Ludicul este parte integrantă din viața craiovencei Aurorei Speranța, artista care reușește cu măiestrie să-și transpună lumea interioară, cea avidă de „curat și de nealterat”, pe pânză, pentru a bucura ochii privitorului, pângăriți de informul contemporaneității. Artiștii ca Aurora Speranța ne oferă, așa cum au punctat criticii de artă, „o speranță, o eliberare, o invitație de a înfrunta noi provocări”, dar și de a identifica noi emoții despre care nu știam că încă mai zac înlăuntrul nostru. Matricea Românească a purtat cu pictorița o discuție „de oameni mari”, care nu înseamnă că a fost lipsită de noțiunile ce guvernează arta distinsei doamne: universul copilăriei, puritatea, inorogii, bunătatea. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Craiova, pictorița este, din anul 2002, membră a Societa’ delle Belle Arti-Circolo Degli Artisti din Florența. Specialiștii au interpretat lucrările Aurorei Speranța drept „o comunicare între un personaj de basm, inocent-contemplativ și natura înconjurătoare terestră sau celestă. Vioara, flautul, luna, semiluna sunt elementele de legătură care liniștesc spațiul intermediar și nu tulbură personajele renascentiste, angelice, solare purtătoare de raze colorate binefăcătoare”.

Matricea Românească: De ce este Craiova un loc propice pentru un artist?

Aurora Speranța: Pentru că are o mulțime de subiecte. Dacă te duci către străzile vechi ale Craiovei, găsești o istorie extraordinară. Aici, s-a reușit să se construiască cu arhitecți străini opere pe care le putem regăsi și acum. Se fac și modele după ele. Sunt tineri care studiază foarte mult casele vechi craiovene. După cum vedeți, ele încep «să se curețe și să se însănătoșească» și câteodată se și reușește, în sensul cel mai bun. Sunt minunate. Ele vor fi reabilitate, se va împlini acest lucru, chiar dacă e mai greu. Eu sunt convinsă că acestea sunt doar mici scăpări, dar oamenii sunt conștienți.

Matricea Românească: Cum v-ați apropiat de pictură?

Aurora Speranța: Cred că s-a moștenit câte ceva. Am un unchi, Constantin Florescu, care a făcut acest lucru, și am mers în atelierul lui cât se poate de des. Cred că faptul că am trăit aproape de materiale, de atmosfera aceasta, s-a lipit și s-a deschis ce era de deschis. Și părinții mei au fost foarte receptivi, și-au dat seama la timp și mi-au încurajat tot parcursul.

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: De la ce vârstă vă lua în atelier?

Aurora Speranța: Mergeam în vizită dintotdeauna.

Matricea Românească: Ce vă fascina acolo?

Aurora Speranța: Făcea pictură monumentală, făcea niște scene istorice foarte frumoase și, văzând caii aceia minunați în luptă, cred că acel căluț s-a transformat în minunatul meu inorog, pe care îl port după mine de foarte mulți ani. Ușor, acest inorog a devenit, în căutări, un simbol al binelui – după cum știm, apariția lui o întâlnim numai în locurile curate. Cred că eu m-am dus spre el, l-am căutat și l-am adus în starea aceasta de puritate și de curățenie.

Matricea Românească: De când pictați?

Aurora Speranța: Nu aș putea să vă spun că a început luni, la ora 3! (râde) Cred că dintotdeauna, așa cum încep toți, din copilărie – să deseneze în nisip, să deseneze pe pereți, apoi fiind învățăcei, și atenția celor din jur cumulată cu strădania personală a conturat câte ceva care a dus la această împlinire.

Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării

Matricea Românească: Care sunt marile teme pe care le abordați?

Aurora Speranța: Este acest univers al copilăriei, în jurul căruia încerc să mă detașez. Uneori, când ies, mă duc spre lucrurile despre care vă vorbeam, spre clădirile vechi ale Craiovei, ale lumii. Am avut în 2009 o invitație din partea Institutului Cultural Român de la Veneția și atunci am lucrat mult mai aproape, la ei acasă… Erau toate acele minunate peisaje care răscolesc sufletele artiștilor, fie că sunt plasticieni, fie că sunt poeți. Veneția e un izvor nesecat de inspirație.

Matricea Românească: În matricea culturală a României, care este rolul pictorului?

Aurora Speranța: Cred că este determinant. Pictorul are anumite percepții subtile pe care le simte și, dacă e onest, le poate reda. El este în serviciul comunității fără să-și dea seama, pentru că un artist care se respectă face lucrurile vizibile.

Matricea Românească: În această lume asaltată de tehnologie, pictorul cum reușește să supraviețuiască sau să prospere?

Aurora Speranța: Depide de ce alege fiecare. Dacă vă uitați la curentul nou, lucrurile au trecut dincolo de colaj, de instalație și de facil. Ei urmăresc ideea, le e de ajuns să spună: „Am un concept!”. Dar nu sunt foarte siguri ce-i cu conceptul acela. Atât de subtilizată este ideea și de diluată, încât nu știu ce rămâne din ea. Nu știu dacă mai este starea lui inițială de la care a pornit, în ceea ce vrea să transmită. Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării. Un om fără o rânduială pe care o să respecte, fără o regulă, se duce în ceva care, până la urmă, piere. E ușor de atacat. Dacă nu ai principii, nu cred că te duce la ceva foarte bun.

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Dvs. cunoașteți foarte bine starea picturii românești. Cum stăm în momentul de față?

Aurora Speranța: Dacă ne luăm după ce se vede, fenomenul Ghenie, românii pot fi foarte fericiți, pentru că au un reprezentant care este foarte bine vândut. Dar eu mă gândesc că dincolo de a face bani din pictură – eu nu sunt unul dintre aceia care știu să facă bani din pictură și nici nu mi-aș dori foarte mult acest lucru, care nu te încălzește foarte mult – trebuie să nu ai prieteni, să nu poți să faci ceva drag sufletului, pentru că te condiționează, te limitează. Mă uit în jurul meu la tineri și văd că nu abandonează, chiar dacă sărăcia te împiedică să faci o lucrare pentru că ți s-a terminat galbenul. Fac un efort, renunță la o pereche de sandale mai bune ca să poată să își cumpere culori. Asta înseamnă că, dacă se face efortul acesta, în favoarea artei, eu zic că lucrurile nu stau rău deloc.

Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător

Matricea Românească: Pentru Dvs. cât de important este să transmiteți ceea ce ați învățat?

Aurora Speranța: Este foarte important, dar acest lucru vine odată cu vârsta. Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător.

Matricea Românească: Avem o școală românească de pictură de nivel european?

Aurora Speranța: Acum, deschiderile sunt foarte mari, tinerii pot studia oriunde, cu eforturi – evident, fără ele nu s-ar putea realiza nimic. Dar în contextul acestei libertăți de mișcare, mie mi se pare că lucrurile nu stau chiar rău. Doar dacă există acel efort.

Interviu Aurora Speranta pentru Matricea Romaneasca foto interior3

Matricea Românească: Apropo de „fenomenul Ghenie” amintit de către Dvs., ce face ca un pictor să fie atât de bine vândut, iar un altul, poate la fel de valoros, să nu fie? Unde se face diferența?

Aurora Speranța: Lucrurile se întâmplă în acest mod în toate domeniile. Nu poți să spui că ține de noroc. Sunt niște pași ai destinului, dirijați de tine. Nu îi scapi din mână. Şi unul e ales să i se întâmple asta. Pentru că eu am convingerea că încă există foarte mulți Ghenie în Ţara Românească, care, dacă nu își topesc orgoliile, vor rămâne mari anonimi sau cunoscuți în comunitatea lor, și cam atât.

Matricea Românească: Cum vă inspiră România? Ce puneți, din matricea românească, pe pânză?

Aurora Speranța: Am cunoscut Valea Frumoasei recent, acum câțiva ani. Auzisem despre ea ca nume, dar anumite întâmplări au făcut să ajungem acolo. Când am văzut ritmurile acelea repetitive ale unei perspective care este atât de profundă și atât de minunată, am spus: „Aici este esența acestei țări!”. România e o țară foarte frumoasă. Văd români foarte mândri care știu să o iubească și știu să o scoată în evidență.

Matricea Românească: Ce reprezintă copilul, în picturile pe care le realizaţi?

Aurora Speranța: Ce este el, de fapt? Puritatea și starea primară a începutului nealterat.

Matricea Românească: Pictura face și o educație a spiritului?

Aurora Speranța: Fără îndoială!

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:


„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

Doina Parghel pentru-Matricea-Romaneasca-foto-interior25

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.

Transhumanță. Un cuvânt devenit exotic pentru contemporaneitatea care deja a uitat – sau nici n-a aflat – de acest fenomen odinioară esențial în istoria neamului românesc, a fost readus în dezbatere graţie eforturilor unor ciobani care au pus la cale un proiect curajos. Șase baci au pornit la drum în 2013 din satul Rotbav (județul Brașov), cu 300 de oi, și au parcurs pe jos, timp de 115 zile, 1400 kilometri, destinația finală fiind Polonia (!). Deși traseul pare de neimaginat pentru comoditatea cu care este obișnuit în prezent românul, procesul transhumanței era, încă din cele mai vechi timpuri, unul firesc și, desigur, vital.

Proiectul „Transhumanța 2013” a fost derulat de către membrii Asociației Transhumanța din România și ai Fundației Pastorale Transhumanța din Polonia. Prietenia dintre frații Cățean (Silviu, George și Ionuț) și polonezul Piotr Kohut a fost catalizatorul implementării acestui proiect, iar pasiunea lor pentru tot ceea ce înseamnă viața ciobanului a fost liantul care i-a ajutat să meargă mai departe, etapă după etapă, în atingerea destinației finale. Proveniți dintr-o familie unde creșterea oilor cunoaște o tradiție de 300 de ani, frații Cățean dețin o fermă care numără 1500 de oi, 100 de vaci și 12 cai de rasă.

Viața la munte, sinonimă cu libertatea

Atenția celor șase ciobani (doi români, doi polonezi și doi ucraineni) a fost îndreptată asupra Arcului Carpatic, iar principalul scop al drumului lor a fost acela de a arăta comunităților prin care au trecut o parte importantă din civilizația de la munte, una care are la bază cultura pastorală și pe cea a lemnului. Pe lângă aceasta, așa cum a subliniat George Cățean în cadrul vernisajului dedicat proiectului, de la Muzeul Național al Țăranului Român, atunci când vorbim despre omul de la munte, conceptul-cheie al discuției este libertatea. George are 29 de ani și a fost cel care a coordonat traseul pe teritoriul României. Deși a parcurs pentru prima oară un astfel de drum, tânărul nu este străin de poveștile specifice transhumanței, întrucât bunicii săi făceau periodic călătoria, experienţă dură, care le-a șubrezit sănătatea.

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor Foto: Jozef Michaelk

„Prin transhumanță, am vrut să refacem traseul vechilor ciobani, în special al celor din sudul Transilvaniei. La noi în țară există două locuri mari de păstorit, zona Brașovului și zona Sibiului. Proiectul a început în 11 mai și am avut 600 de oi, chiar dacă s-a promovat acțiunea menționându-se că au fost 300 de oi. Au existat presiuni din partea unor organizații care protejau animalele. Ni s-a spus că cei 1400 de kilometri care trebuia parcurși erau mult prea solicitanți pentru animale. De aceea, am făcut primii 700 kilometri cu primele 300 de oi, și partea a doua cu alte 300 de oi”.

Transhumanța 2013: România, Ucraina, Cehia și Polonia

S-a pornit cu patru ciobani (ucrainenii s-au alăturat după ieșirea celor dintâi din România), cu 300 de oi, cu câini – de pază, dar și pentru întorsul oilor – și măgăruși, startul fiind, aşa cum aminteam, în satul Rotbav (județul Brașov), după care au urmat Ucraina, Cehia și Polonia. Grupul a mers în jur de 12 kilometri pe zi și, cu toate că a dorit să parcurgă întregul traseu în 100 de zile, perioadei stabilite inițial i s-au adăugat încă două săptămâni, întrucât ciobanii au participat la diferite evenimente găzduite de localitățile tranzitate, unde au vorbit despre proiect. Ciobanii au dormit în cojoace, au mâncat brânză cu mămăligă și au mers ore în șir pe jos. Detaliile din „culisele” călătoriei pot fi aflate vizitând expoziția de fotografie a proiectului, „Drumul oii, ultimul episod?”, lansată recent la MNȚR, până în 30 octombrie 2016.

Deşi în țara noastră există o hartă ancestrală a transhumanței, în prezent parcurgerea unui astfel de traseu cu un număr mare de animale ar reprezenta o curajoasă încercare a norocului, deoarece multe dintre drumuri au devenit proprietăți private. De aceea, mai există foarte puțini ciobani care fac transhumanță. Ciobanii din cadrul proiectului au avut parte de înțelegere în zonele din România prin care au trecut (Brașov, Mureș, Cluj, Sălaj, Maramureș și Satu Mare), mai ales datorită sprijinului direcțiilor agricole locale.

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Întrucât vorbim despre un proiect de anvergură, nu se poate ocoli subiectul delicat al bugetului necesar derulării lui, iar în această privință, cei din Polonia, inițiatorii mișcării, au gândit o soluție ingenioasă.

„S-a lansat un apel prin care cei care voiau să își trimită oaia în transhumanță donau o anumită sumă, iar în contul acelei sume se trimitea oaia. În momentul în care s-a terminat traseul, drept recompensă, fiecare a primit clopotul pe care l-a avut oaia la gât pe tot parcursul proiectului. Oile au rămas în Polonia și au fost răvășite (împărțite n.r.) către restul ciobanilor sau către cei care au dorit să și le ia”, a explicat George. Cetățenii au plătit în jur de 500 de zloți, echivalentul a 450 lei.

Din momentul în care am avut poza cu primul-ministru și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili

Atunci când ideea inițială a devenit scop, actorii proiectului au început să vorbească „în stânga și în dreapta” despre proiectul la care s-au gândit ei, dar nimeni „nu îi băga în seamă”: „Nici nu prea știau ce înseamnă acest cuvânt, transhumanţă. Din fericire, am avut inspirația de a-i scrie despre proiect premierului Dacian Cioloș pe Facebook. După două luni, am primit un telefon din partea unui consilier de-al dumnealui și ne-am întâlnit la reprezentanța Comisiei Europene din București, unde am reușit să facem o poză cu el. Din momentul în care am avut poza și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili”.

Mărturii unice de pe “Drumul Oii”

Mărturiile ciobanilor în urma acestei călătorii simbolice pentru istoria noastră arată sacrificiul oferit de către om, oii, principala sa sursă de subzistenţă, spre a-i asigura pășunea vitală.

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

„Aveam cizme de gume și mi-am luat niște sandale, că am zis că nu poți să mergi toată ziua. Dar câteodată nu apucai să îți mai dai cizmele jos! Nici nu stăteam să mănânce oile ziua, că mergeam. Seara, când ne opream, ele mai mâncau așa, în treacăt, se săturau. Apă n-am avut vreo două zile, tot acolo, aproape de Sălaj. Era (sic!) niște fântâni secate, era cu cumpănă. Dar n-o fost bai, că nu aveau apă, nu mănâncă. Și nu le era sete mai tare. După aia am mers, când am găsit o vale, nu prea s-o îmbulzit. Am trecut de toate. (…) Că ne întreba unii: «Aveți lipsă de oi?». Ce lipsă să avem, că nicio lipsă. Le-am numărat o dată pe la jumătatea drumului, când am auzit de lup. «Hai să le numărăm, că cine știe?» Nu era nimic… 300 în cap. Cu atâtea am mers, cu atâtea am vinit. (…) Noi am fost doi români. Eu cu încă unul. Și a fost polonezul. Mie mi-a plăcut, chiar dacă mergeam câteodată de dimineața până seara și nu mâncam nimic. Tot era fain”, a povestit unul dintre ciobanii participanţi, Cristian Suciu.

Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi…

„Bunică-meu zicea că lui nu-i trebuie intermediar să ajungă la Dumnezeu. Acolo, în vârful muntelui, el e destul de aproape de Dumnezeu. Zice: «Mai aproape ca mine nu sunt mulți!».  Păi, și când plecau la drum și așa, chiar dacă nu venea preotul la stână, că cine știe pe unde erau urmele, mergea să-l dezlege popa. Popa tot timpul vine la noi, face câte o citire, așa, chiar până la Sfântul Constantin și Elena. La stână”, a explicat Silviu Cățean.

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

„Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi… Merinosul (lâna provenită de la oile din rasa merinos, n.r.) rezistă în zona mai secetoasă. Aici plouă mult și, fiind o lână care ține apa, oile fac pneumonie. Pe țurcană, e lâna ca țigla de pe casă, de nu intră fir de apă! De aia e făcută și o rezistat atâta. Când o fost în transhumanță, or mai dus ei oi și caracule (numele unei rase de oi, ale căror miei au blana buclată, n.r.), și de toate…. Le-au mâncat câinii pe munte. N-or rezistat. S-or uscat de pe picioare. Astea rezistă la orice. Și la frig, și la foame. Asta îi ca țiganul”, a mai spus Cățean.

Oameni și oi: povestea continuă

Am întâlnit un meșter cu un umor fin, un om puțin rezervat, pentru că nu-i plac prea multe cuvinte, așa cum ne-a mărturisit, dar este extrem de generos cu ele atunci când vorbește despre meșteșugul pe care-l practică de mai bine de 20 de ani. Lucrează cu drag și pune atât suflet în fiecare obiect, încât la final este epuizat. „Lihnit”, așa cum ne-a povestit. Este vorba despre Corneliu Gavrilă, creatorul FurgaMurga, un brand pe care multe doamne și mulți domni din România, dar și de peste hotare, îl cunosc și îl apreciază. FurgaMurga înseamnă genți cu suflet, genți din piele cu modele tradiționale românești realizate în cuțit, genți unice, cu personalitate. Pe lângă genți, în atelier se mai realizează curele, brâuri, portofele, opinci sau chiar brățări.

Corneliu Gavrilă a reușit să realizeze, practicând un meșteșug vechi, obiecte pe care toți oamenii cu bun gust vor să le dețină. Modestia este calitatea care-l definește pe artizan, întâlnită la fiecare artist care lucrează cu dragoste. Vrăjiți de magia atelierului creată de eșantioanele colorate de piele, de papiotele de ață și de tiparele genților aflate în lucru, am purtat cu „părintele” FurgaMurga o discuție de colecție, despre valorile noastre tradiționale care trebuie promovate în țară și în lume, dar și despre dăruirea unui artist. Toate acestea au fost „îndulcite” de mirosul amețitor al pielii, elementul chintesențial al meșteșugului.

Corneliu Gavrilă, lucrând la coperta unei agende

Corneliu Gavrilă, lucrând la coperta unei agende Foto: Mihai Vladu

„Acest meșteșug a luat naștere, pentru mine, atunci când m-am întâlnit cu un rucsac la Sighișoara. Mi-a plăcut foarte mult și a apărut dorința de a face lucrul acesta. Eram reprezentantul unei firme, în cadrul departamentului de încălțăminte și umblam prin țară, prin fabrici. O treabă care nu mă prindea deloc. Am schimbat câteva servicii. Ca toată lumea, până «te afli». Acesta a fost momentul în care m-am gândit că pot face din piele lucruri frumoase, și am început să fac”, a început povestea Corneliu Gavrilă.

Aceasta se întâmpla în urmă cu aproape 20 de ani, într-un moment în care meșterul a decis să renunțe la slujba pe care o avea, pentru a-și dedica timpul, trupul și, mai ales, sufletul, lucrului cu pielea. Cum a învățat care sunt „mofturile” pielii? De la bătrâni!

„Am avut șansa să cunosc meșteri mari din toată țara. În perioada aceea, am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu. Oamenii veneau, erau ca o familie. A fost o perioadă foarte bună până înspre 2000”, ne mărturisește cu o vizibilă nostalgie creatorul FurgaMurga.

Geanta lui Corneliu Gavrilă, realizată din „resturi de piele”

Geanta lui Corneliu Gavrilă, realizată din „resturi de piele”

Atunci când Corneliu Gavrilă a pornit la drum, a știut foarte bine ce direcție trebuie să aibă gențile sale: să exprime o fărâmă din România tradițională. Desigur, pe parcurs, ca să poată fi pe placul publicului larg, meșterul le-a oferit genților sale și o notă puțin mai modernă, iar acest lucru s-a petrecut atunci când i s-a alăturat și Silviu Gavrilă, fratele mai mare. Odată cu venirea lui Silviu, s-a născut ideea FurgaMurga – numele fiind inspirat de un basm popular despre un băiat inimos și sărac. Copilul salvează de la chin o „rugace” (insectă mare, n.r.), un șarpe și un șoarece. Îi hrănește, se joacă cu ei și îi iubește și cresc împreună. Anii trec, și băiatul este încercat și el de greutățile vieții, iar sprijinul vine din partea acestor trei vietăți, recunoscătoare salvatorului lor. Frații Gavrilă au ales ca meșteșugul lor să poarte denumirea basmului – chiar dacă este mai puțin cunoscut -, pentru că este unul românesc și exprimă frumoasa lume a poveștilor autohtone.

Creatorul FurgaMurga, cu geanta Tania

Creatorul FurgaMurga, cu geanta Tania

Silviu Gavrilă avea în „tolba” sa oleacă de experiență privind design-ul vestimentar și, datorită cunoștințelor sale, modelele genților fratelui mai mare au cunoscut o îmbunătățire din punct de vedere estetic, apreciată de mai multe categorii de români.

Am luat contact cu meșterii bătrâni, frumoși ca oameni. Nu prea contau pentru ei vânzările. Era o bucurie pentru ei doar că erau invitați de un muzeu

„S-a mers pe direcția aceasta, cu puțină adaptare la cerințele pieței. Nu puteai face tolbele vechi de vânători. Câteodată regret vremurile acelea, pentru că lucrurile erau mult mai stabile, mult mai clare. Materia primă era materie primă, constantă. Erau mai multe paliere de calitate și îți puteai afla locul pe acolo. Produsele de acum nu mai ajung la nivelul produselor de acum 200 de ani. Pe drum s-au pierdut, pe lângă materia primă, și ritmul și nevoile. Pe atunci, oamenii se mulțumeau cu puțin. Acum, te mulțumești cu puțin, dar puținul începe să devină din ce în ce mai relativ, o noțiune extrem de personală. Nu mai vor un produs tradițional, ci vor pur și simplu un produs românesc”, a punctat un adevăr dur Corneliu Gavrilă.

Biblie cu coperte din piele, în „interpretarea” FurgaMurga

Biblie cu coperte din piele, în „interpretarea” FurgaMurga

Frumusețea acestor genți, pe lângă îndeletnicirea și pasiunea meșterului, este conferită și de piele, care trebuie să fie una aparte – chiar dacă este destul de „mofturoasă”. Frații Gavrilă lucrează, alături de câteva ajutoare de nădejde, cu piei tăbăcite vegetal, „care mai au puțină viață în ele, nu precum cele tăbăcite mineral”, pe care le întâlnim în fabrici. Materialele din atelierul FurgaMurga reacționează la soare, la apă, la timp și la dragostea românilor.

Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?»

„Dacă accepți lucrul acesta, ai o geantă care în timp se modifică, dar nu se învechește, deși îmbătrânește. E o geantă cu care poți ieși chiar și după 10 ani, fără nicio rușine. Dacă ieși cu o geantă din piele realizată într-o fabrică… Ea a avut momentul ei scurt de strălucire, dar după 10 ani se vede că e o geantă veche și atât. Nu mă mai uit pe piață așa mult. Dacă intru într-un magazin, mă apucă depresia, pentru că văd o mulțime de genți realizate în fabrici și mă întreb: «Cum aș putea să mai vând eu în abundența asta de produse?». Și nu mai urmăresc. Mă mai uit pe internet și văd că produsele nu mai sunt atât de românești – meșteșugurile au evoluat, în funcție de vreme. De exemplu, înainte sașii aveau un stagiu de pregătire de câteva săptămâni în Germania. Sigur, comunitățile românești au fost ceva mai puțin mobile din punctul acesta de vedere și atunci lucrurile s-au dezvoltat din aproape, în aproape. Prelucrarea pielii cred că tot pe filon nemțesc s-a dezvoltat, prin contact cu ei. Avem și șerparele aduse de ciobanii care se plimbau din Carpați, în Caucaz”, a explicat Corneliu Gavrilă.

Deși multe astfel de genți, chimire, opinci și alte obiecte din piele au căpătat influențele contemporaneității, găsim pe piață mai mulți meșteri care realizează astfel de obiecte, ceea ce îl face pe „părintele” FurgaMurga să creadă că îndeletnicirea va supravieţui.

Portofele FurgaMurga

Portofele FurgaMurga

Un element prezent pe aceste genți, care exprimă dragostea pentru valorile românești, îl constituie modelul delicat lucrat în cuțit. Meșterii din atelierul fraților Gavrilă se inspiră din lucrătura în lemn specifică zonelor Maramureș, Bucovina, nordul Moldovei, sau chiar a Buzăului (crucile din piatră). Aceste modele reprezintă nota personală a celor de la FurgaMurga: „N-am prea văzut la alte genți astfel de lucrătură, pentru că este mai greu și ai nevoie de un anumit tip de piele. Modelele aduc o părticică din România tradițională. Ai nevoie și de o anumită libertate, nu trebuie să fii foarte riguros în lucru. Nu-mi plac lucrurile perfecte”.

Dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel

Ceea ce este apreciat la obiectele lucrate de către meșteri este «încărcătura» lor sufletească aproape tangibilă, aspect confirmat de către Corneliu Gavrilă: „Asta se întâmplă cu gențile cărora le dai atenție. Cred că diferențiază lucrul într-un atelier când unii fac ceva care le place. De aceea nici nu pot dezvolta atelierul. Vreau de la celălalt să simtă, să-i dea toată atenția produsului. Eu nu am atenție distributivă: dacă mă apuc de un lucru, sunt cu totul acolo. De multe ori, când termin, sunt lihnit, epuizat, nu mai pot face altceva. E un consum sufletesc. E mai mult decât simpla găurire, coasere și asamblare a unei genți. Cel care primește geanta vede acest lucru. Nicio geantă nu e la fel. Ce mă motivează? Deși nu mă consider artist, observ la artiști nevoia de apreciere, și probabil asta mă mână”.

Corneliu Gavrilă, prezentând câteva curele pentru Matricea Românească

Corneliu Gavrilă, prezentând câteva curele, pentru Matricea Românească

Gențile FurgaMurga au ajuns în toate colțurile lumii, datorându-şi notorietatea trăiniciei specifice lucrului realizat manual, modelului tradițional și pasiunii vizibile cu care au fost realizate. Nu doar gențile au căpătat cuvinte de laudă, ci și opincile românești: câteva perechi au ajuns într-un teatru din Japonia și cu o alta s-a încălțat însuși faimosul Gérard Depardieu. Mai mult decât atât, chiar și artistul Grigore Leșe deține și poartă o geantă „făurită” în atelierul fraților Gavrilă.

Și pentru că omul dă naștere unor lucruri frumoase atunci când îl are pe Dumnezeu în suflet, Corneliu Gavrilă ne-a mărturisit că este un om credincios și că uneori este „ajutat” să realizeze lucruri care-l uimesc.

Eram surprins să-L găsesc pe Dumnezeu în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat acolo ceva care mă depășește

„Nu Îl «bag cu forța» pe Dumnezeu în creațiile mele, dar regăsim crucea destul de mult în ce fac. Sau rozeta solară, care a fost preluată de creștinism, în simbolistică. Eram surprins să-L găsesc în lucruri care nu-mi ieșeau de la început. Insistam asupra lor și ieșea un lucru mai frumos decât dacă mi-ar fi ieșit din prima. Era clar că s-a întâmplat ceva acolo care mă depășește. Nu era vorba de talentul meu, pentru că nu e așa deosebit. E mărunt. Dar simt că se întâmplă să iasă ceva și mă întreb cum de mi-a ieșit mie? (…) Sunt legat de România veche, cea profundă, deși în ultima vreme parcă îmi vine să mă dezleg. Parcă se duce la fund. Ne îndepărtăm de tradiție. Cum ne apărăm, ține de fiecare. Chiar dacă mi se părea că ar exista soluții, mă simt total depășit. Dumnezeu cu mila. N-am idee ce ne-ar putea reașeza sau dacă ne-am putea reașeza pe ce a fost odată”, mai spune meșterul.

„Ferestre” pentru perete

„Ferestre” pentru perete

Din discuția cu Corneliu Gavrilă am mai învățat că meșterii lucrează pentru că, în acest fel, se simt împliniți sufletește. Nu este o ocupație care are, primordial, un scop financiar.

„E ca în pericopa evanghelică cu talanții, în care unuia i-au fost dați cinci talanți, altuia doi și altuia unul. Chiar dacă ți-a fost dat unul, încearcă să-l înmulțești, nu să-l ascunzi”, conchide, pentru Matricea Românească, creatorul FurgaMurga.

Printre ruinele Brăilei, un Festival de Teatru se încăpăţânează să ţină sus steagul culturii româneşti. O discuţie purtată de Matricea Românească împreună cu directorul Teatrului „Maria Filotti”, domnul Lucian Sabados, despre cultură în vremea crizei – şi a crizelor.

Matricea Românească: După ce de curând am asistat la victoria Timișoarei în cursa pentru Capitală Culturală Europeană în 2021, iată că Festivalul de Teatru din Brăila îşi trăieşte în aceste zile a X-a ediţie. Un reviriment al provinciei în materie culturală?

Lucian Sabados: În ceea ce privește teatrul, nu este nici un fel de reviriment, pentru că provincia, în ultimii 20-25 de ani, a fost extrem de interesantă. E un punct de vedere obiectiv, nu subiectiv, pentru că am fost 21 de ani directorul Teatrului din Ploiești și acum sunt de trei ani la Brăila. Cel puțin în zona teatrului, experiențele au fost cu precădere în zona provinciei, pentru că, sigur, actorii poate cei mai importanți, cei mai cunoscuți, sunt în București. Însă modul în care se reușește coagularea acestor energii – jos pălăria! – deosebite, artistice, este discutabil. Se adună greu în București, dovadă că regizorii importanți ai țării lucrează foarte des în provincie.

În provincie, găsești răstimpul de a elabora puțin mai atent. Sigur că și în București sunt şi actori buni, și mai slăbuți… mediocri, ca și în afara Capitalei, dar eu mă refer la trupele importante din provincie, care au o voce extrem de puternică. Să ne uităm numai la ce se întâmplă la Sibiu, la Cluj – cu ambele teatre, mai nou, și mă bucur că au revenit în prim plan foarte puternic Mihai Măniuțiu şi Teatrul Național românesc. Nu mai vorbesc de Teatrul Maghiar din Cluj, care este deja un laborator excepțional.

Se întâmplă lucruri importante la Timișoara, s-au întâmplat lucruri importante la Ploiești, și vreau să se întâmple în continuare. Se vor întâmpla cu siguranţă şi aici, la Brăila. Sunt locuri privilegiate. Luni am început cu Radu Afrim, o premieră absolută. El s-a lansat în provincie și ulterior Bucureștiul l-a îmbrățișat. Acum, sigur, s-a clasicizat oarecum, pune în scenă destul de des în București, însă sunt numeroase succesele lui din provincie. Așa că, din punctul de vedere al teatrului, faptul că în provincie se întâmplă lucruri deosebite, nu mai miră pe nimeni. Vă propun un exercițiu foarte obiectiv: uitați-vă pe bilanțul ultimelor 10–15 ediții ale Galei UNITER și veți vedea că mai mult de 60% dintre premii sunt ale provinciei.

Lucian Sabados, un amfitrion elegant pentru echipa Matricea Românească

Matricea Românească: Ce reprezintă Brăila în peisajul teatral românesc?

Lucian Sabados: Reprezintă o certitudine. Sigur că orice trupă – și teatrală, chiar și de fotbal – are suișuri și coborâșuri. E normal. În viața fiecărei echipe apar lucruri foarte bune și lucruri mai puțin bune. Depinde și de vremuri, și de lideri, depinde și de administrații. Din punctul acesta de vedere, Brăila, în special după 1995, a reprezentat o permanentă provocare pentru București. Sunt numeroase turneele Teatrului din Brăila în București, cu ocazia unor premiere semnate de mari artiști – în primul rând, Cătălina Buzoianu. Suntem în fața acestui minunat spectacol, „Kira Kiralina”, din 1995, care după toate comentariile obiective ale criticilor din București rămâne, poate, cel mai important eveniment din cei 67 de ani de istorie instituționalizată a Brăilei.

Dar sunt numeroși regizorii care au creat spectacole care au tulburat, au șocat sau au impresionat Bucureștiul. Mă refer la turneele cu „Visul unei nopți de vară”, spectacolul lui Victor [Ioan] Frunză, care din 2004 sau 2005 este angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui Victor Ioan Frunză. Este un regizor excepțional. Ce să mai spun de Radu Afrim, care deja a dat peste cap Bucureștiul cu mai multe spectacole, cu „Adam Geist”, dar mai ales cu „Omul pernă”, care a devenit un spectacol ce în 2008 a creat baricade. A fost oprit, la un moment dat, în Brăila – și Bucureștiul și toată țara i-au luat apărarea. Sunt lucruri controlabile, verificabile.

Victor Ioan Frunză este, de peste zece ani, angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui

Radu Apostol, Sorin Militaru sunt regizori care, până în 2010, au adus plusvaloare și o imagine de trupă curajoasă, de avangardă – deci s-a făcut avangardă la Brăila. Din 2013, am venit eu. Sigur, având o experiență importantă, din 1991, ca director de teatru, se creează în timp niște relații frumoase, se realizează niște punți de comunicare. Așa că nu mi-a fost greu, pe scheletul unui teatru excepțional, al unui public foarte bun – publicul brăilean e un public foarte bun – şi mai ales al unei trupe puternice, să readuc în prim-plan teatrul brăilean, care a avut trei-patru ani puțin mai grei – nu mă opresc nici o secundă asupra aceste afirmații! Sigur că, atunci când zic „prim-plan”, mai am încă de lucrat puțin. Eu am avut și un ghinion, faptul că am avut doar şapte sau opt luni la începutul mandatului meu, din iulie 2013, în care am avut sălile valide, după care am intrat în reparație capitală. Ceea ce este, pe de o parte, foarte bine pentru clădire și pentru înfățișarea acesteia, dar pe de altă parte, pentru mine, ca director și regizor, a fost frustrant. Pentru că este foarte greu să creezi capodopere printre schele.

Însă am fost în parametri, adică am realizat 10 premiere până în acest moment – mă refer, ca producător. Las modestia la o parte, mai ales că exercițiul meu este unul critic și autocritic – am terminat Teatrologie la București, la UNATC, și vă spun că nu există nici un lucru bine, dar multe sunt foarte bine. Acum în sfârșit avem sala, ceea ce este foarte important – n-am avut condițiile propice.

Trebuie să ştiţi că regizorul Victor Ioan Frunză a realizat un spectacol, o bijuterie, „Liliom” de Molnár Ferenc, în aprilie 2014, în plin șantier – deci se bubuia, se auzeau rotopercutoare, era praf, era zgomot, era frig. Şi el a realizat o bijuterie. Sunt acte aproape de eroism – nu sunt patetic. Pur și simplu, mi se pare eroism ce s-a întâmplat. Eu mi-am propus în general patru, maximum cinci premiere pe an. În condiții extrem de grele, în șantier, am realizat continuu acest ritm, în care am ieșit cu premiere. Le-am jucat foarte des în teatre apropiate, fie că era Galațiul, fie că era Focșaniul, Ploiești, Buzău, Tulcea și mai ales la București.

Actul de donaţie a Teatrului "Maria Filotti"

Actul de donaţie a Teatrului „Maria Filotti”

Matricea Românească: Vă felicităm pentru ceea ce ați evocat. Venind la Brăila, am observat efervescența existentă în oraș. Există o stare de încântare observabilă în rândul brăilenilor. Ce înseamnă pentru comunitatea de aici faptul că există un festival pe care se pot baza și că există o predictibilitate în acest sens?

Lucian Sabados: Este foarte așteptat acest festival în fiecare an, dar de data aceasta, venim după o pauză destul de importantă, pentru că noi am jucat cât am putut până în noiembrie 2015, când, pe fondul tragediei de la Colectiv, s-au înăsprit cerințele impuse de ISU. E normal – noi am avut o situație și mai grea pentru că eram un șantier, iar concluzia lor este indubitabilă și este de neatacat. Fiind în șantier, nu aveam autorizația finală de funcționare. Atunci, a fost foarte greu. S-a creat un hiatus destul de important pentru publicul brăilean. Am încercat o chestiune care mi-a ieșit, dar care a compensat doar puțin absenţa noastră în fața publicului brăilean pe scena brăileană. Am încercat ceva ce mi-a ieșit foarte bine, dar care n-a asigurat decât 15-20% din publicul care dorea să ne vadă. E vorba de un contract pe care l-am avut între ianuarie și aprilie al acestui an cu Teatrul „Fani Tardini” din Galați. Noul director este Florin Toma, un actor drag mie. Am avut acest contract prin care am jucat la Galați, la doar 20 km, creând facilitatea pentru publicul brăilean să îl ducem gratuit la Galați, la spectacolele noastre, cu autocarul nostru nou, foarte elegant. Ceea ce a fost un gest simbolic important. Nu reușești să duci decât 53 de oameni, dar pe fondul unor spectacole-studio foarte bune ale noastre, în care capacitatea sălii era de doar 120 – 130 de spectatori, 53 de oameni erau foarte importanți. Brăilenii umpleau de fiecare dată autocarul.

Matricea Românească: Discutam cu Victor Ioan Frunză, pe care mi-l aminteați, și dumnealui spunea: „O comunitate – mai ales una notabilă, cum este Brăila – care nu are un teatru, nu are identitate”. Din punctul acesta de vedere, este o emblemă locală Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Da. Este mai mult decât o butadă. Grație unei istorii economice, financiare deosebite a Brăilei înainte de Primul Război Mondial, în special între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară. Nu exagerez cu nimic. Se învârteau foarte mulți bani, pentru că mergeau foarte bine șantierul naval, comerțul fluvial și mai ales cerealele. Bărăganul producea. În 1912, prețul grânelor se stabilea în trei locuri în lume: la Chicago, la Amsterdam și la Brăila. În general, în Brăila s-a creat un public bun cunoscător, exigent, și foarte mândru. Nu poți să-l păcălești, pentru că își știe valoarea, plătește ca să producă… și acum se întâmplă, e o susținere importantă a administrației locale, pe fondul unui regres economic al Brăilei, ca și al multor altor zone din țară. Paradoxal, fondurile și susținerea către teatru, către cultură, e din ce în ce mai importantă. E un paradox care face cinste administrației brăilene.

Între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară

Matricea Românească: Cam despre ce cifre vorbim pentru realizarea unui festival de teatru într-un oraș ca Brăila?

Lucian Sabados: Vorbim de bani publici, și eu sunt foarte deschis. Eu, cu doar 200.000 lei, adică două miliarde de lei vechi, susțin şaptesprezece spectacole și trupe din București. Un spectacol de la București costă ceva bani, vă rog să mă credeți. Vorbim de actori de primă mărime, și costă. Cunosc teatre care folosesc 6 miliarde și aduc niște trupe discutabile din Occident. E problema lor.

Directorul şi regizorul Lucian Sabados, un manager apreciat de către brăileni

Matricea Românească: Cum vedeți relația dintre bunăstare și cultură?

Lucian Sabados: Cultura nu e neapărat legată de bunăstare. Vă dau un exemplu: în perioada comunistă, în deceniul șapte–opt al secolului trecut, în cea mai aprigă perioadă de înflorire a comunismului și de înrobire a personalității umane, paradoxal, arta a fost extrem de efervescentă, mai ales în deceniul șapte. Dacă vorbim de reteatralizarea teatrului, de înnoirea limbajului teatral spectacologic în România, personalități de talia lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Giurchescu – Dumnezeule, ce nume rostesc! – au înflorit în acei ani. E adevărat că ni s-a înăsprit cenzura comunistă, mai ales spre sfârşitul anilor ’70, și atunci au început să plece «pe rupte».

Deci școala românească, în cele mai grele timpuri, a produs regizori excepţionali. De pildă, în deceniul opt, pe care îl cunosc foarte bine, fiindcă am terminat facultatea în 1980. Vă dau cel mai bun exemplu: promoția de după mine, în 1981, în aceeași clasă a însemnat Tompa Gábor, Victor Ioan Frunză, Adrian Mihalache, Dominic Dembinski. Dumnezeule! În aceeași clasă a lui Mihai Dimiu, au terminat patru-cinci regizori de primă mărime. O școală puternică, cea românească. E adevărat că s-a înăsprit cenzura și, spre finalul anilor ’80, a apărut o formă esoterică, esopică, adică foloseam tot felul de fabule ca să putem să spunem niște adevăruri, ceea ce este frustrant pentru un artist. Ne ascundeam, dar cu atât mai mult eram fericiți cu cât publicul în sală recunoștea niște construcții ale noastre, recunoştea în spatele unor glumițe sau fabule, lucruri de o gravitate excepțională.

Matricea Românească: De ce le-ați recomanda bucureștenilor sau altor români să vină la Brăila să vadă teatru? Care sunt punctele forte?

Lucian Sabados: În primul rând ca să vadă clădirea teatrului, care este excepțională și care, anul trecut, într-un clasament al uneia dintre cele mai reputate firme de turism cultural, EasyGo Pass din Franța, a apărut în topul celor mai frumoase 20 de teatre din lume. Teatrul din Brăila e pe locul 16. Ce să mai spui? Că doar nu are nici o «pilă» la francezi…

Revenind: să vadă teatrul, să vadă o istorie extraordinară ascunsă în aceste ziduri – ecourile istorice sunt pregnante -, să vadă un public foarte interesant și mai ales trupa. Este o trupă puternică, sunt cel puțin 8-9 actori ai teatrului nostru care colaborează constant cu marile companii din București și apar în marile filme în roluri importante, cum a fost cazul lui Emilian Oprea, în „De ce eu?”, un film extraordinar. În cele trei roluri principale, erau trei actori de-ai noștri: Emilian Oprea, Alin Florea și Liviu Pintileasa.

Este o satisfacție. Eu încurajez genul acesta de colaborări, pentru că aduc plusvaloare. Este o trupă puternică și e o satisfacție reală faptul că am reușit în trei ani să vorbesc unei comunități pe care nu o cunoșteam. Teatrul îl știam foarte bine, dar comunitatea, nu. Are specificul ei. Nu e ușor. Ca orice oraș, Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii, “Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean. E un titlu frumos. Chiar dacă orașul o duce greu, nimeni nu îi poate lua Brăilei strălucirea de altădată și uriaşele sale personalităţi. De multe ori am făcut această statistică a oamenilor, din toate domeniile, pe care le-a dat Brăila. Este extraordinar, poate şi pentru că este un oraș multicultural.

Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii -“Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar, în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean

Matricea Românească: În momentul acesta, câți profesioniști înseamnă Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Sunt douăzeci şi patru stabili și avem şi trei colaboratori constanți, cu contracte speciale de prestări servicii, cu plată lunară – asta înseamnă un fel de anticameră a angajamentului viitor. Plus câțiva colaboratori constanți din București şi împrejurimi, la care apelăm, nume importante precum Constantin Cojocaru, Ionuţ Vişan de la Ploieşti, Corina Moise, care este una dintre cele mai bune actrițe din noua generație și pe care o considerăm „cam a noastră”, chiar dacă e colaboratoare, ca și pe Ionuț – el joacă în patru spectacole, vă dați seama. Sunt nume importante din noua generație care sunt atrase și care vor intra foarte curând în producțiile noastre. Nicholas Cațianis va intra în viitoarea noastră premieră. În general, eu sunt foarte aproape de noua generație și de lucrurile care se întâmplă.

„Moștenirea se transmite și, vrei, nu vrei, o ai în tine, iar uneori mai iese la suprafață. Eu nu m-am gândit niciodată că o să mă apuc să fac oale, că o să lucrez ceramică sau că o să cioplesc lemn. Nu știu de unde vine, de undeva, de sus”. Sunt cuvintele sincere cu care un meșter pasionat își începe povestea pentru Matricea Românească și explică de ce a ajuns să își ofere zilnic “cota de sânge” fiecărei lucrări făurite în atelierul său din cartierul Militari al aglomeratului București. Jorj Dimitriu realizează, mânat în focul creației de către Cel de Sus, obiecte din ceramică inspirate din arta neolitică și cioplește cu măiestrie copacul, mâinile sale dând naștere unor obiecte desprinse întocmai din viaţa vechilor gospodării țărănești.

După ce vreme de mai bine de un sfert de veac s-a dedicat fotografiei, Jorj a avut o epifanie: și-a dat seama că digitalizarea omoară încet, dar sigur, munca omului obișnuit să-și folosească mâinile pentru a naște lucruri, și a renunțat la “prima dragoste”. Astfel, un gând din partea divinității l-a îndemnat, acum mai bine de 20 de ani, să pună mâna pe o bucată de lut, iar artistul “făcut” s-a lăsat pradă magiei. Când și-a revenit în simțiri, rezultatul l-a convins să meargă mai departe, pentru că aceasta este menirea sa – să readucă obiectele tradiționale în lumea contemporană, asaltată de produse străine și de proastă calitate, care ucid valorile românești.

Astăzi, într-un cartier mărginaș al Capitalei, năpădit de gălăgia inerentă și de caracterul pestriț al locului, o alee ne conduce smerit către atelierul în care sunt făurite vase din lut realizate după tehnica neolitică. Aici, vizitatorul are deosebita ocazie de a se întoarce cu mii de ani în timp.

Toate vasele iau fiinţă în urma unei disciplinate documentări şi sunt inspirate din metoda de lucru specifică unora dintre cele mai cunoscute culturi neolitice autohtone: Cucuteni, Gârla Mare, Gumelnița, Vădastra şi Vinca. Vasele de diferite dimensiuni și forme cer tributul tăcerii, pentru a primi admirația cuvenită.

Figuri de lut

Figuri de lut Foto: Mihai Vladu

„S-a descoperit că vasele acestea, foarte frumos decorate, nu erau făcute de oricine. Era un grup care lucra foarte frumos și care călătorea – s-a descoperit aceeași «mână» în mai multe zone. Se pare că ei migrau și învățau și pe alții. În urmă rămâneau ceilalți care ridicau cam aceleași vase, numai că nu erau atât de frumos decorate. Deci cei care le lucrau pe cele frumoase, erau artiști, specialiști. Nu știu dacă își dădeau ei seama de valoarea lor”, a explicat Jorj Dimitriu circulația artei ancestrale de pe teritoriul României.

Deși activitatea de zi cu zi nu îl îmbogățește – aspect previzibil -, artistul nostru nu s-a gândit niciodată să renunțe, chiar dacă producția industrială îi depășește cu mult eforturile: „Lucrul de serie și cel industrial înseamnă cantitate mare, prețuri mici și îmbogățire rapidă. Pe când, la lucrul manual, nu te îmbogățești, pentru că nici nu poți realiza foarte multe. Mai este și plăcerea de a lucra manual și de a-ți lăsa amprenta pe fiecare obiect în parte. Eu tot le spun elevelor că în palmă sunt centrii nervoși și, tot lucrând, te relaxezi și deja ajungi în altă lume.”

Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu

Dorința meșterului este ușor de intuit – ca arta lui să ajungă în căminele cât mai multor români. Totuşi, pentru că obiectele cu valoare estetică se cer admirate în special de oameni cu spirit și cu dragoste de origini, puțini sunt cei care-i cumpără lucrările.

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

„La noi în țară, sunt oameni cu mulți bani care nu apreciază, care merg pe kitsch-uri și oameni cu puțini bani, care apreciază. Aceștia, când strâng niște bani, vin și cumpără câte un obiect. În acest caz, mai lași și la preț, sau chiar dai gratis. Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu. Cu toate că sunt și oameni cu bani care cumpără produse din acestea. Nu generalizăm.”

Artistul a forțat limitele artei ceramice și nu s-a limitat la sfera vaselor, ci a avut curaj să pășească și în zona potretelor, realizând măști din lut. Și aici, Jorj a compensat cu forță de muncă, voință, curiozitate și curaj, lipsa de instruire privind proporțiile chipului uman.

„Așezam o bucată de lut, mă uitam în oglindă și modelam. Mă mai pipăiam, pentru că nu știu deloc anatomie. În fiecare mască din lut realizată există câte ceva din mine. Ușor–ușor, am învățat. Mi-am cumpărat și cărți ca să pot să studiez. Am vrut să mă înscriu la facultate, ca să pot lucra portrete, dar până la urmă nu am mai făcut-o, deși puteam să merg fără să plătesc anul.”

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Părăsim atelierul lui Jorj-Olarul și pășim cu timiditate spre încăperea în care lemnul capătă formă, strălucire și viață sub rindeaua lui Jorj-Cioplitorul. Dovezi ale muncii asidue întreprinse zilnic de meșter ne întâmpină încă din pragul ușii – zeci de unelte ascuțite, înșirate ordonat pe perete și rumegușul fin prezent pe mesele de lucru ne anunță că am pătruns în universul obiectelor din lemn.

Așa cum a explicat gazda noastră, lemnul cere, întâi de toate, respect și abia apoi acesta îți permite să îi cunoști însușirile care te vor ajuta să-l cioplești cu măiestrie.

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

„Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemnele, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă. În momentul în care începi să lucrezi și cunoști fiecare fibră și fiecare lemn în parte, alegi anumite esențe. Pe tei lucrezi pentru că are fibra mai moale, compactă, adică atunci când îl crestezi, nu se deșiră ca bradul. Bradul este un lemn moale, dar «sare» fibra din el și poate strica toată lucrarea. Apoi mai sunt nucul, cireșul, prunul – niște esențe foarte frumoase. Iar în momentul în care le lucrezi pe acestea, nu trebuie să le mai băițuiești, adică să le dai culoare, pentru că fibra e atât de frumoasă, încât nu trebuie să o acoperi, ci să o arăți. Pe când teiul, chiar dacă e ușor de prelucrat, e mai albicios și nu spune nimic, deci trebuie să îi dai culoare”.

Ramă de fotografie cioplită cu ajutorul cuțitului

Ramă de fotografie din lemn de tei, cioplit cu ajutorul cuțitului

Cuțitul este unealta de bază a artistului, chiar dacă uneori s-a dovedit a fi una nemiloasă, aceasta cerându-şi în fiecare zi „cota de sânge” pentru fiecare obiect cioplit, conform mărturisirii meşterului român. Cu toate acestea, Dimitriu a mers mai departe, înțelegând că realizările mărețe pretind o parte din timpul, din spiritul, din trupul și din sângele omului. Iar mirosul lemnului șlefuit ademenește creatorul, îl învăluie, îl amețește și nu-l părăsește până când lucrarea nu-i gata.

Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemne, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă

Am admirat la Jorj – fascinaţi și recunoscători că există în România astfel de oameni talentați – lăzi de zestre specifice Moldovei și Transilvaniei, sărărițe din lemn de cireș, toiege, cruci, albume cu vechiul București, rame de fotografii şi nu numai. Iar minuțiozitatea detaliilor sculptate cu ajutorul cuțitului ascuțit frizează fantasticul. „Cât pot vedea și eu”, se scuză umil meșterul, în fața aprecierilor noastre.

Ladă de zestre specifică Moldovei

Ladă de zestre specifică Moldovei

Izvor de tradiție și de istorie, lăzile de zestre nu ne lasă să le ignorăm, frumusețea detaliilor și magia lemnului parcă însuflețind cuferele. Jorj Dimitriu a realizat prima ladă de zestre pentru fiica lui și, văzând că rezultatul încercării i-a fost apreciat, atelierul său a căpătat și mai multă valoare odată cu făurirea acestor sipete, pe care artistul le-a decorat cu steaua solară, cu dintele de lup și cu bradul puternic – toate, simboluri indisolubil româneşti.

Lăzile de zestre cer și ele tributul muncii dedicate, al consecvenţei neabătute: „Se lucrează în mai mulți pași, pentru că trebuie să debitezi materialul, să faci panoul pe care confecționezi. Fiecare panou e făcut din mai multe scânduri. Dacă lada este mai mare, prinzi scândurile una de alta, le lipești și le lași la uscat. După care, iei toată bucata și o iei la cioplit, după ce desenezi modelul. Totul este realizat în cuțit. Toate îmbinările sunt doar cu lemn: cuie din lemn, dibluri din lemn. Se lucrează fiecare laterală, apoi capacul, după care începi să le îmbini. Trebuie să realizezi și picioarele – le sculptezi, le adaugi, apoi sculptezi capacul, îl adaugi. Ai terminat, băițuiești, lași o zi, șlefuiești, mai băițuiești o dată, dai cu ceară și gata. Una peste alta, durează o săptămână, dacă te ții doar de ea”.

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

La târguri, lemnul este cel care „fură” ochii privitorului, măiestria meșterului român fiind încununată de numeroase laude şi din partea străinilor. Obiectele din lut sunt mai dificil de înțeles de către aceştia, spune Jorj, întrucât pentru ei tradiția olăritului nu este atât de veche, preferând în consecinţă ceramica utilitară.

„Mulți mă întreabă dacă pot pune flori în vasele acestea de Cucuteni. Eu le explic că valoarea lor e ca atare și că vasul nu ține apă, pentru că nu e glazurat. Ceramica aceasta nu era glazurată pe vremuri, și nici eu nu am voie să o glazurez. Pui un borcan înăuntru, dacă vrei flori în el”.

Meșteri precum Jorj Dimitriu au o menire frumoasă, dar în același timp dificilă, pentru că pierd din ce în ce mai mult teren în fața modernității. Ei ne amintesc nouă, românilor, cine suntem, de unde ne tragem și ce trebuie să apreciem cu adevărat. Şi tot ei ne ajută să supraviețuim într-o contemporaneitate în care pericolele uniformizării şi ale depersonalizării pândesc la tot pasul.


Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Să te entuziasmezi la Brăila e – ca în multe alte oraşe de provincie din România – o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului mare port (care pe vremuri decidea preţul grânelor la paritate cu Chicago şi Amsterdam!), decadenţa oraşului e o realitate ineluctabilă.

Cu toate acestea, există şi rare fascicule luminoase la Brăila, iar unul dintre ele este Teatrul „Maria Filotti”, a cărui clădire a fost reabilitată cu mari sacrificii în ultimii trei ani, pentru ca în 2016 să îşi întâmpine finalmente oaspeţii în straie de sărbătoare. Zilele acestea, aici are loc a X-a ediţie a Festivalului “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”, având o temă de o actualitate clinică: “Teatrul, între poveste şi criză”.

Ieşită din criză, bijuteria de patrimoniu este, într-adevăr, una de poveste, care îşi respectă blazonul de membră a clubului select de teatre de pe Bătrânul Continent. Restaurarea (cu fonduri europene) s-a făcut reuşit, interioarele reînsufleţite sunt impresionante, iar Muzeul Teatrului găzduieşte obiecte de recuzită din marile spectacole jucate aici şi spune ca la carte povestea acestui bastion cultural al României. Lucru cu care, de pildă, TNB-ul bucureştean nu se poate lăuda.

Braila-respira-(prin)-teatru-01

Însă cele mai importante lucruri se întâmplă în spatele “uşilor împărăteşti”, pe scena sălilor “Mariei Filotti”. 17 spectacole se joacă cu casa închisă la această ediţie a Festivalului care, mărturiseşte Directorul Lucian Sabados într-un interviu ce va fi publicat vineri pe Matricea Românească, a costat 2 miliarde de lei vechi, însă este o mină de aur pentru un oraş care în lipsa lui şi-ar pierde poate ireversibil identitatea.

Lăsându-vă să admiraţi fotografiile surprinse de Marius Donici miercuri, la “Cântăreaţa Cheală” pusă în scenă de Slava Sambriş (Teatrul “Eugen Ionesco”, Chişinău), vă spunem doar atât: Brăila, un oraş astmatic, respiră teatru, şi prin teatru. Este o poveste românească de succes care trebuie aplaudată frenetic şi susţinută – căci, în cetate, cultura pare să fie singura şansă de evadare a locuitorilor.

Iar asta e ceva uriaş.

Deloc pretențios, dar în același timp atât de complex, lutul a fost, încă din cele mai vechi timpuri, materia primă la îndemână și de nădejde a omului. Individul i-a cerut ajutor lutului pentru a-și construi căminul, pentru a și-l mobila, dar și pentru a-și făuri idolii la care să se închine în momentele grele sau în cele de bucurie. Cu toate acestea, mergând cu mii de ani în urmă pe firul istoriei antice, se pare că argila este mai mult decât un material maleabil – din lut a fost construit omul, s-a modelat viața.

Argila este materialul originar implicat de procesul Facerii omului și în „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai frumoase poezii românești, precum remarcă strofa de încheiere: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”. În atât de memorabilul prim vers, sintagma „chip de lut” reprezintă o metaforă menită să încadreze condiția de simplu muritor a Cătălinei, statutul acesteia fiind considerat o treaptă inferioară, în relația cu planul sideral.

În acest context, lect. univ. dr. Daniela Zaharia (specialist în Istoria Orientului Antic și sinologie, Șef Catedră „Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei” de la Facultatea de Istorie a Universității București) a explicat că Dumnezeu l-a făurit pe Adam folosind argila, iar crearea primului om are ecou în mitologiile precreștine. În cadrul unei cuvântări intitulate „Omul de lut. Incursiune în antropologiile lumii biblice”, Daniela Zaharia a explicat Facerea omului în tradiția sumeriană, în mitologia precreștină.

Lect. univ. dr. Daniela Zaharia

Lect. univ. dr. Daniela Zaharia Foto: Adi Bulboacă

„Din argilă se face chipul uman, în tradiția sumeriană, în mileniul IV î. Hr. . Așadar, nu este o idee străină acestei lumi legătura dintre lut – ca materie primă – și corporalitate; ființa umană, așa cum o știm noi. În istoria biblică, în Geneză, omul este creat pentru a fi păstrat în grădinile Paradisului, pentru a fi nemuritor, pentru a fi fericit și ferit de suferințe. Alegerea lui, aceea de a încălca porunca divină, îl determină pe Dumnezeu să îl împingă pe om spre experiențe prin care să-l modeleze – să simtă suferința, să cunoască moartea, dar nu pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu îl sancționează pe Adam pentru lipsa lui de obediență, dar în același timp, face o promisiune: are un plan pentru om. Vom vedea că aceste două idei sunt cu totul originale în universul acesta antic, în care se naște tradiția biblică”, a spus profesorul Zaharia, subliniind apoi că păcatul originar este menționat numai în tradiția Genezei.

Crearea omului din argilă arată cu totul diferit în credințele lumii prebiblice – de exemplu, în Sumer, nu există mitologii privind facerea lumii propriu-zise, iar pentru a instaura o ordine universală, ar fi intervenit divinitățile sumeriene.

„Avem istorii despre înțeleptul Enki, marele meșteșugar, tehnician, care îi ajută pe oameni să devină conștienți de ordinea lucrurilor. La început, înainte ca omul să existe – ne spune mitul – existau doar zeii: mai întâi, cei din generația bătrână, din care și Enki face parte. Aceștia erau zeii Anunnakis. După aceea, copiii lor, generația tânără, s-au numit Igigi. Dar pentru că Anunnakis erau mai bătrâni, mai importanți și mai puternici, nu munceau niciodată. Așteptau să fie serviți.

Zeii Igigi, bineînțeles, mai tineri și mai puțin puternici, erau obligați să muncească, să trebăluiască toată ziua. Dar cei din urmă au început să se revolte și să spună: «Și noi suntem zei, și noi avem aceeași natură. De ce nu suntem și noi tratați la fel? De ce nu suntem și noi lăsați să petrecem, să benchetuim toată ziua sau să dormim, așa cum fac Anunnakis?»”, a început Daniela Zaharia inedita poveste prebiblică a omenirii.

Statuete votive, Sumer, începutul mileniului III

Statuete votive, Sumer, începutul mileniului III î.Hr.

La auzul acestor murmure care anunțau un război iminent între divinități, zeița-mamă a început să se îngrijoreze și, în încercarea de a găsi o soluție la această delicată problemă, și-a amintit de istețimea lui Enki – l-a căutat și l-a găsit, așa cum a punctat profesorul universitar, „sătul, cam beat și dormind”. Cu toate acestea, ideile bune nu s-au lăsat așteptate, și Enki a venit cu o soluție salvatoare pentru zeii nemulțumiți.

Dintr-o dată, Igigi nu mai aveau nevoie să muncească, pentru că o rasă nouă de servitori, făcută cu scopul de a sluji, exista și muncea pentru ei

„L-a trezit, i-a spus care este îngrijorarea sa, și Enki imediat a venit cu o idee. A creat o matriță cu o formă asemănătoare trupului zeilor, și a înmânat-o zeiței Ninmah, pe care a învățat-o să ia lut umed, să îl preseze în matriță și astfel să scoată de acolo ființe. Ninmah și ajutoarele ei urmau să sufle deasupra acestor creaturi, ca să capete o formă de respirație temporară – adică să prindă viață atât cât să poată să-i servească pe zei. După cum vedeți, este un personaj masculin care are ideea, dar unul feminin trece la treabă.

Zeița a lucrat, împreună cu ajutoarele ei, zi și noapte și, de fiecare dată, micile creaturi au fost trimise pe pământ, și au început să se agite, să cultive pământul, să crească animale, să producă vin, să construiască temple, să aducă la temple ofrande, să facă sacrificii pentru zei. Dintr-o dată, Igigi nu mai aveau nevoie să muncească, pentru că o rasă nouă de servitori, făcută cu scopul de a sluji, exista și muncea pentru ei. Pentru a sărbători această invenție, zeii s-au întâlnit la un banchet. Au început să ridice cupa, lăudând frumoasa idee pe care a avut-o Enki”, a mai povestit specialistul în istoria Orientului Antic și sinologie.

În tradiția biblică, omul este creat pentru că Dumnezeu vrea o împlinire a creației

Crearea omului în cele două tradiții, cea biblică și cea precreștină, este extrem de diferită, mai ales pentru că omului i se atribuie meniri primordiale distincte: „Materialul comun din care este făcut omul este lutul. Scopul pentru care este creat acesta diferă radical în cele două tradiții – în cea biblică, omul este creat pentru că Dumnezeu vrea o împlinire a creației, ceva care să aducă creației spirit. În partea cealaltă, omul este creat cu un scop foarte precis, foarte funcțional: el este un servitor care trebuie să-i servească pe zei. Nu etern. Nu se pune problema ca omul să fie nemuritor, ca omul să fie veșnic. Nici fericirea lor nu interesează pe nimeni, ei trebuie să și-o obțină singuri, și nu și-o pot obține decât printr-o cale, și anume servindu-i mereu pe zei, satisfăcându-i pe zei – ca aceștia să mănânce bine (din jertfe), să locuiască bine (în temple), să fie adorați, iubiți, și generozitatea lor va oferi belșug comunității”.

Informațiile cu privire la omul creat de sumerieni sunt validate și de sutele de statuete găsite în templele dedicate zeilor, iar ipostaza în care au fost acestea ilustrate arată relația dintre „servitori” și divinități: „Statuetele reprezintă bărbați și femei într-o poziție de pietate, nu una de rugă”.

Adorator

Adorator

Prin versiunea sumeriană a creării omului ne este relevat din nou faptul că individul este o ființă efemeră, care nu poate să-și depășească rangul de „invenție inedită din lut” decât prin acțiunile sale, și nu prin adoptarea unei poziții vegetative de așteptare a sfârșitului inevitabil.

Se poate observa că nașterea omenirii în mitologia Sumerului este cu totul diferită de Geneza pe care o cunosc creștinii, ceea ce nu înseamnă că prima nu trebuie cunoscută, pentru a-i acorda și mai mult respect celei din urmă.

Profanul nu poate cunoaște cu adevărat trăirile unui artist decât prin intermediul lucrărilor sale. Dar unii artiști aleg să își dezvelească sufletul și mai mult, de aceea, ne oferă autoportrete, reprezentări prețioase ale eului interior, la care aceștia ne fac părtași. Deși are numai 26 de ani, pictorița Ioana Teodora Duță din Curtea de Argeș se poate mândri cu o serie de mai multe expoziții în țară și peste hotare, iar cele mai spectaculoase lucrări ale sale sunt diferite reprezentări ale propriei sale imagini. Copilărind în atelierul tatălui său, sculptorul argeșean Traian Duță, Ioana a avut privilegiul de a extrage de la un artist experimentat învățăturile esențiale pe care trebuie să le dețină un tânăr aflat la început de drum. Și bine i-au prins, întrucât, așa cum a subliniat tânăra pentru Matricea Românească, în prezent ea se află „pe culmile creației”. Pe lângă deprinderile de acumulate de la „sursă”, artista mai are și nelipsitele acreditări oficiale.

„Pot să spun că, de când sunt mică, am avut o predilecție spre figurativ, și atunci portretul este una dintre temele care m-a solicitat, care mi-a trezit interes. Am încercat, tot timpul, să redau în privirea personajelor pictate acea sclipire, acel necunoscut care să atragă pe vizitator în lumea tabloului”.

Ioana Teodora Duță, la vernisajul expoziției de la Galeria Orizont

Ioana Teodora Duță, la vernisajul expoziției de la Galeriile Orizont Foto: Mihai Vladu

În cadrul unei expoziții recente, desfăşurate la Galeriile Orizont din Bucureşti, am putut admira lucrările tinerei, dar și ale tatălui său, întrucât amândoi și-au expus operele pentru publicul larg. La picturile Ioanei se poate observa „cu ochiul liber” tușa vibrantă, specifică spiritului tânăr care, în combinație cu talentul înnăscut, a produs un adevărat spectacol vizual. Am conchis că necontestata frumusețe feminină a fost exploatată la maximum de către Ioana.

Tripticul și polipticul, aduse în contemporan

„Am realizat și grafică, dar și picturi triptic și poliptic. Știm că tripticul și polipticul au fost regăsite în zona religioasă, dar eu, în timpul masteratului, le-am reinterpretat și le-am adus în zona contemporanului, în zona decadenței, a vanității, a tumultului cu care ne confruntăm zilnic. Sunt și compoziții de natură statică, inspirate din zona folclorului. Dacă ne gândim la un artist român – Brâncuși, de exemplu, a știut să prețuiască autenticul românesc, să îl ducă mai departe și să îl valorifice. Tocmai asta mă interesează și pe mine, să nu fac o trecere rapidă din trecut spre prezent, ci să știu să prețuiesc ce a fost și să readuc într-o altă formă, una modernă”.

Unul dintre tripticele tinerei artiste

Unul dintre tripticele tinerei artiste

Nu am putut să nu o întrebăm pe Ioana despre „provocarea 365”, pentru că acest demers nu este deloc de ignorat. În ziua în care a împlinit 18 ani, ea și-a stabilit un țel extrem de neobișnuit pentru lumea relaxată a artiștilor: zilnic, timp de un an, Ioana a pictat câte un tablou. Este de la sine înțeles că, încă de la primele planșe, scepticii nu s-au lăsat așteptați, dar tânăra știa ce-și dorește: să-și depășească limitele și să devină din ce în ce mai bună, tablou după tablou.

Acum nici nu se mai pune problema să termin o lucrare într-o zi, dar nici nu mai vreau acest lucru. Chiar le las deoparte și mă uit peste o lună de zile la ele

„A fost mai mult decât orice fel de provocare, a fost o experiență foarte bună, pentru că lucram zilnic, eram angrenată în voința de a face față. Eram încă elevă la liceu și am hotărât să pictez în fiecare zi câte un tablou. Organizam lunar vernisaje cu tablourile realizate pe parcursul unei luni. Nu era ușor, pentru că făceam naveta la Liceul de Artă din Pitești. Mai mult decât orice, a fost o experiență care m-a ridicat în ceea ce privește pictura”, a povestit Ioana.

„Aripile din priviri”, tabloul de suflet al Ioanei

„Aripile din priviri”, tabloul de suflet al Ioanei

„La un moment eram, pur și simplu, în pană de idei. Chiar și pe drumul spre casă, căutam un subiect în ceea ce vedeam și în ceea ce auzeam, pentru că ajungeam acasă și trebuia să știu ce pictez. Dar spre finalul proiectului lucram la mai multe lucrări și le definitivam pe parcurs. Iar acum nici nu se mai pune problema să termin o lucrare într-o zi, dar nici nu mai vreau acest lucru. Chiar le las deoparte și mă uit peste o lună de zile la ele. Acestea sunt lucrări pictate în timp”.

Sindromul „dacă mă vreți, rămân”

Întrucât interlocutorul nostru a fost un tânăr român talentat, discuţia privind planurile sale de viitor a fost inevitabilă.

„Oricărui tânăr, în contextul zilelor noastre, îi trece prin cap să plece din țară. Dar deocamdată sunt aici și sper ca oamenii să știe să ne aprecieze – nu doar pe mine, ci și pe ceilalți tineri – să ne susțină și să putem rămâne în țara noastră. Oamenii sunt cei care ridică sau coboară o țară. Mi-aș dori să pot rămâne aici și să nu fiu nevoită să plec. (…) România poate să îi inspire pe tinerii artiști. Avem orașele, dar și satele, care sunt foarte motivaționale și inspiraționale pentru creație, nu neapărat pentru pictură. Avem cu ce, doar că este nevoie de o mai mare susținere”, a conchis Ioana Duță, pentru Matricea Românească.

Autoportret

Autoportret

Dacă războiul este „continuarea politicii prin alte mijloace”, cum afirma Clausewitz, teatrul ar putea fi, egalmente, continuarea filosofiei şi a moralei pe un tărâm care le pune la probă, fără menajamente, fibra alcătuitoare. Este, cel puţin, cazul piesei “Când timpul nu se mişcă”, de Donald Margulies, o meditaţie dacă nu profundă, cel puţin la fel de fidelă ca o fotografie de înaltă rezoluţie asupra războiului, umanităţii şi asupra rolului nostru în evoluţia aparent de nestăpânit ori de influenţat de către individ a (dez)ordinii mondiale.

Alina Berzunţeanu (“Moartea Domnului Lăzărescu”, “După Dealuri”) este Sarah, o fotojurnalistă de război care se întoarce pe “frontul” din New York pentru a-şi face recuperarea, după ce este rănită de explozia unei bombe în Irak. La căpătâiul ei stă James (Marius Stănescu – “Examen”, “E pericoloso sporgersi”, “Hotel de lux”), iubitul nevrotic, cel care – aflăm curând – nutreşte nu doar resentimente faţă de infidelitatea lui Sarah, petrecută pe front, ci şi o aversiune radicalizată faţă de război, leviatanul care i-a devorat sănătatea mintală şi şansa la fericire (echivalată cu o viaţă casnică, în care “copiii nu mor, ci cresc”).

"Când timpul nu se mişcă"

„Când timpul nu se mişcă” Fotografii: Marius Donici, prin amabilitatea Teatrului „Maria Filotti” din Brăila

“Declanşatorul” piesei – asociat diafragmei ingenioase, ea însăşi cu valoare de personaj, care se deschide şi se închide pe scenă pentru a puncta momentele-cheie – este însă vizita recurentă a unui prieten al protagoniştilor – Richard (Adrian Titieni), editorul cuplului, însoţit de către Mandy (Ioana Anastasia Anton, care face un rol bun), o mult mai tânără parteneră, care se recomandă “organizatoare de evenimente”. “Există fete tinere şi fete-embrion, iar tu, Richard, ai ales o fată-embrion”, remarcă Sarah cu ironie – însă ridiculizata şi simpla Mandy se va dovedi (“fericiţi cei săraci cu duhul”) vocea umanităţii neinstruite dar ingenue, care spune adevărurile incomode pentru binomul jurnalistic.

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă, într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă (“N-am stat să pierdem timpul cu actele. Suntem ocupaţi să salvăm lumea”), într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă. Piesa, regizată de tânărul Vladimir Anton, analizează finalmente (şi) condiţia jurnalistului care, pus în faţa unor realităţi independente de el – războaie, foamete, genocid – se simte obligat intrinsec să spună povestea lor mai departe lumii, cu riscul propriei extincţii, şi chiar dacă îşi intuieşte impostura („Trăiesc pe seama suferinţei unor străini, mi-am făcut o carieră pe durerea altora”). O lume care îi reproşează (“Poate dacă ai fi ajutat copilul, în loc să-l fotografiezi, n-ar fi murit”) lipsa de umanitate, impasibilitatea, neimplicarea, fără a înţelege (cum încearcă Sarah în van să explice) că în pofida aparentei lor puteri, exacerbate de media, jurnaliştii sunt la rândul lor simpli pioni, rol ce nu admite mersul pe diagonală, pioni care nu se pot juca de-a Dumnezeu.

Cand-timpul-nu-se-misca-3

“Îi ajutăm făcând fotografii” e totuşi un argument care parcă n-are validitate morală în faţa vocii umanităţii – “E atâta frumuseţe în lume şi voi nu vă concentraţi decât pe nenorociri”, iar piesa – ca şi relaţia lui Sarah şi James – se stinge în noapte pe ritmuri bântuitoare (Coldplay – O (Hidden Track), de pe Ghost Stories).

Cand-timpul-nu-se-misca-1

“Când timpul nu se mişcă” e o piesă cu timp lung de expunere, care-ţi trezeşte în minte trei imagini de dată recentă, dar epocale: micuţul Alan Kurdi eşuat pe o plajă de lângă Bodrum; însoţitoarea de zbor şocată după atacul din aeroportul bruxellez Zaventem; băieţelul sirian victimă a bombardamentelor, pierdut într-o ambulanţă. Şi, de ce nu, Adrian Despot somându-i pe cameramanii de la Colectiv să fie mai mult oameni decât “profesionişti”, şi să-şi ajute fraţii suferinzi.

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Unde am văzut piesa: Festivalul “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”

Unde o puteţi vedea: Teatrul Odeon, Bucureşti, 30 septembrie

Cei care încearcă să se desprindă de rutina vieţii, începând să remarce mai mult ceea ce se întâmplă în jurul lor, vor observa arta urbană, un fenomen în plină expansiune, tot mai prezent pe zidurile României. Unii trecători se bucură de acest spectacol mural, în vreme ce alții îl condamnă, îl consideră vandalism, și speră ca polițiștii să aibă puțin mai multă condiție fizică atunci când aleargă artiștii prinși în „flagrant” în ceas de noapte.

Este de prisos să menționăm faptul că graffiti-ul a reprezentat modul de exprimare a individului încă din cele mai vechi timpuri, aspect ușor de intuit, mai ales dacă pornim pe firul etimologiei cuvântului, care provine de la „sgraffo” (din limba italiană), însemnând „a scrijeli”. Însă, graffiti-ul modern își are sorgintea în New York, la începuturile anilor ’20, când metroul a fost acoperit cu desene și inscripții realizate de membrii găștilor de cartier.

Aşa cum este cazul cu orice activitate populară în țara noastră, Capitala este cea care mustește de astfel de opere stradale realizate cu spray-ul. Însă, în paranteză fie spus, deși în București pot fi observate mii de astfel de desene, nu aici s-au pus bazele unui eveniment de profil în toată regula, ci în Timișoara. Anul 2011 a însemnat momentul în care s-a „dat undă verde” în acest oraș, pentru câteva zile, artei urbane, în cadrul primului festival de graffiti din România.

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara Foto: Facebook

Odată ce s-a creat un  precedent, iar publicul a devenit mai tolerant și a înțeles că și graffiti-ul este tot o formă de artă urbană, și alte orașe din țară au avut inițiative similare. Un eveniment reputat în acest sens are loc anual și la Sibiu, sub denumirea de Street ART Festival. Manifestarea reunește 10 artiști – desemnați în urma unui proces de selecție -, care au șansa să-şi dea frâu liber imaginației pe pereții Sibiului.

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew Foto: Facebook

Străinii vin să picteze pe metroul bucureştean

Poate cea mai memorabilă “urmă” a graffiti-ului autohton o reprezintă, încă, metrourile vechi, întâlnite pe Magistrala 4 a rețelei bucureștene. Aceste trenuri, inaugurate pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, au reprezentat imediat după Revoluţie, la începuturile fenomenului în România, una dintre principalele «pânze» ale artiștilor, atât locali cât şi străini. Ultimii continuă să vină şi azi, special pentru a-şi lăsa “amprenta” pe una dintre ultimele „redute” ale graffiti-ului liber, devenită mitică odată cu trecerea anilor în comunitatea lor.

Motivul pentru care metrourile întâlnite pe celelalte magistrale nu sunt „înzestrate” cu graffiti este acela că problema a fost prevenită «din faşă»: canadienii de la Bombardier, firma care a construit trenurile achiziţionate ulterior de către Metrorex, au folosit o vopsea pe care nu rezistă spray-urile colorate. Altfel spus, cu un burete, puțin săpun și două jeturi de apă, arta unui tânăr dispare cât ai clipi.

Graffiti pe metroul bucureștean

Graffiti pe metroul bucureștean Foto: iqool.ro

Tehnica observabilă pe trenurile Magistralei 4, dar și pe cele mai multe ziduri din țară, se numește tagging şi caracterizează semnătura într-un mod cât mai neinteligibil. Așa cum era firesc, din anii ‘90, lucrurile au mai evoluat, artiștii s-au adaptat și au dezvoltat noi tehnici de a desena ceea ce numim graffiti. Cuvântul cheie al noilor metode este „rapiditatea” – din motive obiective.

În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști

Astfel se face că, la fel de des, întâlnim și desenele realizate prin tehnica «șablonului» (stencil, în limba engleză), iar negativul generat prin pulverizarea culorii rămâne pe perete. Mai mult, uimitor sau nu, tinerii mai au născocit o metodă care le oferă posibilitatea de a-și aplica desenele în mai puțin de 20 de secunde: paste up.

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

Stencil și paste up sunt două tehnici extrem de folosite de artiști, pentru că îți permit să fugi foarte repede. La paste up, ai hârtia, un lipici pe bază de aracet sau unul realizat manual, un trafalet, și aplici desenul, ca și cum ai lipi un tapet. Tehnica are un avantaj destul de mare, pentru că o lucrare se poate aplica pe perete în aproximativ 20 de secunde. Util, în cazul în care apare Poliția! În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști”, a explicat Doru Răduță, reprezentantul Interesting Times Bureau, organizatorul unui scurt tur alternativ de picturi murale din București.

Desenele de pe pereții Bucureștiului nostru nu sunt de talia celor ale lui Banksy, unul dintre cei mai cunoscuți artiști de artă stradală din lume, a punctat Răduţă, dar originalitatea și imaginația tinerilor români compensează cu prisosinţă. Dacă trecătorul deschide ochii și este atent la ce îl înconjoară, s-ar putea să descopere o altă latură a orașului.

Din YouBire pentru oraş

Un exemplu de desen aplicat prin tehnica paste up în București este unul de mari dimensiuni, care ilustrează logo-ul platformei YouTube, cu o mică modificare… sentimentală: YouBire. Mişcătoarea parodie, care îşi propune să sensibilizeze în legătură cu dezumanizarea adusă de tehnologie, respectiv de reţelele sociale, poate fi admirată în apropierea străzii Doamnei.

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Deși tinerii creatori ai artei stradale – sau grafferii, cum sunt numiți în branșă – sunt conștienți de faptul că activitatea lor este una ilicită şi riscantă, totuși ei se încumetă să sfideze legea, numai pentru a-și arăta arta sutelor de trecători, sau pentru a-și exprima nemulțumirea față de personalitățile sau de regimurile politice. Cu toate acestea, ei oferă lumii o lecție pe care mulți au uitat-o, aceea că frumosul poate fi întâlnit oriunde, chiar și pe pereții străzilor întunecate, cu clădiri decrepite.

„Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera – poate că e mai bun decât el, poate că e mai puțin bun, nu contează. În momentul în care el se duce și desenează ceva pe un zid, știe că opera nu îi mai aparține lui, ci orașului. Acesta este un aspect care contravine întregii idei de artă, pentru că faci artă care trebuie să dăinuie secole. Dar oamenii aceștia spun: «Nu! Tot ce facem noi este extrem de temporar – astăzi e, mâine nu e. Bucurați-vă astăzi, că mâine, nu se știe!»”.

În cazul în care grafferii nu ciulesc urechile și nu stau cu ochii în patru, amenda pentru această pasiune ilegală este una destul de usturătoare – cel mai adesea, pentru părinții lor -, contravenţia mergând până la 2500 de lei.

Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera

Până aici, am vorbit despre graffiti, o formă de artă urbană interzisă prin lege, dar avem și varianta legală a culturii urbane, numită artă stradală (street art). Opera realizată prin această tehnică este ușor de identificat, pentru că se bucură de mari dimensiuni, este spectaculoasă, iar frumosul este apanajul multor ore de lucru în fața peretelui, lipsite de teama apariției inopinate a Poliției.

Un exemplu de astfel de artă urbană întâlnim în curtea interioară a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, dar obiectivul reprezentanților instituției cuprinde mai mult decât comandarea unui mural de mari dimensiuni.

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

„Peretele de la Universitatea de Arhitectură a fost desenat de către Saddo, în 4-7 iulie 2016, împreună cu un prieten. Ei au petrecut câteva zile pe schele. Când li s-a propus un proiect, Saddo a venit cu un concept și a spus că, dacă stă să se gândească, toată arhitectura – mai ales cea antică – se inspiră din natură. Aici avem o junglă. Intenția artistului a fost aceea de a reda o activitate, care inițial părea extrem de aridă și de abstractă – cum e arhitectura -, dar care are la bază ceva foarte organic. Contrastul este foarte interesant.

Proiectul inițiat de către Universitate presupune ca întreaga clădire, dar mai ales curtea interioară, să se deschidă către publicul larg. S-a început cu acest perete. Un alt perete va fi acoperit cu vopsea specială, care să permită proiecțiile de filme. Din toamna lui 2016, sau de anul viitor, vor deschide terasa pentru a găzdui diverse evenimente, iar din 2018 se dorește să se încerce ceva similar cu cafeneaua de la Muzeul «Grigore Antipa». Totul, în ideea de a deschide întreaga facultate pentru oraș. Cei de la Universitate și-au dat seama că aceasta este una dintre cele mai importante clădiri din centrul orașului, şi totuşi este închisă publicului larg”, a mai spus Răduţă.

Un mural mare pentru oraș, un pas uriaș pentru arta urbană

De cele mai multe ori, muralele impozante sunt comandate de către o instituție, iar cele mai spectaculoase opere de profil din Capitală pot fi admirate pe strada Arthur Verona (autori: Alex Ciubotariu sau Pisica Pătrată, dar şi Sabek), pe strada Eremia Grigorescu (colectivul Sweet Damage Crew), respectiv pe strada Lahovari, în curtea Grădinii cu Filme (aceeaşi Sweet Damage Crew). Strada Arthur Verona reprezintă raiul grafferilor, iar startul a fost dat de către Street Delivery, eveniment ce a debutat în urmă cu 11 ani și care a deschis minţile asupra importanţei culturii urbane. Astfel, în fiecare vară, timp de câteva zile, strada devine a pietonilor, care participă la diferite activități culturale. Tot aici, trecătorii pot admira cel mai vechi mural din România, realizat de către Sabek, reprezentând un vultur. Cei care nu l-au văzut până acum, ar trebui să se grăbească, întrucât în 2016 clădirea care „găzduiește” muralul va fi demolată, pentru a construi un imobil destinat birourilor.

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Deși această formă de cultură urbană este controversată şi neînţeleasă, ba chiar cvasi-penalizată de către lege, artiștii din România se «înarmează» cu mult curaj şi cu atenție mare, iar dovada faptului că devin din de în ce mai buni la acest „sport extrem” o reprezintă numărul tot mai ridicat de astfel de desene – unele dintre ele, absolut impresionante prin măiestria cu care au fost realizate – pe care le putem admira pe clădirile din București.

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Vreme de circa trei secole (1560 – 1860), istoria țării noastre a cunoscut un șir lung de haiduci, iar românii de astăzi află despre „nobilii” tâlhari de la drumul mare din filme, muzică (ascultă mai jos) sau literatură. Dar cine – sau ce – au fost cu adevărat acești haiduci?

Invariabil, poveștile despre haiduci au viața lor – de aceea, de-a lungul timpului, istorisirile bătrânilor de la sate au căpătat diferite transformări, redând însă întotdeauna cu fidelitate îndârjirea cu care fugarii furau bogății de la boierii nemiloși, parte din care ofereau apoi săracilor. Acești pribegi ai neamului românesc nu au ținut cont de canoanele valabile și astăzi, ci au jefuit și pedepsit avuții, chiar cu prețul înfăptuirii „morții de om”, motiv pentru care poveștile despre ei nu pot avea întru totul un caracter pozitiv sau unul negativ. Cert este că țăranii din bătătură le erau recunoscători pandurilor pentru ajutorul pe care-l primeau de la justițiarii din codri.

Creștinii smeriți își puneau speranța unei vieți mai bune în sfinții din Ceruri cărora le adresau rugi fierbinți, dar siguranța zilei de azi și de mâine și dreptatea le-o încredințau haiducilor, care păreau de neatins de arme și de negăsit de boierii păgubiți. Astfel, ei păreau protejați de o forță supranaturală. Gratitudinea poporului român a ieșit la iveală prin aceea că țăranii au respectat haiducul, l-au cinstit și i-au cântat aventurile, ca povestea lui să nu fie pierdută. Mărturii în acest sens stau legendele și doinele care au supraviețuit până în ziua de azi.

Haiducii nu sunt hoți obișnuiți

Sătui de nedreptatea care dăinuia în satele de oameni muncitori și sărmani, de-a lungul timpului, o mână de bărbați au părăsit gospodăriile și au ales calea tâlhăriei: devotații codri le-au servit drept casă trainică și ascunzătoare fidelă. Vorbim aici despre cetele de haiduci care jefuiau drumeții înstăriți, boierii și chiaburii care chinuiau țăranii neputincioși. Pandurii își puneau viața și libertatea în pericol pentru a-și ajuta și consătenii, fapt ce demonstrează milostenia poporului român, dar și care îi deosebește pe aceștia de hoții obișnuiți. Deși crimele și jafurile nu Îi sunt pe plac lui Dumnezeu, preoții au înțeles ce au făcut haiducii pentru societatea în care nimeni nu apăra țăranul simplu – de aceea, oamenii Bisericii ajutau luptătorii. O serie de documente ale bisericilor ortodoxe din zona Banatului a scos la lumină faptul că pandurii secolului XVIII au fost susținuți de către cei din casa Domnului.

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu Foto: tvr.ro

Potrivit lui Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură din Galați, contemporaneitatea îi poate cunoaște pe cei mai vajnici haiduci datorită literaturii, istoriografiei, dar și cinematografiei.

Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie

„Aflăm încă de pe băncile şcolii, prin intermediul baladelor populare, despre Toma Alimoş sau Alimanu «Haiduc din Țara-de-Jos / Nalt la stat, / Mare la sfat / Şi vitez cum n-a mai stat». Tot din literatura populară ajungem să cunoaştem alte nume de haiduci: Andrei Popa (sau Andri Popa, uneori ortografiat Andrii Popa – a cărui baladă populară a fost culeasă de către Vasile Alecsandri şi publicată în 1843, n.r.), Codreanu, Ioniţă Tunsu, Iancu Jianu, Pintea Viteazu, Şapte-cai, Nicolae Grozea, unele dintre aceste nume fiind atribuite unor personaje de film de acţiune în perioada de dinainte de anul 1990. Istoria îi menţionează pe Grigore Pintea (Pintea Viteazu sau Pintea Haiducul) în Transilvania, pe Deli Marcu şi pe Baba Novac, aceştia din urmă fiind generali în oastea lui Mihai Viteazul. Bogdan Petriceicu – Haşdeu, într-una dintre lucrările sale, spunea despre Baba Novac că «Pe blestematul munte România, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, către care adăugându-se alţi vreo 20 sau 30 din viaţa sa de la Poreci, rezultă că Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie»”.

https://www.youtube.com/watch?v=HATpq2061Pw

Haiducii, foști ostași instruiți și disciplinați

Mergând în urmă, pe firul etimologiei cuvântului, aflăm de la Marius Mitrof că „haiduc” este de proveniență maghiară și înseamnă soldat infanterist, același termen fiind prezent și în limbile sârbă și croată. În ceea ce privește spațiul românesc, în arcul Carpatic, Oltenia și Muntenia a fost vehiculată această denumire a haiducului, urmând apoi, prin influență, să fie rostită și în Moldova.

„De altfel, toţi cei pe care i-am enumerat au facut parte din armată, având diferite funcţii în cadrul acesteia (zapciul Iancu Jianu, de pildă – «zapciu» fiind echivalentul gradului de căpitan de astăzi, sau o funcţie de conducere subordonată ispravnicului, având ca scop strângerea dărilor). În Moldova, însuși domnitorul Ieremia Movilă (1595 – 1600; 1600 – 1606) a format un corp al haiducilor. Spre mijlocul secolului al XIX-lea şi chiar târziu, în primele decenii ale secolului XX, au început să fie denumiţi haiduci şi tâlharii care îi jefuiau pe cei din clasele înstărite, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu armata – haiducul Terente, de exemplu.”

Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel de cavalerism haiducesc

Cu toate că cei mai cunoscuți haiduci au fost ostași – așa cum a punctat specialistul consultat de Matricea Românească -, în cetele lor se aflau și iobagi fugiți de pe pământul nobililor, potrivit scrierilor de profil. De asemenea, deși s-ar crede că în interiorul comunității lor ferite de ochii trecătorilor, haiducii trăiau o viață lipsită de reguli și de limite, în realitate, existența lor era guvernată de disciplină.

„Eroii haiduci, cei care au intrat în mentalul colectiv şi în folclor, sunt conducătorii acestor cete, conducători care au deprins tainele mânuirii armelor şi care erau adaptaţi la o viaţă plină de privaţiuni, aşa cum era viaţa ostăşească a acelor timpuri. Iar aceşti eroi, cu diferite grade, de cele mai multe ori proveneau din straturile societăţii mai avute. Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel, dacă vreţi, de cavalerism haiducesc care presupunea, pe lângă altele, ajutorarea celor nevoiaşi şi nevolnici, interzicerea escapadelor amoroase şi a exceselor bahice, pedepsirea exemplară a actelor de indisciplină şi trădare.”

Mai aflăm de la expert că oastea de haiduci era formată din briganzi motivați de relațiile personale defectuoase cu societatea, iar în privința imaginii lor publice, acești bravi panduri erau percepuți de către societatea vremii într-un mod cel puțin interesant.

„În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva acestor cete de haiduci, pe când în sud-estul continentului, oprimat de Imperiul Otoman şi o parte de cel Austro-Ungar, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului (personificat de turci, de boieri). Astfel, haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal cvasi-general, asemănător cu cel manifestat în culturile meditereneene. În logica populară, semnificativ era doar actul răzvrătirii, al «răzbunării» individuale şi sociale, al ieşirii din norma opresivă, pe când, la polul opus, în logica păturii avute, cu funcţii în administraţie, actul răzvrătirii devenea actul care punea în pericol normele de convieţuire socială valabile la acel moment.”

haiduci

Foto: miscareaderezistenta.ro

Ani la rând, haiducii au constituit modele pozitive sau negative în contextul istoric în care au trăit, ei fiind considerați proscriși de către pătura boierească sau eroi de către nevoiași: copiii neastâmpărați ai bogaților erau potoliți la menționarea numelui unui pandur, iar odraslele țăranilor aveau drept model de comportament și dezvoltare acești viteji. Mai mult, voievozii români au văzut potențialul rebelilor haiduci și i-au folosit pentru le a servi interesele.

În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva cetelor de haiduci, pe când în sud-estul continentului, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului

„Avem, de pildă, corpul haiducilor format din iniţiativa lui Ieremia Movilă – după modelul unei unităţi similare din Polonia -, ori pe Ştefan Mâzga, pretendent la scaunul domnesc, care, venind din Transilvania în luna iunie 1565, a atacat Moldova folosindu-se de haiduci. Desigur, au existat circumstanţe care au înlesnit apariţia şi menţinerea câte unui cult regional a cărui putere de seducţie se insinuează uşor şi istoricilor moderni. Se creează astfel un romantism prin care regăsim haiducii în creaţiile populare şi, prin aceasta, regăsirea haiducilor în galeria figurilor justiţiare ale panteonului românesc. Se umplea astfel un gol, datorat penuriei de eroi exemplari, impus, în cele din urmă, de curentul identitar paşoptist de promovare a folclorului ca manifestare a spiritului naţional”, a subliniat Marius Mitrof.

Baba Novac, eroul lui Mihai Viteazul, a fost schingiuit până la moarte

Haiducul cu cea mai veche atestare documentară este celebrul Baba Novac, care a fost mâna dreaptă a domnitorului Mihai Viteazul.

Baba Novac, un erou legendar de origine sârbă, s-a născut în jurul anilor 1520 în satul Poreci din Serbia. Cu o forță fizică mai rar întâlnită, acesta a învățat de mic copil cum să mânuiască cu măiestrie sabia, pentru a-și apăra credința ortodoxă de invadatorii otomani. Impunător ca aspect și atitudine, tânărul Baba Novac a fost acceptat cu ușurință în cetele de haiduci din Balcani, scopul recrutului fiind acela de a scăpa de sărăcie.

Anul 1595 a fost cel în care haiducul, de acum bătrân, a intrat în armata lui Mihai Viteazul. Deși puțini ar fi crezut, la vârsta de peste 75 de ani, Baba Novac se lăuda cu o forță și cu o îndemânare în luptă uimitoare, încât l-a impresionat pe domnitor chiar de la prima misiune încredințată: i-a gonit, cu 700 de haiduci, pe Pașa Hassan și pe numeroasa sa armată, peste Dunăre, la Sofia.

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul Foto: actualdecluj.ro

Alături de frații Preda și Stroe Buzescu, Baba Novac avea rangul de general în armata lui Mihai Viteazul și este important de menționat că victoria de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) i se datorează în totalitate, priceperea sa nefiind subminată de bătrânețe. După numeroase alte victorii, octogenarul luptător a fost arestat în 1601, în timp ce se afla la Cluj, unde a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru trădare, de către dieta aristocrației maghiare. Haiducul era acuzat că a trimis, prin intermediul preotului ortodox Sascu, o scrisoare pașei din Timișoara, în care îi spunea că va primi indicații privind momentul potrivit pentru atacarea și ocuparea orașelor transilvănene, în schimbul unei sume de bani. Două zile mai târziu, Baba Novac a fost executat în piața centrală a Clujului, împreună cu duhovnicul său. Dată fiind tortura la care au fost supuși cei doi condamnați, care erau trecuți de 70 de ani, este puțin spus că au avut parte de o execuție rapidă.

După ce au fost schingiuiți și parțial jupuiți de piele, haiducul și preotul sârb au fost legați de două bârne orizontale, asemănătoare unor frigări mari, pe care călăii le roteau încet, deasupra flăcărilor. Mai mult, cruzimea maghiarilor nu a cunoscut margini – cei doi suferinzi erau stropiți cu apă, astfel încât suferința lor să fie cât mai îndelungată. Execuția a durat o oră și jumătate. La capătul chinurilor, trupurile lor au fost înfipte în două țepușe și expuse în afara cetății. După câteva zile, din acestea nu au mai rămas decât oasele, corbii devorându-le carnea chinuită. Chiar și sultanul Mehmet al III-lea a fost revoltat de moartea viteazului haiduc, spunând că un om deosebit ca Baba Novac trebuia să moară pe câmpul de luptă, nu mutilat mișelește.

Deși faptele lor sunt controversate, haiducii au fost și vor rămâne în conştiinţa populară eroii care au acționat la limita fină dintre dreptate și fărădelege, iar legendele romantice şi cavalereşti născute în jurul acestor personaje mitice reprezintă mărturia unei perioade egalmente tulburi și fascinante din istoria României.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică

Unul dintre atributele definitorii pentru spiritul poporului român este sinceritatea. Din vremuri imemoriale până azi, conaţionalii noştri nu s-au sfiit să-și exprime gândurile prin orice mijloc aflat la dispoziţia lor: cântec, artă, vestimentație, ornament, mod de viață. Deși reprezintă o formă de comunicare mai rar întâlnită – în lumina faptului că necesită un simț estetic bine format -, exprimarea unor trăiri prin intermediul vestimentației nu le este străină românilor, care au dus acest proces la rang de artă, în sute de ani.

Articolul vestimentar care s-a făcut cel mai remarcat în lumea întreagă și care le-a arătat tuturor că straiele românești sunt de o frumusețe covâșitoare este, desigur, celebra ie.

Bluzița, care cunoaşte un reviriment spectaculos în zilele noastre, reprezintă mai mult decât o piesă din garderoba unor doamne care vor să fie cochete. Ia noastră și cusăturile migăloase de pe piept și de pe mânecile ei ascund o întreagă istorie a vieții de la sat.

Ie de la 1910 - 1915, din Câmpulung Muscel. Cusătura este realizată cu ac persan, prin tehnica introducerii, apoi tăierii aței. De regulă, această ie era purtată de femeile bătrâne.

Ie de la 1910 – 1915, din Câmpulung Muscel. Cusătura este realizată cu ac persan, prin tehnica introducerii, apoi tăierii aței. De regulă, această ie era purtată de femeile bătrâne. Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Așa cum este firesc, contemporaneitatea le este recunoscătoare femeilor de la sat pentru că și-au dezvăluit tainele celui mai de preț bun al omului: sufletul, pe care l-au transpus prin cusături pe ii. Dacă, de cele mai multe ori, spiritul omului şi-a așternut angoasele şi bucuriile pe hârtie, cu ajutorul condeiului, sătenii români și-au dezvoltat un mediu specific de expresie. Acul și ața au fost instrumentele de nădejde cu care şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului.

Femeile satului erau atente și la momentele în care îşi lucrau preţioasele ii, alegând intervale ferite de influenţe nefaste. „Iarna, lucrau la opaiț, se trezeau pe la 5 și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Programul era stabilit și potrivit superstițiilor. Ele lucrau după ora 4 dimineața, după ce demonii le părăseau spațiul – zmeii și toate închipuirile lor, pentru că se temeau că aceștia vin să le fure inspirația”, a explicat, pentru Matricea Românească, Ana Maria Ilie, consultant de artă la Galeria Galateca.

Iarna, femeile se trezeau la 5 dimineaţa și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Se temeau că aceștia vin să le fure inspirația

Deși, la prima vedere, motivele prezente pe materialele textile românești par a avea un scop pur estetic, nimic nu este așezat la întâmplare pe acestea, deoarece fiecare cusătură realizată cu îndemânare reprezintă un cod descifrat numai de către membrii comunității, iar ineditul merge și mai departe, prin aceea că fiecare zonă deține propriile sale însemne. De exemplu, în Sibiu (Transilvania) admirăm ii cu motive în alb și negru (ce reflectă moștenirea saxonă), în sudul țării vom vedea cusături cu fire roșii, maro, galbene, de aur sau de argint (influențele Imperiului Otoman), iar Moldova se mândrește cu albastrul de Voroneț, combinat cu portocaliu.

Străinii sunt fermecați de misterele României

Unicitatea iei autohtone îi fascinează şi pe străinii care iau contact cu “matricea românească” şi încearcă, printr-un efort de cercetare, să îi cunoască misterele. Martine Claessens, un designer de interior de origine belgiană stabilit în România, remarcă faptul că „motivele cusute pe iile românești aveau menirea de a indica poziția unei persoane în comunitate, vârsta, ocupația, statutul marital, social și material. Diversitatea acestor modele îi conferea purtătorului libertatea de a îmbrăca, după caz, haina la ocaziile speciale, la sărbători, la nunți, la slujbele religioase. Se spune că anumite articole de îmbrăcăminte aveau misiunea de a proteja și de a aduce bunăstare și fertilitate, în special tinerilor căsătoriți”.

Ie din voal de mătase, specifică zonei Dâmboviței. Ia datează din anul 1940.

Ie din voal de mătase, specifică zonei Dâmboviței, de la 1940

În mod fascinant, întregul ansamblu de simboluri și de forme geometrice cusute pe pieptul și pe brațele iilor serveşte spre a canaliza şi întreţine energia pe care o reprezintă. Pe lângă sinceritate, poporul român numără printre valorile sale primordiale şi o nemărginită credință în Dumnezeu, drept urmare, simbolul crucii nu putea lipsi de pe hainele ce integrează însemnele spiritului omului. Şi aici, observăm o simbolistică precisă: atunci când crucea este dispusă pe orizontală, conectează oamenii între ei, iar cusută pe vertical ajută individul să se conecteze cu Dumnezeu.

Acul și ața au fost instrumentele cu care sătenii români şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului

Pe lângă stabilirea unei legături cu Dumnezeu, o altă dorință existențială a omului a fost pavăza de cele nevăzute, drept pentru care figuri precum cocoșul (păzitorul porților, zi și noapte, care îndepărtează spiritele malefice), ochii (fereastra sufletului; ilustrarea unui singur ochi protejează împotriva forțelor răului) cusute pe ie ar fi reprezentat un scut împotriva Diavolului.

Cusătură împotriva deochiului. De regulă, aceasta se realiza cu o altă culoare, alta decât cele prezente pe ie, și era ascunsă privirii. În cazul în care era remarcat acest semn, se pierdea efectul magic al semnului.

Cusătură împotriva deochiului. De regulă, aceasta se realiza cu o altă culoare decât cele prezente pe ie, și era ascunsă privirii. În cazul în care semnul era remarcat, se pierdea efectul magic

Portul tradițional românesc a mai fost îmbogățit și cu simboluri cosmice: steaua (sursă de lumină, ghidează spre calea cea bună), cercul (reprezintă Soarele, dar semnifică și ciclicitatea cosmică, sau regenerarea ori moartea și renașterea naturii, așa cum se întâmplă de-a lungul celor patru anotimpuri). De asemenea, costumele populare înglobează însemne ale fertilității și abundenței (melcul, spicul de grâu, frunzele și fructele), ale trecerii timpului, renașterii și vieții eterne (vița de vie, apa curgătoare), potrivit cercetării realizate de Martine, care este fascinată de complexitatea și de originalitatea motivelor românești.

Ia românească, pe podiumul prezentărilor de modă

Datorită originalității modelului său, ia noastră a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație. De aceea, vedete consacrate, de ieri și de astăzi, au purtat bluza românească, ele fiind cucerite de unicitatea bluzei și de însemnele sale magice: printre ele, Adele, Sophia Loren, Kate Moss, Jennifer Garner.

Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea. Modelele sunt țesute.

Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea. Modelele sunt țesute

Mai mult, designeri renumiți (Valentino, Yves Saint Laurent) au inclus în colecțiile lor de lux ia românească, iar succesul, pentru ei, nu a întârziat să apară, grație modelelor de o strălucire admirabilă. Într-adevăr, preluarea portului românesc pare a fi de bun augur pentru promovarea valorilor noastre, dar poziționarea hainelor românești în lumina reflectoarelor atrage după ea şi nevoia imperioasă de „activare” a responsabilității privind apărarea propriilor tradiții. Şi asta deoarece copierea obiectelor vestimentare este însoțită de câteva pericole mai mult decât dezastruoase pentru conservarea ancestralelor creații românești. Mai exact, creatorii de modă nu precizează, în cele mai multe cazuri, sursa inspirației, ceea ce face ca povestea țării noastre să rămână necunoscută în afara granițelor. O altă amenințare faţă de integritatea „solemnei instituții” a tradiției româneşti este producerea în masă a obiectelor de artizanat autohtone, pe pieţele asiatice.

Datorită originalității modelului său, ia românească a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație

În acest context, românii se mobilizează: potrivit reprezentantului mișcării internaționale „La Blouse Roumanie”, Andreea-Diana Tănăsescu, echipa din care face parte își propune să tragă un semnal de alarmă asupra necesității protecției modelului iei și, cu ajutorul unui avocat specializat în proprietate intelectuală, Monica Moisin, va iniţia un demers legislativ menit să aibă ca finalitate Legea Iei Românești.

Ie-articol-matricea romaneasca foto interior (1)

Şi dacă ideea vi se pare insolită sau paseistă, există zeci de exemple de state care și-au înregistrat portul tradițional pentru a nu-și pierde identitatea, iar ia noastră nu este cu nimic mai prejos – merită să fie protejată și recunoscută drept un produs al meșteșugului, dar mai ales al geniului popular românesc.

Povestea iei continuă. La fel și lupta pentru apărarea tradițiilor țării noastre, pentru care versurile cântărețului Jean Moscopol trebuie să reprezinte o inspiraţie şi o speranţă că: „Tot ce e românesc nu piere / Și nici nu va pieri. / Oricât vom îndura, jurăm să fie așa, / Căci tot ce-i românesc nu piere / Și nici nu va pieri / Românul știe să înfrunte ceasul greu / El crede în dreptatea lui și-n Dumnezeu”.

Mulțumiri Galeriei Galateca pentru ajutorul acordat în realizarea acestui material.

O mână de tineri care iubesc comunitatea în care trăiesc s-a mobilizat și a pus la punct un proiect care avea să devină un inedit spațiu cultural. Reprezentanții Asociației GHEPart (Grow Harmony in Education and make Progress through art) din Curtea de Argeș au gândit Greenoteca, un loc unde localnicii se pot bucura din plin de cultură în aer liber.

Greenoteca a luat naștere în 2015, în urma obținerii unei finanțări, iar principalul scop al demersului asociației a fost reabilitarea, cu ajutorul voluntarilor, a unui spațiu verde din Curtea de Argeș, care să găzduiască diverse manifestări culturale. În primele cinci luni de existență, nu mai puțin de 400 de localnici s-au bucurat de activități de profil.

Ce oferă Greenoteca orașului Curtea de Argeș? Cei 285 metri pătrați de spațiu găzduiesc evenimente precum proiecții de filme, expoziții, întruniri, serate muzicale sau constituie, pur și simplu, refugiul celor care vor să citească, să se relaxeze în aer liber sau să se bucure de iarbă verde.

Deși, la prima vedere, Greenoteca nu aduce nimic nou în spațiul cultural românesc, proiectul este mai mult decât s-ar crede. El reprezintă un demers care le demonstrează oamenilor din acest orășel că cineva s-a gândit la nevoile lor de a se deconecta, a improvizat pentru ei un cinematograf în aer liber și le-a oferit un spațiu verde unde-și pot aduce copiii, în condițiile unei lipse acute la nivel local. Iar modul în care a fost amenajată Greenoteca relevă imaginația, dar și pasiunea cu care reprezentanții GHEPart au lucrat la proiect.

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii Foto: Mihai Vladu

„Avem un gard superb, niște băncuțe de care se bucură copiii sau tinerii, avem panouri care colorează orașul și avem posibilitatea de a organiza în continuare proiecții de filme într-un oraș fără cinema. Este foarte greu, logistic, dar știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate. Societatea pare prinsă în mirajul Statului sau al Primăriei. Vrem să ne dea statul, să ne facă primăria, iar când vedem oameni care fac lucruri frumoase pentru alți oameni, și nu cer nimic în schimb, începem să ne gândim”, a declarat pentru Matricea Românească, Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului.

Știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate

Într-adevăr, superbul gard al Greenotecii este unul mai rar întâlnit și atrage atenția grație originalității de care au dat dovadă „hărnicuții” de la GHEPart: spațiul este delimitat de creioane colorate de mari dimensiuni.

Toate eforturile de a crea un astfel de spațiu și de a-l menține viu prin activitățile culturale de care cei din Curtea de Argeș se bucură în mod gratuit au drept numitor comun oamenii, așa cum a subliniat atât de frumos Iulia Georgescu.

„Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului – construirea gardului, folosirea drujbei și a uneltelor, găsirea transportului pentru uluci, paleți etc., cumpărarea diferitelor lucruri de la magazinele de construcții unde angajații mă priveau ciudat, pentru că nu știam să le răspund concret la întrebări despre lista mea de cumpărături -, a fost din nou despre oameni. Oameni care te ajută, oameni cu care împarți bucuria unor reușite, oameni care îți aduc energie bună, dar și oameni pe care nu te poți baza, precum și alte lucruri care «dădeau cu minus». Per total, rezultatul a fost «cu plus», evident, dar am învățat din nou o multime de lucruri”.

Iulia Georgescu

Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului „Greenoteca”

Terasă gălăgioasă, sau lectură în aer liber?

Modul în care arată spațiul evidențiază faptul că s-a muncit cu adevărat: canapelele și masa sunt realizate din paleți industriali – chiar de mâna voluntarilor -, iar gazonul a fost reamenajat și au fost plantați arbori și flori de către copii. În dreptul fiecărui arbore este semnalat numele copiilor care au muncit la plantarea lui, după ce au primit de la reprezentanții Asociației sesiuni de educație ecologică.

Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului, a fost din nou despre oameni

Greenoteca, strategic amplasată în curtea Bibliotecii Municipale Curtea de Argeș, reprezintă oaza de relaxare din centrul orășelului, dar oferă și alternativa cinematografului căruia localnicii îi duc lipsa.

Chiar dacă „ținutul culturii în natură” se învecinează cu o terasă gălăgioasă, iar muzica și discuțiile clienților acesteia vin flagrant în antiteză cu caracterul cultural al Greenotecii, manifestările de aici se „mențin pe poziții”. Oamenii trebuie doar să aleagă modul de relaxare pe care îl preferă.

În momentul în care am decis să citesc cartea lui Gib Mihăescu, „Zilele și nopțile unui student întârziat”, am plecat de la premisa că mă voi amuza aflând peripețiile prin care trece un tânăr care se apucă să învețe cu o noapte înainte de examene sau care încearcă să găsească metode eficiente de copiat. Nu a fost așa, din fericire.

Mihnea Băiatu, „studentul întârziat” al lui Mihăescu, este un tânăr escroc și un erou de mahala bucureşteană, ale cărui fapte conturează un tablou al moravurilor ușoare. Încă din primul capitol realizăm cu ce fel de „băiat” avem de-a face: acesta găsește o cameră de închiriat la casa no. 4 bis din Fundătura Șapte Fântâni, negociază cu proprietara un preț (pe care oricum nu-l va plăti, potrivit propriei cutume) și are grijă să lase o impresie mai mult decât bună: își folosește tehnicile de seducție «irezistibile» în fața gospodinelor de periferie. Cititorul face cunoștință chiar de la începutul operei cu tehnicile de seducție și de manipulare ale lui Mihnea, care dorește să o adauge și pe proprietara noii lui locuinţe în palmaresul său de gazde seduse, cu care a practicat „amorul democrat”. După parcurgerea rândurilor episodului mi-am dat seama că am în mână ceva mai mult decât un roman distractiv despre un student „bon vivant” – aveam să cunosc aventurile unui seducător experimentat, de primă mână. Trebuie menționat și faptul că primul capitol ademenește cititorul și reprezintă promisiunea – îndeplinită – unei opere care nu va dezamăgi.

Băiatu – numele este sugestiv – constituie simbolul a ceea ce numim în zilele noastre un „șmecher”, care se descurcă în orice situație, folosind toată paleta de vicleșuguri și de minciuni pe care le deține de ani buni în mâneca hainei atent alese.

Aspectul fizic este una dintre cele mai puternice arme ale sale, iar atitudinea „proprietăreselor” de mahala se îndulcește încă din primele momente, ele încadrându-l pe student în categoria „tinerilor bine”: plin la trup, elegant în hainele la modă, vag uzate, „la fiecare mișcare, din îmbrăcămintea lui porneau ușoare reminiscențe de apă de Colonia, care nu puteau scăpa nasului feminin”, păr lucios „de parcă era făcut cu mașina”, ochi fosforici, sprâncene cuceritoare, o gură mică „de-un roșu viu”, dinți mici, regulați și puternici. Toate aceste însușiri, coroborate cu tehnicile de înșelăciune, conturează un individ periculos, care știe cum să păcălească bucureștenii creduli.

Coincidența care obține licența

Aflăm în paginile romanului că Mihnea Băiatu este lipsit de scrupule și în relațiile cu familia, care crede în el și îi susține financiar șederea la București, pentru a studia Dreptul. De 11 ani, tânărul trăiește “cu brio” de pe o zi pe alta în Capitală și își minte cu nerușinare părinții că o să-și ia examenele și că își va da în sfârșit licența. Frământându-se, pentru că nu știe cum să procedeze pentru a obține în mod fraudulos mult dorita licență, norocul îi iese din nou în cale. O coincidență mai mult decât salvatoare îl ajută să-și păcălească tatăl: pe lista studenților reușiți, trecuți în gazetă, se află și un student pe nume Băiatu Mih…

Romanul, pe care l-am citit pe nerăsuflate, mai ales datorită lejerității cu care a fost scris, are o ușoară tentă biografică, întrucât și Gib Mihăescu (23 aprilie 1894 – 19 octombrie 1935) a fost un „student întârziat” – scriitorul s-a înscris la Facultatea de Drept din București, dar științele juridice nu au prezentat interes pentru el, drept pentru care nu și-a dat examenele.

La „Zilele și nopțile unui student întârziat” am râs în hohote, m-am minunat de talentul înnăscut al lui Mihnea de a ieși „basma curată” din orice situație și de tertipurile folosite, dar am şi trăit alături de el agonia sa, declanșată încă din momentul în care a întâlnit-o pe holurile Universității pe intelectuala și frumoasa Arina, cea căreia tânărul îi atribuie toate calitățile pe care el le caută la o femeie. Limbajul folosit este unul alert, presărat cu expresii ilare, iar cititorul se delectează cu umor de calitate, pagină după pagină.

Finalul nu este nici pe departe construit în nota cu care care ne-a obişnuit cuprinsul romanului – Mihnea trăiește o poveste de dragoste dramatică, ceea ce ne arată că până și un personaj fără scrupule are suflet și conștiință.

Foto deschidere: libris.ro

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Bucureştiul a pierdut vineri – alături de Cluj şi de Baia Mare – cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România – după Sibiu în 2007 – se va bucura de această onoare, cu expunerea mediatică şi explozia turistică asociate. Vestea proastă – pentru bucureşteni şi pentru ceilalţi – este, evident, aceea că oraşul lor a fost trecut cu vederea, ceea ce riscă să trimită în derizoriu un efort – administrativ, financiar, uman – conjugat de mai multe luni, dacă nu de peste un an.

Dincolo însă de victoria creuzetului cultural numit Timişoara – care e cert că a punctat superior la multiculturalism faţă de Bucureşti, aflat în coada Intercultural City Index din noiembrie 2015, un top al diversităţii culturale în 74 de oraşe europene – rămân câteva certitudini.

Prima dintre ele este că beneficiile candidaturii la titlul de Capitală Culturală merg dincolo de câştigarea distincţiei. Campania în sine, care presupune investiţii în infrastructură, crearea de produse culturale altfel inaccesibile şi operarea de “finisaje” mai mult sau mai puţin evidente, poate îmbunătăţi atât calitatea vieţii locuitorilor, cât şi percepţia acestora relativ la fenomenul cultural, ca şi implicarea lor în comunitate, sporindu-le mândria şi sentimentul apartenenţei. Am observat acest lucru în vară, la Craiova, oraş care ieşise anterior din cursa pentru 2021, însă care şi-a păstrat “cuceririle” dobândite cu prilejul candidaturii – spre satisfacţia localnicilor.

Oraşul Timişoara a fost desemnat Capitală Culturală Europeană în 2021

Timişoara (2021) este al doilea oraş românesc care va fi Capitală Culturală Europeană, după Sibiu în 2007

A doua certitudine este că – aşa cum Clujul ne-o demonstrează de câţiva ani – viaţa culturală a României nu se reduce la Capitală, iar competiţia culturală între oraşele noastre va fi, la fel ca cea economică, unul dintre motoarele renaşterii societăţii româneşti. Chiar dacă recursul la centru este o tentaţie facilă şi poate întipărită în ADN-ul românesc, nu trebuie să uităm că există viaţă în afara Bucureştiului privilegiat de însăşi importanţa sa administrativă. O cultură românească dinamică înseamnă o cultură la care tot mai multe comunităţi ale ţării contribuie şi asupra căreia îşi pun amprenta specifică.

Nu în ultimul rând, o a treia certitudine este că exemplul Timişoarei va constitui un imbold – nu doar pentru edili, ci şi pentru oamenii noştri de cultură – pentru repunerea domeniului în drepturile sale, uşor-uşor recâştigate în ultimii ani.

Da, Timişoara a câştigat pentru 2021 şi trebuie felicitată, respectiv susţinută. Însă cultura nu se opreşte aici. În fapt, cultura, acest perpetuum mobile al spiritului uman, nu se opreşte niciodată. Ea merge mereu mai departe, ca mod peren de a face lucrurile (spre) mai bine.

Foto deschidere şi interior: guessforfree, Deviantart

Brăila respiră (prin) teatru

22 Septembrie 2016 |
Să te entuziasmezi la Brăila e - ca în multe alte oraşe de provincie din România - o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului...

Pictează decadența și vanitatea: Ioana Teodora Duţă, "artista 365"

21 Septembrie 2016 |
Profanul nu poate cunoaște cu adevărat trăirile unui artist decât prin intermediul lucrărilor sale. Dar unii artiști aleg să își dezvelească sufletul și mai mult, de aceea, ne oferă autoportrete, reprezentări prețioase ale eului interior, la care aceștia...

De la ilegalitate, la apoteoză: cum s-a născut mitul haiducilor români

20 Septembrie 2016 |
Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate...

Ia românească, haina pe care se cos suflete

20 Septembrie 2016 |
Unul dintre atributele definitorii pentru spiritul poporului român este sinceritatea. Din vremuri imemoriale până azi, conaţionalii noştri nu s-au sfiit să-și exprime gândurile prin orice mijloc aflat la dispoziţia lor: cântec, artă, vestimentație,...

Cultura nu se opreşte aici

19 Septembrie 2016 |
Bucureştiul a pierdut vineri - alături de Cluj şi de Baia Mare - cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România - după Sibiu în 2007 - se va bucura de această onoare, cu...