În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.

Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

„E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.

„La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”

Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

„Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.

„Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”

Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.

Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.

Mai puțin cunoscut în rândul tinerilor de astăzi, Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) este un român ce poate fi oferit de model. Născut în comuna Butoiești, din județul Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru a fost filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician și președinte al Academiei Române. El este recunoscut drept unul dintre creatorii sistemului filosofic din România. Însă nu numai pentru meritele și distincțiile sale academice este prezent Rădulescu-Motru în conștiința românilor, ci și pentru promovarea dragostei și a respectului pentru țară. Acestea ies la iveală în lucrarea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualități (București, editura Fundația pentru Literatură și Artă «Regele Carol II», 216 pagini, 1936), din care Matricea Românească vă oferă, mai jos, extrase.

„Suntem români: să avem curajul să ne cunoaștem ce suntem și să ne prezentăm lumii așa cum suntem. Până astăzi n`am avut acest curaj. Întreaga noastră vieață socială a fost întrețesută cu iluzii. Am adoptat legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre; am organizat un învățământ public inutil marei majorități a poporului; am imitat tehnica burgheză de producție economică în care nici însușirile poporului nu se pot valorifica; am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să ne falsificăm tradițiile și aptitudinile dăruite de natură. Cu un scop bine intenționat, fără îndoială: am crezut că așa ne vom europeniza mai repede. Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă, prin noua sa spiritualitate, ne desleagă de această obligație. Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu.

Iluziile ne-au costat prea scump; astăzi nu le mai putem suporta. Avem în fruntea instituțiilor publice prea mulți funcționari pe care nu îi putem plăti. Căci la iluziile noastre acești funcționari au mai adăugat și poftele lor. Un ministru de Stat la noi nu poate trăi în condiții modeste ca orice ministru de Stat european. De asemenea, cei mai mulți dintre reprezentanții burgheziei noastre, constatând că industria și comerțul nu le rentează, au alergat la bugetul Statului. Toți posesorii de diplome, în mare parte desrădăcinați din mediul lor părintesc, au alergat tot la bugetul Statului. Așa că echilibrarea acestuia a ajuns să fie un chin fără sfârșit.

Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă, prin noua sa spiritualitate, ne desleagă de această obligație. Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu

În timp ce am rătăcit pe drumul acestor iluzii, am uitat cu desăvârșire interesele vitale ale totalității noastre ca neam. Sănătatea populației sărace, a țărănimii, este în suferință. Avem un procent de mortalitate înspăimântător. Țara s`a prefăcut într`un imens azil de boale sociale. Mor în ea oameni cu zile, din neîngrijire și din sărăcie. Apoi cultura satelor am început-o deandoaselea. Cu preoți lăsați să trăiască din practica obiceiurilor păgâne; cu învățători, pregătiți pentru vieața de oraș și veșnic la pândă ca să prindă o transferare sau o detașare; cu o administrație aservită intereselor politice de partid; cu o justiție scumpă, complicată și risipitoare cu zilele muncitorului dela țară; în sfârșit, în condiții vitregi cum nu se poate face o cultură de sat. Și culmea rătăcirii: când realitatea iese la lumină câteodată prin manifestări care descoperă în toată goliciunea deșărtăciunea iluziilor noastre, în loc de a ne pune cenușe pe cap și a căuta o îndreptare, din lașitate ascundem realitatea sub laude ipocrite.

Românismul nu înseamnă laudă ipocrită

Vechiul ideal al naționalismului era tocmai o încurajare pentru aceste laude ipocrite. Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din secolul trecut. Nu se găsește în ea o critică fie cât de ușoară măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot. Găsesc că nu este popor pe lume, mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc. Iluzionarea este ridicată de ei la rangul unui principiu de Stat. Poporul trebuie mai întâi iluzionat asupra firii sale, pentru ca să aibă încredere în viitorul lui de aur. Cine nu practică acest principiu este un defăimător al poporului, un cosmopolit, un trădător. Așa au fost considerați contimporanii lor: un Caragiale, un Titu Maiorescu și un Petre Carp”, a scris intelectualul.

Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din secolul trecut. Nu se găsește în ea o critică fie cât de ușoară măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot. Găsesc că nu este popor pe lume, mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc

Rădulescu-Motru mai este de părere că dezolarea este o stare de spirit cronică în spațiul românesc, față de cel al altor popoare europene: „Din această cauză însă și întinderea pe care o are decepționismul la noi. Niciun popor european nu numără atâția decepționați cât numără poporul nostru. Unde te întorci îi găsești. Tinerii sunt decepționați de bătrâni; bătrânii de tineri. Toți se privesc și se judecă între ei prin prisma iluziunilor înșelate.

Românismul nu se întemeiază pe iluziuni, pentru ca pe urmă să fie silit să se apere prin laude ipocrite. El se întemeiază pe constatări de fapt. Științele biologice și psihologice pun astăzi la îndemâna oricui destule mijloace prin care se pot măsura și clasifica aptitudinile unei totalități sociale. Aceste științe au putința să ne desvălue în mod sincer, atât gradul de vitalitate, cât și scăderile pe care poporul nostru le are. Vorbăria naționalistă, cât ar fi de frumoasă, nu prețuește cât raporturile științifice, în care sunt date: proporția inteligenților față de mediocri și imbecili; proporția sănătoșilor față de bolnavi; a nașterilor față de cazurile de moarte.

Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, de C. Rădulescu-Motru, o declarație de dragoste - susţinută de raţiune - pentru țară

Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, de C. Rădulescu-Motru, o declarație de dragoste – susţinută de raţiune – pentru țară

Inteligența, creația artistică și producția economică nu cresc sub farmecul iluziunilor bine ticluite, ci ele își au evoluția lor naturală care se poate ceti și prevedea din cifrele statistice ale omului de știință. Religiozitatea este o recomandație sigură pentru o cultură înaltă. Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El nu se confundă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă. În epoca vechiului naționalism, sentimentul religios servea de cele mai multe ori ca instrument de ură.”

Românismul nu apelează la ură, cum nu apelează nici la iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este o spiritualitate venită să justifice o ordine realistă

Filosoful consideră că un naționalism sănătos, precum acela pe care îl promovează, presupune onestitatea românilor cu ei înșiși: „Românismul nu apelează la ură, cum nu apelează nici la iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este o spiritualitate venită să justifice o ordine realistă. Această spiritualitate cere, dela acela care o împărtășește, curajul de a auzi și de a spune adevărul pe față. În primul rând de a privi sincer în conștiința sa: de a nu se minți pe sine însuși.

Cei mai mulți români nu au curajul sincerității cu ei înșiși

Cei mai mulți dintre noi, chiar dintre aceia care se zic naționaliști, n`au acest curaj. Încercați de propuneți cuiva de a se lăsa să i se măsoare inteligența și caracterul și veți vedea ce rezistență opune. Sunt părinți cari se opun să fie examinați copiii lor, chiar din punct de vedere medical, darămite din punct de vedere psihologic. De ce această rezistență? Fiindcă toată lumea crede că, desvăluindu-și inteligența și caracterul așa cum sunt, se va găsi în inferioritate față de ceilalți. Aceasta era mentalitatea vechiului naționalism. Arată-te mai grozav decât ești, pentru a ocupa locul pe care nu-l meriți!

Românismul nu are o ideologie, pregătită gata, cum o are socialismul și în genere toate concepțiile utopice; Românismul este spiritualitatea, care va înlesni pregătirea acestei ideologii de acum înainte; în orice caz, care va opri pe conducătorii Statului românesc să urmeze pe drumul greșit de până astăzi.”

Prezentul extras face parte din volumul „Românismul – Catehismul unei noi spiritualități”, editat în 1936 la București, la editura „Fundația pentru Literatură și Artă «Regele Carol II»”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

Creatorul de măşti Vasile Şuşca e un moroşan autentic, un dac liber pe care Matricea Românească a avut privilegiul să-l întâlnească la el acasă, în Săcel, acolo unde ne-a predat o lecţie de patriotism şi de luciditate. Interviul complet, în curând pe matricea.ro.

“Mi-am transmis meşteşugul băieţilor mei. Am doi băieți. Le-am transmis, știu să lucreze, dar acum lucrează dincolo. Pentru că și eu, când eram de vârsta lor, pe vremea «răposatului», voiam numai Occidentul. Eh, acuma nu m-aș duce să lucrez, pentru nimic în lume, dincolo! Îs om învățat acasă, cu libertinajul ăsta. Nu mi-ar plăcea să fiu comandat de cineva, să lucrez dincolo, să fie oricâţi bani. Îs conservator, om învățat la țară”, a spus Vasile Şuşca.

Meşterul a mărturisit pentru Matricea Românească faptul că i s-a propus “de n ori” să rămână peste hotare, însă a refuzat de fiecare dată: “Am avut ieșiri, expoziţii în toată Europa, dar nu am lucrat nici un ceas dincolo. Nici n-aș lucra.”

Rugat să explice resortul care l-a tras, mereu, înapoi acasă, urmaşul dacilor liberi a oferit o lămurire originală:

“Domnule, eu am o vorbă care nu e așa de plastică, dar sunt țăran și așa gândesc: «Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere»! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine.

Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine

M-am învățat aici. E aerul bun, sunt locurile acestea minunate în Maramureș. Este ce lucra, și aici! Un leu de la sat, câștigat în locul unde te-ai născut, eu nu-l schimb pe 100 de dincolo! Ești acasă, te scoli când vrei, te culci când vrei, te duci când vrei, vii când vrei. Sunt atâtea lucruri! Cine vrea să lucre, cu dragă inimă, să pună un pic de suflet – se poate trăi și aici.”

“Noi suntem învăţaţi numai să ne hulim ţara”

Artistul a făcut şi o observaţie pertinentă, pe alocuri filosofică, despre climatul de negativitate şi critică neconstructivă, gratuită în care trăiesc foarte mulţi români.

“Noi suntem învățați numai să ne hulim țara, să ne hulim vecinii, să îi hulim pe cei care ne diriguiesc. Mai buni, mai răi, dar ăștia sunt! Că pe ăştia îi alegem – noi suntem vinovați direct. Dacă te duci și îți cumperi un lucru rău, dacă nu iei un obiect sănătos de prima dată, dacă nu iei un papuc bun de prima dată… Iei unul din ăsta made in ştiţi-Dvs.-unde. Domnule, îl plătești mai scump de 10 ori. Ia, o dată, unul și bun! Şi te ţine, domnule! Chiar dacă îl iei mai rar! Dacă iei unul care, a treia zi, se rupe… Îs din ăştia, numai de îmbrăcat morţii, eventual. De dus morţii la groapă, ca să fie noi… Dacă tot luăm fâşăraie din asta.”

Vasile Şuşca: “E moda rupticoşilor. Şi mândra trebuie să fie ruptă, până în părţile ruşinoase”

“Noi suntem învățați cu lucruri ieftine”, a conchis creatorul superbelor măşti expuse pe toate meridianele globului. “Ş-apăi, mai este o vorbă: suntem atât de săraci, că nu ne permitem nici lucruri ieftine.”

El a avut cuvinte pe cât de pline de umor, pe atât de acide la adresa exhibiţionismului promovat de hipsterii autohtoni:

„Îi moda rupticoșilor amu, îi moda asta de tătă lumea trebuie – vezi Doamne, sub masca asta – să aibă blugii rupţi. Eu am umblat cu blugi când au apărut prima dată. Acum vedeţi că e moda asta a «sărăciei», în care totul trebuie să fie rupt.

Şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo. «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»

Pe vremea când purtam primii blugi, îmi aduc aminte că îi frecam cu cărămidă, ca să aibă patina aceea. Ei, vedeţi Dvs., acum trebuie să fie rupt tăt – şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo: «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»”.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Marii scriitori români au fost și oratori desăvârșiți, Barbu Delavrancea fiind un exemplu elocvent în acest sens. Mai jos, Matricea Românească vă oferă discursul dramatic, rostit de către acesta într-un moment de cumpănă pentru țară.

Multor tineri le este, poate, dificil să creadă că autorul nuvelei „Hagi-Tudose” a fost, pe lângă un nume mare din manualele lor școlare, un avocat și un orator reputat. Faima lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, construită în principal jurul prozei sale, a fost ajutată și de calitățile lui oratorice, care aveau tăria de a schimba idei și de a șlefui caractere.

Grație acestui talent al lui Barbu Delavrancea, și procesele la care el pleda constituiau un spectacol în sine, așa cum l-a descris Eugen Lovinescu, după ce a asistat la o expunere de-a prozatorului: „Cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfășurau șerpuitoare. Largi priveliști se deschideau: graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”.

Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni

Însă, într-un discurs la Academia Română (entitate al cărei membru era Delavrancea) din luna septembrie a anului 1916, scriitorul a vorbit, în contextul Primului Război Mondial, nu despre drepturile omului sau despre lege, ci despre importanța unității românilor.

„Cronicari și istorici – moldoveni, ardeleni și munteni – necontenit cu aceeași grije: să nu uităm că suntem același neam, cu aceeași tulpină. Etnicește am mâncat și sorbit sămânța străină scuturată de o parte și de alta a munților. Ne-am lipit de Carpați când au năvălit valurile invaziilor și ne-am sculat iarăși, după cutremure care păreau că ne îngroapă, cu aceeași conștiință întărită că suntem români și creștini. Ne-am păstrat aceeași limbă, fără deosebiri profunde, fără dialecte, așa, ca moțul din Ardeal să înțeleagă pe munteanul de la Dunăre și pe plăieșul din Moldova. Suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc. Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. (…) Un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare. Și noi n-am abdicat nici la trecut, nici la conștiința națională.”

Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori

În cadrul aceleiași cuvântări, Barbu Delavrancea a subliniat, cu măiestria-i cunoscută, motivul pentru care românii se avântă în luptă.

„Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri… Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina. Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim. (…) Și vom avea de suferit, și vom suferi muți de admirație în fața jertfelor. Și vom avea de plâns, și ne vom înghiți lacrămile. Și nu ne va covârși durerea, hotărâți să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru”, a punctat avocatul și prozatorul, în discursul consemnat de volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a fost scriitor, avocat, un mare orator și primar al Capitalei. Născut în București, scriitorul era descendentul unei familii de ciobani vrânceni. El a învațat să citească de la un diacon al Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” și, în timp, talentul și capacitatea de asimilare i-au fost recunoscute de către dascălii săi. În conștiința românilor, Barbu Delavrancea (semnătură aleasă pentru a exprima afecțiunea față de acest ținut) este cunoscut mai ales datorită activității sale literare, celebre fiind nuvela „Hagi-Tudose” și trilogia moldovenească („Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul”).

Foto deschidere: istorie-pe-scurt.ro

Matricea Românească vă oferă, în semnătura Roxanei Zanea, o analiză a mişcării impresioniste şi prezentarea unui exponent al său în spaţiul românesc: pictorul Vitalie Butescu.

Într-o epocă în care expoziţiile de artă contemporană se succed febril, o simeză cu artă impresionistă este lăudată pentru delicateţea estetică a lucrărilor expuse, asociate cu maeştrii clasici şi mai puţin cu mişcările artistice contemporane.

Arta impresionistă, însă, nu pare a uita nici astăzi preceptul său iniţial, acela de a exprima realitatea lumii moderne. Modernitatea picturii impresioniste pare a fi pusă sub semnul întrebării astăzi, dar includerea acestui stil artistic în marile mişcări moderniste declanşatoare ale artelor secolului XX nu va fi niciodată pusă sub semnul îndoielii.

Impresionismul a fost considerat o mişcare artistică ce echilibrează foarte complex forma cu conţinutul, efortul artistic cu aspectele istoriei modernităţii. Michel Butor, autorul unor analize pertinente despre peisajul impresionist şi despre Claude Monet, subliniază maniera convingătoare în care funcţionează şi astăzi paradoxul între ipotetica fidelitate faţă de natură a unui Monet şi modul în care proiectul său artistic le părea abstract şi foarte modern contemporanilor săi. Lectura lui Michel Butor nu este compatibilă cu scopurile istoriei artei, dar oferă câteva elemente importante despre arta impresioniştilor: inovaţia estetică (forma), relaţia unei imagini cu epoca sa (conţinutul) şi subliniază ceea ce a devenit evident între timp, forma fiind mai curând o ruptură de istorie decât ecoul sãu.

Ne putem întreba astăzi dacă pictura impresionistă a trecutului, dar şi a prezentului, este în acelaşi raport de contiguitate cu modernitatea?

Ce este oare modernitatea, cultural vorbind: căutări febrile, zbateri, pasiune persistentã?

Modernitatea este o sinteză între operele unui [Vasili] Kandinski, Henry Moore, [Henri] Matisse, [Paul] Gauguin şi [Claude] Monet, [Pierre-Auguste] Renoir, [Paul] Cézanne, între atelierul lui André Breton şi sculpturile africane.

«Publicul american nu râde, ci cumpără!»

Declaraţia lui Arthur Rimbaud, «Il faut absolument être moderne», este cea a unui poet care sintetizează, prin atitudinea sa, o stare de spirit, un vagabond al lumii moderne căruia îi plac «decorurile de teatru, pânzele saltimbancilor, firmele luminoase, litografiile populare, literatura demodată, poveştile cu zâne, ritmurile naive». Modernitatea fără complexe, hibridă, programatic asumată în care fiecare îşi caută locul şi publicul sãu.

Despre Impresionism, Will Gompertz declara, analizând operele lui Claude Monet, [Édouard] Manet, [Georges] Seurat, Cézanne, [Joseph Mallord William] Turner, [Edgar] Degas: «Omul modern educat avea să fie dispus să cumpere lucrări de artă care să reflecte noua sa lume captivantă, nu picturi pământii şi plictisitoare».

Impresionismul a fost considerat o mişcare artistică ce echilibrează foarte complex forma cu conţinutul, efortul artistic cu aspectele istorie modernităţii

Durand-Ruel, impresarul pictorilor impresionişti, i-a încurajat pe artişti să răspundă cerinţelor noului public modern, marii burghezii a Europei sfârşitului de secol XIX. În 1886, Durand-Ruel organizează o expoziţie impresionistă în America, cu succes răsunător, şi care îl face să exclame: «publicul american nu râde, ci cumpără»!

Astăzi, impresioniştii sunt deja o marcã înregistrată atât prin referire la clasicii mişcării, cât şi prin noii săi reprezentanţi (în Franţa, mega-retrospectiva Claude Monet de la Grand Palais a fost un adevărat succes, iar un tablou impresionist este, astăzi, o comoară pentru fiecare muzeu).

Pe de altă parte, arta contemporană este preocupată de temele interiorităţii şi subiectivitãţii, şi mai puţin de o realitate văzută şi reprezentată ca fiind dramatică, conflictuală, chiar traumatizantă. Citadinul este astăzi nu cel al începutului epocii capitaliste, ci locul în care capitalismul îşi arată faţa monstruoasă, provincia a dispărut total din arta contemporană, iar peisajul nu mai constituie realitate, virtualul este acum noua valoare într-o lume a hibridizării şi a palimpsestelor.

Cucerirea Impresionismului: desfiinţarea zidului „ce separă atelierul pictorului de viaţa obişnuită”

Şi totuşi, modernitatea începe datorită revoluţiei estetice a impresioniştilor, aşa cum o subliniază numeroşi critici: ideea primară a fost aceea de a desfiinţa zidul care separă atelierul pictorului de viaţa obişnuită.

Să scoţi pictorul din turnul său de fildeş şi să-l aduci în lume, printre oameni, în peisajul urban, este cucerirea esenţială a Impresionismului. Noile teme ale lumii moderne: alcoolul, barurile de noapte, prostituţia, solitudinea, lipsa comunicării, toate se decriptează în pictura impresioniştilor. [Émile] Zola afirmă despre aceşti artiști că «sunt pictorii care redau realitatea şi care doresc să redea impresia pură a naturii, care nu se concentrează pe detalii, ci pe întreg».

Pictorul Vitalie Butescu, manager al Galeriei de Artă Calea Victoriei 33, este dovada clară a faptului că pictura de inspiraţie impresionistă, metamorfozată în viziunile unui artist născut în Republica Moldova. Școlit la Chişinãu şi apoi la Cluj Napoca, umblat prin lumea aceasta largă în spaţii culturale dintre cele mai diferite şi complexe (Japonia, Italia, Olanda, Grecia, Germania, Belgia, Ungaria), participant activ la Bienalele Uniunii Artiștilor Plastici şi la taberele de creaţie din Medgidia, Constanţa, Balcic, integrat în complexe expoziţii naţionale şi internaţionale dedicate personalităţilor regale, precum Regina Maria (expoziţii la Cotroceni, Balcic, Sinaia) şi un constant organizator de expoziţii personale pe mai multe meleaguri, pictorul este, aşadar, dovada că pictura de şevalet făcută cu cerbicie şi dedicare totală nu a dispărut din România și nici din preocupările artiştilor contemporani.

Despre arta lui Vitalie Butescu nu se poate vorbi într-un articol, pictorul având deja serii creative distincte, dar coerente în ceea ce priveşte aderenţa spirituală la curentul Impresionismului.

Citadinul este astăzi nu cel al începutului epocii capitaliste, ci locul în care capitalismul îşi arată faţa monstruoasă. Virtualul este acum noua valoare într-o lume a hibridizării şi a palimpsestelor

Cu o bogată activitate profesională, dar şi cu foarte multe tablouri integrate deja în colecţii de muzeu sau în cele private, naţionale şi internaţionale, despre arta lui Vitalie Butescu se poate scrie o lucrare întreagă.

Ceea ce trebuie însă reţinut încă de la început este că Vitalie Butescu nu este nicidecum un simplu peisagist – de fapt, dacă veţi privi seriile de lucrări dedicate Bucureştiului, satelor transilvănene, Veneţiei, Japoniei sau lumii rurale româneşti, veţi observa câteva puncte comune: accentul pus pe culoare şi pe relaţia ei cu lumina, aplicarea culorilor în tuşe de penel dese şi vibrante, lumina particulară care învăluie obiectele din realitate şi pare să le topească în peisaj. De altfel, obiectele, arhitectura unei case, a unui palat, a unei străduţe, a unei biserici nu sunt importante. Nu veţi vedea concretul, nu veţi şti uneori nici despre ce clădire ar putea fi vorba din realitatea – să zicem – a Sibiului, a Sighişoarei, ci veţi vedea fragmente, momente alese subiectiv şi emotiv scăldate în culoare şi lumini.

Un impresionist român matur: Vitalie Butescu

Un impresionist român matur: Vitalie Butescu Foto: arhivă Roxana Zanea

Ceea ce frapează este conjuncţia dintre culoare și forma aproape diluată în atmosfera generală. Pentru pictor este important ceea ce spunea Camille Pissarro: «Să nu pierzi prima impresie». Iar această primã impresie a fost a artistului, după care devine a privitorului care suportă pe retină, dar şi în sensibilitatea sa, o invazie de senzaţii cauzate de amestecul optic al culorilor.

Vitalie Butescu – o viziune personală şi asumată a impresionismului

Peisajele lui Vitalie Butescu sunt interpretări (Castelul Peleş este cufundat în zăpadă sau în lumina lunii, semănând cu castele din poveştile de pe valea Rinului); în Transilvania te regăseşti într-un burg medieval, unde te surprinde o arcadă, o turlã gotică de bisericã, o străduţă (ca într-o medina arabă; fragmentul surprins nu se localizează decât dacă ştii acel colţ).

În Transilvania lui Vitalie Butescu te regăseşti într-un burg medieval unde te surprinde o arcadă, o turlã goticã de bisericã, o străduţă

În Transilvania lui Vitalie Butescu te regăseşti într-un burg medieval unde te surprinde o arcadă, o turlă gotică de biserică, o străduţă

La Balcic te surpinde aerul de provincie dobrogeană uşor prăfuită, balcanizată între ruralul unor case de chirpici şi bogăţia cromatică a grădinii Reginei Maria.

Pasiunea artistului pentru nuanţele de albastru se propune ca o constantă, şi este cel mai bine evocată în oscilaţia pentru motive: mici porturi, corăbii şi bărci, ţărmuri bătute de vânturi, golful San Marco al Veneţiei, palatele veneţiene reflectate în străveziul canalului.

Palatele veneţiene în viziunea lui Vitalie Butescu

Palatele veneţiene

Japonia este prezentă – dar nu în modalitatea stampelor japoneze preluate de către impresionişti, ci este văzută prin personajul său emblemă (gheişa) şi prin câteva elemente cu valoare de simbol cultural: podeţul, arhitectura fragmentată a unei pagode sau rozul cireşilor în floare.

Cireşi în floare... Vitalie Butescu

Cireşi în floare… Vitalie Butescu

Într-o nouă serie de pânze vernisate încă de anul trecut la Sinaia, Brăila şi Bucureşti, pictorul pare a schimba subiectul: obiectul, şi aşa selectat şi topit în peisaj şi în impresie, este acum redus la maximum: avem fructe pe platouri (pocalul) redate într-o cromatică minimalistă (domină albul şi nuanţele pastelate, străbătute rar de o tuşă de culoare care vine de la fructul reprezentat) şi într-o redare pe verticală, o poziţionare uşor abstractă a pocalului şi fructelor care, ca la Cézanne, par a sta într-un echilibru fragil pe o posibilă masă acoperită de o posibilă – interpretările sunt deschise – faţă de masă din borangic.

Fructe pe platouri, redate de către Vitalie Butescu într-o cromatică minimalistă

Fructe pe platouri, redate într-o cromatică minimalistă

Este clar că ne aflăm în faţa unui pictor care a integrat o bogată experienţă de viaţă şi profesională într-o viziune personală şi asumată a şcolii impresioniste.

Roxana Zanea

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii
Roxana Zanea

La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.

„Merită efortul până sus!”, ni s-a spus în Curtea de Argeș, drept încurajare, atunci când ne-am exprimat dorința în fața localnicilor de a urca până la Cetatea Poenari, monument istoric asociat cu numele lui Vlad Țepeș. Nu știam ce ne așteaptă, crezând că cele 1480 de trepte reci, care stau tăcute la umbra arborilor, pot fi „dovedite” de noi, oameni care fac față zilnic junglei urbane.

Panoul de la poalele scărilor preconiza că genunchii ne vor ajuta să urcăm cele peste 1000 de trepte în aproximativ 30 de minute. Ei bine, destul de repede ne-am schimbat radical părerea despre propriul organism, iar aprecierea față de soldații lui Țepeș, care puteau urca poteca fără greutate, a crescut exponențial, pe măsură ce am înaintat. După ce a apărut resemnarea că nu avem de ales și că trebuie să ajungem sus, am încercat să ne bucurăm de răcoarea copacilor și de liniștea acestui versant pe care s-au scris file din istoria țării noastre.

Pedeapsa exemplară a lui Ţepeş pentru intrigile boierilor

Românii trebuie să știe că fortăreața a fost construită cu „moarte de om”, pe baza sacrificiului bărbaților, femeilor și copiilor care au muncit zile în șir, „până au plesnit hainele de pe ei” și până ce firavii și-au dat ultima răsuflare. Damnaţii şi rudele lor au cunoscut această soartă din partea lui Ţepeş, pentru implicarea lor în asasinarea tatălui acestuia, Vlad Dracul, și a fratelui său cel mare, Mircea.

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși Foto: Mihai Vladu

Ghidul locului, Aurelia Lazăr, a explicat pentru Matricea Românească faptul că, în secolul XV, Cetatea Poenari a fost construită cu „materiale aduse dintr-un sat vecin, refolosite, în urma demolării unei mănăstiri din satul Poenari – de aici, și numele. Când au fost cărate materialele, exista doar o potecă prin pădure, iar oamenii le-au adus în mână. În ziua de Paște, în 1447, la Târgoviște, Țepeș a înconjurat boierii cu ajutorul soldaților şi i-a adus pe jos, pe Valea Argeșului. Au luat materialele de la mănăstire, ei având la dispoziție doar o săptămână să refacă Cetatea. Foarte mulți dintre ei au murit. Se spune, într-una din scrieri, că nu s-a ținut cont: au lucrat bărbați, femei, copii, «până au plesnit hainele de pe ei», din cauza efortului. Să urci cu materialele de construcție pe coastele acestea, nu știu cât e de ușor. Turiștii noștri se vaită de simplele scări, care au fost și ele construite pe vremea lui Ceaușescu. Până atunci, accesul la Cetate era prin pădure, doar pe cărare”.

Întâmpinaţi de eșafod

Autoritățile știu ce caută turiştii când calcă pe urmele lui Vlad Țepeș: dovezi ale cruzimii sale legendare și povești sângeroase învăluite în mister. Zis și făcut: vizitatorul este întâmpinat, la intrarea în Cetate, de un eșafod pe care se află două manechine stropite cu „sânge” și „torturate” după metodele mai „neortodoxe” ale domnitorului: trase în țeapă și cu mâinile tăiate (pedeapsa aplicată hoților). Decorul terifiant mai include un jug domnesc și o spânzurătoare. Astfel îi pedepsea Drăculea pe condamnați, după care îi lăsa în bătaia soarelui, în umilința soldaților, care obișnuiau să tragă cu arcul în osândiți.

„La intrarea în Cetate, exista un pod mobil, care era ridicat ori de câte ori era nevoie, sau când Cetatea era atacată. Culoarul de intrare în ea reprezenta și el o capcană. Inamicii intrau într-o ambuscadă, pentru că în partea de jos, spațiul era mult mai îngust, iar soldații care se aflau sus pe ziduri îi atacau cu pietre și ghiulele, sau trăgeau cu arcul, și îi omorau. Cei care intrau în Cetate, nu puteau să treacă de culoarul respectiv. Totuși, cei care reușeau să supraviețuiască erau aruncați în temnița aflată sub steag, încăperea de jos, unde se zvonește că Vlad Țepeș și-ar fi ținut și o parte din avere, de aceea pereții erau construiți în așa manieră încât nu se putea ieși. Prizonierii, din cauza umidității și a condițiilor grele, mureau. Acestea le agravau rănile”.

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Fortăreața nu este una de mari dimensiuni, de aceea putea adăposti doar 30-40 de soldați, care se ocupau – prin rotație – de apărare, vânătoare de animale, sau de transportarea apei în burdufuri de animale.

Vântul aprig de munte flutură steagul României situat, potrivit sursei noastre, deasupra dormitorului lui Vlad Țepeș, iar în turnurile Cetății, vizitatorul își trage sufletul admirând priveliștea care taie respirația, drept recompensă pentru efortul de a urca treptele ostenitoare.

O ţigancă i-a scăpat pielea lui Ţepeş

Cetatea, extrem de bine ascunsă de pădurea deasă, a fost de negăsit de către dușmanii lui Țepeș, care i-au aflat, în final, refugiul în urma unei trădări.

„Avem câteva informații și despre soția lui Vlad Țepeș. Se presupune că ea ar fi fost cea care l-a trădat, ducând informații turcilor unde se află fortăreața. Atacul cu ghiulele și catapulte a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi a fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci. Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Dar calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal. Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu”.

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Potrivit legendei evocate şi de către ghidul local, de teamă să nu ajungă prizoniera turcilor, soția lui Țepeș, Elizabeta s-a aruncat de pe unul dintre zidurile Cetății, și a căzut în râu. „Una dintre legendele bătrânești spune că piatra pe care a aterizat trupul ei a rămas schimbată la culoare”.

Plimbarea printre zidurile Cetății ne-a stârnit imaginația, dar și invidia față de cărămizile tăcute, privilegiate să asiste la discuțiile importante privind strategiile de luptă ale celui mai cunoscut domnitor român, dar și la modul de viață al lui Țepeș și al soldaților săi. Mărturie acestor lucruri stă astăzi doar construcția care și-a cerut tributul uman, pentru a putea dăinui peste veacuri.

Ca români, avem responsabilitatea de a vizita ruinele Cetăţii Poenari, pentru a afla cui îi datorăm libertatea de care ne bucurăm în prezent, crede Aurelia Lazăr.

„Românul poate să vadă o bucățică din istorie, pentru că aici s-au dus lupte între cei care au fost înaintea noastră și inamicii țării. De asemenea, Cetatea Poenari reprezintă un exemplu de fortăreață, de loc unde un domnitor s-a ascuns pentru a-și salva viața. El s-a străduit să-și apere țara și să-și apere zona în care a domnit. Exemplul lui ar fi bun și în zilele noastre, dar nu ne lasă legea și, la cât de mult se taie pădurile, nici nu o să mai avem țepe…”.

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

Societatea Civilă de Avocaţi “Bulboacă şi Asociaţii” lansează, cu prilejul jubileului său de 10 ani, Asociaţia Culturală Matricea Românească, un proiect non-juridic menit să complementeze, în spaţiul socio-cultural autohton, serviciile juridice de înaltă ţinută şi pronunţată identitate, pe care Societatea le oferă clienţilor săi.

Gândită drept un pol de redescoperire şi de revalorizare a conştiinţei noastre naţionale, dar şi ca o punte către marea cultură europeană, Asociaţia Culturală Matricea Românească îşi propune, fără a se limita la, următoarele obiective:

  • promovarea identității culturale a României, a valorilor culturii românești, dar și a valorilor culturii universale;
  • promovarea spiritualității românești şi a valorilor creștin-ortodoxe;
  • promovarea interculturalității, a toleranței și a respectului față de celelalte culturi prezente în spațiul românesc;
  • protejarea, conservarea și susținerea moștenirii culturale românești, a patrimoniului cultural și istoric;
  • promovarea artei și a creatorilor români;
  • susținerea limbii române și a educației în limba română;
  • creșterea vizibilității culturii în spațiul public românesc;
  • educarea unor noi generații în spiritul iubirii față de cultura și de identitatea națională;
  • creșterea, susținerea și promovarea elitelor românești.
„Asociaţia Culturală Matricea Românească este contribuţia noastră la moştenirea României”

Un prim pas în realizarea obiectivelor strategice ale Asociaţiei a fost făcut în septembrie 2016, atunci când, sub egida “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a fost lansată platforma culturală online matricea.ro. În cele 6 luni de existenţă, platforma a coagulat în jurul său circa 94.000 de cititori şi 285.000 de vizite, performanţe la care au contribuit inclusiv avocaţii Firmei.

“Asociaţia Culturală Matricea Românească este un proiect de suflet al Firmei noastre şi, concomitent, cadoul nostru pentru România cu un an şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Nu este un proiect de CSR, ci mai degrabă un proiect de responsabilitate civică, în buna tradiţie ante-belică, atunci când avocaţii erau participanţi respectaţi la viaţa socio-culturală a României. Reamintesc că, în 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia sine qua non a Unirii.

“Le adresăm tuturor celor care ne receptează mesajul invitaţia de a se alătura proiectelor Asociaţiei Culturale Matricea Românească.” ~ Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner Bulboacă & Asociații

După 10 ani de activitate a Firmei în spaţiul juridic şi public românesc, am ajuns să ne gândim, ca orice părinţi responsabili, la ceea ce lăsăm moştenire «copiilor», fie că vorbim despre creaţiile noastre juridice, antreprenoriale sau biologice. Prin Asociaţia Culturală Matricea Românească ne vom aduce umila contribuţie la schimbarea climatului pe care îl observăm cu toţii. Şi ce punct de plecare mai bun decât cultura?”, a declarat Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.

Avocatură cu nobleţe

În toamna anului 2015, firma de avocatură “Bulboacă şi Asociații” a finalizat procesul de transformare organizațională și rebranding.

Noua identitate de brand a repoziţionat firma în jurul unei viziuni unice de business, aceea de a reprezenta – prin activitățile de consultanță și asistență juridică acordate clienților locali și internaționali – România, cu credință și loialitate, sprijinind și în acest fel efortul și contribuția României la umanitate, precum și aspirațiile sale europene.

Demersul a inclus definirea crezului care ghidează activitatea avocaților, schimbarea logo-ului pentru a reflecta noile valori ale firmei, re-design-ul materialelor de prezentare online și offline, dar și relocarea într-un sediu nou, o clădire istorică, parte din patrimoniul național cultural.

Detalii cu privire la misiunea “Bulboacă și Asociații”, profilul întregii echipe, dar și proiectul cultural naţional al Firmei, puteți găsi accesând www.bulboaca.com, respectiv www.matricea.ro.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.

Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.

Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.

Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.

Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).

Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro

Torturați timp de patru luni

Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.

Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.

Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

„Dragii mei coconi iubiți,

Lăsați somnul, vă treziți

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari”.

Bine vorba nu sfârșeau

Turcii-n casă năvăleau

Pe toți patru mi-i prindea

Și-i ducea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui,

Pe malul Bosforului.

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân’ a nu fi mazilit

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție,

Că, de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr’ a ști de mine teamă,

Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă?”

„De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe.

De-am fost mare pe pământ

Cât-acum de vezi ce sunt!”

„Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foișor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Și spre robi dacă mergeau

Din coconi își alegeau

Pe cel mare și frumos

Și-l puneau pe scaun jos

Și pala-i repezea

Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Gealații iarăsi mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted și gălbiu

Pe scaun îl punea

Și capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna

Și cu milă se-ngâna:

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn crestin

Trei coconi tu ai avut

Din trei, doi ai pierdut

Numai unul ți-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Taci, drăgută, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!”

Imbrohorul se-ncrunta

Gealații se-nainta

Și spre blândul copilaș

Dragul tatii fecioraș

La pământ îl arunca

Și zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta

Și turbând, apoi striga:

„Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avut

Pe toti trei mi i-ați pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii de vânt.

Să n-aveți loc de-ngropat

Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oțeleau

Și pe dânsul tăbărau:

„Câini turbați, turci, liftă rea

De-ați mânca și carnea mea

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin!”

Foto deschidere: digi24.ro

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

Cătălina Ifrim

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață
Cătălina Ifrim

Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită „rara avis” – croitoria de teatru.

„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.

În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul

„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”

După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit

„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.

Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.

„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.

Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență

Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.

Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei

Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.

„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”

Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.

Acul și ața din atelierul celor doi experţi în croitoria de teatru au croit zeci de costume pentru actorii TES

Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES

„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.

De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole

Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.

Magie cu acul

Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.

Croitor, despre croitoria de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”

Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii

Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.

Croitoria de teatru, între artă şi sacrificiu: rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă

Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută

„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”

La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»

Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.

Iar domnul Filofi a completat: „Doamna manager este extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern


Proiectat în august 2016 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude îi readuce în atenția cititorilor pe scriitorul interbelic Max Blecher și romanul său omonim. La intersecția dintre proza confesională a lui Mihail Sebastian și cea psihologică a lui Anton Holban, opera lui Max Blecher depășește, totuși, după spusele lui Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), tematica eului și se îndreaptă către expresionism.

În Inimi cicatrizate, expresionismul textului este însă redat la o intensitate redusă, deoarece căutările psihologice sau spirituale ale protagonistului, Emanuel, sunt aproape inexistente. Așteptările unei lecturi cu o puternică încărcătură emoțională mi-au fost răsturnate încă din primele pagini prin tonul obiectiv, rezervat în ceea ce privește destăinuirile personale, cât și prin rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele. Astfel, senzația de detașare completă față de acțiune și personaje m-a însoțit până la sfârșit, în ciuda subiectului delicat.

Max Blecher surprinde în acest roman de dimensiuni reduse, cu puternice influențe biografice, perioada incipientă de diagnosticare a tuberculozei osoase la vertebre (sau morbul lui Pott) și atmosfera apăsătoare din sanatoriul francez de la Berck-sur-Mer. Acceptarea imediată a internării, cât și instalarea în noul cămin retras de la malul mării, se succed în scene scurte și dinamice, o expoziție fadă a unor decizii raționale.

„Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială, dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna. În locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.”

Viața lui Emanuel se scaldă într-o senzație de somnambulism și de amorțire, străpunsă pe alocuri de mici întâmplări cotidiene, precum prietenia cu ceilalți pacienți sau plimbările în aer liber ce-i îngăduie mici momente de reflecție, dar la un nivel destul de superficial. Stranietatea primelor zile este ușor înghițită de ritmul conviețuirii. Universul damnat al sanatoriului, ascuns de ochii lumii, este un spațiu ce reflectă doar realitățile pacienților. Prinși în corsete de ghips, țintuiți la paturi mobile, bolnavii se folosesc de oglinzi pentru a interacționa unii cu ceilalți și pentru a păstra contactul cu lumea lor restrânsă. Imaginea personajelor la orizontală, deplasându-se constant în aceste coșciuge-surogat, este demnă de orice roman SF, căci e greu să-ți imaginezi cum cineva poate trăi așa.

„Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? […] Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala această de mâncare cu oameni vii și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață?”  

„Berck-sur-Mer e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude Foto: zilesinopti.ro

În mijlocul acestui mediu dezolant, Emanuel găsește consolare în relația cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Graba cu care se încheagă această legătură și lipsa emoției în împlinirea actului sexual îndepărtează și mai mult cititorul de drama personajului. Deși amintite trecător, neputința și furia în fața bolii se insinuează treptat în toate acțiunile sale. Dragostea înflăcărată de la început, cât și pasiunea organică mistuitoare se evaporă repede într-un dispreț vădit față de lumea normală. Emanuel devine un singuratic, încorsetat în propriile țesuturi cicatrizate.

„Există momente când ești mai puțin decât tine însuți și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la mai puțin de tine însuți în imposibilitatea de a face acel efort.”

Max Blecher creează un roman valoros din punct de vedere al stilisticii și imagisticii textului, dar platitudinea cu care redă acest episod grav de boală slăbește forța narativă. Scenele absurde și uneori grotești, limbajul dulceag, presărat cu diminutive și cuvinte cu iz arhaic („o minută”, „plapomă”, „ferești”, „trenișor”, „scoboară”) demonstrează talentul literar al acestui scriitor unic în literatura românească. Rămâne totuși regretul că acest tânăr romancier nu a  împrumutat mai multă profunzime și spirit intelectual alter-ego-ului său, așa cum o face în Întâmplări în irealitatea imediată.

Max Blecher, Inimi cicatrizate, Ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2016, 232 pagini

Foto deschidere: lapunkt.ro

Acum că Postul a luat sfârșit, Matricea Românească vă oferă o savuroasă poveste din Basarabia, cu puternice arome românești…

Devenit emblemă statală, vinul, licoarea lui Bachus, își are aici, peste Prut, o însemnătate majoră. Nimeni nu poate spune cu certitudine când s-a înfiripat această profundă și iremediabilă dragoste între moldoveni și vița-de-vie, însă până în prezent savurăm roadele acestei comuniuni, încheiate undeva în ceruri. Dacă până acum am scris despre evenimente culturale în sensul clasic, uzual, astăzi am hotărât să vă delectez cu o mică incursiune într-un colțișor de Rai: Vinăria Etcetera. Dincolo de originalitatea denumirii, aceasta reușește să păstreze înaltele standarde și cucerește de la prima vizită.

De unde a început periplul meu turistic? De la un cadou fermecător de 8 martie, când am avut ocazia să petrec un week-end în afara gălăgiei citadine. Și iată-ne porniți la drum. Nu știam încotro merg și ce voi vedea, dar eram ferm convinsă că o să îndrăgesc această escapadă. Drumul ne-a luat cam două ore și am parcurs vreo 100 de km din Chișinău, până la destinație. Totodată, am făcut un mic popas la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din raionul Căușeni, monument arhitectural construit în secolele XVII-XVIII. Acesta a fost ctitorit de către domnitorul Moldovei Grigore Callimachi și mitropolitul Daniil al Proilaviei, iar pictura datează din anul 1763, fiind opera zugravilor Stanciul Radu și Voicul. Locașul este un monument unicat în spațiul Est-Carpatic, prin amplasarea sa sub nivelul solului (este o biserică semiîngropată). În prezent, biserica este în renovare, grație sprijinului oferit de către Ambasada Statelor Unite ale Americii.

În prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Basarabia este închisă pentru renovare

În prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Basarabia este închisă pentru renovare Foto: arhiva personală

Ospitalitate specifică Sudului Basarabiei

Însă, nu ne-am reținut prea mult și am ajuns, în sfârșit, la destinația–surpriză. Amplasată în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă, la Sudul Moldovei, Vinăria Etcetera te întâmpină cu ospitalitatea tipică celor din zonă. Deși am ales un week-end ploios, acest lucru nu ne-a tăiat deloc din elanul distracției. Am fost cazați într-o cameră imaculată, intitulată, în cinstea unui sortiment de vin, ”Feteasca Neagră”, ce avea un geam imens, cu vedere spre plantațiile de viță-de-vie, o baie impresionantă și un dormitor care te îmbia să te lași pradă unui somn de frumusețe. Dar, deoarece ardeam de nerăbdare să petrecem o seară frumoasă, am decis să amânăm siesta pe mai târziu. Am făcut o mică promenadă prin curtea Vinăriei, în ciuda umbrelor nocturne care se așterneau, iar grație liniștii de acolo, ne-am bucurat de repaus spiritual. Câteva rânduri despre liniște se cer menționate. Probabil noi am fost norocoși, dar eram printre puținii turiști în acea perioadă și ne-am bucurat de această Liniște (majuscula vrea să sublinieze plăcerea simțurilor).

Liniștea este un „bun” pe care Vinăria Etcetera din Basarabia îl deține din plin

Liniștea este un „bun” pe care Vinăria Etcetera îl deține din plin Foto: Instagram

Și pentru că noi, moldovenii, punem suflet în arta mâncărilor am decis să ne delectăm cu o cină delicioasă. Când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează simțămintele. Am optat pentru o salată cu roșii, ardei copți, brânză feta și rucola, pește copt cu legume gratinate, un pateu de pui asezonat cu condimente și plăcinte de casă. Toată această simfonie gastronomică a venit la pachet cu un vin alb Cuvéee Blanc din 2016, absolut delicios. Iar pentru că orice voiaj culinar nu poate fi lipsit de culminația unui desert, iată că am fost răsfățați cu o granola cu dulceață și iaurt de casă, în tandem cu un ceai verde.

Mâncărurile deosebite din Basarabia atrag ca un magnet turiștii

Mâncărurile deosebite atrag ca un magnet turiștii

Îndestulați de bucuriile unui dineu pe cinste, am ales să ne relaxăm în restaurant pe canapelele în stil național, savurând finețea unui vin roșu. Probabil veți rămâne puțin mirați că meniul nu pare a fi unul tipic pentru spațiul moldav, dar acest lucru a fost încă unul din plusurile sejurului nostru. Gazdele au reușit cu succes să părăsească zona de confort a bucătăriei tradiționale, oferind oaspeților șarmul micilor detalii.

200 tone de struguri se transformă în vinuri moldovenești alese

După o seară atât de frumoasă, ne-am lăsat îmbrățișați de Morfeu, care ne-a oferit un somn sănătos, în așternuturi catifelate. Și pentru că țin la clienții lor, a doua zi gazdele ne-au oferit un dejun savuros, la ora convenabilă nouă, fapt care încă odată confirmă atenția și delicatețea acestora. Am fost delectați cu clătite, dulcețuri și o granola reinterpretată cu iaurt dulce-acrișor de casă. Iar pentru că nu am bătut atâta cale doar ca să lenevim, am decis să facem o excursie prin secția de producere a vinurilor, unde aceeași domnișoară amabilă ne-a explicat tehnologiile de creare și îmbuteliere a vinurilor.

Pentru producerea unui vin de calitate este utilizată tehnologia modernă

Pentru producerea unui vin de calitate este utilizată tehnologia modernă

Anual, aceștia produc cam 200 tone de struguri, pe care îi prelucrează la recoltare în utilaje de ultimă oră, obținând la final vinuri maturate în butoaie din inox sau din lemn de stejar, în dependență de rezultatul scontat. Pe lângă întreg complexul de producere, Vinăria mai are și un laborator pentru testări – fapt demn de laudă – și o linie de îmbuteliere. Dincolo de aceste detalii tehnice stau oamenii, o echipă tânără, formată de către cei doi frați fondatori, domnii Luchianov. Deoarece am fost în week-end, nu am putut vedea însuși procesul, dar ghidul nostru a reușit să ne explice totul cu claritate și răbdare.

Cu avionul, la vinărie

Pe final, am fost plăcut surprinși să aflăm că există și o pistă de aterizare pentru mici avionete, iar în curând vinăria va putea delecta vizitatorii cu excursii aeriene, ceea ce ne-a motivat să revenim la ei.

Sper că am reușit să vă intrig toate simțurile, iar atunci când veți planifica o incursiune pe meleagurile noastre, nu uitați că în Sudul Moldovei puteți găsi o oază de plăcere și liniște – Vinăria Etcetera. Iar noi cu siguranță vom reveni acolo.

Cu drag, din Basarabia!

Vinaria Etcetera

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.

Să amintim doar câteva nume din panoplia prietenilor celebri ai lui Mircea Eliade: Giovanni Papini, Carl Schmitt, Ortega y Gasset, Gaston Bachelard, Gabriel Marcel, Raymond Queneau, Roger Caillois, Georges Bataille, René Guénon, Georges Dumézil sau românii Emil Cioran și Eugen Ionescu. La acest şir s-a adăugat Carl Gustav Jung (1875-1961), celebrul psihiatru, psihanalist, discipol și colaborator al lui Freud (de care se desprinde ulterior pentru a-și formula propria teorie), întemeietorul psihologiei analitice.

Unde și de ce se întâlneau Jung și Eliade?

Carl Gustav Jung și Mircea Eliade se întâlneau aproape în fiecare vară la Ascona (stațiune balneară pe malul de nord al Lacului Maggiore în districtul Locarno, cantonul Ticino, Elveția), locul de întâlnire al grupării Eranos. Membrii acestei grupări participau anual la un ciclu de conferințe (discuții) care se desfășurau în decursul unei săptămâni. Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate în 1933 de către Carl Gustav Jung și Olga Fröbe-Kapteyn, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto.

A fost un foarte cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell, Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw și alți mari savanți din toată lumea au contribuit de-a lungul timpului la crearea prestigiului acestor conferințe, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a contribuit esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar (evidențiind relațiile cu psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.). După moartea Olgăi Fröbe Kapteyn (1962), a început încet-încet declinul săptămânilor de lucru de la Ascona, Eliade însuşi încetând să le mai frecventeze.

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, intenționa chiar să facă o teză de doctorat care avea ca subiect central grupul Eranos și intervențiile lui Mircea Eliade în cadrul acestui ciclu de conferințe. Proiectul acestuia nu a fost dus la îndeplinire, spre bucuria mentorului său, Culianu luându-și doctoratul cu lucrarea despre gnosticism: „Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre «Eranos». Nu era un «subiect» pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismul, şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale.” (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediție îngrijitã și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Prefață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 67-68).

Jung – analistul viselor lui Eliade

Au rămas destule mărturii ale relației acestor doi mari gânditori ai secolului trecut: fotografii, scrisori, notații de jurnal. Scriitorul român aștepta cu nerăbdare participarea la ciclul de conferințe Eranos, acesta fiind momentul în care se putea întâlni cu vechi prieteni și colegi, discutând o săptămână întreagă despre subiectele care îi pasionau. „Și visul meu se prelungea în viața-mi” este una dintre propozițiile din romanul Isabel și Apele Diavolului, care poate descrie cel mai bine relația dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung. Un alt motiv pentru care Eliade aștepta cu nerăbdare „săptămâna de la Ascona” era și faptul că știa că urma să se întâlnească cu Jung și puteau glosa pe baza teoriilor lor asupra mitului și arhetipului. În discuțiile „neoficiale” din cadrul săptămânii dedicate conferințelor, în momentele de relaxare, Eliade îi povestea lui Jung ceea ce visa, iar acesta din urmă îi interpreta visele. Era o „joacă exegetică” foarte interesantă, care revela aspecte interesante referitoare la teoriile și raportările celor doi la vis, imaginar și inconștient.

Ce aveau în comun Carl Gustav Jung și Mircea Eliade?

Pe lângă răspunsurile generale care se regăsesc și se deduc din elementele prezentate mai sus, trebuie precizat că ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile.

Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.

Ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade)

În majoritatea cazurilor, miturile lui Eliade au fost asemuite ca structură și importanță arhetipurilor lui Jung. Ioan Petru Culianu subliniază rolul pe care gândirea lui Eliade l-a jucat în dezvoltarea istoriei religiei și a filosofiei secolului al XX-lea, stabilind în același timp liniile de demarcație între cele patru filosofii.

Discuția asupra congruențelor și incongruențelor acestor teorii este una care s-a purtat de-a lungul ultimelor decenii, subtilitățile și implicațiile depășind cu mult spațiul dedicat acestui articol. Aducând în discuție celebrul citat controversat al lui Malraux („Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), putem remarca contribuția celor doi gânditori ai secolului trecut la reperarea unor „avataruri” ale spiritualității (fie ele religioase sau nu) într-un secol care s-a auto-construit pornind de la decretarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche.

Foto deschidere: Carl Gustav Jung (centru) și Mircea Eliade (dreapta)

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Ce sensuri are Învierea la români? O explicaţie furnizată, pentru platforma noastră culturală, de către preotul Florin Marica, din cadrul Patriarhiei Române.

Pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, Biserica ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult asupra sufletelor noastre, asupra păcatelor și virtuților, și să încercăm să înțelegem, la nivel spiritual, ce înseamnă cu adevărat evenimentele care au avut loc în urmă cu 2000 de ani, dincolo de contextul istoric pe care-l cunoaștem cu toții.

Mesajul a fost reiterat de către pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal în cadrul Patriarhiei Române, într-o prelegere cu tema „Bucuria sărbătorii Învierii la români”, organizată de „Bulboacă și Asociații SCA” și Matricea Românească.

Părintele Marica a subliniat că Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, îi dă sufletului omului un sens, o direcție.

„Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea este locul, destinația pe care ne-o dorim. Mergem la sărbătoarea Învierii, la sărbătoarea Paștelui, dar trebuie să mergem cu nădejdea și cu credința că și noi vom învia. Nu participăm ca la un eveniment istoric petrecut acum 2000 de ani, ci participăm cu nădejdea personală că și noi vom învia. Asta ne face să fim diferiți de cei care nu cred în Înviere, pentru că viața noastră nu se termină aici, ea continuă dincolo. (…)

Preotul Florin Marica îndeamnă credincioșii să se aplece mai mult asupra sufletelor lor

Preotul Florin Marica îndeamnă credincioșii să se aplece mai mult asupra sufletelor lor

De ce este nevoie ca, în fiecare an, să repetăm aceste Sărbători? Doar știm de existența lor, putem să ni le însușim în sensul cunoașterii, și gata, am terminat. Nu! Tocmai aceasta este ceea ce ne face să fim cu adevărat creștini și să ne bucurăm de aceste Sărbători – faptul că putem să descoperim de fiecare dată un alt sens. Cel pe care-l simțim într-un an nu este acela pe care îl simțim anul viitor sau cel pe care l-am trăit anul trecut. De ce? Pentru că starea noastră interioară nu este aceeași în fiecare zi. Noi nu ne trezim în fiecare zi la fel, ci altfel. Și atunci, starea pe care o trăim din însușirea acestor evenimente la care participăm activ ne face să înțelegem de fiecare dată mai mult. Nu se termină izvorul, care este Dumnezeu.”

Românii trăiesc altfel o sărbătoare religioasă

Una dintre cele mai frumoase trăsături ale românilor este aceea că suntem oameni care știu să se bucure de fiecare moment trăit, fapt care iese în evidență la sărbătorile religioase. Părintele Marica a explicat că sărbătorile sunt trăite de către români în mod diferit de alte popoare, de aceea, atunci când suntem departe de casă, printre străini, un astfel de eveniment nu ne implică atât de mult la nivel spiritual.

Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea la români este locul, destinația pe care ne-o dorim

„Sărbătorile la români au un sens extrem de autentic, pentru că românii de la țară, în simplitatea lor, cei care nu au avut școală – știm cu toții cum a evoluat școala în țara noastră – au avut capacitatea de a înțelege aceste evenimente într-un mod cât se poate de profund, de autentic. Colindele de Crăciun sunt de o profunzime, dar și de o corectitudine teologică extraordinară. Ne arată că oamenii aceia, fără școală, au înțeles teologia mai bine decât noi, cei care cunoaștem mai multe limbi străine și care am citit mai multe biblioteci. Oamenii aceia au înțeles prin trăire, iar sărbătoarea are sensul de comuniune – noi între noi, avându-L în centru pe Hristos.”

Arhaicele tradiţii de Paşte sunt un element esenţial al spiritualităţii româneşti asociate Învierii Domnului. Matricea Românească analizează, mai jos, felul în care acestea sunt urmate în regiunile istorice ale ţării.

Lăsând la o parte consumerismul care l-a transformat într-o celebrare a iepurașului și a ciocolatei, Paștele este, din vechi timpuri, cea mai importantă sărbătoare a creștinilor, care onorează, cu acest prilej, Învierea lui Hristos. În context religios, Paștele simbolizează și o înviere a sufletului omului, care trebuie să-l aibă drept model pe Fiul Domnului.

Chiar dacă este de netăgăduit faptul că Învierea este o sărbătoare centrală în creștinism, aceasta nu se rezumă la trăirea religioasă, fiind completată de către o sumedenie de tradiții de Paşte, specifice fiecărei regiuni în parte. Astfel se face că, pe lângă vopsirea, încondeierea ouălor sau pregătirea pascăi, prezente în familiile din toată România, fiecare zonă a țării practică alte obiceiuri, cu prilejul Învierii Domnului.

Matricea Românească vă prezintă, în cele ce urmează, o serie de datini mai puțin cunoscute, ce au loc de Paște în diferite regiuni ale țării.

În Țara Moților, ospăț de Paște

În noaptea de Paște, în Țara Moților, toaca este luată din biserică, fiind dusă în cimitir și păzită de către feciorii satului. Aceștia trebuie să fie foarte atenți pentru că, dacă toaca nu a fost păzită bine și a fost furată în timpul nopții, ei sunt pedepsiți a doua zi și trebuie să dea un ospăț la care sunt invitații și „hoții”. La polul opus al situației, cei care nu au reușit să fure toaca vor trebui să plătească banchetul mult așteptat.

Zona Transilvaniei se remarcă prin obiceiul cunoscut sub numele de „stropit”, care a fost preluat de la comunitatea maghiară. Potrivit datinii, flăcăii merg la familiile unde există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, ca să „nu se veștejească”. Obiceiul este la fel de viu și astăzi, și reprezintă, pentru tinerii comunității, o oportunitate de a se reîntâlni și de a se distra.

Potrivit datinii „stropitului”, flăcăii transilvăneni merg la familiile unde există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, ca să „nu se veștejească”

În jurul Brașovului, mai exact în Țara Bârsei, are loc petrecerea organizată sub umbrela sărbătorii Junii Brașovului, unde se adună toate sufletele zonei. Grupurile de tineri, organizați precum cetele de călușari sau de colindători, cu vătaf (conducător) și casier, strâng ouă de la domnișoare, după care se îndreaptă către Pietrele lui Solomon (o formațiune de stânci din Brașov), la picnic, unde au loc și diferite întreceri. Una dintre cele mai populare este, precum în povești, aruncarea buzduganului.

În diferite zone ale țării, credincioșii aduc la biserică un coș cu merinde, pentru a fi sfințit

În diferite zone ale țării, credincioșii aduc la biserică un coș cu merinde, pentru a fi sfințit Foto: trilulilu.ro

O datină care se deosebește prin complexitatea simbolurilor și a credinței în puterea rugăciunii de binecuvântare a bucatelor are loc în Câmpulung Moldovenesc. Aici, în dimineața primei zile de Paște, credincioșii, ținând lumânări aprinse în mână, se așază într-un cerc, în curtea bisericii. Ei așteaptă ca preotul să sfințească coșurile cu merinde. Coșul pascal cuprinde, sub prosopul țesut cu modelul specific zonei, o farfurie cu simbolurile bucuriei: semințe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a preveni seceta), sare (se păstrează, pentru bunăstare), zahăr (folosit dacă se îmbolnăvesc vitele), făină (ca grâul să fie bogat), ceapă și usturoi (protecție împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se așază pască, șuncă, brânză, ouă roșii, bani, flori, pește afumat, sfeclă roșie cu hrean și prăjituri.

Și în Muntenia are loc un obicei similar. Credincioșii aduc un coș pascal cu bucate tradiționale, dar și câte un cocoș alb. Înaripatele sunt crescute special pentru înfăptuirea acestei datini, care spune că, atunci când cocoșii cântă, Hristos a înviat. Cel mai norocos gospodar este cel al cărui cocoș cântă primul, acesta fiind un semn că în casă va fi belșug. După slujbă, cocoșii sunt dăruiți săracilor.

Tămâierea bucatelor, practicată în Banat

Maramureșul, cunoscut drept o regiune care mustește de obiceiuri păstrate și practicate de sute de ani, are desigur și tradiţii de Paște. În dimineața sărbătorii, copiii merg la prieteni și la vecini, pentru a anunța Învierea Domnului, iar gazda le dăruiește câte un ou roșu. La plecare, cei mici mulțumesc pentru daruri și le urează gospodarilor urări sincere. Pragul casei trebuie trecut, mai întâi, de către un băiat, astfel încât gospodăria să fie ferită de discordie tot anul. Și în această zonă, creștinii merg cu un coș cu merinde, pentru a fi sfințit de către preot.

În Banat are loc tradiția tămâierii merindelor, în dimineața de Paște, la micul-dejun. După aceasta, fiecare mesean primește o linguriță cu vin și pâine, ambele sfințite. În meniul acestei mese festive se află ciolanul de porc fiert, ouă, după care se continuă masa cu friptura de miel.

În noaptea de Înviere, fetele din Bucovina se duc în clopotnița bisericii și spală limba clopotului cu apă „neîncepută”. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paște, ca să fie frumoase tot anul și, așa cum oamenii aleargă la slujba de Înviere, așa să alerge și feciorii după ele. Flăcăii satului merg cu flori la fetele pe care le îndrăgesc, iar domnișoarele, pentru a arăta că le împărtășesc sentimentele, le oferă câte un ou roșu.

Dobrogenii consideră că este păcat să arunci cojile de ouă, pentru că au fost sfințite în prealabil

Moldovenii, după ce aduc acasă în noaptea de Înviere lumina de la biserică, pregătesc un bol cu apă, unde așază monede și ouă roșii. Acesta este pus la păstrare până dimineața, când copiii își clătesc fața cu apă și își ating obrajii cu ouăle, pentru a avea un an plin de bogății. O altă datină spune că oul de Paște trebuie mâncat, iar cojile trebuie, neapărat, aruncate pe drum.

În schimb, dobrogenii consideră că este păcat să arunci cojile de ouă, pentru că au fost sfințite în prealabil. Acestea se îngroapă în pământ sau se dau la animale, pentru a fi ferite de rele. Alții împrăştie cojile sfințite pe o apă curgătoare, ca ele să ajungă pe Apa Sâmbetei.

Foto deschidere: vulcanvaluecentre.ro

Într-un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat după Paşte, Edgar Vulpe, diacon permanent în cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, opinează că ideea de România “transcende hotarele evidente”, şi că ar trebui să le depăşească în continuare, în acord cu gândirea Părinţilor Fondatori ai ţării.

“Mie mi-a plăcut denumirea proiectului Dvs., Matricea”, a declarat diaconul Edgar Vulpe. “E ceva care este nelimitat și care include mai multe elemente. Chiar şi ideea. Uitaţi-vă: eu nu mă identific ca parte componentă a României, ceea ce se numește arealul român – poate fiind aşa, de natură mai cosmopolită, şi dorind să lărgesc acest spaţiu, să fiu mai departe decât hotarele unei etnii sau unei limbi.

Dar însăși ideea României, atunci când ea a fost dezvoltată acum câteva secole, a fost o idee care a mers dincolo de hotare evidente, care a mers dincolo de ceea ce separa acele trei țări.”

Ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!». După mine, matricea românească depășește hotarul României

Preşedintele Fundaţiei de Binefacere “Caritas” Moldova crede că românismul, ca fenomen cultural, nu trebuie să se cramponeze de, sau să limiteze la, arealul geografic evident:

“Ca și cum, într-un moment dat – aşa, numai câteva elemente, foarte subiective, pe care le-am căpătat prin cei care promovează ideea românismului ca fenomen cultural -, ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!».

După mine, matricea românească depășește hotarul României. Ar trebui să depăşească!”

Autodeclarat cosmopolit, diaconul Edgar Vulpe (stânga) crede într-o Românie dincolo de hotare evidente

Autodeclarat cosmopolit, diaconul Edgar Vulpe (stânga) crede într-o Românie dincolo de hotare evidente

 

Nu rata, după Paşte, un interviu cu diaconul permanent Edgar Vulpe, din cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, doar pe Matricea Românească.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

“Dacul liber” Vasile Şuşca: “Eu am o vorbă: «Viermele de hrean degeaba-l bagi în portocală, că piere!» Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Un leu de la sat, câștigat unde te-ai născut, eu nu-l schimb pe 100 de dincolo!”

27 Aprilie 2017 |
Creatorul de măşti Vasile Şuşca e un moroşan autentic, un dac liber pe care Matricea Românească a avut privilegiul să-l întâlnească la el acasă, în Săcel, acolo unde ne-a predat o lecţie de patriotism şi de luciditate. Interviul complet, în curând pe...

Impresionismul astăzi - pictorul Vitalie Butescu

26 Aprilie 2017 |
Matricea Românească vă oferă, în semnătura Roxanei Zanea, o analiză a mişcării impresioniste şi prezentarea unui exponent al său în spaţiul românesc: pictorul Vitalie Butescu. Într-o epocă în care expoziţiile de artă contemporană se succed febril,...

Învierea la români, o bucurie autentică. Pr. Florin Marica: „Cei de la țară au avut capacitatea de a trăi Sărbătorile într-un mod profund. Ţăranii au înțeles teologia mai bine decât noi”

13 Aprilie 2017 |
Ce sensuri are Învierea la români? O explicaţie furnizată, pentru platforma noastră culturală, de către preotul Florin Marica, din cadrul Patriarhiei Române. Pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, Biserica ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult...