Acum că Postul a luat sfârșit, Matricea Românească vă oferă o savuroasă poveste din Basarabia, cu puternice arome românești…

Devenit emblemă statală, vinul, licoarea lui Bachus, își are aici, peste Prut, o însemnătate majoră. Nimeni nu poate spune cu certitudine când s-a înfiripat această profundă și iremediabilă dragoste între moldoveni și vița-de-vie, însă până în prezent savurăm roadele acestei comuniuni, încheiate undeva în ceruri. Dacă până acum am scris despre evenimente culturale în sensul clasic, uzual, astăzi am hotărât să vă delectez cu o mică incursiune într-un colțișor de Rai: Vinăria Etcetera. Dincolo de originalitatea denumirii, aceasta reușește să păstreze înaltele standarde și cucerește de la prima vizită.

De unde a început periplul meu turistic? De la un cadou fermecător de 8 martie, când am avut ocazia să petrec un week-end în afara gălăgiei citadine. Și iată-ne porniți la drum. Nu știam încotro merg și ce voi vedea, dar eram ferm convinsă că o să îndrăgesc această escapadă. Drumul ne-a luat cam două ore și am parcurs vreo 100 de km din Chișinău, până la destinație. Totodată, am făcut un mic popas la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din raionul Căușeni, monument arhitectural construit în secolele XVII-XVIII. Acesta a fost ctitorit de către domnitorul Moldovei Grigore Callimachi și mitropolitul Daniil al Proilaviei, iar pictura datează din anul 1763, fiind opera zugravilor Stanciul Radu și Voicul. Locașul este un monument unicat în spațiul Est-Carpatic, prin amplasarea sa sub nivelul solului (este o biserică semiîngropată). În prezent, biserica este în renovare, grație sprijinului oferit de către Ambasada Statelor Unite ale Americii.

În prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Basarabia este închisă pentru renovare

În prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Basarabia este închisă pentru renovare Foto: arhiva personală

Ospitalitate specifică Sudului Basarabiei

Însă, nu ne-am reținut prea mult și am ajuns, în sfârșit, la destinația–surpriză. Amplasată în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă, la Sudul Moldovei, Vinăria Etcetera te întâmpină cu ospitalitatea tipică celor din zonă. Deși am ales un week-end ploios, acest lucru nu ne-a tăiat deloc din elanul distracției. Am fost cazați într-o cameră imaculată, intitulată, în cinstea unui sortiment de vin, ”Feteasca Neagră”, ce avea un geam imens, cu vedere spre plantațiile de viță-de-vie, o baie impresionantă și un dormitor care te îmbia să te lași pradă unui somn de frumusețe. Dar, deoarece ardeam de nerăbdare să petrecem o seară frumoasă, am decis să amânăm siesta pe mai târziu. Am făcut o mică promenadă prin curtea Vinăriei, în ciuda umbrelor nocturne care se așterneau, iar grație liniștii de acolo, ne-am bucurat de repaus spiritual. Câteva rânduri despre liniște se cer menționate. Probabil noi am fost norocoși, dar eram printre puținii turiști în acea perioadă și ne-am bucurat de această Liniște (majuscula vrea să sublinieze plăcerea simțurilor).

Liniștea este un „bun” pe care Vinăria Etcetera din Basarabia îl deține din plin

Liniștea este un „bun” pe care Vinăria Etcetera îl deține din plin Foto: Instagram

Și pentru că noi, moldovenii, punem suflet în arta mâncărilor am decis să ne delectăm cu o cină delicioasă. Când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează simțămintele. Am optat pentru o salată cu roșii, ardei copți, brânză feta și rucola, pește copt cu legume gratinate, un pateu de pui asezonat cu condimente și plăcinte de casă. Toată această simfonie gastronomică a venit la pachet cu un vin alb Cuvéee Blanc din 2016, absolut delicios. Iar pentru că orice voiaj culinar nu poate fi lipsit de culminația unui desert, iată că am fost răsfățați cu o granola cu dulceață și iaurt de casă, în tandem cu un ceai verde.

Mâncărurile deosebite din Basarabia atrag ca un magnet turiștii

Mâncărurile deosebite atrag ca un magnet turiștii

Îndestulați de bucuriile unui dineu pe cinste, am ales să ne relaxăm în restaurant pe canapelele în stil național, savurând finețea unui vin roșu. Probabil veți rămâne puțin mirați că meniul nu pare a fi unul tipic pentru spațiul moldav, dar acest lucru a fost încă unul din plusurile sejurului nostru. Gazdele au reușit cu succes să părăsească zona de confort a bucătăriei tradiționale, oferind oaspeților șarmul micilor detalii.

200 tone de struguri se transformă în vinuri moldovenești alese

După o seară atât de frumoasă, ne-am lăsat îmbrățișați de Morfeu, care ne-a oferit un somn sănătos, în așternuturi catifelate. Și pentru că țin la clienții lor, a doua zi gazdele ne-au oferit un dejun savuros, la ora convenabilă nouă, fapt care încă odată confirmă atenția și delicatețea acestora. Am fost delectați cu clătite, dulcețuri și o granola reinterpretată cu iaurt dulce-acrișor de casă. Iar pentru că nu am bătut atâta cale doar ca să lenevim, am decis să facem o excursie prin secția de producere a vinurilor, unde aceeași domnișoară amabilă ne-a explicat tehnologiile de creare și îmbuteliere a vinurilor.

Pentru producerea unui vin de calitate este utilizată tehnologia modernă

Pentru producerea unui vin de calitate este utilizată tehnologia modernă

Anual, aceștia produc cam 200 tone de struguri, pe care îi prelucrează la recoltare în utilaje de ultimă oră, obținând la final vinuri maturate în butoaie din inox sau din lemn de stejar, în dependență de rezultatul scontat. Pe lângă întreg complexul de producere, Vinăria mai are și un laborator pentru testări – fapt demn de laudă – și o linie de îmbuteliere. Dincolo de aceste detalii tehnice stau oamenii, o echipă tânără, formată de către cei doi frați fondatori, domnii Luchianov. Deoarece am fost în week-end, nu am putut vedea însuși procesul, dar ghidul nostru a reușit să ne explice totul cu claritate și răbdare.

Cu avionul, la vinărie

Pe final, am fost plăcut surprinși să aflăm că există și o pistă de aterizare pentru mici avionete, iar în curând vinăria va putea delecta vizitatorii cu excursii aeriene, ceea ce ne-a motivat să revenim la ei.

Sper că am reușit să vă intrig toate simțurile, iar atunci când veți planifica o incursiune pe meleagurile noastre, nu uitați că în Sudul Moldovei puteți găsi o oază de plăcere și liniște – Vinăria Etcetera. Iar noi cu siguranță vom reveni acolo.

Cu drag, din Basarabia!

Vinaria Etcetera

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.

Să amintim doar câteva nume din panoplia prietenilor celebri ai lui Mircea Eliade: Giovanni Papini, Carl Schmitt, Ortega y Gasset, Gaston Bachelard, Gabriel Marcel, Raymond Queneau, Roger Caillois, Georges Bataille, René Guénon, Georges Dumézil sau românii Emil Cioran și Eugen Ionescu. La acest şir s-a adăugat Carl Gustav Jung (1875-1961), celebrul psihiatru, psihanalist, discipol și colaborator al lui Freud (de care se desprinde ulterior pentru a-și formula propria teorie), întemeietorul psihologiei analitice.

Unde și de ce se întâlneau Jung și Eliade?

Carl Gustav Jung și Mircea Eliade se întâlneau aproape în fiecare vară la Ascona (stațiune balneară pe malul de nord al Lacului Maggiore în districtul Locarno, cantonul Ticino, Elveția), locul de întâlnire al grupării Eranos. Membrii acestei grupări participau anual la un ciclu de conferințe (discuții) care se desfășurau în decursul unei săptămâni. Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate în 1933 de către Carl Gustav Jung și Olga Fröbe-Kapteyn, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto.

A fost un foarte cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell, Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw și alți mari savanți din toată lumea au contribuit de-a lungul timpului la crearea prestigiului acestor conferințe, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a contribuit esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar (evidențiind relațiile cu psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.). După moartea Olgăi Fröbe Kapteyn (1962), a început încet-încet declinul săptămânilor de lucru de la Ascona, Eliade însuşi încetând să le mai frecventeze.

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, intenționa chiar să facă o teză de doctorat care avea ca subiect central grupul Eranos și intervențiile lui Mircea Eliade în cadrul acestui ciclu de conferințe. Proiectul acestuia nu a fost dus la îndeplinire, spre bucuria mentorului său, Culianu luându-și doctoratul cu lucrarea despre gnosticism: „Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre «Eranos». Nu era un «subiect» pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismul, şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale.” (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediție îngrijitã și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Prefață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 67-68).

Jung – analistul viselor lui Eliade

Au rămas destule mărturii ale relației acestor doi mari gânditori ai secolului trecut: fotografii, scrisori, notații de jurnal. Scriitorul român aștepta cu nerăbdare participarea la ciclul de conferințe Eranos, acesta fiind momentul în care se putea întâlni cu vechi prieteni și colegi, discutând o săptămână întreagă despre subiectele care îi pasionau. „Și visul meu se prelungea în viața-mi” este una dintre propozițiile din romanul Isabel și Apele Diavolului, care poate descrie cel mai bine relația dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung. Un alt motiv pentru care Eliade aștepta cu nerăbdare „săptămâna de la Ascona” era și faptul că știa că urma să se întâlnească cu Jung și puteau glosa pe baza teoriilor lor asupra mitului și arhetipului. În discuțiile „neoficiale” din cadrul săptămânii dedicate conferințelor, în momentele de relaxare, Eliade îi povestea lui Jung ceea ce visa, iar acesta din urmă îi interpreta visele. Era o „joacă exegetică” foarte interesantă, care revela aspecte interesante referitoare la teoriile și raportările celor doi la vis, imaginar și inconștient.

Ce aveau în comun Carl Gustav Jung și Mircea Eliade?

Pe lângă răspunsurile generale care se regăsesc și se deduc din elementele prezentate mai sus, trebuie precizat că ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile.

Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.

Ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade)

În majoritatea cazurilor, miturile lui Eliade au fost asemuite ca structură și importanță arhetipurilor lui Jung. Ioan Petru Culianu subliniază rolul pe care gândirea lui Eliade l-a jucat în dezvoltarea istoriei religiei și a filosofiei secolului al XX-lea, stabilind în același timp liniile de demarcație între cele patru filosofii.

Discuția asupra congruențelor și incongruențelor acestor teorii este una care s-a purtat de-a lungul ultimelor decenii, subtilitățile și implicațiile depășind cu mult spațiul dedicat acestui articol. Aducând în discuție celebrul citat controversat al lui Malraux („Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), putem remarca contribuția celor doi gânditori ai secolului trecut la reperarea unor „avataruri” ale spiritualității (fie ele religioase sau nu) într-un secol care s-a auto-construit pornind de la decretarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche.

Foto deschidere: Carl Gustav Jung (centru) și Mircea Eliade (dreapta)

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Ce sensuri are Învierea la români? O explicaţie furnizată, pentru platforma noastră culturală, de către preotul Florin Marica, din cadrul Patriarhiei Române.

Pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, Biserica ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult asupra sufletelor noastre, asupra păcatelor și virtuților, și să încercăm să înțelegem, la nivel spiritual, ce înseamnă cu adevărat evenimentele care au avut loc în urmă cu 2000 de ani, dincolo de contextul istoric pe care-l cunoaștem cu toții.

Mesajul a fost reiterat de către pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal în cadrul Patriarhiei Române, într-o prelegere cu tema „Bucuria sărbătorii Învierii la români”, organizată de „Bulboacă și Asociații SCA” și Matricea Românească.

Părintele Marica a subliniat că Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, îi dă sufletului omului un sens, o direcție.

„Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea este locul, destinația pe care ne-o dorim. Mergem la sărbătoarea Învierii, la sărbătoarea Paștelui, dar trebuie să mergem cu nădejdea și cu credința că și noi vom învia. Nu participăm ca la un eveniment istoric petrecut acum 2000 de ani, ci participăm cu nădejdea personală că și noi vom învia. Asta ne face să fim diferiți de cei care nu cred în Înviere, pentru că viața noastră nu se termină aici, ea continuă dincolo. (…)

Preotul Florin Marica îndeamnă credincioșii să se aplece mai mult asupra sufletelor lor

Preotul Florin Marica îndeamnă credincioșii să se aplece mai mult asupra sufletelor lor

De ce este nevoie ca, în fiecare an, să repetăm aceste Sărbători? Doar știm de existența lor, putem să ni le însușim în sensul cunoașterii, și gata, am terminat. Nu! Tocmai aceasta este ceea ce ne face să fim cu adevărat creștini și să ne bucurăm de aceste Sărbători – faptul că putem să descoperim de fiecare dată un alt sens. Cel pe care-l simțim într-un an nu este acela pe care îl simțim anul viitor sau cel pe care l-am trăit anul trecut. De ce? Pentru că starea noastră interioară nu este aceeași în fiecare zi. Noi nu ne trezim în fiecare zi la fel, ci altfel. Și atunci, starea pe care o trăim din însușirea acestor evenimente la care participăm activ ne face să înțelegem de fiecare dată mai mult. Nu se termină izvorul, care este Dumnezeu.”

Românii trăiesc altfel o sărbătoare religioasă

Una dintre cele mai frumoase trăsături ale românilor este aceea că suntem oameni care știu să se bucure de fiecare moment trăit, fapt care iese în evidență la sărbătorile religioase. Părintele Marica a explicat că sărbătorile sunt trăite de către români în mod diferit de alte popoare, de aceea, atunci când suntem departe de casă, printre străini, un astfel de eveniment nu ne implică atât de mult la nivel spiritual.

Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea la români este locul, destinația pe care ne-o dorim

„Sărbătorile la români au un sens extrem de autentic, pentru că românii de la țară, în simplitatea lor, cei care nu au avut școală – știm cu toții cum a evoluat școala în țara noastră – au avut capacitatea de a înțelege aceste evenimente într-un mod cât se poate de profund, de autentic. Colindele de Crăciun sunt de o profunzime, dar și de o corectitudine teologică extraordinară. Ne arată că oamenii aceia, fără școală, au înțeles teologia mai bine decât noi, cei care cunoaștem mai multe limbi străine și care am citit mai multe biblioteci. Oamenii aceia au înțeles prin trăire, iar sărbătoarea are sensul de comuniune – noi între noi, avându-L în centru pe Hristos.”

Arhaicele tradiţii de Paşte sunt un element esenţial al spiritualităţii româneşti asociate Învierii Domnului. Matricea Românească analizează, mai jos, felul în care acestea sunt urmate în regiunile istorice ale ţării.

Lăsând la o parte consumerismul care l-a transformat într-o celebrare a iepurașului și a ciocolatei, Paștele este, din vechi timpuri, cea mai importantă sărbătoare a creștinilor, care onorează, cu acest prilej, Învierea lui Hristos. În context religios, Paștele simbolizează și o înviere a sufletului omului, care trebuie să-l aibă drept model pe Fiul Domnului.

Chiar dacă este de netăgăduit faptul că Învierea este o sărbătoare centrală în creștinism, aceasta nu se rezumă la trăirea religioasă, fiind completată de către o sumedenie de tradiții de Paşte, specifice fiecărei regiuni în parte. Astfel se face că, pe lângă vopsirea, încondeierea ouălor sau pregătirea pascăi, prezente în familiile din toată România, fiecare zonă a țării practică alte obiceiuri, cu prilejul Învierii Domnului.

Matricea Românească vă prezintă, în cele ce urmează, o serie de datini mai puțin cunoscute, ce au loc de Paște în diferite regiuni ale țării.

În Țara Moților, ospăț de Paște

În noaptea de Paște, în Țara Moților, toaca este luată din biserică, fiind dusă în cimitir și păzită de către feciorii satului. Aceștia trebuie să fie foarte atenți pentru că, dacă toaca nu a fost păzită bine și a fost furată în timpul nopții, ei sunt pedepsiți a doua zi și trebuie să dea un ospăț la care sunt invitații și „hoții”. La polul opus al situației, cei care nu au reușit să fure toaca vor trebui să plătească banchetul mult așteptat.

Zona Transilvaniei se remarcă prin obiceiul cunoscut sub numele de „stropit”, care a fost preluat de la comunitatea maghiară. Potrivit datinii, flăcăii merg la familiile unde există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, ca să „nu se veștejească”. Obiceiul este la fel de viu și astăzi, și reprezintă, pentru tinerii comunității, o oportunitate de a se reîntâlni și de a se distra.

Potrivit datinii „stropitului”, flăcăii transilvăneni merg la familiile unde există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, ca să „nu se veștejească”

În jurul Brașovului, mai exact în Țara Bârsei, are loc petrecerea organizată sub umbrela sărbătorii Junii Brașovului, unde se adună toate sufletele zonei. Grupurile de tineri, organizați precum cetele de călușari sau de colindători, cu vătaf (conducător) și casier, strâng ouă de la domnișoare, după care se îndreaptă către Pietrele lui Solomon (o formațiune de stânci din Brașov), la picnic, unde au loc și diferite întreceri. Una dintre cele mai populare este, precum în povești, aruncarea buzduganului.

În diferite zone ale țării, credincioșii aduc la biserică un coș cu merinde, pentru a fi sfințit

În diferite zone ale țării, credincioșii aduc la biserică un coș cu merinde, pentru a fi sfințit Foto: trilulilu.ro

O datină care se deosebește prin complexitatea simbolurilor și a credinței în puterea rugăciunii de binecuvântare a bucatelor are loc în Câmpulung Moldovenesc. Aici, în dimineața primei zile de Paște, credincioșii, ținând lumânări aprinse în mână, se așază într-un cerc, în curtea bisericii. Ei așteaptă ca preotul să sfințească coșurile cu merinde. Coșul pascal cuprinde, sub prosopul țesut cu modelul specific zonei, o farfurie cu simbolurile bucuriei: semințe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a preveni seceta), sare (se păstrează, pentru bunăstare), zahăr (folosit dacă se îmbolnăvesc vitele), făină (ca grâul să fie bogat), ceapă și usturoi (protecție împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se așază pască, șuncă, brânză, ouă roșii, bani, flori, pește afumat, sfeclă roșie cu hrean și prăjituri.

Și în Muntenia are loc un obicei similar. Credincioșii aduc un coș pascal cu bucate tradiționale, dar și câte un cocoș alb. Înaripatele sunt crescute special pentru înfăptuirea acestei datini, care spune că, atunci când cocoșii cântă, Hristos a înviat. Cel mai norocos gospodar este cel al cărui cocoș cântă primul, acesta fiind un semn că în casă va fi belșug. După slujbă, cocoșii sunt dăruiți săracilor.

Tămâierea bucatelor, practicată în Banat

Maramureșul, cunoscut drept o regiune care mustește de obiceiuri păstrate și practicate de sute de ani, are desigur și tradiţii de Paște. În dimineața sărbătorii, copiii merg la prieteni și la vecini, pentru a anunța Învierea Domnului, iar gazda le dăruiește câte un ou roșu. La plecare, cei mici mulțumesc pentru daruri și le urează gospodarilor urări sincere. Pragul casei trebuie trecut, mai întâi, de către un băiat, astfel încât gospodăria să fie ferită de discordie tot anul. Și în această zonă, creștinii merg cu un coș cu merinde, pentru a fi sfințit de către preot.

În Banat are loc tradiția tămâierii merindelor, în dimineața de Paște, la micul-dejun. După aceasta, fiecare mesean primește o linguriță cu vin și pâine, ambele sfințite. În meniul acestei mese festive se află ciolanul de porc fiert, ouă, după care se continuă masa cu friptura de miel.

În noaptea de Înviere, fetele din Bucovina se duc în clopotnița bisericii și spală limba clopotului cu apă „neîncepută”. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paște, ca să fie frumoase tot anul și, așa cum oamenii aleargă la slujba de Înviere, așa să alerge și feciorii după ele. Flăcăii satului merg cu flori la fetele pe care le îndrăgesc, iar domnișoarele, pentru a arăta că le împărtășesc sentimentele, le oferă câte un ou roșu.

Dobrogenii consideră că este păcat să arunci cojile de ouă, pentru că au fost sfințite în prealabil

Moldovenii, după ce aduc acasă în noaptea de Înviere lumina de la biserică, pregătesc un bol cu apă, unde așază monede și ouă roșii. Acesta este pus la păstrare până dimineața, când copiii își clătesc fața cu apă și își ating obrajii cu ouăle, pentru a avea un an plin de bogății. O altă datină spune că oul de Paște trebuie mâncat, iar cojile trebuie, neapărat, aruncate pe drum.

În schimb, dobrogenii consideră că este păcat să arunci cojile de ouă, pentru că au fost sfințite în prealabil. Acestea se îngroapă în pământ sau se dau la animale, pentru a fi ferite de rele. Alții împrăştie cojile sfințite pe o apă curgătoare, ca ele să ajungă pe Apa Sâmbetei.

Foto deschidere: vulcanvaluecentre.ro

Într-un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat după Paşte, Edgar Vulpe, diacon permanent în cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, opinează că ideea de România “transcende hotarele evidente”, şi că ar trebui să le depăşească în continuare, în acord cu gândirea Părinţilor Fondatori ai ţării.

“Mie mi-a plăcut denumirea proiectului Dvs., Matricea”, a declarat diaconul Edgar Vulpe. “E ceva care este nelimitat și care include mai multe elemente. Chiar şi ideea. Uitaţi-vă: eu nu mă identific ca parte componentă a României, ceea ce se numește arealul român – poate fiind aşa, de natură mai cosmopolită, şi dorind să lărgesc acest spaţiu, să fiu mai departe decât hotarele unei etnii sau unei limbi.

Dar însăși ideea României, atunci când ea a fost dezvoltată acum câteva secole, a fost o idee care a mers dincolo de hotare evidente, care a mers dincolo de ceea ce separa acele trei țări.”

Ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!». După mine, matricea românească depășește hotarul României

Preşedintele Fundaţiei de Binefacere “Caritas” Moldova crede că românismul, ca fenomen cultural, nu trebuie să se cramponeze de, sau să limiteze la, arealul geografic evident:

“Ca și cum, într-un moment dat – aşa, numai câteva elemente, foarte subiective, pe care le-am căpătat prin cei care promovează ideea românismului ca fenomen cultural -, ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!».

După mine, matricea românească depășește hotarul României. Ar trebui să depăşească!”

Autodeclarat cosmopolit, diaconul Edgar Vulpe (stânga) crede într-o Românie dincolo de hotare evidente

Autodeclarat cosmopolit, diaconul Edgar Vulpe (stânga) crede într-o Românie dincolo de hotare evidente

 

Nu rata, după Paşte, un interviu cu diaconul permanent Edgar Vulpe, din cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, doar pe Matricea Românească.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată din punct de vedere cultural, remarcându-se prin coerența și echilibrul formelor artistice vizibile în sculptura epocii brâncovenești și nu numai, ce fac dovada unei tendințe clasice, în ciuda influențelor artei occidentale a timpului. Prin temele și viziunile sale, arta brâncovenească a susținut libertatea și unitatea națională, dar și caracterul modern al culturii române din pragul secolului al XVIII-lea.

Stilul brâncovenesc se remarcă printr-o mare diversitate, având mai multe școli, ateliere și etape de evoluție. Conform cercetătorilor în domeniu, putem vorbi despre un stil brâncovenesc în care se regăsesc variante locale, forme folclorice ale dezvoltării sale în diferite regiuni. Printre elementele constitutive ale acestui stil se numără atât tradiția locală a școlii de artă din Țara Românească, provincie ce păstra încă ecourile post-bizantine, cât și elemente de Renaștere târzie și Baroc, pătrunse aici prin intermediul Transilvaniei sau aduse din Italia de către Cantacuzini.

Arhitectura aulică brancovenească din perioada de final a domniei ctitorului, dar și ulterior a fost preluată și dezvoltată fie folcloric, fie manierist, ceea ce a dus la scăderea coerenței și echilibrului elementelor, dar a contribuit la răspândirea și cunoașterea stilului ca atare și la varietatea formelor. Stilul brâncovenesc a fost deseori numit cu referire la domnia lui Constantin Brâncoveanu, însuși un «stil de viață, artistic, teatral, baroc» în manifestările sale atât în spațiul public (sărbătorile curții, diplomația), cât și în domeniul artistic. Aici, în spațiul artelor vizuale, stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată în care coerența și echilibrul formelor artistice îi dau un aspect clasic evident deși, privind spre viața socială a vremii, ne aflăm într-o epocă post-clasică în care soluțiile sociale și politice sunt de supraviețuire. Înaintea lui Brâncoveanu, Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce. O serie de elemente de detaliu (fațadele, decorul sculptat al ferestrelor, arcadele) arată că sursele de inspirație au fost variate.

Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce

Formată intelectual mai ales în țară, într-un mediu de cărturari și oameni politici care au călătorit în Occidentul și Orientul vremii (Constantinopol, Viena, Veneția), personalitatea lui Brâncoveanu s-a dovedit complexă. Domnitorul s-a propus contemporanilor săi ca un prinț bogat, diplomat iscusit, dar posterității îi apare și ca o personalitate intelectuală complexă, în contextul unui început de secol XVIII, care reprezintă pentru cultura română un punct esențial în evoluția spre modernizare și sincronizare cu civilizația europeană. La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale.

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia

Arta brâncovenească se situează astfel la granița dintre inovație și tradiție, ținând cont atât de moștenirea Basarabilor, cât și de influențele artei occidentale. Brâncoveanu a știut să dea societății valahe imaginea unei culturi superioare epocii medievale. Susținute și de Cantacuzini (interesul stolnicului Cantacuzino pentru sintezele culturale se observă la Hurezi: influențe italiene datorate studiilor la Padova, influențe grecești datorate exilului în Creta), formele intelectuale diverse au pătruns în arta brâncovenească: Seicento-ul italian, Barocul, arhitectura turcească.

O altă faţetă a stilului brâncovenesc, venită pe filiera transilvană

Așezarea Valahiei la răscrucea unor culturi diferite a dus la stabilirea unor contacte constante cu Imperiul Austriac prin Transilvania. Brâncoveanu, conte al Imperiului încă din perioada când era boier, cu propriul blazon, cu relații diplomatice întreținute cu intelectualii unguri, saxoni, cu clerul ortodox din Transilvania, a știut să aducă aceste influențe în arta pe care a promovat-o și susținut-o (ne referim aici la ornamentele fitomorfice, decorațiile în relief de la Făgăraș și de la Mănăstirea Văcărești, manuscrise pe care le comandă din Transilvania, obiecte liturgice realizate în atelierele din Brașov și Sibiu, meșteri transilvani care lucrează pentru ctitoriile sale).

Deschisă inovațiilor, epoca brâncovenească este totuși fidelă și tradițiilor românești, iar acest lucru se observă mai ales în cazul manuscriselor religioase realizate la Râmnic, la București și la Buzău. Referirea constantă în toate aceste «acte» la dinastia Basarabilor, din care Brâncoveanu descinde prin familia Craiovești, este un topos al ideologiei vremii cu o subtilă trimitere la Imperiul Bizantin. Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană. Prințul român s-a înconjurat de cea mai somptuoasă curte din Sud-Estul Europei în epoca post-bizantină. El și-a dorit o domnie lungă, care să fie prin realizările sale un model de urmat. Și a reușit astfel să devină «o paradigmã politică, morală și artistică».

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia - detaliu

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia – detaliu

Rezidențele nobiliare brâncovenești și influența structurii palazzo-ului venețian

În spațiul italian, arhitectura rezidențială s-a concentrat în jurul unor palate (palazzo) care, încă din perioadă medievală, aveau scopuri atât civice, cât și comerciale, dar erau în același timp și locuințe private ce găzduiau autoritățile Principatului și familiile acestora. În Franța secolului al XVIII-lea, aceste palate civice devin rezidențe princiare, regale sau senioriale, punând accentul pe aspectul ornamental și pe luxul baroc, acestea fiind aranjate în acord cu funcțiile ceremoniale, incluzând mai ales anticamere, săli de ceremonie și recepție, biblioteci, cabinete private și vestibule.

Factorii politici care au dus la stabilirea unei forme de guvernământ similare cu monarhia și-au pus amprenta mai ales în timpul domnei lui Constantin Brâncoveanu. Acești factori au contribuit la dezvoltarea arhitecturii rezidențiale, un fenomen specific monumentelor cu caracter aulic.

Ca și în Occident, acest fenomen s-a extins treptat la reședințele marilor boieri și a dus la mutarea curților domnești, a palatelor cu tot ansamblul lor (capele, biserici, cule, grădini) din spațiul urban către locații mai rarefiate, fie în apropierea orașelor-capitală, fie în zone mai îndepărtate, care să ofere și protecție, dar și legătura cu natura, care venea să completeze ansamblul arhitectonic, conform sensibilității secolului Luminilor. Deși influențele majore vin dinspre spațiul occidental îmbinat cu forme tradiționale românești, nu trebuie să ignorăm în realizarea și decorarea acestor ansambluri aulice influențele artei orientale, vizibile în inserarea în cadrul ansamblului rezidențial a pavilioanelor, chioșcurilor, foișorului. Așa cum notează Răzvan Theodorescu, «aceste clădiri sunt expresia unei sensibilități pre-fanariote și fanariote. Un loc proeminent în arhitectura orientală era ocupat de arta privitului și a relaxării», fapt ce a dus la preferința domnitorului pentru palate înconjurate de lacuri, grădini, și de pădure.

Balconul Palatului domnesc de la Mogoșoaia

Balconul Palatului domnesc de la Mogoșoaia

Ceea ce putem remarca la palatele brâncovenești de la Doiceşti, Potlogi și de la Mogoșoaia este continuitatea decorului, despre a cărui origine există mai multe ipoteze formulate: influențe bizantine, oriental-musulmane sau occidentale (Veneția). Indiferent de care din cele trei palate palate vorbim, ceea ce observăm sunt câteva elemente decorative constante: decorația stucaturii atât de bogat ornamentată la Potlogi îndeosebi cu motive vegetale impresionante; decorația pavilionului și a loggiei cu sculpturi; consolele decorate cu motivul acvile bicefale; picturi murale care relatau călătoria lui Brâncoveanu și a fiului sau la Adrianopole; portrete ale domnitorilor valahi; decorația coloanelor răsucite neo-corintiene cu motive vegetale ale loggiei; balustradele sculptate cu aceleași motive vegetale, cu însemnele heraldice ale Valahiei; motivul vasului cu flori; consolele cu măști, acantă (ornament arhitectonice caracteristic capitelurilor corintice și compozite, n.r.), toate aceste motive ne trimit cu gândul la decorația palatelor venețiene. Motive care, la rândul lor, în cazul Veneției, sunt de origine orientală, venite în Europa pe filiera Alexandriei, în secolele XII-XIII.

La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale

Există și o serie de motive decorative ținând de Renaștere, motive preluate de meșterii zidari transilvăneni și care se regăsesc și la complexele religioase; este vorba de însușirea «vervei baroce», pe care o regăsim asimilată în decorația stucaturii, în pictura cromatică a pavilionului. Dar sunt acestea și reflexe ale decorației moscheelor Istanbulului.

Din călătoriile și contactele cu lumea occidentală regăsim la Mogoșoaia, în obiectele expuse, teme din gravurile germane, motive antice, elemente din decorativitatea Barocului german (Nürnberg, Augsburg) adaptate tradițiilor bizantine. Cât despre structura însăși a unui palat precum Mogoșoaia, trebuie să remarcăm adaptarea la uzanțele curții valahe a structurii palatului venețian.

Fațada Palatului Ca' d'Oro („Casa de Aur”), Veneția, Nordul Italiei

Fațada Palatului Ca’ d’Oro („Casa de Aur”), Veneția, Nordul Italiei

Palatul venețian este o structură arhitecturală de sorginte medievală, fiind în același timp sediu al Guvernului, al princepelui, al dogelui, dar și locuință a acestuia. Mai târziu, în Renaștere, marile familii nobiliare au dat palatelor atât o destinație oficială și protocolară, cât și una comercială (sediu al unei companii), la care se adăugau etaje destinate familiei. Numite la început Palazzo Publico, Communale, del Podesta, și apoi după familii, ele au toate o structură masivă, un exterior solid asemenea unei fortărețe, cu turnuri crenelate, dar cu ferestre largi, bogat ornamentate în stilul goticului flamboiant. Cu timpul, aceste construcții au căpătat suplețe, au renunțat la crenelare și la aspectul defensiv, devenind construcții urbane, martore ale reușitelor comerciale ale Republicii Veneția. Stilul bizantin, stilul gotic și stilul clasic domină aceste palate cu fațade maiestuoase, bogat decorate, cu etaje marcate prin ferestre largi ce se deschid spre lagună, fațade decorate cu colonade și fresci. Privitorul observă profilele consolelor și ale arcelor, forma capitelurilor, proporția lor echilibrată, elemente care pot fi găsite și la Palatul Mogoșoaia, unde fațada deschisă printr-o serie de ferestre largi, decorate, unde construcția ce îmbină cărămida și marmura, prezența loggiei, a scării  exterioare, a curților interioare, toate ne duc cu gândul spre Veneția. Pivnița, etajul I dedicat familiei, parterul dedicat funcțiilor civice (anticamere, salon de recepție, bibliotecă) toate indică o moștenire italiană.

Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un  bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană

Ceea ce aduce nou stilul brâncovenesc este prezența bisericii, a foișorului și a grădinii, care toate dau dimensiunea «desfătatã» a vieții la curtea domnească. Cu nimic mai prejos decât la palatele venețiene, și la Mogoșoaia uimesc decorul sculptat, morfologia originală a pavilioanelor și a loggiei, bogatele ondulații ale stucaturii  policromatice, balustradele sculptate, consolele care adaptează și reflectă peisajul, preferința pentru linii și volume în mișcare, pentru materiale bogate, pentru combinarea unor tehnici diverse: roccocco-ul stucaturii, abstracțiunile artei orientale, motive baroce regăsite în formele geometrizante ale decorației vegetale. Stilul brâncovenesc a evitat însă exagerările barocului occidental, preferând echilibrul tradiției românești și realizarea unor forme de expresie în lemn și piatră.

Vorbind despre epoca lui Constantin Brâncoveanu, criticul G. M. Cantacuzino notează: «Opera artistică a lui Constantin Brâncoveanu e unitară, ca și politica sa. E rezultatul unei stăruințe neîntrerupte și a unei voințe care n-a cunoscut odihnă. Se poate vorbi de un stil brâncovenesc, precum se poate vorbi de un stil al lui Ștefan cel Mare» (G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, 1977, p.129).

Referințe:

  • Constantin Brâncoveanu – Studii, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989
  • Ion Miclea, Radu Florescu, Hurezi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989
  • Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu, Between the House of Books and Europe, Rao, 2006
  • La splendeur de Venise, Storti Edizioni, 2009

Roxana Zanea

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii
Roxana Zanea

Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.

Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte american Ronald Reagan. Explicaţia primarului în exerciţiu e, pe cât de ridicolă şi inadecvată în cosmopolitismul şi spiritul ei forţat-democratic, pe-atât de halucinantă:

“Doresc să avem în Bucureşti statuia preşedintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democraţiei, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertăţii presei, dar şi al economiei de piaţă. Acest monument va fi amplasat în centrul oraşului şi îi reasigur pe toţi cetăţenii Bucureştiului că investiţiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătăţii. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât şi social şi economic.”

Ca absolvent de Istorie, nu pot decât bănui revolta pe care ştirea a declanşat-o în Universitatea bucureşteană şi prin liceele ţării, în inimile unor profesori inimoşi, care-şi educă elevii şi studenţii în spiritul iubirii de ţară şi al preţuirii acelor înaintaşi care ne-au dăruit, prin jertfa lor, România de azi.

Ca om care a trăit, în faza lor terminală, dezagregarea blocului sovietic şi disoluţia Cortinei de Fier, precum şi ca gazetar, îi sunt recunoscător lui Ronald Reagan, dar doar ca un afterthought, dacă tot e să gândim şi să vorbim „americăneşte”. Pentru mine, şi pentru tinerii din generaţia millennials din care fac parte, cei care într-un deceniu vor moşteni România, Reagan nu înseamnă nimic, sau nu mai mult decât prinţul de Monaco, cel căruia Primăria oraşului îi pregăteşte o altă statuie controversată.

Faptul că noi, tinerii «millennials», mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur

Nimeni nu le neagă lui Reagan şi lui Rainier al III-lea, personalităţi recunoscute ale lumii, dreptul la o statuie. Poate chiar în Bucureşti, date fiind veleităţile noastre democratice şi pro-occidentale. Însă iniţierea aiuritoare a unor astfel de proiecte, fără nici o legătură cu spiritul locului în care vor fi amplasate, fără o consultare civică autentică, are toate caracteristicile unei bufonade ce riscă să ne înstrăineze şi mai mult de fărâma de identitate pe care o mai avem: e absurd şi revoltător să-i ridici o statuie lui Reagan în condiţiile în care, cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, Bucureştiul n-are o statuie a lui Ferdinand I Întregitorul, după ce originalul amplasat în Şoseaua Kiseleff a fost distrus de către comunişti în 1948.

Da, România nu trebuie să-şi renege rădăcinile democratice şi nici parteneriatele strategice cu aliaţii vestici. Dar, înainte de a-şi oferi prinosul marilor personalităţi ale Occidentului, ale căror decizii epocale au marcat prin contagiune şi istoria noastră, ar trebui să nu uităm că, înainte de NATO sau Uniunea Europeană, înainte de Schengen şi de McDonald’s, a mai existat o mână de români care au făcut o ţară.

Cu tot respectul pentru acele valori occidentale care s-au dovedit benefice aici, faptul că noi, tinerii millennials, mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur.

 

Foto deschidere: pbs.org

La începutul Săptămânii Mari, vă oferim o porţie savuroasă de înţelepciune românească, invitându-vă la moderaţie…

Biblia ne spune că pofta nestăvilită de mâncare și de băutură nu-l lasă pe îmbuibat să doarmă, de aici și până la certuri fiind un pas extrem de mic. Lăcomia, adică acea dorință intrinsecă puternică ce-l forțează pe om să râvnească mult peste nevoile și capacitățile sale, este oglinda unui suflet „urât”, de aceea face parte din cele șapte păcate capitale.

Și cum firea omului este construită din calități, dar și din defecte – într-o măsură sau alta -, și sâmburele lăcomiei zace înlăuntrul fiecăruia dintre noi, pentru că și românii sunt încercați de dorința de a dobândi peste puteri. Vorbele din popor reprezintă mijlocul cel mai elocvent și mai sincer de a exprima lăcomia la români, întrucât țăranul, înzestrat cu inteligență și cu franchețe, a știut dintotdeauna cum să spună lucrurilor pe nume: prin proverbe și zicători savuroase.

Poate una dintre cele mai reprezentative zicale româneşti ce oglindește „urâțenia” acestui păcat este aceea care ne avertizează că lăcomia strică omenia. În același registru, în popor se mai spune că poftele omului n-au hotar, dar și că găina vecinului totdeauna-i curcă. Românul își descrie, cu umor neaoș, consăteanul, subliniind că acesta nu se mulțumește nici în car, nici în căruță, nici în sanie, nici în teleguță, dar și că cel care se lăcomește, nu se pricopsește.

La fel, lăcomia la români este ilustrată cu succes și prin expresii potrivit cărora noi vrem să fim și cu pui, și cu ouă, și cu găina grasă, dar și că musca, pentru puțină dulceață, își răpune viața. Așa cum vietățile furnizează cele mai facile și mai expresive exemple pentru a construi un proverb, nici flora nu a fost ignorată de către români, iar referitor la acest păcat capital, geniul sătesc spune că lacomii sunt de unde n-are mărul (uneori, cu varianta pomul) coajă și cireașa sâmbure.

Așa cum, deasupra oracolului din Delphi, era scris „nimic prea mult, totul cu măsură”, și românul consideră că aceasta este o povață după care ar trebui să-și rânduiască viața, deoarece el crede că lăcomia sparge sacul sau cine ia o brazdă lată, rămâne cu ea nearată.

Mai jos, Matricea Românească vă prezintă, spre reflecție, în Postul Mare, alte câteva proverbe și zicători românești despre lăcomie:

Lacomul mai mult pierde, și leneșul mai mult aleargă.

Nu mai poate să mănânce, dar nu se-n-dură să plece.

Lăcomia de la aur la gunoi şi de la diamant până la sticlă se întinde.

Are ochii mai mari decât burta.

Lacom la bogăţie şi sărac la minte.

Cică mălaiul nu-i copt, și el înfulecă cât opt.

A mânca banii cu lingura și a pune lumea-n pântece.

Pântecele se satură, dar ochii niciodată.

 

Foto deschidere: patch.com

Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei – şi a maturizării. Am discutat cu Horia despre cât de complexă a fost dramatizarea celebrei poveşti, dar şi despre felul diferit în care se face teatru în România, la distanţe neglijabile.

Matricea Românească: Cum ai ajuns să faci “Thomas Sawyer”, și care e povestea acestui spectacol?

Horia Suru: Am ajuns să-l fac foarte simplu: mi s-a propus, din partea Teatrului, să fac o dramatizare – un spectacol după carte. Fiind una dintre poveștile copilăriei mele, m-am arătat interesat imediat.

Cum spuneam, “Aventurile lui Tom Sawyer” sunt parte din copilăria mea. Şi atunci, a fost un lucru foarte plăcut să studiez cartea, deși avea 250 de pagini. Chiar dacă nu mai ții minte toată povestea, elemente îţi rămân vii în memorie, precum e scena vopsirii gardului, sau când mătușa îl fugărește pe Tom prin toată curtea.

Matricea Românească: La momentul la care ți s-a propus, câte piese pentru copii mai montaseși?

Horia Suru: Absolut nici una. Din punctul meu de vedere, nici „Thomas Sawyer” nu este 100% pentru copii… De aceea am şi folosit numele „din buletin”. Este, într-o bună măsură, pentru copii, dar nu pentru cei foarte mici. Nu puteam reda în piesă toată cartea, pentru că ar fi ieșit un serial. Am făcut o selecţie, având în minte o perioadă de timp suportabilă pentru spectator.

Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități

Matricea Românească: Unde ai făcut triajul?

Horia Suru: Studiind romanul, am ajuns la concluzia că vreau să mă axez, în principal, pe acel moment care, de multe ori, e insesizabil, necauzat de un eveniment anume, în care se produce trecerea de la copil la tânăr sau adolescent. Intervin alte preocupări, alte responsabilități. E un prim pas spre maturizare. Am considerat că acesta este momentul din „Tom Sawyer” care mă interesează. De cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o zi ceva, și dintr-o dată te trezești un tânăr căruia i se schimbă lumea, care vede altfel lumea și are alte obiective.

În același timp, momentul acela există. Există un fel de declic – ajutat, evident, şi de familie, și de școală, și de faptul că dintr-o dată ai un interes pentru fete pe care înainte nu-l aveai. Aveai altă raportare la ele, erau parteneri de joacă sau exista chiar o animozitate. Dintr-o dată, nu știi ce se întâmplă, și parcă jocul cu fetele devine mai serios.

Momentele acestea m-au interesat din carte – elementele principale care duc la această maturizare. Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități.

Matricea Românească: „Tom Sawyer” este parte a epos-ului american, dar în același timp, e o poveste universală, în care se regăsește orice copil sau poate chiar adolescent, care face tranziția spre altă vârstă și condiție.

Horia Suru: Absolut! Evident, cartea are multe fațete. Nu m-a interesat zona politică și nici zona sclaviei. Nu erau importante pentru mine, și nici pentru spectacol.

Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului

Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului

Matricea Românească: Ce vrei să transmiți prin spectacolul tău?

Horia Suru: Cred că vreau să transmit că ar trebui să ne uităm mai cu atenție și mai în profunzime la lucrurile prin care trece un copil în procesul acesta de a se maturiza. Mi se pare că, de multe ori, nu oferim destulă atenție nevoilor lui. De multe ori, în familie, în viețile noastre, suntem organizaţi după nişte stereotipuri. Adesea, acei copii, acei tineri ajung, peste ani, să aibă niște frustrări cauzate de anumite evenimente din copilăria lor.

Chiar dacă “Thomas Sawyer” e un spectacol cu multe cântece foarte frumoase, cu multă distracție, multă veselie, sunt și scene serioase, care ar trebui să îndrepte atenția către ce se întâmplă chiar și astăzi. Pentru că în spectacol acțiunea nu e datată, nu are loc într-o anumită perioadă. Eu cred că tinerii, în general, trec prin cam același soi de probleme interioare, în devenirea lor, chiar dacă fundalul și contextul sunt diferite.

Matricea Românească: În România, chiar după 30 de ani de democrație, încă se face educație privind teatrul. De ce le-ai recomanda unor părinți să-i ducă pe copiii lor la teatru?

Horia Suru: Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru. Știu destul de mulți părinţi care-și aduc, din când în când, copilul la teatru, care pentru ei e străin, și atunci tratează tot procesul artistic cu superficialitate. Cred că ei trebuie să meargă mai întâi, și apoi vine dorința inevitabilă de a duce și copiii la piese pe segmentele lor de vârstă.

Educație înseamnă educație la orice nivel de vârstă. Găsim pe scenă similitudini cu viețile noastre. Și atunci, putem rămâne cu niște întrebări despre noi şi despre cum să ne îmbunătățim viața. Teatrul pune o oglindă în fața spectatorului.

Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru, şi abia apoi să îşi ducă copiii

Matricea Românească: Spuneai, undeva, că teatrul nu schimbă cu adevărat societatea. La sfârșitul zilei, de ce crezi că facem teatru?

Horia Suru: Am și eu zile mai bune, mai puțin bune, ca toată lumea. Îmi susțin totuşi afirmația: cred că nu e menirea teatrului să schimbe cu adevărat ceva. Asta ar însemna ca – un exemplu foarte pueril – tu să vii la teatru, să stai frumos în sală, pe scaunul de pluș, foarte relaxat și să nu trebuiască să depui vreun efort, iar la final să primești un răspuns la ceva. Teatrul nu ar trebui să facă asta, nu ar trebui să-ți dea ție chei sau răspunsuri: „Uite, așa trebuie să faci acolo!” sau „Așa e bine, așa e rău”. Nu cred că menirea teatrului este să facă asta. Dacă tu ai disponibilitate și ai deschidere și vrei să înţelegi ceva despre tine, trebuie să muncești pentru asta.

Nu cred că menirea mea în teatru este de a da verdicte, de a spune: „Așa e în cazul X sau în cazul Y”. Cred că pot să studiez o problemă, sau să analizez o anumită temă și să-l las pe cel care vine la spectacol să înțeleagă ce vrea. De aceea, teatrul poate schimba ceva în individ, dar nu poate schimba societatea. Nici nu e menirea teatrului să schimbe societatea. De aceea avem politicieni care ne conduc – ei trebuie să ne facă un trai mai bun.

Matricea Românească: Ești un regizor tânăr, conștient de necesitatea de a se promova, care nu are rețineri în a vorbi despre ceea ce face. Ce s-a schimbat între a fi regizor de teatru în secolele anterioare – XVIII, XIX, XX – și a fi regizor de teatru în secolul XXI?

Horia Suru: Cred că teatrul se schimbă odată cu societatea. Din momentul în care s-a inventat curentul electric, teatrul nu s-a mai făcut la lumânare, ci cu curent electric. Cred că e obligativitatea teatrului de a se plia pe nevoile enorme ale societății curente, inclusiv tehnice, dar și la structura umană, care se modifică. Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată! Structura noastră interioară se schimbă – suntem adaptați la epoca vitezei din mai multe puncte de vedere, chiar și din cel emoțional.

Un tânăr regizor român: Horia Suru

Un tânăr regizor român: Horia Suru

Matricea Românească: Crezi că peste 50-100 de ani – poate chiar mai puțin – o să vedem pe scenă roboți și oameni, împreună?

Horia Suru: Se întâmplă și acum. Sunt spectacole hibride, cu holograme şi fără actori, sunt experimente. E foarte important să existe, dar nu cred și nu propovăduiesc dispariția teatrului în viitorul apropiat. Cred că e ceva în apropierea aceasta a corpurilor. Acela e pe scenă, tu ești în fața lui. Cred în chimia, în unicitatea serii care va atrage spectatorul în sală, actorul pe scenă mult timp. Nu cred că trebuie să jelim dispariția teatrului care va fi înlocuit total de tehnologie.

Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată!

Nu sunt un foarte mare susținător al tehnicii în teatru. Cred că teatrul din România, din punct de vedere tehnic, e departe, rău, față de unde a ajuns societatea. De multe ori, se vine cu scuza că „trebuie să punem actorul în centru, deci lasă să folosim reflectorul acela, pe manivelă, din anii ‘50”.

Matricea Românească: Să oferim o experienţă «vintage».

Horia Suru: Exact. Teatrul e o artă care îmbină arte. Deci nu vorbim despre dispariția actorului, ci de a folosi celelalte arte la nivelul la care putem.

Matricea Românească: Revenind la piesa ta, „Thomas Sawyer” (foto sus), care au fost complexitățile? La ce nivel ți-a fost cel mai greu să transpui povestea?

Horia Suru: Au fost mai multe. Prima a fost să comprimăm – spectacolul are o oră și 20 de minute – povestea, care e foarte lungă, având o multitudine de personaje, de evenimente, și să alegem împreună cu Oana Răsuceanu, cea care a făcut dramatizarea, acele puncte esențiale în care voiam ajungem, ca să nu facem un spectacol de 24 de ore. Tendința era „hai să păstrăm și asta, că e foarte mișto”, „hai să păstrăm și asta, că e foarte importantă”, „şi asta merită”. În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. După care am spus: „Hai să vedem ce e mai important”. E greu să renunți la lucruri, te doare.

E un spectacol la care s-a muncit foarte mult. E o echipă mare de actori, toată muzica e live, nu e nimic pe bandă… Şi orchestrația e live, pentru că actorii și-o fac singuri. Au fost și elemente tehnice mai dificile, dar a fost un proces frumos. E o poveste frumoasă a copilăriei. Sunt tot felul de aventuri, dar se termină cu bine, e o poveste pozitivă.

În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. Am păstrat esenţialul. E greu să renunți la lucruri, te doare

Matricea Românească: Ești un băcăuan care a studiat teatrul la Cluj, iar acum lucrezi în București, dar nu numai. Cum înțelegi conceptul de matrice culturală românească?

Horia Suru: Asta cred că mă salvează, cumva. Pentru că, ducându-mă pentru un proiect într-un loc și după aceea în altul, mă salvează foarte mult de la un fel de rutină care, inevitabil, s-ar instaura. Am simțit-o. Rutina, nu doar a drumului – acelaşi drum spre job, pe aceeași stradă, între aceleași clădiri până la muncă -, dar și una a gândirii despre cum îmi fac meseria.

Horia Suru: "Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru"

Horia Suru: „Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru”

Sunt energii extrem de diferite în diferite instituții. Sunt alte şi alte probleme. Ceea ce, într-o parte, e o problemă de viață și de moarte, în altă parte nu e important. La fel și în organizare, dar și în felul cum văd oamenii viața. Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru – de la parte artistică, la parte tehnică. Sunt probleme diferite. Mă raportez tot timpul la probleme, pentru că am învățat demult că lucrurile bune deja se știu, nu se spun.

Matricea Românească: Îți tragi sevele, ca regizor, din această diversitate?

Horia Suru: Da, foarte mult. Pentru mine, e important – m-am obișnuit și îmi convine să schimb locul. În momentul acesta, nu îmi doresc să mă așez „la casa mea”, în ce priveşte profesia.

„Thomas Sawyer” se joacă la Teatrul Excelsior din Bucureşti, miercuri 12 aprilie ora 19:00. Detalii despre piesă aici

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu este un dans stilistic în care autoarea împletește candoarea cu rememorarea, istoria cu imaginația și amintirea cu uitarea, pentru a recrea lumea de vis a copilăriei anilor `60, o epocă de factură postbelică și de instaurare deplină a regimului comunist. În ciuda nuanțelor vădit autobiografice, perspectiva narativă a fetiței Ana este prelucrată și rescrisă prin ochii adultului ce consemnează cu nostalgie faptele unui trecut îndepărtat. Cuvinte meșteșugite despre o lume tainică ne poartă în mijlocul unui peisaj aproape de basm.

În Brașov, pe strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfântul Ioan, supraviețuiește și în ziua de azi o casă cu memorie și conștiință, o casă ce respiră istorie și sentimente prin toți porii săi și care este, din umbră, personajul principal al romanului. Bătrână și misterioasă, cu trei etaje ce adăpostesc familia numeroasă a urmașilor și rudelor mamei-mari, ea este martorul tăcut al schimbărilor politice, dar mai ales al poveștilor de viață ale locuitorilor săi. Din ungherele-i întunecate se desprind bucuriile și tristețile a trei generații unite prin forța circumstanțelor, dar, mai ales, prin cea a iubirii.

„Câtă răbdare și cât noroc îți trebuie la recitire, până să dai de capăt șaradelor trecutului! Cât de greu înțelegi unele lucruri pe care nu le-ai trăit direct și cât de diferit le înțelegi în timp, chiar și pe cele la care ai asistat sau ai contribuit.”

Ana, Matei, Dina și Doru, frați și verișori, sunt „Cireșarii” acestei lumi atât de îndepărtate, micii exploratori, curioși și înzestrați cu un spirit de aventură specific tuturor copiilor acelor vremuri, alimentat în principiu de lecturi precum Winnetou sau Tom Sawyer. În plină eră a tehnologiei digitale, suprasaturate de trăirile virtuale, întâmplările descrise de Ioana Pârvulescu sunt un balsam peste rănile celor care tânjesc după simplitatea de altădată, cât și o incursiune melancolică în propriul trecut. Jocurile pe stradă cu toți copiii din cartier, schimburile de ciungă, șervețele, timbre sau magneți, iscodirea rudelor mai în vârstă în căutarea de istorisiri senzaționale, cotrobăitul prin sertarele secrete, tălmăcirea vieții adulților, toate acestea constituie universul feeric al Brașovului anilor ’60, reprodus cu multă delicatețe și savoare de către autoare.

„În schimb, pentru noi copiii, casa era mereu proaspătă și atrăgătoare, un loc de explorat, fără cusur, fără margini și fără moarte.”

Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu de o cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă a timpului în care naratorul se poate întoarce oricând pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată. Mama-mare și tata-mare, Tanti și Nenea Ionel, tații casei, toți sunt nemuritori în amintirea colectivă a casei și a locuitorilor săi.

Căminul de pe strada Maiakovski este la intersecția dintre realitate și imaginar. Pe de o parte, asistă neputincios în fața capriciilor vremii și poartă cu sine povara instalării comunismului, a demolării suratelor vecine, a Brașovului redenumit Stalin, dar, pe de altă parte, este și leagănul năzbâtiilor celor mici. Genealogia complexă a neamului este un prilej continuu de intrigi palpitante și întâlniri cu personaje de poveste: anticarul ciudat, frații bunicii, turistul belgian rătăcit etc., toți contribuind fără să știe la șlefuirea personalității copiilor.

„Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca și viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.”

Mai mult, casa este și locul unde joaca se împletește cu educația, prin activitățile ce lasă loc explicațiilor de geografie ale strămătușii, fostă directoare de școală, ale mamei pasionate de chimie, și ale tatălui priceput la matematică. Armonia conviețuirii unei familii de intelectuali se traduce așadar printr-un amestec al dimensiunilor culturale de care frații și verișorii beneficiază din plin.

Reperele istorice ce stabilesc cadrul temporal al romanului Inocenții sunt referirile cu privire la ocupația Cehoslovaciei de către ruși, vizionările la televizorul alb-negru ale primilor pași pe Lună, cât și ale unor seriale americane din epocă, dar, facem și un salt în tinerețea părinților și a bunicilor și aflăm despre partizanii (rezistența anticomunistă) ce trăiau în munți, despre prizonieratul în Siberia, fabrica chimică de la Ozun sau noul Hotel Aro.

Cartea Inocenții a Ioanei Părvulescu este presărată cu imagini ce par desprinse dintr-un almanah al bunelor maniere. Ritualul aranjării și pregătirii meselor festive amintește de rețetele Sandei Marin, iar interacțiunea nepoților cu cei în vârstă sunt un amestec de blândețe și severitate precum în La Medeleni. E atâta tandrețe în acest text – un amestec de fericire și tristețe, prin care naratoarea dă glas unei istorii cvasi-personale, revăzute prin ochii omului matur ce își privește cu nostalgie și acceptare propriul trecut.

„Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i acoperi coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur prin gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”

 

Foto deschidere: librariaeminescu.ro

În urmă cu câteva luni, discuția la o cafea cu un fotograf, despre o fotodocumentare realizată de către el și un coleg de-al său, s-a concretizat într-un interviu spumos, deosebit de bine primit de către cititorii noștri. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit în 2014 în căutarea „pietrei filosofale”, adică a sportului național românesc – acoperit de colb – oina. Cei doi au realizat, luând țara la pas, o serie de fotografii spectaculoase de la diferite meciuri de oină, pe care le-au adus în fața publicului larg prin intermediul albumului „OINA”, lansat miercuri, 5 aprilie 2017.

„Bulboacă și Asociații SCA”, prin proiectul său cultural Matricea Românească, a organizat și găzduit lansarea acestui album la care, într-un cadru prietenos și călduros, s-a vorbit atât despre foto-eseul rezultat, cât și despre poziția oinei în grila de interese a românilor. Cele mai relevante informații cu privire la ce presupune, cum este perceput și de ce este interesant acest sport nu puteau veni decât de la jucători. Astfel se face că Matricea Românească i-a avut drept invitați, pe lângă autorii albumului, pe Gheorghe Drăghici (72 de ani), maestru emerit al sportului și o legendă în lumea oinei, și pe Radu Jerlăianu, căpitanul echipei Straja București, care își desfășoară activitatea sub tutela Jandarmeriei române.

Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz

Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis au oferit, prin intermediul realizării lor, o „voce” atât de necesară acestui sport național al camaraderiei care, din păcate, se afundă din ce în ce mai mult în întuneric. Astăzi, jucătorii de oină ies pe teren doar de dragul sportului, pentru că activitatea nu le aduce nici faimă și, cu atât mai mult, nici bani.

Cei doi fotografi au surprins imagini extrem de expresive în comunitățile unde oina mai este practicată

Cei doi fotografi au surprins imagini extrem de expresive în comunitățile unde oina mai este practicată

„Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz. Dacă stai pe marginea terenului și vezi cât este de captivant, îți dai seama de ce se întâmplă acest lucru. E un lucru foarte frumos, care ne-a ținut aproape de proiect”, a explicat Bogdan Boghițoi, în cadrul lansării. Fotografiile selectate și incluse în album au fost realizate pe film și în alb-negru, în dorința de a exprima sinceritate și de a oferi credibilitate, au precizat autorii.

Oina, o dragoste ce nu pălește

Gheorghe Drăghici, un jucător care se consideră „un tânăr de perspectivă”, la cei 72 de ani ai săi, are 14 titluri de campion la oină, primul fiind obținut în 1965.

Radu Jerlăianu (stânga) și Gheorghe Drăghici, vorbind despre ce a fost și cum este oina astăzi

Radu Jerlăianu (stânga) și Gheorghe Drăghici, vorbind despre ce a fost și cum este oina astăzi

„Firește, în secolul XXI, oina nu se face cu bani. Pe vremea mea, oiniștii și fotbaliștii aveau aceleași bugete. Oina a fost viața mea, am făcut-o cu toată plăcerea. Îmi aduc aminte că circula o vorbă care spunea că, după luptele dintre Traian și Decebal, Decebal îl invita pe celălalt să facă un meci de oină să se mai relaxeze. Glumesc, desigur. Oina e pierdută în timp, de când e jucată de români. În ’78, am vrut să facem un film despre oină, cu o firmă americană.

«Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»

Patronul era un mare jucător de baseball. Așa că a intrat în joc, ca să simtă ce înseamnă oina. La final, a spus: «Este frumos, este spectaculos. Prin comparație cu baseball-ul, la Dvs. se succed acțiunile și sunt spectaculoase. Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»”, a rememorat Drăghici.

„Mă bucur că am văzut la televizor că în programa școlară se va introduce oina, ceea ce este formidabil pentru mine și pentru națiunea română. Era încântător să privești un joc. Acum mai sunt cinci echipe de seniori”, a mai spus acesta.

O echipă supraviețuiește cu mai puțin de 2000 lei pe lună

Căpitanul echipei de oină a Jandarmeriei, Straja București, pe vremuri cunoscută sub numele de Dinamo – fondată în 1951 (la care a activat și domnul Drăghici), a subliniat că echipele de oină dispar în ceață din cauza unui motiv omniprezent în toate activitățile: lipsa banilor.

Mulți dintre jucătorii de oină vin la antrenamente sau la meciuri cu tractorul

Mulți dintre jucătorii de oină vin la antrenamente sau la meciuri cu tractorul Foto: albumul „OINA”

„Oina a fost uitată și dată deoparte, pentru că lucrurile se învârt în jurul banilor. Întâmpinăm probleme mari la nivelul banilor, fie că vorbim despre juniori sau despre seniori, pentru că acesta nu e un sport atât de popular, cum sunt altele, de aceea nu beneficiem de reclamă. Cu acest prilej, vrem să le mulțumim celor doi autori ai acestui album. Avem nevoie de promovare ca să ajungem în mediile în care se poate face acest lucru și să găsim oameni care sunt interesați de bunurile noastre naționale, cum e și oina. Aici avem de suferit. Acest sport ar trebui promovat mult mai bine, chiar dacă nu este atât de bine văzut de televiziuni, pentru că nu aduce rating, oina nefiind cunoscută. (…)

Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă

În ceea ce privește bugetul, o să vă mire, pentru că cel al unei echipe de oină se «învârte» undeva la 20.000 lei pe an. Eu cred că e o sumă infimă, dacă facem o comparație cu banii alocați altor sporturi. Avem bugete mici și încercăm să ne descurcăm: nu mergem să stăm la hotel de patru stele, ci încercăm să mergem la competiții, să ținem sportul în viață, pentru că e păcat ca el să dispară. Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă, și motivele sunt cele financiare. E foarte greu să găsim bani pentru finanțare. Noi beneficiem de sprijin în privința transportului. Dar sunt și alte cheltuieli. Jucătorii nu sunt plătiți în mod special pentru oină, ci sunt salariați și atât”, a precizat Radu Jerlăianu.

De la stânga la dreapta: Teodor Burnar (coordonatorul proiectului Matricea Românească), Costin Teodorovici (avocat în cadrul „Bulboacă și Asociații SCA”), Radu Jerlăianu, Gheorghe Drăghici, Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis

De la stânga la dreapta: Teodor Burnar (coordonatorul proiectului Matricea Românească), Costin Teodorovici (avocat în cadrul „Bulboacă și Asociații SCA”), oiniștii Radu Jerlăianu, Gheorghe Drăghici, respectiv fotografii Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis

Dragostea pentru oină, precum și plăcerea cu care ea este practicată ne-au fost „trădate” de sclipirea din ochii celor doi jucători, prezentă ori de câte ori ne-au vorbit despre sportul românesc identitar. Acești oameni, alături de fotografii care i-au scos la lumină, sunt exemple de admirat, care ne atrag atenția că oina merită să trăiască și să revină în vocabularul românilor. Albumul „OINA” este doar un prim pas în acest sens.

Albumul fotografic „OINA” (112 pagini, 80 de imagini) poate fi cumpărat de aici, la prețul de 120 lei.

Căpitanul Radu Jerlăianu, explicând regulile oinei

Căpitanul Radu Jerlăianu, explicând regulile oinei

La eveniment au fost prezenți atât apropiați ai amfitrionilor, cât și elevi de liceu

La eveniment au fost prezenți atât apropiați ai amfitrionilor, cât și elevi de liceu

Sânul ei nedormit a crescut generaţii întregi de români. Dar sânul ei, deşi operant după miezul nopţii până la orele timpurii ale dimineţii şi-n continuare, nu ne interesează, pentru că avem ocupaţii mult mai captivante: nu ne fascinează sânii mănoşi, plini cu lapte şi dătători de viaţă. Ci sânii planturoşi, plini de silicon şi dătători de iluzie, etalaţi pe ecranele TV.

Mâna ei fermă, în pofida oboselii, a ţinut veacuri la rând şi o gospodărie, şi o căsnicie şi, de vreun secol, şi o carieră. Azi, mama româncă e forţată să revină la muncă după şase luni, sau – în cazurile bune – după un an, victimă a concurenţei acerbe din office-uri şi a unui stres pe cât de artificial pe-atât de ruinător. Într-o societate românească modernă ce se laudă (gratuit şi fără acoperire) că ţine familia printre valorile sale de căpătâi, mama româncă e animalul de povară al corporaţiilor, sclava birocraţiei şi prima şi ultima nădejde a celor pe care-i regăseşte seara acasă, ştiut fiind că şi bărbatul e, la sfârşitul zilei, un copil mai mare, cu nevoi augmentate.

Avem, desigur, un Minister al Muncii şi Justiţiei Sociale (din care, în noua Mărie cu altă pălărie politică, a dispărut, semnificativ, orice menţiune a «Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice»). Grija stimabililor pentru protecţia familiei, în condiţiile unui declin demografic galopant, care ne va face în 20-30 de ani minoritari în propria ţară, e desigur de apreciat: 200 de lei (circa 44 €) alocaţie de stat lunară pentru nou-născut, din care părinţii ar trebui să-i asigure acestuia toate cele. N-ar fi rău! ştiut fiind că există – vorba unui ministru care numai dragu nu ne fu – ţări bananiere ale lumii în care oamenii lucrează şi pe doi lei. 200 de lei, prin urmare, sunt o avere, din care poţi nu doar să-i cumperi micuţului scutece, ci şi să-i asiguri tot confortul material şi psihic, începând cu o alimentaţie adecvată şi terminând cu eliberarea de sclavia chiriei.

Într-o ţară în care e la modă să fii patriot din gură, să devii părinte în lipsa oricăror perspective sau facilităţi e cu siguranţă cea mai mare declaraţie de dragoste pentru România

Mama româncă nu face politică. Şi cu toate astea, e cea mai mare patrioată. Pentru că, deşi nu se bucură de facilităţile pe care le-ar fi avut dacă (s-)ar fi născut în Danemarca, ţară-model pentru creşterea copiilor, ori în Franţa, unde părinţii beneficiază de scutire de impozite, gestul ei de a dărui României o viaţă nouă e fundamental. Într-o ţară în care e la modă să fii patriot din gură, să devii părinte în lipsa oricăror perspective sau facilităţi e cu siguranţă cea mai mare declaraţie de dragoste pentru România. E investiţia cea mai importantă în viitorul acestei ţări, o investiţie pe care ţara ar trebui s-o aprecieze aşa cum se cuvine, oferindu-le copiilor pe care i-i dăm o Educaţie şi o Sănătate decente, iar mai apoi, egalitate şi şanse într-un câmp al muncii bazat pe meritocraţie.

Mama româncă n-are nevoie de zile oficiale şi de panegirice prin Parlament. Nici de donaţii de lapte praf menite să-i escamoteze sânii vlăguiţi sau făcuţi infertili de un sistem social care, când nu-i întrerupe sarcina, îi taie ombilical orice speranţă pentru viitor.

Nici o bonă filipineză n-o poate înlocui. Pentru că o Românie nouă începe, eminamente, din laptele matern. Ca într-un text educativ din “Mama şi copilul”, de substanţele subtile cu care “hrănim” Mama depinde, fundamental, viitorul acestei Românii.

 

Foto deschidere: montaj după original, turab.org

Elisabeta Lipă este unul dintre sportivii români care au scris istorie în disciplina sa. Matricea Românească vă oferă, mai jos, povestea ei extraordinară.

O descriere obiectivă și seacă a canotajului spune că acesta este un grup de sporturi nautice, care se practică în ambarcațiuni puse în mișcare cu ajutorul vâslelor sau al ramelor. Practicarea canotajului are un rol pozitiv în mobilitatea articulară și a coloanei vertebrale, favorizând o dezvoltare armonioasă a corpului. Însă cuvintele de mai sus nu sunt suficiente pentru a expune cu fidelitate complexitatea acestui sport ce necesită forță, suplețe, coordonare și un grad ridicat de efort fizic.

Dacă descrierea scurtă a canotajului sugerează faptul că majoritatea celor care-l practică sunt bărbații, simpla menționare a numelui Elisabetei Lipă demontează orice astfel de gând.

Născută în județul Suceava, în 26 octombrie 1964, Elisabeta Lipă este un Scorpion ce are, în palmaresul său, numeroase distincții de importanță internațională. Întreaga sa activitate i-a adus, în urmă cu 17 ani, titlul de cea mai bună canotoare a secolului XX, oferit de Federația Internațională de Canotaj.

Puțini și-ar fi imaginat că adolescenta dintr-un sat sucevean, care nu știa nimic despre canotaj, va cuceri această lume, graţie unei selecţii de rutină la 15 ani, la liceul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde era elevă. Astăzi, cea care a învățat „de teamă că ar putea rămâne cu sapa” se mândrește cu o longevitate competițională internațională de 22 de ani (între 1982 și 2004), mai rar întâlnită. Sportiva a absolvit, în 1997, cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport și, continuându-și studiile, a obținut în 2009 titlul de Doctor în educație fizică și sport. Anul 2000 i-a adus, pe lângă recunoaşterea internaţională deja evocată, şi Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de comandor, pentru pregătirea și rezultatele excepționale dovedite.

Pe cei care nu sunt la curent cu momentele când România a triumfat pe podiumurile internaționale, îi informăm că Elisabeta Lipă a obținut, de-a lungul carierei sale, cinci medalii de aur, două de argint, una de bronz la Olimpiade și că a fost de 25 de ori campioană a țării noastre. Deloc surprinzător, maestra emerită a sportului este cel mai laureat sportiv din istoria țării, ea fiind și portdrapelul României la două Olimpiade, în 2000 la Sydney și în 2004, la Atena.

Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr

Mai mult, comisarul șef de Poliție Elisabeta Lipă din Ministerul Administrației și Internelor a fost înaintat, în 2004, la gradul de chestor de Poliție (echivalent cu cel de general).

Lipă, care a debutat la vârsta de 19 ani, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984), a mărturisit, în urmă cu câțiva ani, că succesul său fulminant a fost posibil numai prin muncă, respectiv sacrificii.

„Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr. Renunţările mele sunt enorme. Dar le-am acceptat, mi le-am asumat şi le-am făcut cu un singur scop: să ies campioană! N-a fost uşor să stau departe de soţ şi de copil, când eram în cantonament, dar rezultatele au fost pe măsură.”

Elisabeta Lipă, sportiva noastră de aur, rămâne un model pentru generaţii de români care vor să îmbrăţişeze performanţa în orice domeniu.

Vă vine sau nu să credeți, a fost posibil ca, în aproximativ o oră și jumătate, să trecem printr-o sumedenie de experiențe adolescentine. Acest carusel de trăiri puternice, care marchează și formează tinerii, ne-a fost „servit” în Sala Mare de la Teatrul Excelsior. „TeenSpirit” este, așa cum îi spune și numele, un spectacol pentru adolescenții care se pregătesc să devină adulți. Însă aceasta nu înseamnă că părinții au „interzis”. Dimpotrivă, ei primesc o lecție despre cum gândesc și cum simt tinerii, ceea ce poate face diferența în relația cu ei.

Frapant la acest spectacol colectiv este faptul că majoritatea poveștilor, ilustrate cu o naturalețe remarcabilă de către actori, sunt adevărate. Unii dintre cei de pe scenă au trecut, la vârsta adolescenței, prin emoțiile primei iubiri, ale primei nopți de dragoste, ale certurilor cu părinții, ale pierderii unui bun prieten. Aceste experiențe personale au devenit subiectul unui scenariu de teatru. Cele mai multe dintre episoadele din colaj sunt dramatice, acesta fiind încă un motiv pentru care prezența părinților în sală se justifică.

Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! ~ regizorul Peter Kerek

În linii mari, în „TeenSpirit”, protagoniștii au prezentat scurte episoade triste din viața de adolescent, întretăiate cu melodii antrenante, binevenite după momentele emoționante. Pe melodii cunoscute ale zilei, scena s-a transformat într-un ring de dans și de bună dispoziție.

Actorii din „TeenSpirit” au demonstrat în spectacol atât talent, cât și sinceritate

Actorii din „TeenSpirit” au demonstrat în spectacol atât talent, cât și sinceritate Foto: Teatrul Excelsior

„Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! Trăirile sunt extreme, sunt primele momente în care încerci să intri mai adânc în viață, să te rupi de lucruri, să forțezi și să întinzi până la capăt limitele; acest lucru nu este întotdeauna plăcut, ascunde o sumedenie de riscuri, o sumedenie de ciocniri, de lovituri și de dureri. În «miezul» acesta am încercat să intrăm”, a declarat regizorul spectacolului, Peter Kerek.

S-a râs și s-a plâns atât pe scenă, cât și în sală. De ce? Pentru că mulți dintre elevii de liceu prezenți la spectacol s-au regăsit în anumite experiențe din cadrul scenariului.

Încă un element remarcabil al ineditului „TeenSpirit” a fost acela că spectacolul nu s-a încheiat cu tradițonalul ropot de aplauze. Tinerii actori s-au așezat pe marginea scenei, s-au prezentat și au dialogat cu adolescenții din sală. Încrederea în forțele proprii a fost mesajul pe care toți artiștii l-au promovat, într-un fel sau altul.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h 30min

Regia: Peter Kerek

Distribuţia: Răzvan Krem Alexe, Irina Antonie, Vlad Bălan, Adela Bengescu, Vlad Bîrzanu, Raluca Botez, Nicholas Cațianis, Sonia Divile, Laurențiu Drăgan, Ștefania Dumitru, Maria Teodora Filip, Sebastian Ghiță, Mihaela Kavdanska, Peter Kerek, Maria Mitu, Ciprian Nemeșiu, Teodora Daiana Păcurar, Dana Rogoz, Alina Rotaru, Aurelian Stoleriu, Ovidiu Ușvat, Iuliana Vîlsan, Dilmana Yordanova

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Întoarcerea din Rai (1934) este romanul cu care Eliade începe prima schimbare de direcție a prozei sale, prima schimbare majoră în ceea ce privește tehnica narativă, renunțând la autenticitatea absolută ca rezultat al folosirii persoanei întâi și încercând un alt fel de autenticitate, instanța narativă îndepărtându-se puțin de personaje, naratorul nemaiidentificându-se cu ele.

Primul lucru care atrage atenția este chiar titlul romanului. Cum adică întoarcere? Din ce Rai? etc. Acestea sunt întrebări care se ivesc de cum ochii cad asupra titlului. Cea mai bună interpretare este dată de însuși autorul romanului: „Întoarcerea din Rai însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generației mele, trăisem adolescența și prima tinerețe în această atmosferă și euforie, încredere și tembelism. Știam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru. Îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem […] Evident, Paradisul acesta era de ordin spiritual: era pur și simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom paradisiac manifest în viața socială, economică sau politică”.

Este romanul care descrie „dramele” și „acțiunile” tinerilor din perioada interbelică, ale celor care au ratat „războiul”, dar care vor să se implice în societatea nou formată, neexcluzând de aici „aventurile” de orice tip: intelectuale, sexuale etc.

Pavel – apostolul cu mască

În acest mediu plin de sexualitate, de contradicții, de înfrângeri și victorii se evidențiază figura tânărului Pavel Anicet, unul dintre liderii „grupului de la Corso” (cafeneaua în care se adunau și discutau filosofia generației).

Cuvântul care pare a-l defini cel mai bine este „contradicție”. Este vorba despre o contradicție interioară, neevidentă și neconstatată de către cei din jur. Pentru exterior (prieteni, familie, iubite) și-a construit o mască. Și-a scris un rol pe care se obligă să-l joace în fiecare zi.

«Întoarcerea din Rai» însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generației mele, trăisem adolescența și prima tinerețe în această atmosferă și euforie, încredere și tembelism. Știam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru

Încă din primele pagini ale romanului putem descoperi scindarea interioară, transpusă la nivelul tehnicii narative: se face foarte clar delimitarea dintre ceea ce gândește și ceea ce le spune celor din jur. Trebuie făcută analogia între monologul interior (omul din spatele măștii, omul cu aplecări spre autodistrugere, cu imense contradicții, care se găsește acaparat de personajul pe care l-a creat) – esența personajului și dialogul (punerea în scenă a rolului pregătit) – masca personajului.

Iubire, asceză și bigamism

Imaginea iubirii apare ca răsturnare a concepțiilor generale asupra acestui sentiment. Nu mai poate fi vorba despre dragostea ca atingere a perfecțiunii, cu efect curativ, ci despre dragostea care te afundă și te schimbă în rău, care nu-ți mai oferă nicio speranță de salvare. Avem de-a face cu distrugerea imaginii idilice, este un mare NU spus cu dispreț, un NU adresat tuturor convingerilor cu privire la sublimul și binefacerile iubirii. Acestui sentiment i se neagă dreptul de a mai înnobila ființa.

Prin intermediul anamnezei (discuțiile dintre Pavel și David – cel mai bun prieten) ne este dezvăluită transformarea pe care o suferă personajul principal. În liceu, părerile lor coincideau, fiind adepții ascezei complete, viața lor trebuind să fie una strict intelectuală. Migrarea lui Pavel dinspre asceză înspre iubire și bigamism se produce odată cu întâlnirea lui Lucky, prima iubită. Transformarea lui este din ce în ce mai pronunțată pe măsură ce relația pe care o are în paralel cu Una și Ghighi evoluează.

Vedem descrisă iubirea ca limitare a libertății omului, ca restrângere sau chiar anulare a eului. Astfel iubirea devine antisocială, devine crimă, asasina individualității.

Până și textul biblic îi oferă lui Pavel prilejul de a-și prezenta opinia cu privire la iubire: „Iisus, dacă ne iubește atît de mult, dacă a simțit și El toată mizeria dragostei, ar trebui să ne învețe să nu mai iubim. Fiți unul cu altul ca streinii. Așa ar trebui să ne spună […] Ceea ce ne împiedică pe noi să ne bucurăm de viața aceasta pămîntească este dragostea”.

Sinuciderea – singura soluție posibilă

Iubirii i se opune, din acest punct de vedere, moartea. Spre deosebire de iubire, care îl limita și înstrăina, moartea îi oferă singura modalitate de a cunoaște adevărata libertate, dincolo de această viață care-i impunea nenumărate limite. Pentru el moartea nu înseamnă ratare, ci devine sinonimă cu reconstituirea întregului, cu recuperarea unității pe care o risipise în iubire. Ea nu este un sfârșit, ci un început.

Nu numai dragostea ratată este cea care îl conduce spre moarte, ci și schimbările care au loc în societate, felul în care prietenii lui reacționează la aceste schimbări. Sinuciderea lui Pavel poate fi pusă și în seama teoriilor asupra faptei (care sunt făcute pe tot parcursul romanului). Dacă în romanele scrise în etapa anterioară fapta era discutată strict la nivel conceptual, în acest roman (și, de fapt, în întreaga serie formată din romanul de față, Huliganii și Viață nouă – rămas neterminat) fapta pare să părăsească planul ideatic și să se concretizeze.

Pentru el moartea nu înseamnă ratare, ci devine sinonimă cu reconstituirea întregului, cu recuperarea unității pe care o risipise în iubire

Pentru el, fapta supremă devine sinuciderea și nu întâmplările din societate (de exemplu, greva de la Atelierele Grivița nu are niciun impact asupra sa, nu reacționează la o posibilitatea unei revoluții pe care el și generația sa o așteptaseră de foarte mult timp). În acest fel, ratează posibilitatea de a provoca o schimbare, de a se putea implica în destinul unui viitor pe care îl visase.

Dar nici îndeplinirea acestei noi fapte nu este una ușoară pentru „eroul nostru”: în momentul în care se hotărăște să apese pe trăgaci, constată cu disperare că piedica revolverului era încă pusă. Un ultim strigăt al lumii acesteia pe care el voia să o părăsească sau încă un semn al neputinței sale. Un sentiment de teamă a pus stăpânire pe el în doar câteva fracțiuni de secundă. Să fi fost teama în fața morții sau în fața unei ratări? Într-un sfârșit, dorința sa de a cunoaște absolutul învinge teama și Pavel comite, deși cu ezitări, FAPTA.

Mircea Eliade, Întoarcerea din Rai, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1992, 303 pagini

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

N‘am încuviințat nici odată literatura frumoasă a traducțiunilor, mai ales a acelora de pe texte de o valoare îndoelnică. Scrierea lui Schiller e lipsită de meritul istoric și sufere de boala, de care sufăr toate scrierile acestui autor german, de „cosmopolitism”; Ponson du Terrail e un autor nesănătos de povestiri de sensație, făcute ca să sparie babele și copiii; Eugène Sue în fine are mai mult talent, dar e un scriitor cu cotul, pentru care producția devenise meserie. Acesta este întăiul punct de vedere; al doilea este că traducerile unor asemenea scrieri nu îmbogățesc, ci corup literatura; ele mai sînt o încurajare a lenei intelectuale, căci traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai ușoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie și de la cumpănirea terminilor.

O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit, căci formă și înțăles sînt atît de îngemănate, încît traducătorul trebuie să cumpănească cuvînt cu cuvînt și frasă cu frasă; o traducere din Ponson du Terrail sau din prosa lui Schiller e o jucărie pe care ș‘o poate permite ori-ce gimnasiast.

Citit-au vreodată colectorii pe «Dănilă Prepeleac», pe «Soacra cu trei nurori» și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?

Dar la dreptul vorbind, la Piatra, într‘un ținut muntos plin de legende, de proverbe, locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut asemenea în ținutul Neamțului e Ioan Creangă. Citit-au vreodată colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?

Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii și lexiconului romîn. Limba de rînd a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Afară de aceea, cu propășirea realismului modern, se șterg legende și povești, proverbe și locuțiuni, adevărat nestimate ale gîndirii poporului romînesc. Dacă acele foi ni-ar da icoana locului prin culegerea esactă a formelor caracteristice ale gîndirii poporului, ele ar fi neprețuite. Dar traduceri din franțuzește sau din nemțește a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falșă, că poporul în două mii de ani n‘a avut nici limbă nici cugetare și că aceste două trebuesc plăsmuite în mod meșteșugit de cătră o anume academie.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Învierea la români, o bucurie autentică. Pr. Florin Marica: „Cei de la țară au avut capacitatea de a trăi Sărbătorile într-un mod profund. Ţăranii au înțeles teologia mai bine decât noi”

13 Aprilie 2017 |
Ce sensuri are Învierea la români? O explicaţie furnizată, pentru platforma noastră culturală, de către preotul Florin Marica, din cadrul Patriarhiei Române. Pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, Biserica ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult...

Mama româncă şi bona filipineză

6 Aprilie 2017 |
Sânul ei nedormit a crescut generaţii întregi de români. Dar sânul ei, deşi operant după miezul nopţii până la orele timpurii ale dimineţii şi-n continuare, nu ne interesează, pentru că avem ocupaţii mult mai captivante: nu ne fascinează sânii...