Ființa umană este înzestrată cu o sumedenie de calități, una dintre cele mai valoroase fiind aceea că fiecare individ este diferit față de celălalt, deși există o întreagă paletă de aspecte comune care ne unesc. Un exemplu de legătură primordială ce se creează într-un un grup mare de oameni este cea de care ne folosim permanent și căreia îi datorăm întreaga evoluție a vieții noastre – limba maternă.

Astfel, nu e de mirare că cele mai importante figuri istorice și culturale ale țării, în marea lor înțelepciune, au avansat dintotdeauna principiul de nestrămutat al conservării limbii române, întrucât aceasta reprezintă una dintre dovezile cele mai solide ale identității noastre.

Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), un intelectual care nu mai are nevoie de nicio prezentare, intrat în legenda poporului nostru, a expus cu măiestria-i cunoscută, într-un discurs din anul 1906 (cuprins în „Lupta pentru limba românească”), diferențele între oamenii acestui tărâm, despre care a apreciat că pălesc în fața unității date de limba română pe care o vorbim cu toții.

„Poporul, domnilor, se împarte firește în clase, clasele se împart în indivizi, interesele indivizilor nu se împacă între ele și interesele claselor, de multe ori, se dușmănesc; însă, mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrățișeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menținerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor și-i dă biruința în toate împrejurările.

De ce natură este acest sentiment de solidaritate națională? Acest sentiment de solidaritate națională nu se poate sprijini decât pe următoarele temelii neclintite. Întâiu: vorbirea limbii naționale de toți aceia care fac parte din acel popor, vorbirea cu aceeași iubire, cu aceași curăție de la cel mai mare la cel mai mic, de la cel mai bogat, la cel mai sărac. De la cel care stă în fruntea unui popor, până la cel din urmă dintre supușii săi. Numai pe această bază se poate întemeia, în rândul întâiu, acest sentiment de solidaritate națională”, a atras atenția intelectualul, în discursul său, consemnat în cartea Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională

Iorga a expus, în continuare, celelalte fundamente care, în opinia sa, formează baza solidarității naționale: „În rândul al doilea, sentimentul de solidaritate națională se sprijină pe conștiința aceleiași tradițiuni istorice. Toată lumea trebuie să-și amintească, nu din cărți, nu din lecțiuni, ci să-și amintească din turnarea în sufletul său a trecutului de faptele mari pe care întreg poporul le-a săvârșit în curs de mai multe veacuri.

În al treilea rând, solidaritatea aceasta națională, care nu are un caracter național – căci suntem laolaltă pentru că este același regim vamal, aceeași administrație, aceleași împrejurări de viață zi de zi, nu pentru aceasta, ci pentru că același suflet însuflețește pe toți -, această solidaritate națională, prin urmare, se razimă pe cultivarea aceleiași literaturi, pe iubirea pentru aceeași poezie, pe cântarea celuiași cântec, pe urmărirea sa ca valoare și frumuseță, a vieții actuale, și a vieții trecute, și a aspirațiilor de viitor ale poporului întreg”.

La fel ca mulți alți istorici, și Nicolae Iorga a apelat, pentru a consolida ideile cuvântării sale, la evocarea unei figuri istorice emblematice pentru români, ale cărei eforturi pentru conservarea unității neamului trebuie apreciate și preamărite și astăzi.

„Biruințele lui Ștefan cel Mare, strălucirea domniei lui, în îndelungata ei durată și moartea senină a marelui voievod se pot explica în multe feluri: unii pot să aducă înainte vitejia boierilor de atunci; alții pot să aducă înainte destoinicia țăranului român din acea vreme, alții iarăși marele talent miliar și geniul politic al acelui voievod. Niciuna dintre aceste explicări nu e deplină. Adevărata explicație este că atunci, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, poporul român, deși compus din mai multe clase care interese, firește, deosebite între dânsele, poporul acesta era legat prin aceeași credință, vorbea aceeași limbă, avea același ideal, forma o singură ființă, reprezentată deopotrivă prin voievodul țării de pe tron și prin cel din urmă luptător biruitor din armatele sale. Aceasta este taina biruinței lui Ștefan cel Mare.”

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, critic literar, scriitor, memorialist, ministru, deputat, prim-ministru, academician, profesor universitar, a fost un om înzestrat cu o inteligență peste medie vizibilă încă de la vârste fragede, deși avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată la 5 ani. Fire retrasă și preocupată de studiu, Nicolae Iorga cunoștea, la numai 18 ani, limbile clasice, dar și franceza, spaniola, italiana și germana. La fel ca mulți intelectuali ai vremii, el a urmat studiile post-universitare peste hotare. Iorga a folosit cunoștințele acumulate în toate colțurile lumii pentru a explica viața trecută și prezentă a neamului românesc.

„Când aveam 4 ani, dădeam concerte așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce însemna asta.” Zeci de ani mai târziu, dirijorul, pianistul și compozitorul român Sergiu Celibidache (1912-1996) avea să cunoască inefabilul sentiment al aprecierilor și aplauzelor publicului din marile săli de concerte ale lumii.

Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari și mai originali dirijori ai secolului XX, a intrat in istoria muzicii drept un perfecționist până la extrem, el solicitând, de fiecare dată, numeroase repetiții, până era convins că totul sună așa cum trebuie. De asemenea, muzicianul refuza înregistrările pe discuri, precum și comercializarea acestora, fiind de părere că aceste suporturi nu pot reda acuratețea interpretării și că muzica adevărată și sentimentul produs în sufletul omului nu pot fi trăite decât în sala de concert.

Ulterior nașterii marelui artist la Roman, în județul Neamț, familia Celibidache s-a mutat la Iași unde tatăl, ofițer de carieră, a devenit prefect al regiunii. Capul familiei își dorea pentru Sergiu – care proba o vădită inteligență peste medie – un viitor în tumultuoasa lume politică. Însă, atunci când fiul și-a menținut dorința de a studia muzica, un conflict în interiorul căminului a devenit iminent. Chiar și așa, hotărârea tânărului și dragostea pentru muzică nu s-au stins, ci dimpotrivă, s-au intensificat: la vârsta de 18 ani, el a luat o decizie radicală, părăsind casa părintească.

Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX

Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX Foto: moderndesign.org

În consecință, după studiile liceale, lecțiile de pian și de compoziție luate la Iași, Sergiu Celibidache s-a mutat la București, pentru a studia filosofia și matematica la Universitate, timp în care și-a câștigat existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans. La vârsta de 23 de ani, în 1935, acesta a plecat pentru studii la Paris – unde o experiență aparent banală avea să-i deschidă drumul către uimitoarea lume a muzicii clasice.

Ascultând la radio un cvartet de coarde al compozitorului german Heinz Tiessen (1887-1971), românul nostru a fost cuprins de entuziasm și a compus el însuși propriul cvartet de coarde, pe care i l-a trimis celui dintâi. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, a remarcat geniul muzical pe care Celibidache îl avea și l-a invitat pe tânăr la Berlin, după cum consemnează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

În scurt timp, Celibidache a învățat limba germană și s-a înscris la Facultatea de Muzică a Universității „Friedrich-Wilhem”, unde a luat  lecții de la marii profesori ai vremii. Concomitent, el a început să urmărească concertele și repetițiile dirijorului Wilhelm Furtwängler.

La fel ca și George Enescu, Celibidache a uimit prin capacitatea sa extraordinară de a memora toate lucrările dirijate. Talentul lui nu a rămas, bineînțeles, neobservat, întrucât, după numeroase concerte, în 1945, la doar 33 de ani, românul a devenit dirijor al uneia dintre cele mai faimoase orchestre filarmonice din lume, cea din Berlin. Într-un interviu din acea perioadă, profesorul său, Heinz Tiessen, mărturisea că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache.

Chiar dacă muzica și studiul i-au asigurat românului toată hrana de care spiritul său avea nevoie, condițiile de trai în Germania celui de-al Doilea Război Mondial au fost extrem de delicate pentru compozitorul, și așa sărac aproape dintotdeauna: slăbise mult, nu avea bani aproape deloc și a reușit să treacă peste acele vremuri dificile doar grație ajutorului unui cuplu de la care primise o cameră într-un cartier din Berlin. În acest timp, în România, Celibidache era perceput – pe bună dreptate – drept un student cu aptitudini speciale, motiv pentru care nu a fost chemat din Germania pentru a lupta în război.

Sergiu Celibidache, dirijând (1978) „Rapsodia Română” a compozitorului George Enescu

Alături de Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijorul român a susținut 400 de concerte în numai 7 ani. Pe lângă aceasta, Celibidache a condus altă mare orchestră a lumii, London Philharmonic Orchestra, iar evoluția sa nu s-a oprit aici, întrucât bagheta sa a dirijat – și vrăjit – în toată lumea.

Recunoașterea pentru geniul românului nu a întârziat să apară, el primind, de-a lungul vieții, numeroase distincții: Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică (1953), Crucea de Merit a Republicii Federale Germania (1954), Premiul Uniunii Criticilor Germani (1955), Moneda Aurită de Onoare a orașului Munchen (1987), Acul Aurit de Onoare al orașului Milano, distincția de membru de onoare al Academiei Române (1992) și cea de cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași (1994). O altă mare onoare a survenit în 1995, când Guvernul francez l-a desemnat Comandor al Artelor și Literelor.

Marele dirijor, compozitor și pianist român s-a stins din viață în 1996, în comuna La Neuville-sur-Essonne, în apropiere de Paris.

Anul 2012 a fost declarat, de către UNESCO, „Anul Sergiu Celibidache”, când a avut loc și prima ediție a Festivalului „Sergiu Celibidache”, în care s-a implicat și fiul dirijorului, Serge Ioan Celibidache.

Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”

Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Fie că ne place, fie că nu, indiferent de mediu sau chiar de epocă, gura lumii a fost dintotdeauna bogată și a spus „vrute și nevrute” – în special nevrute -, iar zicalele care circulă dintr-o ogradă în alta devin, inevitabil, parte a identității locului. Astfel se face că „bagajul” de proverbe și zicători populare este unul viu, aflat într-o continuă creștere, iar expresiile ce conțin toponime, care satirizează sau scot în evidență o particularitate a locului, sunt printre cele mai savuroase pentru români. Matricea Românească vă oferă, din prețiosul tezaur imaterial neaoș, câteva „zicători” celebre, care trădează identitatea locurilor unde s-au „născut”. Pe lângă faptul că oglindesc o caracteristică a spațiului mioritic, ele reflectă și o calitate valoroasă, pe care românii o au din plin și care ne-a susținut în istorie: umorul.

La Drăgășani, și sfinții sunt cu nasurile roșii

Așa cum probabil v-ați dat seama, orașul Drăgășani are faima de a fi unul cu mulți adoratori ai lui Bacchus. Podgoriile acestui oraș din Vâlcea sunt renumite pentru calitatea lor, concretizată în vinurile aromate pe care le dau, unele care provoacă dependență.

La București, și câinii umblă cu covrigi în coadă

Această ironie s-a născut în urma valului de provinciali sosit în București pentru o slujbă mai bună. Însă realitatea din Capitală nu este cu nimic diferită de celelalte orașe ale țării: locurile de muncă și oportunitățile nu se găsesc la tot pasul.

A nimerit orbul Brăila

Expresia oglindește activitatea comercială intensă desfășurată în jurul orașului Brăila, celebru port în secolele XIX-XX. Acesta era atât de cunoscut, încât până și un orb ar fi reușit să ajungă acolo.

Nu-l speli cu tot Prutul

Zicala este folosită atunci când cineva sau ceva este atât de murdar – din punct de vedere moral -, încât nici apa unui mare râu precum Prutul, apa sfântă a Basarabiei, nu îl poate curăța, purifica.

Dâmboviță, apă rece, cine-o be, de dor îi trece

Versul nu exprimă altceva decât ospitalitatea Țării Românești. Chiar și un străin, după ce petrece timp pe aceste meleaguri, pleacă cu greu – sau deloc – în țara de baștină.

A o întoarce ca la Ploiești

Expresia reflectă inconsecvența sau nestatornicia cuiva, fiind folosită atunci când cineva adoptă o schimbare bruscă de planuri sau de idei. Zicala își are sorgintea în secolul al XIX-lea, în jurul transportului feroviar pe ruta București – Predeal. Pentru a ajunge la destinație, trebuia să se treacă și prin gara din Ploiești, unde se muta locomotiva.

Pentru a continua drumul spre Predeal, trenul mergea pentru o distanță scurtă înapoi, fapt ce crea rumoare în rândul pasagerilor, care nu înțelegeau de ce se întorc la București. Astăzi, trenul spre Predeal merge numai înainte, dar expresia încă a rămas vie.

Are să curgă multă apă pe Dunăre

Sentimentul care însoțește aceste cuvinte este unul de scepticism. Românii folosesc zicala pentru a-și exprima decepția și neîncrederea în legătură cu așteptarea îndelungată care se întrezărește, până va fi înfăptuită o anumită acțiune.

A se face Dunăre (a se face Dunăre turbată, a se face Dunăre de mânie)

Metafora exprimă mânia omului, comparabilă cu abundența furioasă a apelor Dunării.

Cară apă-n Dunăre

Expresia indică o muncă sisifică: a turna apă în Dunăre este zadarnic, întrucât nu se produce nicio schimbare.

La Caracal s-a răsturnat căruța cu proști

Cei din Caracal s-au obișnuit deja cu glumele care se fac pe seama orașului lor. De departe cea mai cunoscută este cea prezentată mai sus, una dintre variante spune că zicala a apărut în urma unei confuzii produse la Revoluția de la 1848: căruța cu participanții la eveniment s-a răsturnat din cauza entuziasmului momentului, într-o intersecție de la marginea orașului Caracal, dinspre Corabia. La acea vreme, poporul mai era numit „prostime”, iar contemporaneității nu i-a trebuit decât imaginație pentru a spune că atelajul era plin cu proști, altfel spus, cu oameni simpli.

Bate toba în Moldova, și s-aude la Craiova

Pe vremuri, știrile cele mai importante erau strigate în târguri, în timp ce se bătea toba. Expresia aceasta sugerează cât de repede și de departe se propagă o veste.

Dacă la Cozia pică, la Bistrița plouă

Și această zicală exprimă întinderea unei schimbări. Într-o interpretare posibilă, ar fi vorba despre o nenorocire, care se resimte până departe. Cititorul nostru Petronel Stanciu subliniază însă că expresia poate fi „citită” şi în sens pozitiv: „Dacă într-un loc e mai puţin, în altul e din belşug”, ceea ce duce cu gândul la legea compensaţiei.

A spune brașoave

Este o locuțiune pentru „a minți” și își are izvorul din perioada medievală, când negustorii Brașovului încercau să-și vândă marfa. În acest scop, comercianții apelau la toate metodele știute, chiar și la lauda excesivă sau la supraevaluarea calității.

Să nu-ți iei nevastă din Breaza și cal din Comarnic!

Este bineștiut faptul că la Breaza se află un Colegiu Militar de renume. Expresia sugerează că într-o localitate populată cu un număr mare de bărbați, cu atât mai mult din rândurile Armatei, există în compensație multe femei ușoare. Într-una dintre interpretări, Comarnic, oraș de munte, reprezintă un chin pentru cal, care devine slăbit din cauza drumurilor dificile, ceea ce nu-l face recomandabil pentru o achiziție. O altă interpretare, pe care i-o datorăm cititorului nostru Alexandru Marin, este aceea conform căreia la Comarnic îşi avea sediul depozitul central de cai de poştă, care erau cai foarte munciți, deci fragili. În fine, într-o a treia interpretare, datorată cititorului nostru Savu Alecu, praful alb produs regulat de Fabrica de Ciment din Comarnic acoperea caii, făcând greu de deosebit gloabele de armăsari – ceea ce prezenta riscuri evidente pentru cumpărători.

Atâta pagubă-n Țara Moldovei

În istorie, Moldova este cunoscută drept un ținut peste care au trecut barbarii, secetea, foametea și sărăcia. Astăzi, expresia indică o sărăcire bruscă, un haos uriaș.

Lacomului nu-i ajunge, Oltu-n gură de i-ar curge

Este evident faptul că expresia sugerează lăcomia, în special cea bahică. Râul Olt, una dintre marile ape curgătoare ale țării, este, aici, simbolul abundenței, care însă nu-l va sătura pe insațiabil.

De-ar fi Oltu’ cât de adânc, tot o să trec să mă duc

Importanța Oltului pentru români se vede și în numărul mare de expresii care îl au ca protagonist. Aceasta sugerează hotărârea unei persoane, în ciuda pericolelor mari și a obstacolelor ce ar putea să apară pe drumul către țelul propus.

A-și găsi Bacăul

Înseamnă a intra în bucluc. Unele voci atribuie înțelesul zicalei cuvântului maghiar bako (călău, gâde), pe când altele spun că zicala are originea în vremea Principatului Moldovei, când Bacăul era granița unde li se lua și pielea de pe negustori de către vameși.

Strigă de la munte să-l audă de la Dunăre

Acest lucru se spune despre o persoană care vorbește foarte tare, și de la o distanță mare față de receptor.

Ca-n codrul Vlăsiei

Aici avem, mai întâi, expresia „ca-n codru”, care sugerează haosul, absența autorității. Spunerea aceasta a apărut în vremea haiducilor și a tâlharilor care populau codrii din jurul Bucureștiului de azi. Apoi, codrii Vlăsiei cuprindeau câmpia Capitalei, iar traversarea lor era un gest curajos pentru negustorii și boierii de la acea vreme care, de multe ori, erau jefuiți.

Foto deschidere: visitromanati.wordpress.com

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Am spus-o într‘un rînd că ceea-ce ne inspiră durerea cea mai mare și o adevărată teamă de viitorul acestei țări, nu sînt pe atîta oamenii generației actuale, pe cît tinerii noștri, cari vor stăpîni în viitor soarta nației lor. Lucrarea continuă a instituțiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dărîmarea ori-cării autorități dumnezeești și omenești, într‘o încredere oarbă în propriea persoană neînsemnată, în nerespectarea ori-cărui superior.

Ușurința, cu care tinerii la noi discută oameni și lucruri, espresiile, de care se servesc, suficiența și lipsa de naivitate, e un semn că avem a face cu oameni îmbătrîniți înnainte de vreme, cărora le-am prezice de pe acuma lipsă de statornicie și impotență morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului, căci nici-odată tăria unui popor n‘a stat în instrucție și numai în instrucție, ci totdeauna în creștere. O cunoștință, mai ales în școalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunoștință stearpă și nefolositoare.

Ne-a trebuit acest proemion, pentru a ajunge la faptele ce voim să le însemnăm. La 28 Mai, D. I. G. Ciurea s‘a dus în calitate de jude-instructor la hotelul „Romănia” împreună cu d. Prim-procuror I. Vrănceanu și în locul grefierului, ce era ocupat, a fost luat pe d. Vasile Elefterescu, copist la parchet. Pe cînd d. Jude-instructor lucra la procesul-verbal, pentru ancheta afacerii Cimara, îi spuse copistului să iee hîrtie și să copieze procesul-verbal, ceea-ce acesta din urmă a și început să facă.

Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului

După ce a copiat jumătate, spune judelui că a greșit, puind cuvintele „ne-am transportat la fața locului”, în loc de „ne-am transportat la hotel Romănia”. D. Judecător răspunse că nu face nimica, numai să pue în parantesă „Hotel Romănia”. Dar judecătorul trecînd cu ochii partea ce se copiase pe curat, observă lipsa încă a două cuvinte, ce denatura înțelesul construcției.

Judecătorul zice cu mirare:

– Iată, Domnule, și aici ai greșit. Bagă de samă.

– A greși este o faptă omenească, răspunse copistul.

– Prea bine. A greși este o faptă omenească, însă nu-i mai puțin adevărat că cineva trebuie să primească observații, cînd le merită.

– Eu nu sînt învățat să primesc observațiuni.

– Dacă ați fi în cancelaria mea, ați învăța să primiți observații, căci ori de cîte ori ați face greșeli, le-aș observa.

– Nu voi fi nici-odată la D-ta, la instrucție.

Atunci judecătorul, văzînd că acest domn nu mai tace, îi ia procesul-verbal din mână și-i spune să iasă. D-nialui răspunde că nu ese afară, căci a venit cu d. prim-procuror. După o nouă somare să iasă și după un nou refus, d. prim-procuror ca șef nemijlocit îi ordonă să iasă, după care d. copist se depărtă. Zicem șef nemijlocit, căci la anchete locale e știut că toți agenții publici sînt de drept la ordinele judecătorului de instrucție.

Acest act de nesubordonație ar fi fost în sine nimica toată, si cădea simplu asupra culpabilului, căci un judecător e în genere prea sus pentru grațiositățile unui copist. Dar d. Elefterescu nu s‘a mulțumit cu atîta, ci a crezut a putea cere satisfacție pentru observația că nu-i în stare a copia o hîrtie corect.  A doua zi, d-sa trimise marturi judecătorului, căci s‘au mai găsit doi domni în comunitate de idei și sentimente, cari să se însărcineze cu această misiune de „onoare”. Se‘nțelege că judecătorul a trebuit să dea din umeri dup‘o asemenea copilărie. Destul că d. prim-procuror, aflînd despre aceasta, i-a observat d-lui Elefterescu că: sau să retragă provocația, sau să-și dea demisia. D. copist își dă demisia din importantul său post, întîiu motivată, apoi nemotivată; apoi se duce la parchetul general și reclamă în contra judecătorului.

După aceste incidente care atacau în mod atît de grav posiția gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva, o scrisoare, publicată între inserțiunile „Curierului Balassan”, o adevărată ilustrație a libertății presei, minunată prin eleganța ciceronică a espresiilor ei  – a căror reproducere ar fi deja o necuviință. Astfel după o insubordonație, acest domn posează în martir al onoarii cavalerești și în insultător al superiorului său.

Se‘nțelege că nici-odată nu ne-am fi ocupat cîtuși de puțin de grațiosități de copist, dacă d-sa și martorii n‘ar fi studenți la Universitate, dacă acestea n‘ar fi pentru noi un semn al vremilor, ce ne așteaptă.

După a noastră părere organele statului nu esistă pentru a fi batjocorite de ori-cine și pentru ca inferiorii să-și poată face mendrele înlăuntrul organismului social. D. Elefterescu ar fi trebuit destituit și d. procuror-general a fost prea delicat în asemenea împrejurări cerîndu-i numai demisiunea.

Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat

Se înțelege de sine că judecătorul, admițînd provocația ce i s‘a făcut, s‘ar fi coborît pe un nivel, de care trebue să se ferească ori-și-cine, căci atît ar mai trebui ca organele statului să se apere cu arma la ori-ce observație îndreptățită vor face. Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat, înlăuntrul căruia cine-va trebue să respecteze ierarchia și autoritatea superiorilor, căci altfel nu mai e cu putință nici orînduială, nici armonia societății, și nici societatea nu mai poate respecta organe, care nu sînt destul de apărate de frumoasele roade ale creșterii subalternilor lor.

Înc‘un pas pe această cale a civilisației și vom ajunge idealele stări de lucruri din Grechia, Mexico, Guatemala și alte asemenea state, care în privirea respectului autorității vor fi servit de model celor ce ne-au înzestrat cu acest spirit de subordonație.

 

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Într-o  lume în care totul se mișcă alert, grăbit de procesul nestatornic de modernizare, tu, călătorule de cursă lungă, te rog ia o pauză și ascultă-mă. Progresăm, corect? Ne schimbăm, îmbunătățim totul, căutăm lucruri noi ce au ca scop să ne facă celebri sau cel puțin să ne ridice cât mai aproape de razele falsei fericiri, iar în toată goana aceasta uităm de unde am plecat, de cine sau de ce ne-am folosit. Astăzi, eu, momentan străinul anonim cu viziuni mărețe și cuvinte ce au ca scop să te „miște”, vreau să îți vorbesc despre ceva ce, în ciuda frumuseții și autenticității sale, este tot mai des uitat, observ eu, dar te rog, demonstrează-mi că greșesc, și anume valorile noastre și sistemul  prăfuit ce le controlează.

Și da, știu, ai impresia dezamăgitoare că mi-am propus să te stresez cu un subiect deschis și închis mai des decât o ușă de scară de bloc și care, într-un final, nu are șanse prea mari să te stimuleze sau impresioneze motivându-te să citești mai des o carte de istorie sau să răsfoiești un manual de gramatică. Pentru că, hai să fim sinceri, puțini au rămas cei ce consideră că inteligența este atrăgătoare, iar gramatica este cool. Majoritatea șanselor și aspirațiilor, pentru generația „WhatsApp și Facebook”, au murit în școala generală sau poate la liceu, strivite sub imensul pantof al delincvenței ce se hrănește cu aroganța mai mereu  aflată la locul nepotrivit, și anume în vocabularul și caracterul adolescenților, delectându-se la desert cu un tort de incultură. Iar partea cea mai dezamăgitoare este că această calitate acaparează tot mai multe persoane chiar sub ochii îngrijorați ai părinților și profesorilor.

Aceștia, neputincioși, se uită și cu tardivul regret constată că nu pot schimba nimic într-un sistem bolnav, infestat de ani buni cu microbul nepăsării și al minciunii. Sistem pe care suntem obligați să îl acceptăm fără vreo șansă la o schimbare pozitivă ce are ca scop valorificarea talentelor, calităților și promovarea viitoarelor legende vii, dar noi ne mulțumim cu amânarea inevitabilului, momentul autodistrugerii la care ne supunem încetul cu încetul singuri.

Timpul trece, dar măcar nu îl vom lăsa să treacă fără rost, manipulați de părerile altora, doborâți de prejudecățile trecătoare

Sistemul, țara, oamenii, TOTUL s-a schimbat, uităm să trăim, murim sufletește înainte de a muri trupește și alegem variantele extreme de cele mai multe ori, fără a realiza că în viață avem doar o șansă prin care  ne putem face remarcați. Doar o dată avem timpul nostru, iar țara și sistemul vor să ne supunem astfel încât nu știm cine suntem cu adevărat, ce dorim de la viață, iar noi ca ființe suntem tot mai mult păcăliți zilnic cu aromă de viață și nu în ultimul rând, dureros este că noi, ca români, trecem cu vederea peste toate valorile pe care le avem, în loc să le conservăm sau să le fructificăm. Le aruncăm, acestea rămânând ca o monedă veche ce cândva a avut o valoare, dar după ce timpul său a trecut și ne-am putut folosi de ea o vom uita îngropând-o sub un morman de alte valori ce curând vor dispărea.

Acum, concluzia mea este că oricum timpul trece, dar măcar nu îl vom lăsa să treacă fără rost, manipulați de părerile altora, doborâți de prejudecățile trecătoare sau încetiniți de gândul că ar putea să fie greșit ceea ce gândim, facem sau spunem.

În final, nu uita să fii tu cel autentic, să zâmbești, căci o zi fără zâmbete este o zi pierdută, dar mai ales, nu uita să simți românește!

Cătălina Ifrim

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață
Cătălina Ifrim

Românul Cristian Dragomir este un student de elită la una dintre cele mai prestigioase universităţi de peste Ocean. El publică, începând cu luna februarie, o rubrică pe Matricea Românească, în care îşi împărtăşeşte experienţa în Ţara Tuturor Posibilităţilor.

Vă povesteam data trecută câte ceva despre viaţa mea ca român în SUA. Trebuie să spun că, în zona mea şi la Universitatea mea, nu sunt singurul din ţară, ci am mai mulţi compatrioţi, inclusiv printre cadrele universitare. Sunt câţiva profesori români aici, dar sunt răspândiţi la mai multe facultăţi. Ştiu sigur despre un profesor de matematică la facultate la mine, dar nu l-am cunoscut încă. De asemenea, o româncă este profesoară de Securitate şi este posibil să fiu studentul ei, la un moment dat. Altfel, chiar când am ajuns aici, cineva care este român m-a ajutat să îmi deschid contul la bancă.

Actul de identitate al americanilor este carnetul de conducere

Zilele acestea, prioritatea pentru mine este să îmi iau carnetul de conducere, fiindcă aici este foarte greu cu transportul. Cel mai apropiat magazin se află la o distanţă de 40 de minute. Americanii stau foarte prost cu transportul în comun, la ei este ceva absolut natural să ai carnet la 16 ani, practic acesta este actul lor de identitate. Saptămâna aceasta dau “sala”, adică teoria, apoi peste trei săptămâni dau proba practică, traseul.

La serviciu, pentru că vă spuneam că fac practică în Silicon Valley, lucrurile merg bine. Lucrez opt ore pe zi, ca la orice loc de muncă. În fiecare dimineaţă avem o şedinţă de 20 de minute, în care explicăm unui coordonator ce am făcut în ziua anterioară şi ce vom face azi, după care ne apucăm de treabă. Atmosfera este plăcută, dar este prematur să spun de pe acum dacă voi lucra aici. Ideal ar fi să lucrez la un startup – sau poate voi crea eu unul. Este cu totul altceva să lucrezi la un gigant IT sau la un startup care are 15 angajaţi, unde există o altă autonomie, altă atmosferă.

În complexul unde am fost cazat de firmă sunt destui care au familii. În timpul liber mai merg la sală sau fac alte activităţi – încerc să ies pe cât de mult posibil.

Un american ar cere de 10 ori mai mult decât un român

Lumea vine în Silicon Valley pentru că aici se plăteşte cel mai bine. Faima locului este pe undeva justificată, din acest punct de vedere. Am auzit că se discută că şi România poate avea propriul Silicon Valley, la Cluj. Nu este imposibil, dar trebuie spus că firmele care îşi externalizează activitatea la noi o fac pentru că un american ar cere de 10 ori mai mult decât un român. Aici este diferenţa.

Sfatul meu pentru tinerii care visează să studieze şi să muncească în SUA: încă din liceu, din clasa a IX-a, trebuie să ştii ce îţi doreşti, să fii hotărât, să îţi faci un portofoliu, să te duci la olimpiade şi activităţi, dar autentic, nu din obligaţie

Deşi nu fac politică, trebuie spus că trăiesc printre programatori, majoritatea străini, care prin urmare nu îl prea agreează pe noul preşedinte Donald Trump. Totuşi, americanii sunt foarte divizaţi în ce îl priveşte – în statele unde se votează în mod tradiţional democraţii, evident că nu este văzut bine, dar când mergi în statele din centru, dacă spui ceva negativ despre el, rişti ca lumea să se uite urât la tine.

Părinţii trebuie să strângă bani pentru facultate încă de la naşterea copilului

Câteva vorbe şi despre sistemul universitar american, din care fac parte. Facultăţile din SUA îşi fac multă promovare în licee, astfel încât să aibă mulţi candidaţi, deoarece facultatea este un business, o afacere aici. Depunerea oricărui dosar costă, şi nu puţin. Dar, oricum, dacă vrei să ajungi la o facultate de top ai nevoie de mulţi bani – deci părinţii trebuie să înceapă să strângă încă de când se naşte copilul!

Ca străin, este cu atât mai greu să devii student la o facultate de peste Ocean. Şi asta, fiindcă ei aleg doar 1-2 vârfuri dintr-o ţară, în vreme ce în Europa poţi să intri cu media de la BAC şi cu portofoliul, iar baza de selecţie este mai mare.

Sfatul meu pentru alţi tineri care visează să studieze şi să muncească în SUA: încă din liceu, din clasa a IX-a, trebuie să ştii ce îţi doreşti, să fii hotărât, să îţi faci un portofoliu, să te duci la olimpiade şi activităţi, dar autentic, nu din obligaţie, pentru că intervievatorii îşi dau seama imediat. Iar ceea ce faci în liceu îţi poate decide viitorul.

Cristian Dragomir

Cristian Dragomir

Are 20 de ani şi studiază informatica la Northeastern University din Boston, Statele Unite ale Americii. Este pasionat de programare, de lingvistică şi de design
Cristian Dragomir

Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc limitările, mai mult decât limitele. Că pot fi un campion. Şi nu orice fel de campion – unul român.

Mihai Nistor, tânărul de 26 de ani pe care-l vedeţi în imaginile de mai jos lăsându-şi transpiraţia şi sufletul pe echipamentul de antrenament, într-o sală cu igrasie şi dotări din era lui Cassius Clay, e singurul pugilist român care ne-a reprezentat la Olimpiada de vară de la Rio în 2016. A părăsit competiţia nemeritat, spun voci avizate. Ceea ce nu l-a oprit. Zilele acestea, ieşeanul – campion mondial la categoria supergrea în 2015 – se pregăteşte, în condiţii mai puţin decât ideale, ca să folosim un eufemism, să ne aducă o medalie de la Campionatele Europene, programate în luna mai.

Trei lucruri m-au frapat când l-am cunoscut: naturaleţea, onestitatea aproape transparentă şi faptul că era ud leoarcă, deşi afară nu plouase. Când şi-a stors mâneca gecii, lăsând pe podeaua sălii un lac sărat, mi-am dat seama că e vorba de transpiraţie. Tocmai venise de la alergare. “Slăbesc cam 3 kilograme în fiecare zi”, mi-a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume. “Dar le pun repede la loc – cu apă plată.”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”. E un meniu pe care foarte mulţi dintre românii care excelează într-un domeniu – de la profesori de elită la sportivi de top – îl cunosc, din păcate, prea bine.

Mihai se retrage din discuţie şi revine pe saltea, unde îşi continuă antrenamentul. Dintr-o încăpere alăturată, răzbat acordurile lui Human, de Rag’n’Bone Man, cu refrenul aceluia bântuitor:

“I’m only human after all
I’m only human after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Din telefonul aşezat lângă el, o voce îl încurajează să continue: „Great energies!”. E, de fapt, o aplicaţie pe care o foloseşte pentru a-şi face rutina.

Decorul îngheţat în timp nu e tocmai încurajator, dar Mihai vede partea plină: “Când am început, m-am antrenat în săli care arătau mai rău decât aceasta. Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal! (râde) Nu e problemă.”

„Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal!”

Îl întreb ce îl motivează în ring, pentru cine sau pentru ce luptă. “Sincer, am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt. Păcat că la noi treburile cam scârţâie. Păcat, pentru că suntem o rasă de oameni foarte tare şi foarte rezistentă, foarte sănătoasă. Dar, oamenii din înalta conducere ne distrug. Purul adevăr.”

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai, singurul nostru boxer olimpic de la Rio. Mi-e greu să cred că cel care a triumfat în Brazilia se antrenează în condiţiile deconcertante pe care le-am putut observa aici, pe viu. E debusolant cum ştim să ne „respectăm” campionii.

„Am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt!”

Dar poate în  asta stă toată frumuseţea, la urma urmei: unde alţii triumfă cu Siri, noi triumfăm cu sudoarea. Şi cu sufletul, cum îmi povestea odată alt mare campion al nostru, o inimă de aur, Miodrag Belodedici.

Părăsesc sala de antrenament, şi în cap îmi sună o melodie şi mai obsedantă:

“I’m just Romanian after all
I’m just Romanian after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015 Foto: AIBA Pro Boxing

„Pictatul pe material textil este foarte complicat. Dacă ai greșit ceva, nu poți șterge sau repara”, sunt vorbele unei tinere artiste care vrea să-și exprime creativitatea pe alt suport decât pe șevalet. Până aici, nimic nou sub soare, numai că Ioana Teodora Duță, originară din Curtea de Argeș, va îmbrățișa riscurile prezentate anterior și își va picta rochia de cununie civilă cu motive tradiționale românești.

Cunoscută în lumea artiștilor drept tânăra care a pictat, la 18 ani, un tablou în fiecare zi, timp de un an (!), Ioana nu se oprește din a uimi și își dorește să se bucure de culori și într-unul dintre cele mai importante momente din viața sa: cununia civilă, ce va avea loc în vara acestui an. Iar pentru că vrea să-și păstreze identitatea de româncă mândră, tânăra în vârstă de 27 de ani va aduce, în mijlocul invitaților, motivele tradiționale și figurile emblematice ale României.

„Comuniunea omului cu natura”, importantă - spune pictorița - pentru modernitate

„Comuniunea omului cu natura”, importantă – spune pictorița – pentru modernitate Foto: arhiva personală

„Rochia de cununie va fi «paleta mea de lucru», purtată în ziua aceasta specială, când pășesc într-o nouă lume. M-am gândit că cea mai bună soluție de a avea aproape culorile este aceea de a-mi picta rochia cu motive și simboluri din folclorul românesc. Rochia este deja cumpărată, este albă, din bumbac. Culorile pentru textile necesită un anumit tip de material, cât mai natural, care poate fi călcat. Este, practic, o pânză de pictură sub o altă formă”, a explicat Ioana Teodora Duță, pentru Matricea Românească.

Dacă tu crezi, lucrarea are anumite puteri, emană energie. Și pentru mine e la fel. Vreau să mă influențeze în mod pozitiv aceste simboluri

Deși imaginația ne-ar dezvălui, undeva într-un colț al minții, o rochie albă, încărcată în mod excesiv de culori, bunul gust și ochiul format al pictoriței nu vor permite acest lucru, ci vor contribui la un rezultat echilibrat. Rochia va avea pictate, pe partea sa inferioară, simboluri precum pasărea măiastră, Coloana Infinitului, soarele, luna și motivele geometrice din folclor.

„Horă românească”, unul dintre tablourile Ioanei, pe care le vor admira nuntașii

„Horă românească”, unul dintre tablourile Ioanei, pe care le vor admira nuntașii

„Simbolurile de pe rochie – dar nu numai, indiferent că vorbim despre tatuaj, bijuterie sau pictură – reflectă ceva asupra ta, dacă se crede cu adevărat în ele. Mai ales când sunt realizate manual. E un act magic acolo. Depinde de creator. Dacă tu crezi, lucrarea are anumite puteri, emană energie. Și pentru mine e la fel. Vreau să mă influențeze în mod pozitiv aceste simboluri.”

Mai mult, mesele la care se vor așeza invitații vor fi decorate cu tablouri reprezentative pentru cultura română, gândite drept componente ale fericirii care, în viziunea pictoriței, „construiesc o căsnicie”: ciclul vieții, jocul ielelor, prietenia, comuniunea omului cu natura, mascații (reflectând originile moldovenești ale tinerei) etc.

Ioana nu și-a propus, până acum, „exploatarea” paletei generoase de modele românești, însă intenționează să o cunoască mai bine, mai ales pentru că, ulterior fericitului eveniment, va fi curator al Muzeului de Etnografie „Casa Norocea” din Curtea de Argeș, unde va examina îndeaproape toate iile, costumele populare și obiectele tradiționale din patrimoniul instituției. Dar primul pas a fost deja „bifat” – cel al personalizării nunții sale.

„Dansul ielelor”

„Dansul ielelor”

„Și Brâncuși, și Frida Kahlo (1907-1954, pictoriță din Mexic, n.r.) au ieșit în evidență prin păstrarea autenticului locului de unde proveneau ei. Mă gândesc să abordez tradiționalul în pictură, pentru că am văzut că pictorii de azi preiau teme precum războiul sau altele. Ei bine, pe mine mă pasionează descoperirea a ceea ce ne face pe noi români și transmiterea originalității. Dacă mergi în SUA cu o astfel de expoziție, cu ceva între contemporan și tradițional, poți fi remarcat. Ești autentic.”

Toate demersurile acestea moderne duc la pierderea esenței și a frumuseții momentului, care este de fapt o comuniune a doi oameni, și asta e tot ce contează

În prezent, interlocutoarea noastră vede nunta la români drept o aliniere la valorile altor țări, unde singurele preocupări sunt ținutele – care trebuie să fie unice și extravagante – și coafurile.

Ioana Teodora Duță își dorește să cunoască din ce în ce mai mult valorile românești

Ioana Teodora Duță își dorește să cunoască din ce în ce mai mult valorile românești Foto: Marius Donici

„Toate demersurile acestea duc la pierderea esenței și a frumuseții momentului, care este de fapt o comuniune a doi oameni, și asta e tot ce contează. Toată organizarea chiar m-a obosit și aștept să se încheie. Vom păstra multe dintre obiceiurile de nuntă ale românilor. Nașii vor veni la mire acasă, el se va bărbieri. Vom avea o ploscă din care vor bea invitații. Vom încerca să păstrăm tradiția. La mine vor veni prietenele mele, așa numitele «surori de mireasă» sau domnișoarele de onoare, care mă vor «găti».

De asemenea, va fi păstrat și obiceiul ruperii turtei, ca simbol al norocului și al căsniciei armonioase. O să avem și ceva nou, ceva vechi și ceva împrumutat. Mirele o să aibă papionul pictat și să vedem dacă va fi pictată și cămașa. Cel mai probabil, nu va fi, pentru că încercăm să păstrăm o notă de simplitate. Nașii noștri vor fi îmbrăcați în port tradițional, la fel ca păpușile de pe tort.”

„Omul vitruvian românesc”

„Masca”

Comunism și sărăcie, destine trunchiate, minciună și violență, frică și obediență, iată marile teme ce bântuie literatura română post-decembristă, de la care tânărul scriitor Lucian Dan Teodorovici nu se abate în construirea romanului său Matei Brunul, chiar dacă asta înseamnă să se bazeze exclusiv pe o documentare minuțioasă, și nu pe experiența proprie, așa cum ne obișnuise generația de intelectuali ai temnițelor comuniste.

În linii mari, asistăm la o proză densă, tenebroasă, care reconstituie regimul de factură stalinistă ce s-a instaurat în România anilor 1950, străpunsă totuși pe alocuri de momente tandre și afective în ceea ce privește protagonistul. Un mix inedit de brutalitate și duioșie, ce poartă cititorul pe culmi întunecate ale istoriei, cât și în adâncul conștiinței umane.

În deschidere, naratorul ni-l înfățișează pe Matei Brunul, sau Bruno Matei, ca un tip singuratic ce trăiește alături de prietenul său cel mai bun, marioneta Vasilache, în timp ce lucrează ca magazioner la Teatrul de Păpuși de Stat din Iași. Lentoarea scenelor, numărul redus al personajelor, cât și lipsa unei acțiuni mai dinamice îngreunează la început lectura, dar, pe parcurs, detaliile se adună cu rapiditatea fulgilor ce compun un bulgăre de zăpadă. Apar în peisaj tovarășul Bojin, desemnat de partid să aibă grijă de acesta, dar și Eliza, o amică ce urmează să-i devină iubită. Adevăratul declic se produce însă când aflăm că Brunul suferă de o pierdere parțială de memorie, din viața sa lipsind ultimii douăzeci de ani, iar de aici povestea glisează permanent în trecut prin intermediul unui narator omniscient ce reface pas cu pas destinul acestui tânăr, pe măsură ce surprinde esența epocii cincizeciste.

Acuzat de înființarea unei mișcări legionare pentru răsturnarea regimului comunist, Matei Brunul petrece mai bine de un deceniu în diferite închisori pentru a fi reeducat și redat noii societăți clădite pe preceptele sovietice. Frânturile de amintiri împletesc primii ani din Penitenciarul Uranus cu următorii ani de muncă la Canal, în închisoarea din Galați, până aproape de prezentul narativ, în Penitenciarul din Iași. Bătăile și torturile inimaginabile, munca istovitoare dublată de o foame fără astâmpăr, teama continuă de interogări, șubrezesc credința și speranța într-un viitor luminos. Încercările timide de găsire a unor camarazi cu care să îndulcească curgerea timpului, sunt de fiecare dată curmate cu asprime de conducerea închisorilor:

„În dimineața de 17 martie 1950, când a fost scos din Penitenciarul Uranus și dus către mașina ce avea să-l transporte la proces, Bruno Matei nu s-a mai bucurat de nimic. Naivitatea îi rămăsese undeva în camera de anchetă, lipită de ranga care-i zdrobise tălpile, agățată de cuierul ce-i lungise brațele. Așa încât, în drum spre tribunal, mintea nu i-a mai creat niciun spectacol de teatru, în ea nu mai era spațiu pentru nicio scenă. Abia de-și mai găsea loc acolo o firimitură de curiozitate cu privire la un viitor în care doar celulele aveau, poate, să se schimbe.”

Scenele vii și emoționante create de autor se datorează fără doar și poate contextului istoric foarte bine redat. Lucian Dan Teodorovici se dovedește a fi un bun documentarist și inserează pe lângă denumirile temnițelor și aluzii sau referiri directe la alte repere importante ale acelei epoci. De reținut este prezența ca personaj a Ministrului de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu, cât și descrierea unor practici precum metoda Makarenko sau cea a cântatului la acordeon pentru a astupa țipetele deținuților ce erau torturați de către discipolii lui Țurcanu.

În încercarea de a face lumină în trecutul său încețoșat și de regăsire a propriei identități, Bruno Matei pendulează între prietenia cu Bojin și relația cu Eliza, ce îl poartă în direcții diametral opuse. Țesătura de minciuni fabricată de către partid se destramă ușor-ușor dar nu se dovedește a fi îndeajuns pentru a rupe legătura creată cu tovarășul Bojin. Relația lor de interdependență poate fi asemuită cu cea a Creatorului vizavi de Creația sa, dar în care, contrar tradiției biblice, Creația nu ajunge să se răzvrătească în final. Sfârșitul narațiunii, compus din scene de tensiune și de suspans, este deznădăjduitor. Sistemul și-a întins tentaculele până în străfundurile minții Brunului, ajungând la o îndoctrinare profundă:

„De ce să aibă amintirile unor întâmplări care-l făcuseră să ajungă la închisoare? Trecutul nu mai conta. Răspunsurile țineau doar de viitor, de perspectivă. Iar din ele Brunul a înțeles că va fi ajutat. Din ele, Brunul a înțeles că, într-o societate precum cea nouă, omul nu e niciodată singur. Omul nu mai poate fi singur, căci e parte a unui întreg care gândește și acționează întotdeauna ca un întreg. Construcția raiului pământesc, nu a celui scornit, se face numai prin brațe unite. Prin forța întregului popor, supus unui singur țel, al binelui comun. Al dezvoltării. Al reușitei depline. Al comunismului.”

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici concentrează în Matei Brunul atât filosofia doctrinei comuniste specifice României la jumătatea secolului XX, cât și impactul istoriei mondiale asupra istoriei mici, personale. Un roman excelent despre neputință și manipulare, o metaforă a destinului unui om în mâinile patriei sale.

„Orice marionetă are suflet. Doar că trebuie să știi să-l descoperi. Se găsește, poate la fel ca la oameni, în interior […] Viața marionetei stă în mâinile marionetistului. Niciodată nu poți manipula păpușa, niciodată n-o poți face să trăiască așa cum vrei tu, dacă nu înveți să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se află.”

Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee. De exemplu, Țara Tuturor Posibilităților părea a fi garanţia unui trai mai bun chiar și pentru tinerii anilor ’40 ai evului trecut.

Binecunoscutul om politic și doctor în Drept Iuliu Maniu (1873-1953) le-a transmis, în cadrul unui discurs susținut la București în anul 1946, tinerilor emigranți români în America, faptul că era foarte important ca ei să se gândească „necontenit” la țara lor de origine, la neam, dar și la trecutul „căznit în robii, în lupte neîncetate pentru existență, în primejdii fără sfârșit și în sărăcie”.

„Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de munții măreți, de pădurile vesele, de întinderile mănoase, de satele modeste, străjuite de bisericile vechi, în care s-au rugat și trecuții strămoși ai voștri, cerând mântuire pe seama Neamului Românesc. Aduceți-vă necontenit aminte că aici trăiesc frați și nepoți ai voștri, care încă duc grea luptă pentru ca, deasupra țării, să se risipească cu totul nourii îndărătnici și să coboare binecuvântarea dreptății și a libertății” a îndemnat Iuliu Maniu, într-una din tulburele zile ale lui ianuarie 1946 (cuvinte incluse în volumul „Istoria oratoriei la români”, Editura Teşu, Bucureşti 2007, 311 pagini).

Astăzi, Academia Română încearcă să prevină plecarea tinerilor școliți în țară pe meleaguri mai mănoase. Demersurile similare din trecut, demarate tot de către intelectuali, s-au concretizat în cuvinte bine alese, care au sădit înlăuntrul tinerilor semințele dragostei pentru Patrie.

Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea

„Zeci de ani v-am văzut plecând, rând pe rând, spre Țara Făgăduinței. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gândul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare și de căldură. Zeci de ani v-am privit peste întindere de continent și mări, luptând, muncind și reușind, așa cum privește din aceeași bătrână casă strămoșească, părintele spre fiii care și-au găsit așezări noi, mai largi și mai îmbelșugate. Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea”, a mai spus Maniu, în discursul amintit.

Lipsit de ipocrizie, omul politic nu le-a insuflat tinerilor dorința de a trata America, țara ce le-ar fi îndeplinit visurile, cu superficialitate și cu interes pecuniar, ci le-a atras atenția că trebuie s-o respecte.

„Dar tot atât fără încetare, ridicați-vă gândul și încălziți-vă inima spre patria voastră nouă. Nici o recunoștință a voastră nu va fi prea mare pentru a răsplăti generozitatea ei. Nicio jertfă a voastră nu va fi prea grea, dacă o veți aduce pentru sprijinirea înaltelor ei ținte.”

Iuliu Maniu (1873-1953), om politic român, președintele Partidului Național Român și al Partidului Național Țărănesc, deputat, ministru, prim-ministru, doctor în Drept, și-a efectuat studiile la Cluj, Budapesta și Viena. Încarcerat de comunişti, a trecut în nefiinţă la Sighet, în 1953.

Foto deschidere: romanialibera.ro

Parfum de migdale dulci. Nu știm încă, dar îl cunoaștem cu toții, îl iubim și ne poartă, în mai puțin de o secundă, către o încăpere guvernată de tomuri de piele, împrejmuind un fotoliu comod, sau în casa bunicilor. Rezultatele unor analize de laborator au scos la iveală faptul că paginile cărților vechi transmit parfumul evocat, cu o notă fină de vanilie, creată inevitabil de-a lungul deceniilor sau secolelor. Surprinzător, un proces aparent interesant numai pentru oamenii de știință a condus la o mireasmă ce taie respirația a milioane de oameni și nu îi lasă să scoată nasul din cărți.

Dacă în privința mirosului lucrărilor vechi vorbim despre un proces chimic firesc, cu un rezultat olfactiv uimitor, parfumul de cărți noi – preferat și acesta de către mulți cititori – este rezultatul contopirii unor substanțe chimice din compoziția hârtiei, a cernelii sau a lipiciului care unește paginile.

Nu ar trebui să ne mire faptul că mireasma emanată de volumele vechi de zeci ori sute de ani, prețioase prin natura lor, nu numai datorită anilor pe care-i poartă-n spate, este apreciată – și căutată – de mulți iubitori de carte. Chiar dacă o lucrare este valoroasă datorită conținutului său, cititorii sunt vrăjiți și de aroma eliberată de către paginile arămii, îmbogățite cu slove prețioase.

Cărțile vechi vrăjesc bibliofilii

Printre norocoșii care petrec ore-n șir printre cărți vechi și importante se numără anticarii, ce au privilegiul de a răsfoi zilnic tomuri importante pentru cultura noastră. Marin Văduva, de la Anticariat Unu din București, a mărturisit, pentru Matricea Românească, faptul că „noi, care umblăm toată ziua cu ele, avem alte trăiri, în afară de miros”.

„Probabil că parfumul le aduce aminte oamenilor de un miros deja încercat, de ceva deja trăit – casa familiei, a bunicilor care aveau cărți. În mod firesc, nu e ceva ce noi apreciem, pentru că au fost destule experiențe cu unele cărți aflate în stare de degradare foarte avansată care, evident, nu ne-au trezit sentimente plăcute. În schimb, vizual, vechimea lor înseamnă mult pentru noi.”

În ciuda faptului că lucrările în format digital câștigă din ce în ce mai mult teren în fața cărților tipărite, în acest caz, nu vorbim – momentan – despre o luptă pe care cele din urmă ar pierde-o.

Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică

„Oamenii mai cumpără cărți vechi, pentru că nu toți agreează forma aceasta (cartea electronică, n.r.). E una obositoare pentru foarte mulți oameni. De asemenea, la alții intervine și obișnuința de a simți o carte, de a o răsfoi. Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică”, ne-a explicat anticarul.

Cei mai precauți se gândesc și la partea „primejdioasă” a folosirii unei cărți vechi, ei invocând faptul că, inhalând parfumul acestor lucrări, sănătatea organismului este supusă riscurilor. Pentru explicații specializate, l-am întrebat pe medicul Valentin Boldea care sunt aceste riscuri despre care lumea vorbește.

„Problema cu cărțile vechi este legată, în primul rând, de modul cum se depozitează acele cărți vechi. Chiar și acasă, dacă ele sunt păstrate în bibliotecă, în timp, sunt contaminate cu tot felul de acarieni, praf, resturi de insecte, și există riscul de apariție a afecțiunilor alergice, pornind de la rinite alergice, dermatite alergice, și terminând cu astmul bronșic, forma cea mai gravă a alergiilor. Din cauza unor medii cu umiditate variată, se pot dezvolta ciuperci, mucegaiuri, care pot provoca afecțiuni micotice, la nivelul pielii, sau pot să apară afecțiuni respiratorii cu diverși germeni micotice. Aceste infecții respiratorii sunt destul de «păcătoase», pentru că se tratează foarte greu, au o evoluție imprevizibilă, și pot duce, uneori, la apariția insuficienței respiratorii.”

Ne putem bucura de cărțile vechi și fără a ne fi afectată sănătatea

Anticarul Marin Văduva a subliniat că aceste riscuri nu îi sunt străine, dar sunt asumate, dragostea pentru cărți fiind mai mare decât teama de acarieni.

Într-adevăr, scenariul aproape apocaliptic de mai sus ne „taie” inevitabil pofta de lectură, însă medicul Boldea a subliniat că există soluții de prevenire, pentru a ne bucura în voie de cărțile vechi și valoroase, fără să cădem la pat înainte să terminăm cartea.

„Cărțile trebuie păstrate în încăperi aerisite, uscate, în încăperi dedicate, care să aibă destinație numai de bibliotecă, unde să se păstreze un microclimat termic, constant și o umiditate scăzută, pentru a nu favoriza înmulțirea germenilor. Cărțile trebuie, periodic, mișcate și «scuturate», pentru a elimina acele resturi de praf, de acarieni, care le pot contamina. Periodic, mai ales unde avem un fond de carte mare, putem să chemăm un specialist care să facă o curățare specială a cărților. (…) Sunt persoane cărora le place să meargă în anticariate tocmai pentru a simți acel miros. Poate că le amintește de perioada copilăriei. Știm cu toții că, în general, asociem acel miros cu casele bătrânești, vechi. Poate e o reîntoarcere în timp. Alții poate apreciază valoarea unei cărți fără a se gândi la miros sau la riscuri. Important e să avem grijă.”

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească va publica, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Repaosul de Duminecă

Cînd lași toate celea în seama libertății și prin urmare a egoismului omenesc, nu va fi bine. De multe ori în Anglia s‘a desbătut întrebarea, dacă n‘ar fi bine să se lucreze Duminicile, și se găsise economiști cari să calculeze, ce pierderi însemnate are industrialul engles prin ținerea sărbătorilor. O fericire, că biserica e acolo îndestul de puternică, pentru a resista unor asemenea tentative împotriva săracului, asigurîndu-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într‘o lume, pe care Scriptura o numește cu drept cuvînt „Valea plîngerilor”.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întîiu tot ce poate fi mai neomenos; al doilea desastroasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încît interesul bine-înțeles al proprietarului, este cruțarea.

La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie…, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sînt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegîndu-se că religia și organisarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, – la noi însă nu va fi minune, dacă vom vedea tratîndu-se organismul cel mai nobil de pe pămînt cu o lipsă de cruțare, de care sînt ferite și organismele cele inferioare.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor

Ne-a trebuit această espunere pentru a caracterisa soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12 – 14 ore pe zi, aceste zile lungi și negre nu sînt întrerupte nici de Duminici, nici de sărbători, încît chestiunea socială atît de ventilată în Europa, trebuie s‘o revedem la noi în forma ei cea mai crudă.

Iată dar materialul de oameni, supus acestui tratament:

  • 200 de lucrătoare.
  • 10 tăetori cu mașina a (i) tutunului prost.
  • 3 tăetori cu mașina a (i) tutunului bun.
  • 2 care desfac tutunul cu trompa.
  • 1 amestecător.
  • 1 tăetor de hârtie.
  • 3 privighitori ai lucrătorilor.
  • 3 amploiați superiori.
  • 1 diurnist.

Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr‘o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decît somnul.

Se poate că regia, cîștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor” e cu mult mai puțin importantă decît aceea a omului, chemat să le producă.

Onor. primărie, care cu drept cuvînt a ordonat respectarea Duminicilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricilor. Să nu uităm că trăim într‘un stat creștin, că numai Chinesul n‘are sărbători, pe cînd religia creștină, a celor „desmoșteniți”, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.

O altă chestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sînt expuse obrăzniciei stîlpilor de cafenele, care tocmai în vremea eșirii fetelor din fabrică găsesc că primblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu seamă să fie aprinse, asemenea nici presența unui număr mare de sergenți de noapte nu e de prisos.

 

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu - Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini

Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră mândrie națională, iată doar câteva elemente constitutive ale rolului acestui personaj istoric.

Cu riscul de a fi considerată cinică, pot spune că Domnitorul a rămas unica emblemă a demnității noastre statale, el fiind un punct de emancipare pe linia cronologică a statului moldav. Indubitabil, istoria nu a fost la fel de imparțială cu carismaticul Conducător, iar perioada sovietică a reprezentat un declin total pentru cultul lui Ștefan cel Mare. Spre marele meu regret, și în contemporaneitate, Voievodul a căzut pradă blasfemiilor electorale, devenind un soi de incantație pe buzele concurenților avizi de putere.

Dincolo de aceste file cenușii, postura lui Ștefan cel Mare e devenită deja tezaur pentru generații. Acest lucru se datorează, în parte, implicațiilor clericale din partea Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, care l-a inclus în panteonul iconografic al Catedralei Mitropolitane. Astfel, pe una dintre frescele murale stă o impozantă imagine a Domnitorului, supranumit veghetor al Ținutului Moldovei.

Și pentru că nu ne puteam opri doar la această minusculă venerație, am continuat să oferim numele marelui Voievod bulevardului central al Capitalei, Academiei de Poliție și chiar unui raion, numit Ștefan-Vodă (și pentru că Providența a aranjat lucrurile în ordinea lor firească, în acest raion, conform ultimului recensământ sunt 78,33 % moldoveni. Ar fi un motiv de mândrie, nu?).

Păstrând aceleași manifestări de glorificare, conducerea statului a decis în deja îndepărtatul an 1992 să creeze și un ordin cu titulatura voievodală, o manufactură din argint, reprezentând o stea convexă, poleită cu aur, cu opt colțuri în formă de fascicule de raze divergente. Razele ies de sub un cerc argintat, cu marginea în relief. În centrul cercului se află efigia în relief a lui Ștefan cel Mare.

Ștefan cel Mare a devenit și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări sau bibelouri, până la goblenuri

Toate aceste detalii au fost create parcă pentru a mai sublinia o dată măreția timpurilor demult apuse. Acest ordin, de facto militar / polițienesc, se conferă pentru următoarele categorii de fapte:

  • pentru acte de eroism și conducere iscusită a operațiunilor militare;
  • pentru bărbăție deosebită în timpul menținerii ordinii publice, apărării drepturilor și libertăților omului;
  • pentru vitejie și spirit de sacrificiu în asigurarea securității statului, în îndeplinirea unor misiuni speciale;
  • pentru alte merite deosebite în apărarea libertății și independenței Republicii Moldova.

Din momentul obținerii independenței Republicii Moldova, Ștefan cel Mare a devenit nu doar o efigie simbolică, ci și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări şi bibelouri, până la goblenuri, care sunt achiziționate des de către funcționarii publici, pentru a oferi o notă de emfază cabinetelor în care activează. În plus, orice turist care se respectă trebuie să facă o promenadă până la statuia Domnitorului, putându-l astfel admira în toată grandoarea acestuia.

Elita politică a statului (de orice coloristică și orientare) are tendința de a încheia vizitele oficiale cu depunerea de flori la același monument, însă natura evenimentelor geopolitice de ultimă oră creează impresia unui anume sacrilegiu, unei ofense aduse demnității marelui voievod. O dureroasă amintire a unui eșec, denumit ”suveranitate națională”.

Pe cât de triste ar fi aceste realități, pe atât de plăcută ne este comemorarea valorilor promovate de către Ștefan cel Mare: dreptate, cinste, destoinicie. Realizăm aceste obiective prin artă, cultură și studiu, toate trei formând periplul devenirii unei națiuni, mai ales pe segmentul tinerei generații, maleabile în fața carențelor sociale.

Sunt ferm convinsă că figura viteazului Ștefan cel Mare va deveni odată un talisman pentru solidificarea spiritului național, însă până atunci nu ne rămâne altceva decât să purtăm aprinsă, prin veacuri, făclia vitejiei.

Foto deschidere: Eugen Maximovici, „Ştefan cel Mare” (1907), în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Începutul, desfășurarea, efectele și deznodământul Primului Război Mondial (1914-1918) au consumat tone de hârtie și litri de cerneală pentru lucrările scrise în jurul acestei conflagrații majore. Deși războiul a fost, de-a lungul anilor, explicat și relatat prin milioane de cuvinte, ele nu sunt suficiente pentru a explica ce a însemnat cu adevărat Marele Război și ce învățăminte trebuie trase în urma lui și a celui care a urmat, în 1939. Însă copiii, în marea lor înțelepciune și inocență, au reușit să ilustreze o altfel de lecție de istorie, în urma căreia optimismul a fost numitorul comun. Această lecție de istorie s-a concretizat într-un număr mare de desene, care au făcut obiectul unei microexpoziții, găzduite de către Muzeul Național de Istorie a României (MNIR).

„România în Marele Război, prin ochii tinerilor artiști” a fost vernisată la finele acestei săptămâni, când au fost prezentate lucrările elevilor de gimnaziu. Copiii, care – surprinzător – nu provin din școli de arte, au dat frâu liber imaginației și și-au exprimat viziunea asupra războiului, plăsmuită cu ajutorul informațiilor profesorilor, ale muzeografilor și al vizitării expoziției MNIR, „România în Marele Război”.

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Elevii, provenind din școlile gimnaziale „Grigorie Ghica Voievod” și Nr. 119, au participat la proiect în urma unui parteneriat între cele două instituții de învățământ și MNIR.

„A fost o temă grea pentru ei și dificil de abordat, dar m-a uimit cât au putut să fie de creativi și cu ce sentiment au putut să realizeze aceste lucrări. Nu este portretizată atât de mult suferința, cât optimismul. Ei au lucrat la școală, unde am putut să îi coordonez, am și discutat, ca să vedem ce au înțeles. Și-au completat cunoștințele de la clasă cu aceste activități extra-curriculare”, a explicat profesorul Claudia Gheorghie, pentru Matricea Românească.

Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri  bune la România, mai ales pentru că suntem autentici

Veselia și seninătatea sufletului de copil au reprezentat tușa principală a desenelor și picturilor expuse, ele fiind și dovada unei inteligențe creative. Am stat de vorbă cu o elevă sclipitoare, în vârstă de 13 ani, care a realizat portretul unui soldat român. Însă, viziunea acestui pui de om asupra războiului este copleșitoare.

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

„Nu pot să spun că văd războiul ca pe o metodă de a remedia problemele pe care le întâmpinăm în viața de zi cu zi, dar pot spune că e o armă a neînțelegerii. Prin război, oamenii au găsit singura rezolvare, singura «ușiță» către o lume mai bună. Dar nu sunt de acord cu acest lucru. (…) Din păcate, oamenii, în momentul față, sunt pregătiți din punct de vedere psihic, de un al Treilea Război Mondial, deși în contemporan ar putea exista alte variante pentru a fi remediate diferențele politice. Despre România, pot spune că are și puncte bune, și puncte slabe. Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri bune la România, mai ales pentru că suntem autentici, pentru că ne-am păstrat sufletul și pentru că tradiția încă rămâne”,  a spus Cătălina Ifrim, de la Școala Nr. 119.

În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță

La convingerile Cătălinei se aliniază și colega sa de proiect, Theodora Pîrvuleț (14 ani), de la Școala „Grigorie Ghica Voievod”, care consideră că, deși războaiele au trecut și au schimbat viețile noastre, „trebuie să mergem înainte și să avem grijă să nu se mai repete” un astfel de eveniment tragic.

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Tema a fost aceea de a exprima viziunea asupra ororilor războiului, dar culorile vii ale desenelor, respectiv personajele creionate de către elevi însumează un optimism demn de luat exemplu, așa cum a subliniat curatorul expoziției, Andreea Bîrzu, muzeograf al MNIR.

„Ei încă sunt copii, au o vedere senină asupra lumii și asupra evenimentelor istorice care s-au petrecut, chiar dacă vorbim despre astfel de evenimente sângeroase, violente. Se văd clar seninătatea și bucuria de a trăi viața. Sunt lucruri care se observă, începând de la cromatica lucrărilor, până la subiectele abordate. În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță”.

Microexpoziția „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști” poate fi vizitată până în 3 aprilie, la Muzeul Național de Istorie a României.

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 – 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin preotului Ioan Ciuntu, paroh al catedralei “Sfânta Teodora de la Sihla” din capitala Basarabiei.

“De ce a rămas Ştefan în casele, în sufletele noastre, în gândirea, în trăirile noastre, întrebaţi? Eu zic că nu s-a reuşit să îl facă uitat pe Ştefan pentru că noi, atunci când eram în această fierbere, expuşi fiind la eroii comunişti de altădată care erau străini şi falşi, omul s-a întors la ceea ce a fost din tată în fiu în istorie.

Şi s-a întrebat fiecare: cine a fost marele, care a realizat cel mai mult? Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela? Or, noi în istorie nu am găsit ceva mai bun ca el.

Cineva îl are pe Macedon, cineva îl are pe Napoleon, noi îl avem pe marele voievod Ştefan, care ne-a păstrat şi credinţa, şi pământurile, dându-ne un testament clar: «Voi sunteţi moştenitorii!».

Este un lucru interesant: atât cei care sunt statalişti, cât şi care care îşi doresc mult Unirea, îl venerează pe Ştefan. Bine că este un punct care îi uneşte!

Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela care a făcut lucruri mari?

La Chişinău, există un monument emblematic al lui Ştefan. Ruşii întâi i-au scos crucea, iar lumea s-a revoltat – unii au fost băgaţi la puşcărie, au fost mari probleme aici. Apoi i-au dus monumentul mai în spate. Graţie ministrului Ion Ungureanu, însă, a fost readus în faţă. În 1990, când l-am invitat pe înaltul Daniel, monumentul a fost şi resfinţit.

Au fost felurite şicane ca să se uite, să nu i se dea atâta importanţă. Monumentul acesta a fost dus şi la Iaşi, purtat în România ba înainte, ba înapoi, după război. Vedeţi că lumea, la toate timpurile, a rămas cu gândul la Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar Biserica l-a canonizat peste atâţia ani de zile – lumea l-a canonizat mai întâi!

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Mai zic unii că a avut mai multe soţii. Păi, era interes politic, trebuia să facă relaţii şi să se căsătorească, să fie relaţii cu ungurii şi cu nemţii, cum s-a văzut şi cu Carol.

După fiecare război dădea fuga în biserică şi îngenunchea spunând: “Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!” Noi ce facem? Ne batem în piept: “Eu! Eu am reuşit, datorită mie!”

A fost un profund credincios, istoria vorbeşte clar că dădea fuga în biserică după fiecare război şi îngenunchea spunând: «Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!» Noi ce facem? Ne batem în piept: «Eu! Eu am reuşit, datorită mie!».

Dânsul n-a privit aşa lucrurile. După fiecare război a ridicat câte o biserică. El a făcut 46 de biserici şi mănăstiri (istoricii estimează cifra la 44, n.r.). E mare lucru. Pentru că Moldova era mare, iar dânsul nu avea nici Toyota, nici MIG-uri – ci, călare pe cal cu armamentul, cu toată îmbrăcămintea metalică, să umbli în lung şi în lat, şi să construieşti atâtea, şi să menţii hotarele, şi alianţele politice, deloc nu a fost uşor!

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Numai un om fără minte ar putea să spună altfel. De aceea lumea a simţit şi a văzut această putere şi acest potenţial în acest om de statură mică, dar de foarte mare capacitate.

Iată de ce îl iubim şi îl cinstim atâta pe Ştefan.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Alţii cu Siri, noi cu sudoarea. Cum se ridică un campion român

10 Martie 2017 |
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc...

Discursuri ale marilor români, valabile și astăzi (III). Iuliu Maniu, către tinerii care-și părăsesc țara: „Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de pădurile vesele și de satele modeste”

8 Martie 2017 |
Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee....

Mircea Eliade, religia răului – "Isabel și Apele Diavolului"

7 Martie 2017 |
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau...

Simbolismul voievodal în Basarabia

6 Martie 2017 |
Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră...