de obiecte. Sigur, nu vor fi toate expuse concomitent. Cele mai multe dintre ele sunt clasate în categoria „tezaur”. Conform legii, în categoria „tezaur” sunt incluse piesele de o importanță excepțională. Prin urmare, aici era locul unui astfel de muzeu. Am beneficiat și de faptul că am reușit să accesăm fonduri europene, prin mecanismul norvegian. Oricum acest muzeu s-ar fi făcut, pentru că era o dorință a noastră, mai veche. Este un prim pas.

    Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbind despre misiunea Museikon

    Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbind despre misiunea Museikon

    Matricea Românească: Ce înseamnă pentru români o astfel de instituție – și ce spune despre noi existența sa?

    Gabriel Rustoiu: În primul rând, este o parte a spiritualității românești. Este vorba despre icoana veche românească, despre cartea veche românească. De exemplu, anul acesta se împlinesc 450 de ani de la prima tipăritură în România. Prin urmare, eu zic că este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României.

    Este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României

    Matricea Românească: Ce rol are muzeul în care ne aflăm, în contextul Centenarului Marii Uniri?

    Gabriel Rustoiu: Este o întrebare foarte bună. La anul, se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Noi ne pregătim cu o ofertă culturală cât mai diversificată. Museikon este parte din această ofertă. Desigur, noi mai avem și Muzeul de Istorie și Arheologie, vom avea și Sala Unirii – sperăm că aceasta va fi, până la 1 Decembrie 2018, reinaugurată într-o formă care a existat la 1922, când regele Ferdinand s-a încoronat ca rege al României Mari, ultimul act simbolic al unirii românilor într-un singur stat.

    La Museikon se pot vedea și porțiuni ale castrului Legiunii a XIII-a Gemina

    La Museikon se pot vedea și porțiuni ale castrului Legiunii a XIII-a Gemina

    Matricea Românească: Ce le transmite străinilor o vizită aici?

    Gabriel Rustoiu: Nu neapărat acest muzeu, ci și Cetatea Alba Carolina, cu tot ce înseamnă ea, este parte a istoriei europene. Străinii nu sunt obișnuiți cu icoana veche, românească, de tip bizantin. Pentru ei, va fi ceva nou și cu siguranță că le va stârni o mirare și o încântare, în același timp.

    Noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România

    Matricea Românească: Ce vor învăța românii atunci când se vor plimba prin sălile noii entități culturale?

    Gabriel Rustoiu: Vor învăța o parte importantă din istoria românilor. Așa cum am spus și la deschidere, vor putea vedea parte a castrului Legiunea a XIII-a Gemina, singura legiune care a staționat în Dacia, pe întreaga stăpânire a Imperiului Roman în aceste meleaguri. Vor mai vedea o parte din istoria Transilvaniei și a Europei Centrale, din perioada Principatului – avem o parte a unei clădiri din secolul XVII. De aici se conducea Transilvania, o parte din Ungaria, iar unul dintre principii Transilvaniei a fost și regele Poloniei [Ștefan Báthory, 1533-1586, n.r.].

    Armatele transilvănene ajungeau cu ușurință la porțile Vienei. De aici se făcea legea în perioada respectivă, pentru zona aceasta a Europei. Nu în ultimul rând, ceea ce se vede cel mai bine este fostul spital militar austriac, care este cel mai vechi spital militar din România. Practic, noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România, și sunt convins că cei care ne vor călca pragul nu vor regreta.

    Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina Botezului.

    “Deşi, în ortodoxie, nu există preoţia femeii ca atare, preoţia femeii este exact ce faceţi Dvs. acum”, a spus preotul Marcel Stavără în faţa proaspetelor mămici.

    “Nu există nici o diferenţă între un pustnic care face 300 de mătănii pe noapte, şi o mamă care se trezeşte în fiecare noapte, de 3 ori pe noapte, de colicii copiilor. Colici, dinţi, şi ce o să mai apară. Nu este nici o diferenţă.”

    “Demnitatea de a fi mamă este cea mai mare demnitate a Femeii”, a mai spus preotul de la Biserica Icoanei, din sectorul 2 al Capitalei.

    Băiţa mirului, o superstiţie

    Totodată, preotul Marcel Stavără a demontat “superstiţiile” asociate acestei mari Taine creştine, Taina Botezului:

    “Nu există «băiţa mirului». Este o invenţie a poporului român superstiţios. Baia de a doua zi este o simplă baie. Nu trebuie să îi puneţi copilului, în apă, petale, busuioc, miere, bani, grâu… Nu facem baie în prima zi, pentru că sunteţi la petrecere şi o să mai aveţi băiţe sărite, vă asigur. Este o simplă baie, pe care o fac părinţii de obicei. Nu se ia nici mirul, nici harul, nici botezul, nimic. Pupăm copilul în ziua respectivă, imediat după botez. Nu se ia nici un botez, nici un har, nici un mir”.

    Nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, să avem necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum

    Marcel Stavără a ţinut şi să le reamintescă naşilor că poartă o responsabilitate uriaşă:

    “Eu împart cu Dvs. Naşii această responsabilitate: să îi învăţăm pe copii ce înseamnă Hristos Dumnezeu, opera de mântuire şi care este sensul venirii lor la existenţă. Că nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, [să avem] necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum, şi să trăim în viaţa Lui, cum ne zice El.

    Tocmai de-asta s-a întrupat Hristos – să nu ne confecţionăm noi ideile despre Dumnezeu, ci să trăim exact cum ne-a zis El. Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat”.

    Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului

    Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului

    Totodată, preotul Marcel Stavără i-a invitat pe proaspeţii părinţi, ca şi pe ceilalţi, să îşi “reconştientizeze botezul şi credinţa”.

    “Hristos Cel Înviat se uneşte cu copiii noştri şi cu noi la botez, căci aceasta este foarte important – să reconştientizăm şi noi botezul nostru! A înţelege că nu sunt al nimănui aici pe pământ, ci de mic m-am unit cu Hristos.

    Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat

    Zice Sfântul Nicolae Cabasila: «Hristos se aşază în cel mai ascuns ungher al fiinţei mele, de la botez». Eu trebuie doar să îl găsesc. Să am liniştea interioară şi pacea şi bucuria de a-L găsi pe Hristos cu orice faptă bună pe care o săvârşesc. Şi la rugăciune, bineînţeles.”

    “Trebuie să ne cunoaştem credinţa şi să o trăim”, a conchis preotul de la Biserica Icoanei.

    În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

    Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.

    Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).

    Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

    Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

    „E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.

    „La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”

    Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.

    Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

    Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

    „Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.

    „Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”

    Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.

    La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

    La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

    Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.

    Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.

    Emil Cioran: anti-filosoful vieţii şi al morţii

    10 Mai 2017 |
    Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma...

    Datoria faţă de România

    9 Mai 2017 |
    Ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi să-ţi faci datoria faţă de România? O posibilă prefaţă la o declaraţie de dragoste pentru pământul care ne-a crescut şi care ne ţine. Ai făcut un copil? Înseamnă că i-ai oferit României un cetăţean, un...