„Moștenirea se transmite și, vrei, nu vrei, o ai în tine, iar uneori mai iese la suprafață. Eu nu m-am gândit niciodată că o să mă apuc să fac oale, că o să lucrez ceramică sau că o să cioplesc lemn. Nu știu de unde vine, de undeva, de sus”. Sunt cuvintele sincere cu care un meșter pasionat își începe povestea pentru Matricea Românească și explică de ce a ajuns să își ofere zilnic “cota de sânge” fiecărei lucrări făurite în atelierul său din cartierul Militari al aglomeratului București. Jorj Dimitriu realizează, mânat în focul creației de către Cel de Sus, obiecte din ceramică inspirate din arta neolitică și cioplește cu măiestrie copacul, mâinile sale dând naștere unor obiecte desprinse întocmai din viaţa vechilor gospodării țărănești.

După ce vreme de mai bine de un sfert de veac s-a dedicat fotografiei, Jorj a avut o epifanie: și-a dat seama că digitalizarea omoară încet, dar sigur, munca omului obișnuit să-și folosească mâinile pentru a naște lucruri, și a renunțat la “prima dragoste”. Astfel, un gând din partea divinității l-a îndemnat, acum mai bine de 20 de ani, să pună mâna pe o bucată de lut, iar artistul “făcut” s-a lăsat pradă magiei. Când și-a revenit în simțiri, rezultatul l-a convins să meargă mai departe, pentru că aceasta este menirea sa – să readucă obiectele tradiționale în lumea contemporană, asaltată de produse străine și de proastă calitate, care ucid valorile românești.

Astăzi, într-un cartier mărginaș al Capitalei, năpădit de gălăgia inerentă și de caracterul pestriț al locului, o alee ne conduce smerit către atelierul în care sunt făurite vase din lut realizate după tehnica neolitică. Aici, vizitatorul are deosebita ocazie de a se întoarce cu mii de ani în timp.

Toate vasele iau fiinţă în urma unei disciplinate documentări şi sunt inspirate din metoda de lucru specifică unora dintre cele mai cunoscute culturi neolitice autohtone: Cucuteni, Gârla Mare, Gumelnița, Vădastra şi Vinca. Vasele de diferite dimensiuni și forme cer tributul tăcerii, pentru a primi admirația cuvenită.

Figuri de lut

Figuri de lut Foto: Mihai Vladu

„S-a descoperit că vasele acestea, foarte frumos decorate, nu erau făcute de oricine. Era un grup care lucra foarte frumos și care călătorea – s-a descoperit aceeași «mână» în mai multe zone. Se pare că ei migrau și învățau și pe alții. În urmă rămâneau ceilalți care ridicau cam aceleași vase, numai că nu erau atât de frumos decorate. Deci cei care le lucrau pe cele frumoase, erau artiști, specialiști. Nu știu dacă își dădeau ei seama de valoarea lor”, a explicat Jorj Dimitriu circulația artei ancestrale de pe teritoriul României.

Deși activitatea de zi cu zi nu îl îmbogățește – aspect previzibil -, artistul nostru nu s-a gândit niciodată să renunțe, chiar dacă producția industrială îi depășește cu mult eforturile: „Lucrul de serie și cel industrial înseamnă cantitate mare, prețuri mici și îmbogățire rapidă. Pe când, la lucrul manual, nu te îmbogățești, pentru că nici nu poți realiza foarte multe. Mai este și plăcerea de a lucra manual și de a-ți lăsa amprenta pe fiecare obiect în parte. Eu tot le spun elevelor că în palmă sunt centrii nervoși și, tot lucrând, te relaxezi și deja ajungi în altă lume.”

Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu

Dorința meșterului este ușor de intuit – ca arta lui să ajungă în căminele cât mai multor români. Totuşi, pentru că obiectele cu valoare estetică se cer admirate în special de oameni cu spirit și cu dragoste de origini, puțini sunt cei care-i cumpără lucrările.

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

„La noi în țară, sunt oameni cu mulți bani care nu apreciază, care merg pe kitsch-uri și oameni cu puțini bani, care apreciază. Aceștia, când strâng niște bani, vin și cumpără câte un obiect. În acest caz, mai lași și la preț, sau chiar dai gratis. Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu. Cu toate că sunt și oameni cu bani care cumpără produse din acestea. Nu generalizăm.”

Artistul a forțat limitele artei ceramice și nu s-a limitat la sfera vaselor, ci a avut curaj să pășească și în zona potretelor, realizând măști din lut. Și aici, Jorj a compensat cu forță de muncă, voință, curiozitate și curaj, lipsa de instruire privind proporțiile chipului uman.

„Așezam o bucată de lut, mă uitam în oglindă și modelam. Mă mai pipăiam, pentru că nu știu deloc anatomie. În fiecare mască din lut realizată există câte ceva din mine. Ușor–ușor, am învățat. Mi-am cumpărat și cărți ca să pot să studiez. Am vrut să mă înscriu la facultate, ca să pot lucra portrete, dar până la urmă nu am mai făcut-o, deși puteam să merg fără să plătesc anul.”

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Părăsim atelierul lui Jorj-Olarul și pășim cu timiditate spre încăperea în care lemnul capătă formă, strălucire și viață sub rindeaua lui Jorj-Cioplitorul. Dovezi ale muncii asidue întreprinse zilnic de meșter ne întâmpină încă din pragul ușii – zeci de unelte ascuțite, înșirate ordonat pe perete și rumegușul fin prezent pe mesele de lucru ne anunță că am pătruns în universul obiectelor din lemn.

Așa cum a explicat gazda noastră, lemnul cere, întâi de toate, respect și abia apoi acesta îți permite să îi cunoști însușirile care te vor ajuta să-l cioplești cu măiestrie.

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

„Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemnele, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă. În momentul în care începi să lucrezi și cunoști fiecare fibră și fiecare lemn în parte, alegi anumite esențe. Pe tei lucrezi pentru că are fibra mai moale, compactă, adică atunci când îl crestezi, nu se deșiră ca bradul. Bradul este un lemn moale, dar «sare» fibra din el și poate strica toată lucrarea. Apoi mai sunt nucul, cireșul, prunul – niște esențe foarte frumoase. Iar în momentul în care le lucrezi pe acestea, nu trebuie să le mai băițuiești, adică să le dai culoare, pentru că fibra e atât de frumoasă, încât nu trebuie să o acoperi, ci să o arăți. Pe când teiul, chiar dacă e ușor de prelucrat, e mai albicios și nu spune nimic, deci trebuie să îi dai culoare”.

Ramă de fotografie cioplită cu ajutorul cuțitului

Ramă de fotografie din lemn de tei, cioplit cu ajutorul cuțitului

Cuțitul este unealta de bază a artistului, chiar dacă uneori s-a dovedit a fi una nemiloasă, aceasta cerându-şi în fiecare zi „cota de sânge” pentru fiecare obiect cioplit, conform mărturisirii meşterului român. Cu toate acestea, Dimitriu a mers mai departe, înțelegând că realizările mărețe pretind o parte din timpul, din spiritul, din trupul și din sângele omului. Iar mirosul lemnului șlefuit ademenește creatorul, îl învăluie, îl amețește și nu-l părăsește până când lucrarea nu-i gata.

Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemne, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă

Am admirat la Jorj – fascinaţi și recunoscători că există în România astfel de oameni talentați – lăzi de zestre specifice Moldovei și Transilvaniei, sărărițe din lemn de cireș, toiege, cruci, albume cu vechiul București, rame de fotografii şi nu numai. Iar minuțiozitatea detaliilor sculptate cu ajutorul cuțitului ascuțit frizează fantasticul. „Cât pot vedea și eu”, se scuză umil meșterul, în fața aprecierilor noastre.

Ladă de zestre specifică Moldovei

Ladă de zestre specifică Moldovei

Izvor de tradiție și de istorie, lăzile de zestre nu ne lasă să le ignorăm, frumusețea detaliilor și magia lemnului parcă însuflețind cuferele. Jorj Dimitriu a realizat prima ladă de zestre pentru fiica lui și, văzând că rezultatul încercării i-a fost apreciat, atelierul său a căpătat și mai multă valoare odată cu făurirea acestor sipete, pe care artistul le-a decorat cu steaua solară, cu dintele de lup și cu bradul puternic – toate, simboluri indisolubil româneşti.

Lăzile de zestre cer și ele tributul muncii dedicate, al consecvenţei neabătute: „Se lucrează în mai mulți pași, pentru că trebuie să debitezi materialul, să faci panoul pe care confecționezi. Fiecare panou e făcut din mai multe scânduri. Dacă lada este mai mare, prinzi scândurile una de alta, le lipești și le lași la uscat. După care, iei toată bucata și o iei la cioplit, după ce desenezi modelul. Totul este realizat în cuțit. Toate îmbinările sunt doar cu lemn: cuie din lemn, dibluri din lemn. Se lucrează fiecare laterală, apoi capacul, după care începi să le îmbini. Trebuie să realizezi și picioarele – le sculptezi, le adaugi, apoi sculptezi capacul, îl adaugi. Ai terminat, băițuiești, lași o zi, șlefuiești, mai băițuiești o dată, dai cu ceară și gata. Una peste alta, durează o săptămână, dacă te ții doar de ea”.

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

La târguri, lemnul este cel care „fură” ochii privitorului, măiestria meșterului român fiind încununată de numeroase laude şi din partea străinilor. Obiectele din lut sunt mai dificil de înțeles de către aceştia, spune Jorj, întrucât pentru ei tradiția olăritului nu este atât de veche, preferând în consecinţă ceramica utilitară.

„Mulți mă întreabă dacă pot pune flori în vasele acestea de Cucuteni. Eu le explic că valoarea lor e ca atare și că vasul nu ține apă, pentru că nu e glazurat. Ceramica aceasta nu era glazurată pe vremuri, și nici eu nu am voie să o glazurez. Pui un borcan înăuntru, dacă vrei flori în el”.

Meșteri precum Jorj Dimitriu au o menire frumoasă, dar în același timp dificilă, pentru că pierd din ce în ce mai mult teren în fața modernității. Ei ne amintesc nouă, românilor, cine suntem, de unde ne tragem și ce trebuie să apreciem cu adevărat. Şi tot ei ne ajută să supraviețuim într-o contemporaneitate în care pericolele uniformizării şi ale depersonalizării pândesc la tot pasul.


Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Să te entuziasmezi la Brăila e – ca în multe alte oraşe de provincie din România – o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului mare port (care pe vremuri decidea preţul grânelor la paritate cu Chicago şi Amsterdam!), decadenţa oraşului e o realitate ineluctabilă.

Cu toate acestea, există şi rare fascicule luminoase la Brăila, iar unul dintre ele este Teatrul „Maria Filotti”, a cărui clădire a fost reabilitată cu mari sacrificii în ultimii trei ani, pentru ca în 2016 să îşi întâmpine finalmente oaspeţii în straie de sărbătoare. Zilele acestea, aici are loc a X-a ediţie a Festivalului “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”, având o temă de o actualitate clinică: “Teatrul, între poveste şi criză”.

Ieşită din criză, bijuteria de patrimoniu este, într-adevăr, una de poveste, care îşi respectă blazonul de membră a clubului select de teatre de pe Bătrânul Continent. Restaurarea (cu fonduri europene) s-a făcut reuşit, interioarele reînsufleţite sunt impresionante, iar Muzeul Teatrului găzduieşte obiecte de recuzită din marile spectacole jucate aici şi spune ca la carte povestea acestui bastion cultural al României. Lucru cu care, de pildă, TNB-ul bucureştean nu se poate lăuda.

Braila-respira-(prin)-teatru-01

Însă cele mai importante lucruri se întâmplă în spatele “uşilor împărăteşti”, pe scena sălilor “Mariei Filotti”. 17 spectacole se joacă cu casa închisă la această ediţie a Festivalului care, mărturiseşte Directorul Lucian Sabados într-un interviu ce va fi publicat vineri pe Matricea Românească, a costat 2 miliarde de lei vechi, însă este o mină de aur pentru un oraş care în lipsa lui şi-ar pierde poate ireversibil identitatea.

Lăsându-vă să admiraţi fotografiile surprinse de Marius Donici miercuri, la “Cântăreaţa Cheală” pusă în scenă de Slava Sambriş (Teatrul “Eugen Ionesco”, Chişinău), vă spunem doar atât: Brăila, un oraş astmatic, respiră teatru, şi prin teatru. Este o poveste românească de succes care trebuie aplaudată frenetic şi susţinută – căci, în cetate, cultura pare să fie singura şansă de evadare a locuitorilor.

Iar asta e ceva uriaş.

Deloc pretențios, dar în același timp atât de complex, lutul a fost, încă din cele mai vechi timpuri, materia primă la îndemână și de nădejde a omului. Individul i-a cerut ajutor lutului pentru a-și construi căminul, pentru a și-l mobila, dar și pentru a-și făuri idolii la care să se închine în momentele grele sau în cele de bucurie. Cu toate acestea, mergând cu mii de ani în urmă pe firul istoriei antice, se pare că argila este mai mult decât un material maleabil – din lut a fost construit omul, s-a modelat viața.

Argila este materialul originar implicat de procesul Facerii omului și în „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai frumoase poezii românești, precum remarcă strofa de încheiere: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”. În atât de memorabilul prim vers, sintagma „chip de lut” reprezintă o metaforă menită să încadreze condiția de simplu muritor a Cătălinei, statutul acesteia fiind considerat o treaptă inferioară, în relația cu planul sideral.

În acest context, lect. univ. dr. Daniela Zaharia (specialist în Istoria Orientului Antic și sinologie, Șef Catedră „Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei” de la Facultatea de Istorie a Universității București) a explicat că Dumnezeu l-a făurit pe Adam folosind argila, iar crearea primului om are ecou în mitologiile precreștine. În cadrul unei cuvântări intitulate „Omul de lut. Incursiune în antropologiile lumii biblice”, Daniela Zaharia a explicat Facerea omului în tradiția sumeriană, în mitologia precreștină.

Lect. univ. dr. Daniela Zaharia

Lect. univ. dr. Daniela Zaharia Foto: Adi Bulboacă

„Din argilă se face chipul uman, în tradiția sumeriană, în mileniul IV î. Hr. . Așadar, nu este o idee străină acestei lumi legătura dintre lut – ca materie primă – și corporalitate; ființa umană, așa cum o știm noi. În istoria biblică, în Geneză, omul este creat pentru a fi păstrat în grădinile Paradisului, pentru a fi nemuritor, pentru a fi fericit și ferit de suferințe. Alegerea lui, aceea de a încălca porunca divină, îl determină pe Dumnezeu să îl împingă pe om spre experiențe prin care să-l modeleze – să simtă suferința, să cunoască moartea, dar nu pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu îl sancționează pe Adam pentru lipsa lui de obediență, dar în același timp, face o promisiune: are un plan pentru om. Vom vedea că aceste două idei sunt cu totul originale în universul acesta antic, în care se naște tradiția biblică”, a spus profesorul Zaharia, subliniind apoi că păcatul originar este menționat numai în tradiția Genezei.

Crearea omului din argilă arată cu totul diferit în credințele lumii prebiblice – de exemplu, în Sumer, nu există mitologii privind facerea lumii propriu-zise, iar pentru a instaura o ordine universală, ar fi intervenit divinitățile sumeriene.

„Avem istorii despre înțeleptul Enki, marele meșteșugar, tehnician, care îi ajută pe oameni să devină conștienți de ordinea lucrurilor. La început, înainte ca omul să existe – ne spune mitul – existau doar zeii: mai întâi, cei din generația bătrână, din care și Enki face parte. Aceștia erau zeii Anunnakis. După aceea, copiii lor, generația tânără, s-au numit Igigi. Dar pentru că Anunnakis erau mai bătrâni, mai importanți și mai puternici, nu munceau niciodată. Așteptau să fie serviți.

Zeii Igigi, bineînțeles, mai tineri și mai puțin puternici, erau obligați să muncească, să trebăluiască toată ziua. Dar cei din urmă au început să se revolte și să spună: «Și noi suntem zei, și noi avem aceeași natură. De ce nu suntem și noi tratați la fel? De ce nu suntem și noi lăsați să petrecem, să benchetuim toată ziua sau să dormim, așa cum fac Anunnakis?»”, a început Daniela Zaharia inedita poveste prebiblică a omenirii.

Statuete votive, Sumer, începutul mileniului III

Statuete votive, Sumer, începutul mileniului III î.Hr.

La auzul acestor murmure care anunțau un război iminent între divinități, zeița-mamă a început să se îngrijoreze și, în încercarea de a găsi o soluție la această delicată problemă, și-a amintit de istețimea lui Enki – l-a căutat și l-a găsit, așa cum a punctat profesorul universitar, „sătul, cam beat și dormind”. Cu toate acestea, ideile bune nu s-au lăsat așteptate, și Enki a venit cu o soluție salvatoare pentru zeii nemulțumiți.

Dintr-o dată, Igigi nu mai aveau nevoie să muncească, pentru că o rasă nouă de servitori, făcută cu scopul de a sluji, exista și muncea pentru ei

„L-a trezit, i-a spus care este îngrijorarea sa, și Enki imediat a venit cu o idee. A creat o matriță cu o formă asemănătoare trupului zeilor, și a înmânat-o zeiței Ninmah, pe care a învățat-o să ia lut umed, să îl preseze în matriță și astfel să scoată de acolo ființe. Ninmah și ajutoarele ei urmau să sufle deasupra acestor creaturi, ca să capete o formă de respirație temporară – adică să prindă viață atât cât să poată să-i servească pe zei. După cum vedeți, este un personaj masculin care are ideea, dar unul feminin trece la treabă.

Zeița a lucrat, împreună cu ajutoarele ei, zi și noapte și, de fiecare dată, micile creaturi au fost trimise pe pământ, și au început să se agite, să cultive pământul, să crească animale, să producă vin, să construiască temple, să aducă la temple ofrande, să facă sacrificii pentru zei. Dintr-o dată, Igigi nu mai aveau nevoie să muncească, pentru că o rasă nouă de servitori, făcută cu scopul de a sluji, exista și muncea pentru ei. Pentru a sărbători această invenție, zeii s-au întâlnit la un banchet. Au început să ridice cupa, lăudând frumoasa idee pe care a avut-o Enki”, a mai povestit specialistul în istoria Orientului Antic și sinologie.

În tradiția biblică, omul este creat pentru că Dumnezeu vrea o împlinire a creației

Crearea omului în cele două tradiții, cea biblică și cea precreștină, este extrem de diferită, mai ales pentru că omului i se atribuie meniri primordiale distincte: „Materialul comun din care este făcut omul este lutul. Scopul pentru care este creat acesta diferă radical în cele două tradiții – în cea biblică, omul este creat pentru că Dumnezeu vrea o împlinire a creației, ceva care să aducă creației spirit. În partea cealaltă, omul este creat cu un scop foarte precis, foarte funcțional: el este un servitor care trebuie să-i servească pe zei. Nu etern. Nu se pune problema ca omul să fie nemuritor, ca omul să fie veșnic. Nici fericirea lor nu interesează pe nimeni, ei trebuie să și-o obțină singuri, și nu și-o pot obține decât printr-o cale, și anume servindu-i mereu pe zei, satisfăcându-i pe zei – ca aceștia să mănânce bine (din jertfe), să locuiască bine (în temple), să fie adorați, iubiți, și generozitatea lor va oferi belșug comunității”.

Informațiile cu privire la omul creat de sumerieni sunt validate și de sutele de statuete găsite în templele dedicate zeilor, iar ipostaza în care au fost acestea ilustrate arată relația dintre „servitori” și divinități: „Statuetele reprezintă bărbați și femei într-o poziție de pietate, nu una de rugă”.

Adorator

Adorator

Prin versiunea sumeriană a creării omului ne este relevat din nou faptul că individul este o ființă efemeră, care nu poate să-și depășească rangul de „invenție inedită din lut” decât prin acțiunile sale, și nu prin adoptarea unei poziții vegetative de așteptare a sfârșitului inevitabil.

Se poate observa că nașterea omenirii în mitologia Sumerului este cu totul diferită de Geneza pe care o cunosc creștinii, ceea ce nu înseamnă că prima nu trebuie cunoscută, pentru a-i acorda și mai mult respect celei din urmă.

Profanul nu poate cunoaște cu adevărat trăirile unui artist decât prin intermediul lucrărilor sale. Dar unii artiști aleg să își dezvelească sufletul și mai mult, de aceea, ne oferă autoportrete, reprezentări prețioase ale eului interior, la care aceștia ne fac părtași. Deși are numai 26 de ani, pictorița Ioana Teodora Duță din Curtea de Argeș se poate mândri cu o serie de mai multe expoziții în țară și peste hotare, iar cele mai spectaculoase lucrări ale sale sunt diferite reprezentări ale propriei sale imagini. Copilărind în atelierul tatălui său, sculptorul argeșean Traian Duță, Ioana a avut privilegiul de a extrage de la un artist experimentat învățăturile esențiale pe care trebuie să le dețină un tânăr aflat la început de drum. Și bine i-au prins, întrucât, așa cum a subliniat tânăra pentru Matricea Românească, în prezent ea se află „pe culmile creației”. Pe lângă deprinderile de acumulate de la „sursă”, artista mai are și nelipsitele acreditări oficiale.

„Pot să spun că, de când sunt mică, am avut o predilecție spre figurativ, și atunci portretul este una dintre temele care m-a solicitat, care mi-a trezit interes. Am încercat, tot timpul, să redau în privirea personajelor pictate acea sclipire, acel necunoscut care să atragă pe vizitator în lumea tabloului”.

Ioana Teodora Duță, la vernisajul expoziției de la Galeria Orizont

Ioana Teodora Duță, la vernisajul expoziției de la Galeriile Orizont Foto: Mihai Vladu

În cadrul unei expoziții recente, desfăşurate la Galeriile Orizont din Bucureşti, am putut admira lucrările tinerei, dar și ale tatălui său, întrucât amândoi și-au expus operele pentru publicul larg. La picturile Ioanei se poate observa „cu ochiul liber” tușa vibrantă, specifică spiritului tânăr care, în combinație cu talentul înnăscut, a produs un adevărat spectacol vizual. Am conchis că necontestata frumusețe feminină a fost exploatată la maximum de către Ioana.

Tripticul și polipticul, aduse în contemporan

„Am realizat și grafică, dar și picturi triptic și poliptic. Știm că tripticul și polipticul au fost regăsite în zona religioasă, dar eu, în timpul masteratului, le-am reinterpretat și le-am adus în zona contemporanului, în zona decadenței, a vanității, a tumultului cu care ne confruntăm zilnic. Sunt și compoziții de natură statică, inspirate din zona folclorului. Dacă ne gândim la un artist român – Brâncuși, de exemplu, a știut să prețuiască autenticul românesc, să îl ducă mai departe și să îl valorifice. Tocmai asta mă interesează și pe mine, să nu fac o trecere rapidă din trecut spre prezent, ci să știu să prețuiesc ce a fost și să readuc într-o altă formă, una modernă”.

Unul dintre tripticele tinerei artiste

Unul dintre tripticele tinerei artiste

Nu am putut să nu o întrebăm pe Ioana despre „provocarea 365”, pentru că acest demers nu este deloc de ignorat. În ziua în care a împlinit 18 ani, ea și-a stabilit un țel extrem de neobișnuit pentru lumea relaxată a artiștilor: zilnic, timp de un an, Ioana a pictat câte un tablou. Este de la sine înțeles că, încă de la primele planșe, scepticii nu s-au lăsat așteptați, dar tânăra știa ce-și dorește: să-și depășească limitele și să devină din ce în ce mai bună, tablou după tablou.

Acum nici nu se mai pune problema să termin o lucrare într-o zi, dar nici nu mai vreau acest lucru. Chiar le las deoparte și mă uit peste o lună de zile la ele

„A fost mai mult decât orice fel de provocare, a fost o experiență foarte bună, pentru că lucram zilnic, eram angrenată în voința de a face față. Eram încă elevă la liceu și am hotărât să pictez în fiecare zi câte un tablou. Organizam lunar vernisaje cu tablourile realizate pe parcursul unei luni. Nu era ușor, pentru că făceam naveta la Liceul de Artă din Pitești. Mai mult decât orice, a fost o experiență care m-a ridicat în ceea ce privește pictura”, a povestit Ioana.

„Aripile din priviri”, tabloul de suflet al Ioanei

„Aripile din priviri”, tabloul de suflet al Ioanei

„La un moment eram, pur și simplu, în pană de idei. Chiar și pe drumul spre casă, căutam un subiect în ceea ce vedeam și în ceea ce auzeam, pentru că ajungeam acasă și trebuia să știu ce pictez. Dar spre finalul proiectului lucram la mai multe lucrări și le definitivam pe parcurs. Iar acum nici nu se mai pune problema să termin o lucrare într-o zi, dar nici nu mai vreau acest lucru. Chiar le las deoparte și mă uit peste o lună de zile la ele. Acestea sunt lucrări pictate în timp”.

Sindromul „dacă mă vreți, rămân”

Întrucât interlocutorul nostru a fost un tânăr român talentat, discuţia privind planurile sale de viitor a fost inevitabilă.

„Oricărui tânăr, în contextul zilelor noastre, îi trece prin cap să plece din țară. Dar deocamdată sunt aici și sper ca oamenii să știe să ne aprecieze – nu doar pe mine, ci și pe ceilalți tineri – să ne susțină și să putem rămâne în țara noastră. Oamenii sunt cei care ridică sau coboară o țară. Mi-aș dori să pot rămâne aici și să nu fiu nevoită să plec. (…) România poate să îi inspire pe tinerii artiști. Avem orașele, dar și satele, care sunt foarte motivaționale și inspiraționale pentru creație, nu neapărat pentru pictură. Avem cu ce, doar că este nevoie de o mai mare susținere”, a conchis Ioana Duță, pentru Matricea Românească.

Autoportret

Autoportret

Dacă războiul este „continuarea politicii prin alte mijloace”, cum afirma Clausewitz, teatrul ar putea fi, egalmente, continuarea filosofiei şi a moralei pe un tărâm care le pune la probă, fără menajamente, fibra alcătuitoare. Este, cel puţin, cazul piesei “Când timpul nu se mişcă”, de Donald Margulies, o meditaţie dacă nu profundă, cel puţin la fel de fidelă ca o fotografie de înaltă rezoluţie asupra războiului, umanităţii şi asupra rolului nostru în evoluţia aparent de nestăpânit ori de influenţat de către individ a (dez)ordinii mondiale.

Alina Berzunţeanu (“Moartea Domnului Lăzărescu”, “După Dealuri”) este Sarah, o fotojurnalistă de război care se întoarce pe “frontul” din New York pentru a-şi face recuperarea, după ce este rănită de explozia unei bombe în Irak. La căpătâiul ei stă James (Marius Stănescu – “Examen”, “E pericoloso sporgersi”, “Hotel de lux”), iubitul nevrotic, cel care – aflăm curând – nutreşte nu doar resentimente faţă de infidelitatea lui Sarah, petrecută pe front, ci şi o aversiune radicalizată faţă de război, leviatanul care i-a devorat sănătatea mintală şi şansa la fericire (echivalată cu o viaţă casnică, în care “copiii nu mor, ci cresc”).

"Când timpul nu se mişcă"

„Când timpul nu se mişcă” Fotografii: Marius Donici, prin amabilitatea Teatrului „Maria Filotti” din Brăila

“Declanşatorul” piesei – asociat diafragmei ingenioase, ea însăşi cu valoare de personaj, care se deschide şi se închide pe scenă pentru a puncta momentele-cheie – este însă vizita recurentă a unui prieten al protagoniştilor – Richard (Adrian Titieni), editorul cuplului, însoţit de către Mandy (Ioana Anastasia Anton, care face un rol bun), o mult mai tânără parteneră, care se recomandă “organizatoare de evenimente”. “Există fete tinere şi fete-embrion, iar tu, Richard, ai ales o fată-embrion”, remarcă Sarah cu ironie – însă ridiculizata şi simpla Mandy se va dovedi (“fericiţi cei săraci cu duhul”) vocea umanităţii neinstruite dar ingenue, care spune adevărurile incomode pentru binomul jurnalistic.

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă, într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă (“N-am stat să pierdem timpul cu actele. Suntem ocupaţi să salvăm lumea”), într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă. Piesa, regizată de tânărul Vladimir Anton, analizează finalmente (şi) condiţia jurnalistului care, pus în faţa unor realităţi independente de el – războaie, foamete, genocid – se simte obligat intrinsec să spună povestea lor mai departe lumii, cu riscul propriei extincţii, şi chiar dacă îşi intuieşte impostura („Trăiesc pe seama suferinţei unor străini, mi-am făcut o carieră pe durerea altora”). O lume care îi reproşează (“Poate dacă ai fi ajutat copilul, în loc să-l fotografiezi, n-ar fi murit”) lipsa de umanitate, impasibilitatea, neimplicarea, fără a înţelege (cum încearcă Sarah în van să explice) că în pofida aparentei lor puteri, exacerbate de media, jurnaliştii sunt la rândul lor simpli pioni, rol ce nu admite mersul pe diagonală, pioni care nu se pot juca de-a Dumnezeu.

Cand-timpul-nu-se-misca-3

“Îi ajutăm făcând fotografii” e totuşi un argument care parcă n-are validitate morală în faţa vocii umanităţii – “E atâta frumuseţe în lume şi voi nu vă concentraţi decât pe nenorociri”, iar piesa – ca şi relaţia lui Sarah şi James – se stinge în noapte pe ritmuri bântuitoare (Coldplay – O (Hidden Track), de pe Ghost Stories).

Cand-timpul-nu-se-misca-1

“Când timpul nu se mişcă” e o piesă cu timp lung de expunere, care-ţi trezeşte în minte trei imagini de dată recentă, dar epocale: micuţul Alan Kurdi eşuat pe o plajă de lângă Bodrum; însoţitoarea de zbor şocată după atacul din aeroportul bruxellez Zaventem; băieţelul sirian victimă a bombardamentelor, pierdut într-o ambulanţă. Şi, de ce nu, Adrian Despot somându-i pe cameramanii de la Colectiv să fie mai mult oameni decât “profesionişti”, şi să-şi ajute fraţii suferinzi.

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Unde am văzut piesa: Festivalul “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”

Unde o puteţi vedea: Teatrul Odeon, Bucureşti, 30 septembrie

Cei care încearcă să se desprindă de rutina vieţii, începând să remarce mai mult ceea ce se întâmplă în jurul lor, vor observa arta urbană, un fenomen în plină expansiune, tot mai prezent pe zidurile României. Unii trecători se bucură de acest spectacol mural, în vreme ce alții îl condamnă, îl consideră vandalism, și speră ca polițiștii să aibă puțin mai multă condiție fizică atunci când aleargă artiștii prinși în „flagrant” în ceas de noapte.

Este de prisos să menționăm faptul că graffiti-ul a reprezentat modul de exprimare a individului încă din cele mai vechi timpuri, aspect ușor de intuit, mai ales dacă pornim pe firul etimologiei cuvântului, care provine de la „sgraffo” (din limba italiană), însemnând „a scrijeli”. Însă, graffiti-ul modern își are sorgintea în New York, la începuturile anilor ’20, când metroul a fost acoperit cu desene și inscripții realizate de membrii găștilor de cartier.

Aşa cum este cazul cu orice activitate populară în țara noastră, Capitala este cea care mustește de astfel de opere stradale realizate cu spray-ul. Însă, în paranteză fie spus, deși în București pot fi observate mii de astfel de desene, nu aici s-au pus bazele unui eveniment de profil în toată regula, ci în Timișoara. Anul 2011 a însemnat momentul în care s-a „dat undă verde” în acest oraș, pentru câteva zile, artei urbane, în cadrul primului festival de graffiti din România.

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara Foto: Facebook

Odată ce s-a creat un  precedent, iar publicul a devenit mai tolerant și a înțeles că și graffiti-ul este tot o formă de artă urbană, și alte orașe din țară au avut inițiative similare. Un eveniment reputat în acest sens are loc anual și la Sibiu, sub denumirea de Street ART Festival. Manifestarea reunește 10 artiști – desemnați în urma unui proces de selecție -, care au șansa să-şi dea frâu liber imaginației pe pereții Sibiului.

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew Foto: Facebook

Străinii vin să picteze pe metroul bucureştean

Poate cea mai memorabilă “urmă” a graffiti-ului autohton o reprezintă, încă, metrourile vechi, întâlnite pe Magistrala 4 a rețelei bucureștene. Aceste trenuri, inaugurate pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, au reprezentat imediat după Revoluţie, la începuturile fenomenului în România, una dintre principalele «pânze» ale artiștilor, atât locali cât şi străini. Ultimii continuă să vină şi azi, special pentru a-şi lăsa “amprenta” pe una dintre ultimele „redute” ale graffiti-ului liber, devenită mitică odată cu trecerea anilor în comunitatea lor.

Motivul pentru care metrourile întâlnite pe celelalte magistrale nu sunt „înzestrate” cu graffiti este acela că problema a fost prevenită «din faşă»: canadienii de la Bombardier, firma care a construit trenurile achiziţionate ulterior de către Metrorex, au folosit o vopsea pe care nu rezistă spray-urile colorate. Altfel spus, cu un burete, puțin săpun și două jeturi de apă, arta unui tânăr dispare cât ai clipi.

Graffiti pe metroul bucureștean

Graffiti pe metroul bucureștean Foto: iqool.ro

Tehnica observabilă pe trenurile Magistralei 4, dar și pe cele mai multe ziduri din țară, se numește tagging şi caracterizează semnătura într-un mod cât mai neinteligibil. Așa cum era firesc, din anii ‘90, lucrurile au mai evoluat, artiștii s-au adaptat și au dezvoltat noi tehnici de a desena ceea ce numim graffiti. Cuvântul cheie al noilor metode este „rapiditatea” – din motive obiective.

În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști

Astfel se face că, la fel de des, întâlnim și desenele realizate prin tehnica «șablonului» (stencil, în limba engleză), iar negativul generat prin pulverizarea culorii rămâne pe perete. Mai mult, uimitor sau nu, tinerii mai au născocit o metodă care le oferă posibilitatea de a-și aplica desenele în mai puțin de 20 de secunde: paste up.

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

Stencil și paste up sunt două tehnici extrem de folosite de artiști, pentru că îți permit să fugi foarte repede. La paste up, ai hârtia, un lipici pe bază de aracet sau unul realizat manual, un trafalet, și aplici desenul, ca și cum ai lipi un tapet. Tehnica are un avantaj destul de mare, pentru că o lucrare se poate aplica pe perete în aproximativ 20 de secunde. Util, în cazul în care apare Poliția! În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști”, a explicat Doru Răduță, reprezentantul Interesting Times Bureau, organizatorul unui scurt tur alternativ de picturi murale din București.

Desenele de pe pereții Bucureștiului nostru nu sunt de talia celor ale lui Banksy, unul dintre cei mai cunoscuți artiști de artă stradală din lume, a punctat Răduţă, dar originalitatea și imaginația tinerilor români compensează cu prisosinţă. Dacă trecătorul deschide ochii și este atent la ce îl înconjoară, s-ar putea să descopere o altă latură a orașului.

Din YouBire pentru oraş

Un exemplu de desen aplicat prin tehnica paste up în București este unul de mari dimensiuni, care ilustrează logo-ul platformei YouTube, cu o mică modificare… sentimentală: YouBire. Mişcătoarea parodie, care îşi propune să sensibilizeze în legătură cu dezumanizarea adusă de tehnologie, respectiv de reţelele sociale, poate fi admirată în apropierea străzii Doamnei.

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Deși tinerii creatori ai artei stradale – sau grafferii, cum sunt numiți în branșă – sunt conștienți de faptul că activitatea lor este una ilicită şi riscantă, totuși ei se încumetă să sfideze legea, numai pentru a-și arăta arta sutelor de trecători, sau pentru a-și exprima nemulțumirea față de personalitățile sau de regimurile politice. Cu toate acestea, ei oferă lumii o lecție pe care mulți au uitat-o, aceea că frumosul poate fi întâlnit oriunde, chiar și pe pereții străzilor întunecate, cu clădiri decrepite.

„Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera – poate că e mai bun decât el, poate că e mai puțin bun, nu contează. În momentul în care el se duce și desenează ceva pe un zid, știe că opera nu îi mai aparține lui, ci orașului. Acesta este un aspect care contravine întregii idei de artă, pentru că faci artă care trebuie să dăinuie secole. Dar oamenii aceștia spun: «Nu! Tot ce facem noi este extrem de temporar – astăzi e, mâine nu e. Bucurați-vă astăzi, că mâine, nu se știe!»”.

În cazul în care grafferii nu ciulesc urechile și nu stau cu ochii în patru, amenda pentru această pasiune ilegală este una destul de usturătoare – cel mai adesea, pentru părinții lor -, contravenţia mergând până la 2500 de lei.

Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera

Până aici, am vorbit despre graffiti, o formă de artă urbană interzisă prin lege, dar avem și varianta legală a culturii urbane, numită artă stradală (street art). Opera realizată prin această tehnică este ușor de identificat, pentru că se bucură de mari dimensiuni, este spectaculoasă, iar frumosul este apanajul multor ore de lucru în fața peretelui, lipsite de teama apariției inopinate a Poliției.

Un exemplu de astfel de artă urbană întâlnim în curtea interioară a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, dar obiectivul reprezentanților instituției cuprinde mai mult decât comandarea unui mural de mari dimensiuni.

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

„Peretele de la Universitatea de Arhitectură a fost desenat de către Saddo, în 4-7 iulie 2016, împreună cu un prieten. Ei au petrecut câteva zile pe schele. Când li s-a propus un proiect, Saddo a venit cu un concept și a spus că, dacă stă să se gândească, toată arhitectura – mai ales cea antică – se inspiră din natură. Aici avem o junglă. Intenția artistului a fost aceea de a reda o activitate, care inițial părea extrem de aridă și de abstractă – cum e arhitectura -, dar care are la bază ceva foarte organic. Contrastul este foarte interesant.

Proiectul inițiat de către Universitate presupune ca întreaga clădire, dar mai ales curtea interioară, să se deschidă către publicul larg. S-a început cu acest perete. Un alt perete va fi acoperit cu vopsea specială, care să permită proiecțiile de filme. Din toamna lui 2016, sau de anul viitor, vor deschide terasa pentru a găzdui diverse evenimente, iar din 2018 se dorește să se încerce ceva similar cu cafeneaua de la Muzeul «Grigore Antipa». Totul, în ideea de a deschide întreaga facultate pentru oraș. Cei de la Universitate și-au dat seama că aceasta este una dintre cele mai importante clădiri din centrul orașului, şi totuşi este închisă publicului larg”, a mai spus Răduţă.

Un mural mare pentru oraș, un pas uriaș pentru arta urbană

De cele mai multe ori, muralele impozante sunt comandate de către o instituție, iar cele mai spectaculoase opere de profil din Capitală pot fi admirate pe strada Arthur Verona (autori: Alex Ciubotariu sau Pisica Pătrată, dar şi Sabek), pe strada Eremia Grigorescu (colectivul Sweet Damage Crew), respectiv pe strada Lahovari, în curtea Grădinii cu Filme (aceeaşi Sweet Damage Crew). Strada Arthur Verona reprezintă raiul grafferilor, iar startul a fost dat de către Street Delivery, eveniment ce a debutat în urmă cu 11 ani și care a deschis minţile asupra importanţei culturii urbane. Astfel, în fiecare vară, timp de câteva zile, strada devine a pietonilor, care participă la diferite activități culturale. Tot aici, trecătorii pot admira cel mai vechi mural din România, realizat de către Sabek, reprezentând un vultur. Cei care nu l-au văzut până acum, ar trebui să se grăbească, întrucât în 2016 clădirea care „găzduiește” muralul va fi demolată, pentru a construi un imobil destinat birourilor.

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Deși această formă de cultură urbană este controversată şi neînţeleasă, ba chiar cvasi-penalizată de către lege, artiștii din România se «înarmează» cu mult curaj şi cu atenție mare, iar dovada faptului că devin din de în ce mai buni la acest „sport extrem” o reprezintă numărul tot mai ridicat de astfel de desene – unele dintre ele, absolut impresionante prin măiestria cu care au fost realizate – pe care le putem admira pe clădirile din București.

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Vreme de circa trei secole (1560 – 1860), istoria țării noastre a cunoscut un șir lung de haiduci, iar românii de astăzi află despre „nobilii” tâlhari de la drumul mare din filme, muzică (ascultă mai jos) sau literatură. Dar cine – sau ce – au fost cu adevărat acești haiduci?

Invariabil, poveștile despre haiduci au viața lor – de aceea, de-a lungul timpului, istorisirile bătrânilor de la sate au căpătat diferite transformări, redând însă întotdeauna cu fidelitate îndârjirea cu care fugarii furau bogății de la boierii nemiloși, parte din care ofereau apoi săracilor. Acești pribegi ai neamului românesc nu au ținut cont de canoanele valabile și astăzi, ci au jefuit și pedepsit avuții, chiar cu prețul înfăptuirii „morții de om”, motiv pentru care poveștile despre ei nu pot avea întru totul un caracter pozitiv sau unul negativ. Cert este că țăranii din bătătură le erau recunoscători pandurilor pentru ajutorul pe care-l primeau de la justițiarii din codri.

Creștinii smeriți își puneau speranța unei vieți mai bune în sfinții din Ceruri cărora le adresau rugi fierbinți, dar siguranța zilei de azi și de mâine și dreptatea le-o încredințau haiducilor, care păreau de neatins de arme și de negăsit de boierii păgubiți. Astfel, ei păreau protejați de o forță supranaturală. Gratitudinea poporului român a ieșit la iveală prin aceea că țăranii au respectat haiducul, l-au cinstit și i-au cântat aventurile, ca povestea lui să nu fie pierdută. Mărturii în acest sens stau legendele și doinele care au supraviețuit până în ziua de azi.

Haiducii nu sunt hoți obișnuiți

Sătui de nedreptatea care dăinuia în satele de oameni muncitori și sărmani, de-a lungul timpului, o mână de bărbați au părăsit gospodăriile și au ales calea tâlhăriei: devotații codri le-au servit drept casă trainică și ascunzătoare fidelă. Vorbim aici despre cetele de haiduci care jefuiau drumeții înstăriți, boierii și chiaburii care chinuiau țăranii neputincioși. Pandurii își puneau viața și libertatea în pericol pentru a-și ajuta și consătenii, fapt ce demonstrează milostenia poporului român, dar și care îi deosebește pe aceștia de hoții obișnuiți. Deși crimele și jafurile nu Îi sunt pe plac lui Dumnezeu, preoții au înțeles ce au făcut haiducii pentru societatea în care nimeni nu apăra țăranul simplu – de aceea, oamenii Bisericii ajutau luptătorii. O serie de documente ale bisericilor ortodoxe din zona Banatului a scos la lumină faptul că pandurii secolului XVIII au fost susținuți de către cei din casa Domnului.

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu Foto: tvr.ro

Potrivit lui Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură din Galați, contemporaneitatea îi poate cunoaște pe cei mai vajnici haiduci datorită literaturii, istoriografiei, dar și cinematografiei.

Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie

„Aflăm încă de pe băncile şcolii, prin intermediul baladelor populare, despre Toma Alimoş sau Alimanu «Haiduc din Țara-de-Jos / Nalt la stat, / Mare la sfat / Şi vitez cum n-a mai stat». Tot din literatura populară ajungem să cunoaştem alte nume de haiduci: Andrei Popa (sau Andri Popa, uneori ortografiat Andrii Popa – a cărui baladă populară a fost culeasă de către Vasile Alecsandri şi publicată în 1843, n.r.), Codreanu, Ioniţă Tunsu, Iancu Jianu, Pintea Viteazu, Şapte-cai, Nicolae Grozea, unele dintre aceste nume fiind atribuite unor personaje de film de acţiune în perioada de dinainte de anul 1990. Istoria îi menţionează pe Grigore Pintea (Pintea Viteazu sau Pintea Haiducul) în Transilvania, pe Deli Marcu şi pe Baba Novac, aceştia din urmă fiind generali în oastea lui Mihai Viteazul. Bogdan Petriceicu – Haşdeu, într-una dintre lucrările sale, spunea despre Baba Novac că «Pe blestematul munte România, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, către care adăugându-se alţi vreo 20 sau 30 din viaţa sa de la Poreci, rezultă că Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie»”.

https://www.youtube.com/watch?v=HATpq2061Pw

Haiducii, foști ostași instruiți și disciplinați

Mergând în urmă, pe firul etimologiei cuvântului, aflăm de la Marius Mitrof că „haiduc” este de proveniență maghiară și înseamnă soldat infanterist, același termen fiind prezent și în limbile sârbă și croată. În ceea ce privește spațiul românesc, în arcul Carpatic, Oltenia și Muntenia a fost vehiculată această denumire a haiducului, urmând apoi, prin influență, să fie rostită și în Moldova.

„De altfel, toţi cei pe care i-am enumerat au facut parte din armată, având diferite funcţii în cadrul acesteia (zapciul Iancu Jianu, de pildă – «zapciu» fiind echivalentul gradului de căpitan de astăzi, sau o funcţie de conducere subordonată ispravnicului, având ca scop strângerea dărilor). În Moldova, însuși domnitorul Ieremia Movilă (1595 – 1600; 1600 – 1606) a format un corp al haiducilor. Spre mijlocul secolului al XIX-lea şi chiar târziu, în primele decenii ale secolului XX, au început să fie denumiţi haiduci şi tâlharii care îi jefuiau pe cei din clasele înstărite, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu armata – haiducul Terente, de exemplu.”

Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel de cavalerism haiducesc

Cu toate că cei mai cunoscuți haiduci au fost ostași – așa cum a punctat specialistul consultat de Matricea Românească -, în cetele lor se aflau și iobagi fugiți de pe pământul nobililor, potrivit scrierilor de profil. De asemenea, deși s-ar crede că în interiorul comunității lor ferite de ochii trecătorilor, haiducii trăiau o viață lipsită de reguli și de limite, în realitate, existența lor era guvernată de disciplină.

„Eroii haiduci, cei care au intrat în mentalul colectiv şi în folclor, sunt conducătorii acestor cete, conducători care au deprins tainele mânuirii armelor şi care erau adaptaţi la o viaţă plină de privaţiuni, aşa cum era viaţa ostăşească a acelor timpuri. Iar aceşti eroi, cu diferite grade, de cele mai multe ori proveneau din straturile societăţii mai avute. Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel, dacă vreţi, de cavalerism haiducesc care presupunea, pe lângă altele, ajutorarea celor nevoiaşi şi nevolnici, interzicerea escapadelor amoroase şi a exceselor bahice, pedepsirea exemplară a actelor de indisciplină şi trădare.”

Mai aflăm de la expert că oastea de haiduci era formată din briganzi motivați de relațiile personale defectuoase cu societatea, iar în privința imaginii lor publice, acești bravi panduri erau percepuți de către societatea vremii într-un mod cel puțin interesant.

„În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva acestor cete de haiduci, pe când în sud-estul continentului, oprimat de Imperiul Otoman şi o parte de cel Austro-Ungar, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului (personificat de turci, de boieri). Astfel, haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal cvasi-general, asemănător cu cel manifestat în culturile meditereneene. În logica populară, semnificativ era doar actul răzvrătirii, al «răzbunării» individuale şi sociale, al ieşirii din norma opresivă, pe când, la polul opus, în logica păturii avute, cu funcţii în administraţie, actul răzvrătirii devenea actul care punea în pericol normele de convieţuire socială valabile la acel moment.”

haiduci

Foto: miscareaderezistenta.ro

Ani la rând, haiducii au constituit modele pozitive sau negative în contextul istoric în care au trăit, ei fiind considerați proscriși de către pătura boierească sau eroi de către nevoiași: copiii neastâmpărați ai bogaților erau potoliți la menționarea numelui unui pandur, iar odraslele țăranilor aveau drept model de comportament și dezvoltare acești viteji. Mai mult, voievozii români au văzut potențialul rebelilor haiduci și i-au folosit pentru le a servi interesele.

În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva cetelor de haiduci, pe când în sud-estul continentului, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului

„Avem, de pildă, corpul haiducilor format din iniţiativa lui Ieremia Movilă – după modelul unei unităţi similare din Polonia -, ori pe Ştefan Mâzga, pretendent la scaunul domnesc, care, venind din Transilvania în luna iunie 1565, a atacat Moldova folosindu-se de haiduci. Desigur, au existat circumstanţe care au înlesnit apariţia şi menţinerea câte unui cult regional a cărui putere de seducţie se insinuează uşor şi istoricilor moderni. Se creează astfel un romantism prin care regăsim haiducii în creaţiile populare şi, prin aceasta, regăsirea haiducilor în galeria figurilor justiţiare ale panteonului românesc. Se umplea astfel un gol, datorat penuriei de eroi exemplari, impus, în cele din urmă, de curentul identitar paşoptist de promovare a folclorului ca manifestare a spiritului naţional”, a subliniat Marius Mitrof.

Baba Novac, eroul lui Mihai Viteazul, a fost schingiuit până la moarte

Haiducul cu cea mai veche atestare documentară este celebrul Baba Novac, care a fost mâna dreaptă a domnitorului Mihai Viteazul.

Baba Novac, un erou legendar de origine sârbă, s-a născut în jurul anilor 1520 în satul Poreci din Serbia. Cu o forță fizică mai rar întâlnită, acesta a învățat de mic copil cum să mânuiască cu măiestrie sabia, pentru a-și apăra credința ortodoxă de invadatorii otomani. Impunător ca aspect și atitudine, tânărul Baba Novac a fost acceptat cu ușurință în cetele de haiduci din Balcani, scopul recrutului fiind acela de a scăpa de sărăcie.

Anul 1595 a fost cel în care haiducul, de acum bătrân, a intrat în armata lui Mihai Viteazul. Deși puțini ar fi crezut, la vârsta de peste 75 de ani, Baba Novac se lăuda cu o forță și cu o îndemânare în luptă uimitoare, încât l-a impresionat pe domnitor chiar de la prima misiune încredințată: i-a gonit, cu 700 de haiduci, pe Pașa Hassan și pe numeroasa sa armată, peste Dunăre, la Sofia.

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul Foto: actualdecluj.ro

Alături de frații Preda și Stroe Buzescu, Baba Novac avea rangul de general în armata lui Mihai Viteazul și este important de menționat că victoria de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) i se datorează în totalitate, priceperea sa nefiind subminată de bătrânețe. După numeroase alte victorii, octogenarul luptător a fost arestat în 1601, în timp ce se afla la Cluj, unde a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru trădare, de către dieta aristocrației maghiare. Haiducul era acuzat că a trimis, prin intermediul preotului ortodox Sascu, o scrisoare pașei din Timișoara, în care îi spunea că va primi indicații privind momentul potrivit pentru atacarea și ocuparea orașelor transilvănene, în schimbul unei sume de bani. Două zile mai târziu, Baba Novac a fost executat în piața centrală a Clujului, împreună cu duhovnicul său. Dată fiind tortura la care au fost supuși cei doi condamnați, care erau trecuți de 70 de ani, este puțin spus că au avut parte de o execuție rapidă.

După ce au fost schingiuiți și parțial jupuiți de piele, haiducul și preotul sârb au fost legați de două bârne orizontale, asemănătoare unor frigări mari, pe care călăii le roteau încet, deasupra flăcărilor. Mai mult, cruzimea maghiarilor nu a cunoscut margini – cei doi suferinzi erau stropiți cu apă, astfel încât suferința lor să fie cât mai îndelungată. Execuția a durat o oră și jumătate. La capătul chinurilor, trupurile lor au fost înfipte în două țepușe și expuse în afara cetății. După câteva zile, din acestea nu au mai rămas decât oasele, corbii devorându-le carnea chinuită. Chiar și sultanul Mehmet al III-lea a fost revoltat de moartea viteazului haiduc, spunând că un om deosebit ca Baba Novac trebuia să moară pe câmpul de luptă, nu mutilat mișelește.

Deși faptele lor sunt controversate, haiducii au fost și vor rămâne în conştiinţa populară eroii care au acționat la limita fină dintre dreptate și fărădelege, iar legendele romantice şi cavalereşti născute în jurul acestor personaje mitice reprezintă mărturia unei perioade egalmente tulburi și fascinante din istoria României.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică

Unul dintre atributele definitorii pentru spiritul poporului român este sinceritatea. Din vremuri imemoriale până azi, conaţionalii noştri nu s-au sfiit să-și exprime gândurile prin orice mijloc aflat la dispoziţia lor: cântec, artă, vestimentație, ornament, mod de viață. Deși reprezintă o formă de comunicare mai rar întâlnită – în lumina faptului că necesită un simț estetic bine format -, exprimarea unor trăiri prin intermediul vestimentației nu le este străină românilor, care au dus acest proces la rang de artă, în sute de ani.

Articolul vestimentar care s-a făcut cel mai remarcat în lumea întreagă și care le-a arătat tuturor că straiele românești sunt de o frumusețe covâșitoare este, desigur, celebra ie.

Bluzița, care cunoaşte un reviriment spectaculos în zilele noastre, reprezintă mai mult decât o piesă din garderoba unor doamne care vor să fie cochete. Ia noastră și cusăturile migăloase de pe piept și de pe mânecile ei ascund o întreagă istorie a vieții de la sat.

Ie de la 1910 - 1915, din Câmpulung Muscel. Cusătura este realizată cu ac persan, prin tehnica introducerii, apoi tăierii aței. De regulă, această ie era purtată de femeile bătrâne.

Ie de la 1910 – 1915, din Câmpulung Muscel. Cusătura este realizată cu ac persan, prin tehnica introducerii, apoi tăierii aței. De regulă, această ie era purtată de femeile bătrâne. Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Așa cum este firesc, contemporaneitatea le este recunoscătoare femeilor de la sat pentru că și-au dezvăluit tainele celui mai de preț bun al omului: sufletul, pe care l-au transpus prin cusături pe ii. Dacă, de cele mai multe ori, spiritul omului şi-a așternut angoasele şi bucuriile pe hârtie, cu ajutorul condeiului, sătenii români și-au dezvoltat un mediu specific de expresie. Acul și ața au fost instrumentele de nădejde cu care şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului.

Femeile satului erau atente și la momentele în care îşi lucrau preţioasele ii, alegând intervale ferite de influenţe nefaste. „Iarna, lucrau la opaiț, se trezeau pe la 5 și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Programul era stabilit și potrivit superstițiilor. Ele lucrau după ora 4 dimineața, după ce demonii le părăseau spațiul – zmeii și toate închipuirile lor, pentru că se temeau că aceștia vin să le fure inspirația”, a explicat, pentru Matricea Românească, Ana Maria Ilie, consultant de artă la Galeria Galateca.

Iarna, femeile se trezeau la 5 dimineaţa și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Se temeau că aceștia vin să le fure inspirația

Deși, la prima vedere, motivele prezente pe materialele textile românești par a avea un scop pur estetic, nimic nu este așezat la întâmplare pe acestea, deoarece fiecare cusătură realizată cu îndemânare reprezintă un cod descifrat numai de către membrii comunității, iar ineditul merge și mai departe, prin aceea că fiecare zonă deține propriile sale însemne. De exemplu, în Sibiu (Transilvania) admirăm ii cu motive în alb și negru (ce reflectă moștenirea saxonă), în sudul țării vom vedea cusături cu fire roșii, maro, galbene, de aur sau de argint (influențele Imperiului Otoman), iar Moldova se mândrește cu albastrul de Voroneț, combinat cu portocaliu.

Străinii sunt fermecați de misterele României

Unicitatea iei autohtone îi fascinează şi pe străinii care iau contact cu “matricea românească” şi încearcă, printr-un efort de cercetare, să îi cunoască misterele. Martine Claessens, un designer de interior de origine belgiană stabilit în România, remarcă faptul că „motivele cusute pe iile românești aveau menirea de a indica poziția unei persoane în comunitate, vârsta, ocupația, statutul marital, social și material. Diversitatea acestor modele îi conferea purtătorului libertatea de a îmbrăca, după caz, haina la ocaziile speciale, la sărbători, la nunți, la slujbele religioase. Se spune că anumite articole de îmbrăcăminte aveau misiunea de a proteja și de a aduce bunăstare și fertilitate, în special tinerilor căsătoriți”.

Ie din voal de mătase, specifică zonei Dâmboviței. Ia datează din anul 1940.

Ie din voal de mătase, specifică zonei Dâmboviței, de la 1940

În mod fascinant, întregul ansamblu de simboluri și de forme geometrice cusute pe pieptul și pe brațele iilor serveşte spre a canaliza şi întreţine energia pe care o reprezintă. Pe lângă sinceritate, poporul român numără printre valorile sale primordiale şi o nemărginită credință în Dumnezeu, drept urmare, simbolul crucii nu putea lipsi de pe hainele ce integrează însemnele spiritului omului. Şi aici, observăm o simbolistică precisă: atunci când crucea este dispusă pe orizontală, conectează oamenii între ei, iar cusută pe vertical ajută individul să se conecteze cu Dumnezeu.

Acul și ața au fost instrumentele cu care sătenii români şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului

Pe lângă stabilirea unei legături cu Dumnezeu, o altă dorință existențială a omului a fost pavăza de cele nevăzute, drept pentru care figuri precum cocoșul (păzitorul porților, zi și noapte, care îndepărtează spiritele malefice), ochii (fereastra sufletului; ilustrarea unui singur ochi protejează împotriva forțelor răului) cusute pe ie ar fi reprezentat un scut împotriva Diavolului.

Cusătură împotriva deochiului. De regulă, aceasta se realiza cu o altă culoare, alta decât cele prezente pe ie, și era ascunsă privirii. În cazul în care era remarcat acest semn, se pierdea efectul magic al semnului.

Cusătură împotriva deochiului. De regulă, aceasta se realiza cu o altă culoare decât cele prezente pe ie, și era ascunsă privirii. În cazul în care semnul era remarcat, se pierdea efectul magic

Portul tradițional românesc a mai fost îmbogățit și cu simboluri cosmice: steaua (sursă de lumină, ghidează spre calea cea bună), cercul (reprezintă Soarele, dar semnifică și ciclicitatea cosmică, sau regenerarea ori moartea și renașterea naturii, așa cum se întâmplă de-a lungul celor patru anotimpuri). De asemenea, costumele populare înglobează însemne ale fertilității și abundenței (melcul, spicul de grâu, frunzele și fructele), ale trecerii timpului, renașterii și vieții eterne (vița de vie, apa curgătoare), potrivit cercetării realizate de Martine, care este fascinată de complexitatea și de originalitatea motivelor românești.

Ia românească, pe podiumul prezentărilor de modă

Datorită originalității modelului său, ia noastră a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație. De aceea, vedete consacrate, de ieri și de astăzi, au purtat bluza românească, ele fiind cucerite de unicitatea bluzei și de însemnele sale magice: printre ele, Adele, Sophia Loren, Kate Moss, Jennifer Garner.

Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea. Modelele sunt țesute.

Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea. Modelele sunt țesute

Mai mult, designeri renumiți (Valentino, Yves Saint Laurent) au inclus în colecțiile lor de lux ia românească, iar succesul, pentru ei, nu a întârziat să apară, grație modelelor de o strălucire admirabilă. Într-adevăr, preluarea portului românesc pare a fi de bun augur pentru promovarea valorilor noastre, dar poziționarea hainelor românești în lumina reflectoarelor atrage după ea şi nevoia imperioasă de „activare” a responsabilității privind apărarea propriilor tradiții. Şi asta deoarece copierea obiectelor vestimentare este însoțită de câteva pericole mai mult decât dezastruoase pentru conservarea ancestralelor creații românești. Mai exact, creatorii de modă nu precizează, în cele mai multe cazuri, sursa inspirației, ceea ce face ca povestea țării noastre să rămână necunoscută în afara granițelor. O altă amenințare faţă de integritatea „solemnei instituții” a tradiției româneşti este producerea în masă a obiectelor de artizanat autohtone, pe pieţele asiatice.

Datorită originalității modelului său, ia românească a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație

În acest context, românii se mobilizează: potrivit reprezentantului mișcării internaționale „La Blouse Roumanie”, Andreea-Diana Tănăsescu, echipa din care face parte își propune să tragă un semnal de alarmă asupra necesității protecției modelului iei și, cu ajutorul unui avocat specializat în proprietate intelectuală, Monica Moisin, va iniţia un demers legislativ menit să aibă ca finalitate Legea Iei Românești.

Ie-articol-matricea romaneasca foto interior (1)

Şi dacă ideea vi se pare insolită sau paseistă, există zeci de exemple de state care și-au înregistrat portul tradițional pentru a nu-și pierde identitatea, iar ia noastră nu este cu nimic mai prejos – merită să fie protejată și recunoscută drept un produs al meșteșugului, dar mai ales al geniului popular românesc.

Povestea iei continuă. La fel și lupta pentru apărarea tradițiilor țării noastre, pentru care versurile cântărețului Jean Moscopol trebuie să reprezinte o inspiraţie şi o speranţă că: „Tot ce e românesc nu piere / Și nici nu va pieri. / Oricât vom îndura, jurăm să fie așa, / Căci tot ce-i românesc nu piere / Și nici nu va pieri / Românul știe să înfrunte ceasul greu / El crede în dreptatea lui și-n Dumnezeu”.

Mulțumiri Galeriei Galateca pentru ajutorul acordat în realizarea acestui material.

O mână de tineri care iubesc comunitatea în care trăiesc s-a mobilizat și a pus la punct un proiect care avea să devină un inedit spațiu cultural. Reprezentanții Asociației GHEPart (Grow Harmony in Education and make Progress through art) din Curtea de Argeș au gândit Greenoteca, un loc unde localnicii se pot bucura din plin de cultură în aer liber.

Greenoteca a luat naștere în 2015, în urma obținerii unei finanțări, iar principalul scop al demersului asociației a fost reabilitarea, cu ajutorul voluntarilor, a unui spațiu verde din Curtea de Argeș, care să găzduiască diverse manifestări culturale. În primele cinci luni de existență, nu mai puțin de 400 de localnici s-au bucurat de activități de profil.

Ce oferă Greenoteca orașului Curtea de Argeș? Cei 285 metri pătrați de spațiu găzduiesc evenimente precum proiecții de filme, expoziții, întruniri, serate muzicale sau constituie, pur și simplu, refugiul celor care vor să citească, să se relaxeze în aer liber sau să se bucure de iarbă verde.

Deși, la prima vedere, Greenoteca nu aduce nimic nou în spațiul cultural românesc, proiectul este mai mult decât s-ar crede. El reprezintă un demers care le demonstrează oamenilor din acest orășel că cineva s-a gândit la nevoile lor de a se deconecta, a improvizat pentru ei un cinematograf în aer liber și le-a oferit un spațiu verde unde-și pot aduce copiii, în condițiile unei lipse acute la nivel local. Iar modul în care a fost amenajată Greenoteca relevă imaginația, dar și pasiunea cu care reprezentanții GHEPart au lucrat la proiect.

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii Foto: Mihai Vladu

„Avem un gard superb, niște băncuțe de care se bucură copiii sau tinerii, avem panouri care colorează orașul și avem posibilitatea de a organiza în continuare proiecții de filme într-un oraș fără cinema. Este foarte greu, logistic, dar știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate. Societatea pare prinsă în mirajul Statului sau al Primăriei. Vrem să ne dea statul, să ne facă primăria, iar când vedem oameni care fac lucruri frumoase pentru alți oameni, și nu cer nimic în schimb, începem să ne gândim”, a declarat pentru Matricea Românească, Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului.

Știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate

Într-adevăr, superbul gard al Greenotecii este unul mai rar întâlnit și atrage atenția grație originalității de care au dat dovadă „hărnicuții” de la GHEPart: spațiul este delimitat de creioane colorate de mari dimensiuni.

Toate eforturile de a crea un astfel de spațiu și de a-l menține viu prin activitățile culturale de care cei din Curtea de Argeș se bucură în mod gratuit au drept numitor comun oamenii, așa cum a subliniat atât de frumos Iulia Georgescu.

„Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului – construirea gardului, folosirea drujbei și a uneltelor, găsirea transportului pentru uluci, paleți etc., cumpărarea diferitelor lucruri de la magazinele de construcții unde angajații mă priveau ciudat, pentru că nu știam să le răspund concret la întrebări despre lista mea de cumpărături -, a fost din nou despre oameni. Oameni care te ajută, oameni cu care împarți bucuria unor reușite, oameni care îți aduc energie bună, dar și oameni pe care nu te poți baza, precum și alte lucruri care «dădeau cu minus». Per total, rezultatul a fost «cu plus», evident, dar am învățat din nou o multime de lucruri”.

Iulia Georgescu

Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului „Greenoteca”

Terasă gălăgioasă, sau lectură în aer liber?

Modul în care arată spațiul evidențiază faptul că s-a muncit cu adevărat: canapelele și masa sunt realizate din paleți industriali – chiar de mâna voluntarilor -, iar gazonul a fost reamenajat și au fost plantați arbori și flori de către copii. În dreptul fiecărui arbore este semnalat numele copiilor care au muncit la plantarea lui, după ce au primit de la reprezentanții Asociației sesiuni de educație ecologică.

Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului, a fost din nou despre oameni

Greenoteca, strategic amplasată în curtea Bibliotecii Municipale Curtea de Argeș, reprezintă oaza de relaxare din centrul orășelului, dar oferă și alternativa cinematografului căruia localnicii îi duc lipsa.

Chiar dacă „ținutul culturii în natură” se învecinează cu o terasă gălăgioasă, iar muzica și discuțiile clienților acesteia vin flagrant în antiteză cu caracterul cultural al Greenotecii, manifestările de aici se „mențin pe poziții”. Oamenii trebuie doar să aleagă modul de relaxare pe care îl preferă.

În momentul în care am decis să citesc cartea lui Gib Mihăescu, „Zilele și nopțile unui student întârziat”, am plecat de la premisa că mă voi amuza aflând peripețiile prin care trece un tânăr care se apucă să învețe cu o noapte înainte de examene sau care încearcă să găsească metode eficiente de copiat. Nu a fost așa, din fericire.

Mihnea Băiatu, „studentul întârziat” al lui Mihăescu, este un tânăr escroc și un erou de mahala bucureşteană, ale cărui fapte conturează un tablou al moravurilor ușoare. Încă din primul capitol realizăm cu ce fel de „băiat” avem de-a face: acesta găsește o cameră de închiriat la casa no. 4 bis din Fundătura Șapte Fântâni, negociază cu proprietara un preț (pe care oricum nu-l va plăti, potrivit propriei cutume) și are grijă să lase o impresie mai mult decât bună: își folosește tehnicile de seducție «irezistibile» în fața gospodinelor de periferie. Cititorul face cunoștință chiar de la începutul operei cu tehnicile de seducție și de manipulare ale lui Mihnea, care dorește să o adauge și pe proprietara noii lui locuinţe în palmaresul său de gazde seduse, cu care a practicat „amorul democrat”. După parcurgerea rândurilor episodului mi-am dat seama că am în mână ceva mai mult decât un roman distractiv despre un student „bon vivant” – aveam să cunosc aventurile unui seducător experimentat, de primă mână. Trebuie menționat și faptul că primul capitol ademenește cititorul și reprezintă promisiunea – îndeplinită – unei opere care nu va dezamăgi.

Băiatu – numele este sugestiv – constituie simbolul a ceea ce numim în zilele noastre un „șmecher”, care se descurcă în orice situație, folosind toată paleta de vicleșuguri și de minciuni pe care le deține de ani buni în mâneca hainei atent alese.

Aspectul fizic este una dintre cele mai puternice arme ale sale, iar atitudinea „proprietăreselor” de mahala se îndulcește încă din primele momente, ele încadrându-l pe student în categoria „tinerilor bine”: plin la trup, elegant în hainele la modă, vag uzate, „la fiecare mișcare, din îmbrăcămintea lui porneau ușoare reminiscențe de apă de Colonia, care nu puteau scăpa nasului feminin”, păr lucios „de parcă era făcut cu mașina”, ochi fosforici, sprâncene cuceritoare, o gură mică „de-un roșu viu”, dinți mici, regulați și puternici. Toate aceste însușiri, coroborate cu tehnicile de înșelăciune, conturează un individ periculos, care știe cum să păcălească bucureștenii creduli.

Coincidența care obține licența

Aflăm în paginile romanului că Mihnea Băiatu este lipsit de scrupule și în relațiile cu familia, care crede în el și îi susține financiar șederea la București, pentru a studia Dreptul. De 11 ani, tânărul trăiește “cu brio” de pe o zi pe alta în Capitală și își minte cu nerușinare părinții că o să-și ia examenele și că își va da în sfârșit licența. Frământându-se, pentru că nu știe cum să procedeze pentru a obține în mod fraudulos mult dorita licență, norocul îi iese din nou în cale. O coincidență mai mult decât salvatoare îl ajută să-și păcălească tatăl: pe lista studenților reușiți, trecuți în gazetă, se află și un student pe nume Băiatu Mih…

Romanul, pe care l-am citit pe nerăsuflate, mai ales datorită lejerității cu care a fost scris, are o ușoară tentă biografică, întrucât și Gib Mihăescu (23 aprilie 1894 – 19 octombrie 1935) a fost un „student întârziat” – scriitorul s-a înscris la Facultatea de Drept din București, dar științele juridice nu au prezentat interes pentru el, drept pentru care nu și-a dat examenele.

La „Zilele și nopțile unui student întârziat” am râs în hohote, m-am minunat de talentul înnăscut al lui Mihnea de a ieși „basma curată” din orice situație și de tertipurile folosite, dar am şi trăit alături de el agonia sa, declanșată încă din momentul în care a întâlnit-o pe holurile Universității pe intelectuala și frumoasa Arina, cea căreia tânărul îi atribuie toate calitățile pe care el le caută la o femeie. Limbajul folosit este unul alert, presărat cu expresii ilare, iar cititorul se delectează cu umor de calitate, pagină după pagină.

Finalul nu este nici pe departe construit în nota cu care care ne-a obişnuit cuprinsul romanului – Mihnea trăiește o poveste de dragoste dramatică, ceea ce ne arată că până și un personaj fără scrupule are suflet și conștiință.

Foto deschidere: libris.ro

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Bucureştiul a pierdut vineri – alături de Cluj şi de Baia Mare – cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România – după Sibiu în 2007 – se va bucura de această onoare, cu expunerea mediatică şi explozia turistică asociate. Vestea proastă – pentru bucureşteni şi pentru ceilalţi – este, evident, aceea că oraşul lor a fost trecut cu vederea, ceea ce riscă să trimită în derizoriu un efort – administrativ, financiar, uman – conjugat de mai multe luni, dacă nu de peste un an.

Dincolo însă de victoria creuzetului cultural numit Timişoara – care e cert că a punctat superior la multiculturalism faţă de Bucureşti, aflat în coada Intercultural City Index din noiembrie 2015, un top al diversităţii culturale în 74 de oraşe europene – rămân câteva certitudini.

Prima dintre ele este că beneficiile candidaturii la titlul de Capitală Culturală merg dincolo de câştigarea distincţiei. Campania în sine, care presupune investiţii în infrastructură, crearea de produse culturale altfel inaccesibile şi operarea de “finisaje” mai mult sau mai puţin evidente, poate îmbunătăţi atât calitatea vieţii locuitorilor, cât şi percepţia acestora relativ la fenomenul cultural, ca şi implicarea lor în comunitate, sporindu-le mândria şi sentimentul apartenenţei. Am observat acest lucru în vară, la Craiova, oraş care ieşise anterior din cursa pentru 2021, însă care şi-a păstrat “cuceririle” dobândite cu prilejul candidaturii – spre satisfacţia localnicilor.

Oraşul Timişoara a fost desemnat Capitală Culturală Europeană în 2021

Timişoara (2021) este al doilea oraş românesc care va fi Capitală Culturală Europeană, după Sibiu în 2007

A doua certitudine este că – aşa cum Clujul ne-o demonstrează de câţiva ani – viaţa culturală a României nu se reduce la Capitală, iar competiţia culturală între oraşele noastre va fi, la fel ca cea economică, unul dintre motoarele renaşterii societăţii româneşti. Chiar dacă recursul la centru este o tentaţie facilă şi poate întipărită în ADN-ul românesc, nu trebuie să uităm că există viaţă în afara Bucureştiului privilegiat de însăşi importanţa sa administrativă. O cultură românească dinamică înseamnă o cultură la care tot mai multe comunităţi ale ţării contribuie şi asupra căreia îşi pun amprenta specifică.

Nu în ultimul rând, o a treia certitudine este că exemplul Timişoarei va constitui un imbold – nu doar pentru edili, ci şi pentru oamenii noştri de cultură – pentru repunerea domeniului în drepturile sale, uşor-uşor recâştigate în ultimii ani.

Da, Timişoara a câştigat pentru 2021 şi trebuie felicitată, respectiv susţinută. Însă cultura nu se opreşte aici. În fapt, cultura, acest perpetuum mobile al spiritului uman, nu se opreşte niciodată. Ea merge mereu mai departe, ca mod peren de a face lucrurile (spre) mai bine.

Foto deschidere şi interior: guessforfree, Deviantart

Tudor Gheorghe este un “locuitor” de legendă al culturii româneşti, la care a contribuit asiduu vreme de decenii. Omul care, la 71 de ani, umple Sala Palatului cu o mai mare uşurinţă decât artiştii străini (următorul concert, “Toamna Simfonic Aniversar”, este programat pe 26 octombrie) ne-a primit acasă la el, în Oltenia, pentru o discuţie de colecţie cu „Matricea Românească” despre pericolele tastei Enter, despre menirea artistului şi despre motivele pentru care nu a abandonat niciodată România, deşi a avut nenumărate oportunităţi.

Matricea Românească: Spuneați, în 2003, la un concert la Târgu Mureş: “Blestemat fie cel care a inventat tasta Enter!” Ce ați vrut să spuneți atunci?

Tudor Gheorghe: Ceea ce ați văzut în 2003 a fost, de fapt, baza unui spectacol care avea să devină mult mai amplu, şi care se cheamă “Lecţia”, pe care l-am făcut în 2014. Un spectacol care avea, ca obiectiv, exact preocuparea voastră. Faptul că am plecat să fac un fel de mecenat cultural în localități unde, de 30 de ani, nici un act de cultură nu se mai întâmpla. Am gândit spectacolul pentru orașele mici, unde și oamenii aceia trăiesc – și nu au nicio vină trăind în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic!

Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor, când primarii pun în centrul urbei respective o scenă mare, dau drumul la muzici și bietul român vine să vadă vedetele pe care le promovează, cu entuziasm, televiziunile. [Românii] stau cu berea-n mână, se uită cum se face playback sau nu se face playback. Și asta este tot ce se întâmplă. Vreau să vă spun că reacția publicului la acest spectacol, care se chema „Lecția”, era absolut uluitoare. Oameni, de pildă, care nu au crezut că poate exista un spectacol viu – ei n-au mai văzut un artist care să vorbească și să le spună, și să le cânte. Ei au văzut la televizor și au zis: „Dom’ne, asta e”. Și probabil, în mintea lor, când au văzut că pe scenă era un decor simplu, dar sugestiv… Tema e magică, frumoasă. Nu erau lumini, nu se schimba nimic. Nimic!

Venea un artist, un om, și le vorbea. Le cânta, le vorbea, pe înțelesul lor, despre cum ar trebui să ne apărăm limba, ca să nu ne pierdem identitatea, despre ce înseamnă durerea, despre ce înseamnă bucuria de a fi. Și să vezi ce reacții stranii puteau să aibă! Nu le venea să creadă că este posibil să râzi firesc, să râzi normal și să râzi de lucruri care, pe undeva, dor. Și să plângi. Nu le venea să creadă.

Oamenii care trăiesc în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta, nu au nici o vină. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic! Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor

O replică fenomenală mi-a dat-o, de pildă, la Babadag, o familie de intelectuali. Veniseră la restaurantul la care mâncam și eu după spectacol, mi-au mulțumit că am venit acolo și au spus: „Vă dați seama că, dacă n-ați veni din când în când Dvs.” – eu veneam după 30 de ani acolo – „nu am avea nimic. E nevoie de Dvs., de ceea ce ne spuneți, pentru că, altminteri, ne tâmpim! Noi n-avem variante, avem nevoie de oameni care să vină să ne spună exact așa. Nu mai credem în ce ni se spune”.

Tudor Gheorghe: "Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!"

Tudor Gheorghe: „Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!” Foto: Mihai Vladu

Atunci, menirea artistului – cred eu -, în această zbatere politică… Politica așa a fost întotdeauna! Trebuie separate planurile. Menirea actorului, a artistului, în general, este aceasta: de a veni să deschidă ochii celor care sunt aburiți de sloganuri politice.

Matricea Românească: Și de a arăta că se poate trăi și altfel.

Tudor Gheorghe: Da. Chiar se poate trăi. La spectacolul pe care l-am făcut atunci, în 2003, în fața voastră, am văzut reacția voastră. Şi atunci am realizat că trebuie să dezvolt acea temă. Asta am și făcut. E nevoie de așa ceva. „Lecția” continuă. Am fost întotdeauna – din greșeală sau din neștiință – asimilat cu showbiz-ul. Eu n-am nimic în comun cu showbiz-ul. Acesta este un lucru minunat, e bine că există, dar eu nu sunt de acolo. Existența mea artistică este în spațiul educațional și cultural. A, că la spectacolele mele, lumea se amuză, lumea meditează, este foarte bine, dar coordonatele sunt altele, greutatea mesajului este cu totul și cu totul alta. Am un singur regret – că sunt foarte puțini care se încumetă la acest demers.

Matricea Românească: Ca să reformulez puţin ceea ce ați zis, vă revendicați din matricea românească.

Tudor Gheorghe: Obligatoriu! N-am cum, altfel. Ca să continui ce mi-aţi spus mai înainte, vreau să spun că mi s-au făcut propuneri înainte de ’89. Eu am fost un individ care a mers în străinătate mai mult înainte de ’89, decât după ’89. Ei bine, ce-am făcut, acolo, lucrurile acelea erau mai deosebite. Vedeţi, şi imigrația… Românii de dinainte de ‘89, plecați în țările acelea, nu mai sunt românii de azi. Înainte plecai… nu plecai, fugeai din țara asta închisă, și nu mai aveai voie să te întorci, nu mai puteai să te întorci! În clipa în care plecai în străinătate, ți se tăia tot, orice relație cu familia, cu tot. Tu trebuia să pleci într-o altă lume, o luai de la început. Aveai puterea să o iei de la început, reușeai. Nu aveai puterea, clacai.

Am întâlnit oameni care au reușit, oameni care n-au reușit. Ce e straniu: oamenii care au reușit vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau. Mi s-a făcut propunerea să rămân, de multe ori, dar am spus că n-am cum. Eu niciodată n-am să cânt în franceză – deși am făcut un spectacol în limba franceză -, n-am să cânt în franceză și să simt în franceză mai bine decât [Charles] Aznavour, decât [Gilbert] Bécaud, [Mike] Brant, [Georges] Brassens, decât marii poeți ai cântecului francez, pentru că eu vin de aici. Mi s-a spus, în America: „Nea Tudore, aici este o țară a tuturor națiilor, poți să rămâi aici!”. Și eu știam că pot să rămân acolo. În ’83 mă rugau să rămân: „Ne faci bine, suntem atât de singuri. Vii și ne reînnozi rădăcinile cu țara. E bine, rămâi aici! Poți să fii lider, la un moment dat, și nu numai al nostru”. Pentru că și pe grec, și pe polonez, și pe portughez, și pe spaniol, când îi cânți «Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea», îl atingi la fel. Zic: „Nu pot, dom‘le!”. Zice, „Ai un argument?”. Zic: „Da”. Unul esenţial. Poetic, suna foarte bine: “O doare pe mama un picior și osia acestui pământ trece prin piciorul mamei. Mă întorc.” Şi aşa am făcut de fiecare dată. Locul meu e aici. Eu trebuie să reprezint, să duc mai departe ce mi s-a cântat mie, ce mi-au cântat păsările, ce mi-au cântat pădurile. Acestea, ale mele sunt. Mă rup de ele, nu mai sunt!

Am întâlnit români care au reușit, români care n-au reușit afară. Ce e straniu: oamenii care au reușit, vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau

Matricea Românească: Cum ne iubim ţara, domnule Tudor Gheorghe?

Tudor Gheorghe: Nu știu, unii spun că patriotismul… Eu nu cred în chestia asta patriotardă – e cu totul altceva. Eu am spus… Pentru mine, un gest patriotic e a spune bine «Miorița». Pentru mine, un gest patriotic este a cânta bine cântecul popular românesc și a nu-l maneliza. Pentru mine, patriotism înseamnă a readuce, în conștiința acestei generații tinere, splendorile muzicii interbelice. Să nu uităm nici o clipă cine am fost și de ce suntem. Sigur că astăzi sună aiurea, pentru mulți, chestiunile acestea: „Bătrânul a rămas cu fixațiile lui”. E adevărat, asta este.

Interviu Tudor Gheorghe pentru Matricea Românească

Matricea Românească: Apropo de generația nouă, putem să sperăm la un reviriment cultural pe baza a ceea ce avem acum? Pentru că a fost și o perioadă de tranziție, de confuzie, probabil. Unele lucruri a trebuit să se așeze și pe segmentul acesta.

Tudor Gheorghe: Să știţi că este foarte, foarte greu. A fost o ruptură prea mare, și ce se întâmplă astăzi în spațiul cultural și educațional nu e foarte fericit, nu e chiar foarte bine. Tinerii de astăzi, pentru că de mici copii li s-a inoculat falsul, nu mai cred în valorile reale. Copiii de astăzi fug când aud muzică populară, și au perfectă dreptate, pentru că au asociat muzica populară cu toate contrafacerile care li s-au băgat pe gât prin radio și televiziune de 40 de ani. Nu după Revoluție, înainte – de când s-a descoperit cântecul folcloric contemporan, cântecul de viață nouă. Aia cu „Foaie verde-a bobului, / Mulțumesc Partidului”! Şi-atunci e normal, când aud folclor, au așa, o stare… Ce e straniu – la spectacolele făcute de mine, vin foarte mulți tineri! Acesta este un lucru absolut înnebunitor pentru mine, este bucuria cea mai mare.

Matricea Românească: Ce-i aduce acolo? Autenticitatea?

Tudor Gheorghe: Nu știu, că ei nu știu ce fac eu! Dar ei știu că nu i-am trădat niciodată, și că eu niciodată nu m-am dus într-un oraș cu același spectacol. De altfel, aceasta este, probabil, și cheia succesului meu, pentru că toți spun: „Ce face ăsta, dom‘ne? La 70 de ani, umple Sala Palatului de două ori. Incredibil. Și aici vin vedete internaționale mari, nume mari. Ce se întâmplă?”. Exact asta se întâmplă. De fapt, ei asta întreabă: „Oare acum ce mai face?”. A fost o obsesie, aceasta a restituirilor. Am gândit la început aceste restituiri ale cântecului popular și am făcut cinci spectacole pe tema asta, inclusiv spectacolul „Mahalaua, mon amour” – cu restituirea muzicii de mahala, care e cu totul altceva decât manelele de azi.

Matricea Românească: Este şi ea parte a culturii.

Tudor Gheorghe: Sigur că da… Pentru că eu am pus problema altfel: eu mă adresez generației care chiar înțelege dincolo de vorbe. Nu trebuie să le explici. Didacticismul, la această generație, e enervant, pentru că te pomenești că ei știu mai mult decât vrei tu să le spui. Tasta Enter, de o blestemam eu atunci, se referea foarte clar la o anume categorie de tineri. Tasta Enter, pentru mine, este – şi rămâne şi acum – informația exactă, directă. Dar un om care vrea să știe, folosește tasta Enter pentru că umblă în tot spațiul științific cultural universal. A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

Dacă vrei să știi toată istoria, toată evoluția limbii române, dacă vrei să afli ce a scris Miron Costin, ce a scris [Ion] Neculce, de ce a scris așa, care-s tainele cuvintelor, atunci e de bine. Poți să creezi fabulos, dar pentru cei care au aplecare spre asta. Ca și cu telefoanele mobile. Ele sunt necesare, dar eu mor de drag, în drumurile mele, când văd câte o femeie cu tulumba, sau câte o băbuță, în piață. Acum am văzut, m-am amuzat grozav: o băbuță care stătea cu un Android la ureche și se certa cu… eu știu? „Nu, mumă, nu e cu atâta, e cu atâta!”. Vorbeau de prețul la praz, la nu știu ce! (râde) E bine asta, că a intrat în toată viața noastră, iar viteza cu care se inoculează lucrurile este uimitoare.

Interviu Tudor Gheorghe pentru Matricea Românească

Matricea Românească: Spiritul cum rezistă în fața asaltului materialului?

Tudor Gheorghe: Numai spiritul rezistă, atât! Și știţi care e chestia? Că nu-l are oricine, din păcate. Sau din fericire. Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți! Ce ne-am plictisi! E bine. Dar și când construiești un spectacol, nu trebuie să-l faci numai din capodopere… Eu, dacă fac un spectacol de folclor, și bag tot ce știu eu de folclor, metaforă după metaforă, spre jumătatea spectacolului, ăia nici nu mai înțeleg care e frumos! Atunci, lasă-i, cântă lucrurile poetice, frumoase, și lucrurile geniale le punctezi, din când în când. E o tehnică a construirii spectacolului. Atunci, publicul înțelege și e fericit.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre Matricea Românească, dacă ar fi să sintetizați, care este caracteristica cea mai impresionantă a spiritului românesc?

Tudor Gheorghe: Eu știu… Tenacitatea cred că ar fi. Răbdarea și tenacitatea. Tenacitatea în răbdare, ca să fiu şi mai şi! (râde) Cred că ne și place să stăm așa, să așteptăm și să fim tenace în așteptarea asta a noastră… De asta, e enervant când țâșnește câte un spirit înalt  – imediat, ceilalți se miră, și încearcă să-l aducă la nivelul lor.

Interviu Tudor Gheorghe pentru Matricea Românească

Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de proprietate naţională”, dincolo de o donaţie care – la răstimpuri – a flirtat şi flirtează cu snobismul şi cu superficialitatea. Îl iubim pe Brâncuşi pentru că îl înţelegem şi îl respectăm, sau îl girăm pentru că e «la modă»? O investigaţie ce s-ar preta la infinit, acasă la sculptorul Coloanei fără sfârşit.

E o zi toridă de august şi, pe platoul Coloanei Infinitului, aşa cum este cunoscută colocvial columna concepută de Brâncuşi să sprijine bolta cerească, un grup numeros de – cel mai probabil – elevi aflaţi în tabără ascultă cu amuzament explicaţiile ghidului, un băieţandru de puţin peste 20 de ani pe care, după comportament, l-aş bănui că e turmentat sau intoxicat cu substanţe.

“Domnu’ Brâncuşi ăsta, înainte să moară, ne-a lăsat un citat”, exclamă savant ghidul fudul, încercând să-şi menţină echilibrul în timp ce face o piruetă precară, ce aminteşte de pop star-urile MTV. Copiii izbucnesc în râs, maimuţăreala i-a cucerit. “A murit la Paris şi a fost înmormântat la cimitirul Mont-ceva”, serveşte MC-ul, puţin mai târziu, o nouă informaţie «preţioasă». De pe margine, tolănite în iarbă, cele care sunt supraveghetoarele copiilor râd la rândul lor cu gura până la urechi şi îl aţâţă pe ghid să «dea totul»: “Hai, Marius, mai zi-le!”. (In)cultură la firul ierbii?

“Spectacolul” ieftin mă dezgustă, aşa că îmi iau fotograful şi ne îndepărtăm de opera pe care, în 1951, comuniştii de la Târgu Jiu au vrut să o demoleze sub pretext că ar fi, alături de Masa Tăcerii şi de Poarta Sărutului, “moşteniri burghezo-moşiereşti aşezate fără nici o estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului”. Coloana metalică se cerea atunci, dărâmată.

Brâncuşi e al vostru… dar luaţi mâinile de pe el

65 de ani mai târziu, chiar dacă nu mai este vorba despre ideologie, eforturile de a o dărâma se menţin, judecând după bătăile pe care miile de vizitatori i le aplică cu obstinaţie, în încercarea de a afla “din ce e făcută”. Unii, mai aprigi, o şi îmbrăţişează, convinşi că, la fel ca piramidele din Egipt şi Sfinxul din Bucegi, Coloana lui Brâncuşi e un soi de chakră către energiile Universului.

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă Foto: Mihai Vladu

Situaţia nu se prezintă mai bine nici la Poarta Sărutului sau la Masa Tăcerii, asaltate de oameni dornici să pună mâna pe Brâncuşi – nu strică să încerci, poate genialitatea “se ia”. La Masă, majoritatea turiştilor se aşază fără nici o jenă pe scaune, cel mai adesea pentru a-şi face un selfie. „Brâncuşi e al meu, aşa că stau pe el”, pare să fie raţionamentul. Asta, în ciuda panourilor de informare care explică, negru pe alb, faptul că orice contact cu operele este strict interzis. Ba chiar, o fetiţă care le atrage atenţia părinţilor săi că înfăptuiesc o ilegalitate e admonestată. Însă replica cea mai frapantă vine de la o femeie căreia îi atragem atenţia că nu îşi poate lăsa geanta pe Masa Tăcerii: “Da’ ce-are, îi iau vopseaua? Mă înveţi tu pe mine? Am fost şi la Luvru…”.

“Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi”

Văzând reacţiile “iubitorilor” de Brâncuşi, mă gândesc involuntar la un titlu – de carte sau poate de articol – “Cuminţenia Pământului şi necuminţenia vizitatorilor”. Ar fi vorba, în principal, despre oamenii care n-au înţeles că trebuie să punem mâna pe Cuminţenia Pământului (şi suratele ei) doar la figurat, nu la propriu. (Nu că autorităţile ar fi înţeles – acum câţiva ani, Coloana Infinitului a fost spălată cu mopul, iar Poarta Sărutului cu furtunul.)

“Nu mai puneţi, dom’le, mâna pe ea!”, strigă gâtuit în faţa fluxului continuu de turişti, un poliţist local solitar, însărcinat cu paza Mesei Tăcerii, al cărei abuz te lasă fără cuvinte. După care se întoarce şi îmi spune: “Iau foc când văd câtă nesimțire cruntă există. Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi, şi nici aşa s-ar linişti. Le spun: «Nu sta!», și ei tot stau, ca la cârciumă. Ieri a venit cineva să mă întrebe unde e complexul, unde sunt operele. Stătea chiar lângă Masă. Ce să îi mai ceri?”. Îl părăsim pe omul legii, nu înainte de a-i mai asculta un avertisment adresat «amatorilor» de artă: „Ridicați-vă de pe scaun! Citiți când vă apropiați de Masă!”.

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

N-o să fiu moralizator, repetând clişeul cu “nu ştim să apreciem ce avem”, pentru că ar fi prea uşor. Evidenţa / indolenţa vorbeşte de la sine despre respectul cetăţeanului mediu din România pentru opera creatoare a lui Brâncuşi sau a altcuiva. Cert este un lucru: creaţiile lui Brâncuşi, monumentale (independent de dimensiunile lor) îţi inspiră nevoia păstrării unei distanţe reverenţioase. Sau nu. Întregul complex de la Târgu Jiu are o autenticitate de Stonehenge, care te face să vrei nu să atingi, ci să săruţi cu ochii Poarta Sărutului, mut de admiraţie.

La sfârşitul zilei, poate că cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce lui Brâncuşi e să taci lângă (şi nu la / pe) Masa Tăcerii, să te săruţi sub Poarta Sărutului, şi să tinzi la ceea ce-ţi arată Coloana Infinitului

Se ridică însă, natural, întrebarea: ce mai înseamnă Brâncuşi, pentru cine, şi cât de relevant este el pentru România anului 2016?

Ce (mai) cred românii despre Brâncuşi

Dacă ne-am lua după statistici, dar şi după acidul aruncat pe Internet cu ocazia campaniei pentru Cuminţenie, puţin. Dacă mai auzim mult despre Cuminţenie, Brâncuşi riscă să devină următorul B.O.R. – altfel spus, bătaia de joc a românilor. “O, nu! Patriarhul a sfinţit Cuminţenia şi acum trebuie să plătim 25 de milioane de euro pe ea”, susţine un pamflet de pe un cunoscut site de satiră, în vreme ce un altul anunţă că “Pentru a strânge bani pentru Cuminţenie, Casa Memorială Brâncuşi a fost vândută cu 2000 lei”. (Dar, despre aceasta, mai târziu.) După ce va achiziţiona celebra operă brâncuşiană, statul român ar trebui s-o trimită spre păstrare la Moscova, ca pe tezaur, recomandă un fost preşedinte. În plus, de 11 milioane de euro, japonezii l-au clonat pe Brâncuşi, iar acum au deja 5 Cuminţenii.

"Cuminţenia" lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

„Cuminţenia” lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

Sunt doar câteva exemple de umor românesc pe tema campaniei care şi-a propus să strângă, de la populaţie, 6 milioane de euro pentru Cuminţenie (la data scrierii articolului, se strânseseră doar aproape 700.000. Pe 18 septembrie este programat, la TVR, un teledon naţional de susţinere). Există însă şi păreri mai competente (tratăm efecte, cu bombasticism şi lipsă de echilibru, în loc să lucrăm la cauze), şi păreri mai vehemente. Potrivit lor, acţiunea (la care au donat până şi copiii din centrele de plasament) este un exerciţiu în ipocrizie şi în emfază, ce nu contribuie la însănătoşirea culturii româneşti per ansamblu. Numeroase voci s-au ridicat acuzând că e indecent ca unul dintre cele mai corupte state de la periferia UE să le ceară propriilor cetăţeni să îi sponsorizeze o achiziţie care, mai mult ca sigur, nu va deveni obiect de pelerinaj.

Atunci când “Cuminţenia Pământului” a fost expusă la Muzeul Băncii Naţionale, în iunie 2016, spre a li se oferi românilor şansa să se familiarizeze cu opera, părerile au fost totuşi, în general, apreciative. “Pentru mine, Brâncuși reprezintă simbolul acestei țări minunate în care trăim”, a mărturisit pentru Matricea Românească Radu Bădărâcă (28 ani, inginer), în vreme ce Alexandru Juca (28 ani, tot inginer) vede în faimosul creator “Simplitate, perfecțiune”. “Brâncuși este inspirația care așteaptă să fie accesată”, este de părere Paul Banzea (23 de ani, avocat), iar George Posea (37 ani, trainer) vede în autorul Domnişoarei Pogany “voința aplicată spre un scop bine definit. Conștientizarea legilor universale prin artă”.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

“Un mare artist”, aşa îl descrie Akram Anoun (57 de ani, CEO din Liban) pe Brâncuşi, completat fiind de Elena Lincă (28 ani, avocat): “Brâncuși e speranța că imposibilul – zborul, de exemplu – nu rămane doar un vis. Și aici te gândești la Coloana Infinitului”.

Admiraţia nu exclude, totuşi, luciditatea – “pentru mine, Brâncuși este un magician al artei populare românești, neapreciat, neiubit și respins de propriul său neam spre propria sa tristețe și a viitorului poporului român” (psihologul Silvia Dumitrescu, 29 ani).

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Cu toate acestea, relaţia românilor cu Brâncuşi rămâne una a contrastelor: în ţara care i-a refuzat, în 1951, operele complete, iar acum strânge 6 milioane de euro pentru a-i achiziţiona o operă, creaţiile expuse public îi sunt cvasi-vandalizate, casa memorială de la Hobiţa nu este valorizată la standardele secolului XXI, iar clădirea în care a lucrat la Craiova ca ospătar, “Casa Zamfirescu”, adăposteşte azi – revoltător, după unii – un restaurant cu specific… turcesc. “Am văzut o placă la intrare, ştiu că a fost cineva important aici, dar mai multe nu”, mi-a recunoscut patronul localului, un turc stabilit de 25 de ani în România.

“Prima oară când am văzut Masa Tăcerii, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului“, îşi aminteşte sculptorul Marian Zidaru, “am avut o reacţie de uimire și de liniște totală. Erau niște obiecte în preajma cărora simțeai că trebuie să taci, că lucrul cel mai important este să nu scoți nici un cuvânt. Eram cu mama și cu unchiul meu, care și ei vorbeau în șoaptă. Deci obiectul acela impunea un respect, ca și când ai fi într-un sanctuar.”

Ce este Brâncuşi, privit de oameni care îi preiau şi îi îmbogăţesc moştenirea creativă? “Pentru mine, este primul artist profet, primul sculptor. El întruchipează artistul total, artistul de mesaj, artistul de formă, artistul de concept.

Brâncuşi a fost un meteor, care n-a dat doar lumină şi a căzut. El a trecut prin toate cele trei perioade. A fost clasic, pentru că lemnul e clasic, prin proporție, prin volum, prin lucrurile acestea care țin de tehnică. Este modern – prin ruperea configurativă explicit, rămâne figurativ, nu abstract. Și este contemporan, prin idee, prin poveste.”

Casa Memorială "Constantin Brâncuşi" din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor

Casa Memorială „Constantin Brâncuşi” din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor interesaţi de marele sculptor, în lipsa unei infrastructuri adecvate

Întrebaţi cum putem să-l iubim şi să-l redescoperim pe marele nostru sculptor, artiştii au răspunsuri variate, dar care nu se exclud. “Să integrăm în viața noastră ce ne-a lăsat el, înțelepciunea lui și armonia pe care a reușit să o creeze, să ne folosim de ea”, sugerează Victoria Zidaru, în vreme ce soţul ei propune să îl dăm jos pe Brâncuşi de pe piedestal.

“Îl iubim luându-l așa cum este, nu neapărat tratându-l ca pe un mare artist. Este cea mai mare greșeală pe care i-o facem unui artist. Îl devalorizăm comportându-ne aşa. Trebuie să-l tratăm cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul. Și atunci, lucrările lui se redimensionează odată cu trecerea timpului – se așază și pe modern, și pe contemporan, și pe ce va mai fi în viitor. El nu a lucrat pentru o epocă, el a lucrat pentru veșnicie, și lucrurile care sunt veșnice se adaptează epocii. Arta clasică, greacă, egipteană, de exemplu, sunt valabile în orice epocă – le simți, le accepți, nu ți se pare ceva demodat, trecut, depășit.”

Trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul

Sculptorul Marian Zidaru, despre Constantin Brâncuşi

Rămâne de văzut dacă “normalitatea” cu care trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi include aducerea Cuminţeniei Pământului la Festivalul de muzică electronică Untold, dar mai ales la un meci de fotbal, ca obiect de veneraţie (şi de donaţie). Iniţiative de bona fide sau unele care frizează absurdul?

Dar poate că Tudor Gheorghe are dreptate, când declară, pentru Matricea Românească: “Pentru mine, Brâncuși nu este mare lucru! Vezi, mie, lucrurile acestea mi se par normale. Pentru mine, și Eminescu e normalitatea românească, și Arghezi, și Brâncuși, și Enescu. Mie mi se pare că așa ar trebui să vedem lucrurile, la acest nivel.

Eu nu mă minunez [de Brâncuşi]. Eu constat, şi mă bucur. Pe mine mă doare faptul că, de pildă, sunt contemporan cu un tip absolut fabulos, care a făcut un lucru extraordinar pentru muzica românească, transfigurarea cântecului popular românesc. Vorbesc de [Gheorghe] Zamfir. Domnule, ăsta rămâne, ăsta a cucerit o lume! Ăsta e un nume…

Vezi, pe Brâncuși l-a intrebat Modigliani de ce nu-şi semnează lucrările. Şi el a răspuns extraordinar, ca olteanul: «Domnule, cine-o vrea să afle ale cui sunt, o afla!». Îți dai seama cât de sigur era că e ce e!

Tudor Gheorghe, despre Constantin Brâncuşi

Eram la Leeds, la muzeul lui Henry Moore, un sculptor fabulos. Şi el îl considera pe Brâncuși cel mai mare sculptor al timpurilor moderne. Spunea că este cel mai mare sculptor, pentru că a deschis toate porțile sculpturii moderne – și le-a închis după el.”

Se prea poate ca rapsodul nostru să aibă dreptate. Se prea poate că “ne lipsește exact chestiunea aceasta, încrederea în valorile noastre. Și eu cred că avem valori.”

De departe, din cimitirul “Mont-ceva”, Brâncuşi ne zâmbeşte senin: nu Cuminţenia, oricât de admirabilă, va salva cultura românească. Ci felul în care ştim să nu ne mai forţăm Brâncuşii să ia calea pribegiei, pe jos, către Paris.

ilustraţie deschidere: Ana Bănică

Realitatea dureroasă a monumentelor istorice din țara noastră este aceea că multe dintre ele “plâng” din cauza nepăsării celor care le ignoră și care nu înțeleg că acestea nu vor fi întotdeauna acolo, pentru că timpul le macină încet dar sigur, ca o termită nemiloasă. Ei bine, un grup de artiști a încercat să își exprime nemulțumirea față de acest fenomen și a demarat un proiect mai mult decât inedit: aceştia și-au pus originalitatea în slujba unui scop nobil și au «colorat» clădirile bucureștene, pe cele triste, aflate în ruină.

Arina Bianca Rusu, cea care a dezvoltat proiectul, a efectuat o radiografie a clădirilor vechi din Capitală și a selectat un număr de 35 de imobile cu potenţial de “muză” a artiștilor, în urma unei documentații puse la dispoziție de către Asociația Rhabillage, prin arhitectul Loredana Brumă. Cele mai multe dintre clădiri „strigă în tăcere” după ajutor.

Artistul Laurențiu Dimișcă a fost cel care a avut inițiativa proiectului și cel care a stat față-n față cu noile sale surse de inspirație și a așternut pe pânză reacția sa la starea în care se află arhitectura bucureșteană. Dimișcă a pictat 30 de lucrări de mari dimensiuni, iar pentru realizarea celorlalte 5 picturi, au fost cooptați în urma unui proces de selecție tot atâția artiști debutanți: Aida Radu, Alma Benedek, Konrad Mihat, Marius Milea și Mihaela Cristina Șolga. Acești pictori nu au făcut doar să îi dea frâu liber penelului să le exprime starea vizavi de monumentele istorice, ci au redat și poveștile inedite ale fiecărei bijuterii arhitecturale în parte, care pot fi aflate și din albumul „Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine”.

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale Foto: Mihai Vladu

„Arta poate să fie un manifest. Întotdeauna, ea a arătat, mai mult sau mai puțin, latura la care populația ar trebui să aibă grijă. Eu privesc toată provocarea artei mele, vizavi de grija arhitecturii de patrimoniu, ca pe un manifest – realizat timp de șase luni, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național – creionat de Arina.

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, să facem oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, suntem sensibili la fenomenul acesta și putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, face oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate. Dacă dispare chestiunea aceasta, dispărem noi, ca originalitate a unui popor. Eu sunt doar executantul, dar rămân generațiile viitoare să analizeze ceea ce am gândit eu vizavi de ce are Bucureștiul, ca patrimoniu”, a explicat Laurențiu Dimișcă, pentru Matricea Românească.

Câte clădiri, atâtea povești

Este de prisos să menţionăm faptul că în spatele acestor picturi, care au putut fi admirate în cadrul unei expoziții încheiate recent la Galeria Contrast, se află o cercetare aproape titanică despre fiecare imobil în parte, aspect care a ajutat artiștii să aibă o viziune și mai clară înainte de a le reda culoare prin picturile lor.

„A fost interesantă interacțiunea, pentru că acesta este un proiect multidisciplinar. A fost o interacțiune între arhitectură – cercetare – și artă. Am lucrat la cum să găsim echilibrul, cât de mult să mergem în zona de arhitectură și cât în zona de artă. Am realizat o documentare, pentru a afla ce a fost în spatele clădirilor respective, cine a stat acolo, ce evenimente au fost”, a mai punctat Arina.

Arina Rusu

Arina Rusu

În privința întregului efort de a da viață proiectului Fundației Outsider Art (ai cărei membri sunt cei doi interlocutori), Laurențiu Dimișcă a fost mai mult decât mundan, acesta subliniind că totul „a fost o întreagă bătaie de cap”, dar care a meritat, mai ales pentru că pictorul a avut șansa de a trage un semnal de alarmă într-un limbaj aproape universal – prin artă.

Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează»

„Când citești toate poveștile și analizezi istoria clădirilor, rămâi cu un gust amar și cu o inimă tristă. Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează. Sau extratereștrii». Trebuie să învățăm de la alte țări cum să ne îngrijim patrimoniul. Practic, sunt niște legi simple care trebuie respectate. Dar, după cum suntem martori, vedem că peste noapte se dărâmă o clădire și se construiește un zgârie-nori. (…) Au fost mai multe abordări pe care am reușit să le «creionez» în pânze”.

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine, autor Florin Mitrea

Atunci când pictura devine semnal de alarmă

Laurențiu Dimișcă și Arina Rusu au realizat un proiect inedit, demn de toată admirația, și ne-au demonstrat totodată că – din fericire – încă mai există oameni care privesc în jurul lor și care conștientizează faptul că suntem amenințați de pericolul de a ne pierde istoria (unele lucrări ilustrează și case deja demolate). Dar pentru că, așa cum spune un vechi proverb, în nefericire, omul se salvează prin speranță, pictorul este încrezător că lucrările sale îşi vor îndeplini menirea.

„Eu am finalizat o operă de artă pe care o să o vadă milioane de ochi și poate că o generație o să se trezească și să aibă grijă de propria casă. Dacă noi «dăm din gură» prin culoare, şi o mai fac și fotografii, și muzicienii, vor fi «omuleți» care vor ști să le protejeze, pentru că aceste clădiri sunt comune, sunt ale tuturor. Vom face manifeste, până ce povestea noastră va fi auzită. Dacă am merge pe ideea că totul e efemer, nu ne-am mai ocupa de nimic”, a spus artistul, subliniind că picturile sunt dedicate fiecărui oraș din țară, pentru că povestea imobilelor aflate în ruină este una fără sfârșit.

O clădire de care s-a ținut cu dinții, astăzi ruină

Deși toate casele pe care le-au adăugat cei doi în portofoliu au povești cel puțin interesante, clădirea care i-a impresionat cel mai mult a fost Casa Miclescu, situată pe şoseaua Kiseleff din Capitală.

Construită la începutul secolului XX pe baza planului arhitectului Ion Mincu, cel care ne-a lăsat şi Şcoala Centrală, casa a fost cumpărată de urmașul unei familii de boieri, Jean Miclescu, care a dat-o moștenire fiului său. Noul proprietar, colonelul Radu Miclescu, a locuit acolo cu Elsa, soția sa, o talentată sculptoriță. Din păcate, anul 1948 a însemnat pentru cei doi anul în care regimul comunist a decis să le confiște căminul, dar dârzenia colonelului, cel care a fost apropiat de generalul Charles de Gaulle, le-a pus bețe în roate ocupanţilor abuzivi.

Refuzând să plece, Radu Miclescu a petrecut trei zile în închisoare. Odată eliberat, i s-a interzis să locuiască în zona luxoasă a casei, acesta fiind nevoit să-și petreacă ultimii 40 de ani într-o baie aflată la subsolul imobilului. Chiar și după ce casa a fost avariată de un cutremur, colonelul a rămas în clădire, până în 1990, când s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani. Frumusețea casei Miclescu nu a trecut neobservată, iar dovadă stă producția cinematografică „Felix și Otilia” (1972), regizată de Iulian Mihu, după romanul „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu: în film, imobilul era căminul familiei Giurgiuveanu.

Casa Miclescu, astăzi

Casa Miclescu, astăzi Foto: bucharestheritage.files.wordpress.com

Casa Miclescu - o reinterpretare plastică

Casa Miclescu – o reinterpretare plastică

Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin.

Însuși numele piesei, un cuvânt care «deține» performanța de a le induce fără efort un spasm celor care s-au „ars” cu mirajul ajutorului «salvator» al băncilor, anunță o comedie savuroasă în jurul creditului, subiect pe care criza economică l-a transformat, iată, în artă.

Matricea Românească a fost în sală la „Creditul” și a asistat la un joc actoricesc și la un „dans” senzațional al replicilor între actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu. Am râs mult, am aflat până unde merge ingeniozitatea omului aflat la ananghie și am aplaudat cu putere, întrucât seara, ca şi existenţa noastră de “consumatori de credite”, a căpătat un alt contur pentru noi, datorită acestei comedii.

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul”

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul” Foto: Facebook Festivalul Undercloud, autor Cătălina Flămînzeanu

Intriga? Personajul lui Șerban Pavlu este disperat să obțină un credit și, după ce a bătut la ușa mai multor bănci, ajunge și în fața lui Răzvan Vasilescu, bancherul care îi spune același lucru ca și ceilalți: nu întrunește toate condițiile, deci nu poate primi banii – puțini, de altfel. Cuvântul cheie al situației în care se află solicitantul este, evident, „urgent”. Dată fiindu-i încurcătura, nevoiașul decide să joace în disperare de cauză o carte pe care o găseşte chiar pe biroul bancherului neînduplecat: să îi seducă nevasta.

Scenariul inițial hazliu, destul de îndrăzneț și deloc verosimil, capătă sens pe măsură ce dialogul – «îmbogățit» cu câteva expresii „fără perdea” – celor doi evoluează în mod periculos.

Creditul

Comicul piesei nu iese la iveală numai prin prisma replicilor și a situației burleşti în care se află personajele, ci și prin prisma faptului că temerile bancherului vizavi de trăinicia căsniciei sale se adeveresc, fără ca la bază să se afle și acțiuni concrete. Ce înseamnă asta, vă lăsăm să aflați singuri vizionând spectacolul.

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Deși s-a născut într-un oraș aflat la peste 6000 de kilometri depărtare de București, a ales să calce pe urmele tatălui său și să studieze la o facultate din România. Benita Kabelya Mokha are numai 20 de ani, provine dintr-un oraș din Congo, și a pășit pe pământ românesc în 2015, cu un scop bine definit: să învețe aici cum să devină un medic strălucit.

Surprinzător, discuția noastră cu Benita a avut loc în limba română, iar acest lucru a fost posibil datorită dârzeniei de care a dat dovadă tânăra. Timp de un an, ea a participat zilnic la cursurile de limba română de la Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri, din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Zi de zi, fata a depus eforturi să învețe corect o limbă ale cărei norme sunt „eludate” de către mulți români.

Tânăra a alocat un an din viața sa exclusiv studiului limbii române, de care spune că s-a îndrăgostit, cu toate că încă o consideră extrem de dificilă. Dar îi plac provocările – de aceea, a insistat ca discuția cu Matricea Românească să se desfășoare în limba română. Pasiunea pentru limba ţării adoptive s-a lăsat descoperită cu ușurință, întrucât am constatat că Benita deține un bagaj destul de bogat de cuvinte, iar exprimarea sa este la fel de liberă precum cea a unui nativ. Micile «poticniri» inerente au fost însoțite de chicoteli discrete.

Benita Kabelya Mokha, entuziasmată atunci când povestește despre experiența în București

Benita Kabelya Mokha, entuziasmată atunci când povestește despre experiența sa în București Foto: Mihai Vladu

Abia în toamna aceasta, tânăra originară din Lubumbashi – al doilea oraș ca mărime din Congo – își va începe călătoria spre atingerea visului de a fi medic, întrucât a fost admisă la facultate. Este de prisos să mai spunem că entuziasmul său pe această temă a ieșit la iveală.

„Tatăl meu a studiat aici, a fost student la Politehnică. El mi-a spus să vin tot în București, pentru că i-a plăcut foarte mult România. După studii, el s-a întors în Congo – a petrecut numai șase ani în București. Dar și mie îmi place România, mai ales pentru că nu mă așteptam să mă integrez atât de bine. Aici sunt oameni foarte drăguți. De asemenea, sunt și băieți foarte drăguți (râde)”.

București, speranța a mii de tineri studenți

Pentru moment, Benita s-a plimbat numai prin București, însă africanca este foarte încântată de oraşul care va deveni Capitala studenției sale și casa ei pentru cel puțin încă șase ani. Aici a descoperit că îi plac clădirile vechi, îi plac oamenii și îi place și forfota care ademenește orice tânăr cu tolba plină de aspirații.

Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, din Congo, care se numește «buchari»

„Mâncarea românească este deosebită. Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, care se numește «buchari»”, ne-a explicat tânăra, în timp ce mâinile sale încercau să redea forma deja faimoasei mămăligi.

Întrebată dacă la finalul studiilor va alege să profeseze în România, proaspăta studentă ne-a răspuns cu o pauză de câteva secunde bune.

Benita este nerăbdătoare să înceapă cursurile Facultății de Medicină

Benita este nerăbdătoare să înceapă cursurile Facultății de Medicină

„O să petrec aici cam 10 ani de școală. Nu cred că o să mă stabilesc în România. Acum mă gândesc ca la finalul studiilor să mă întorc în Congo, dar dacă voi găsi o slujbă foarte bună, o să rămân în România”.

Personalitatea Benitei relevă o tânără conștiincioasă, în al cărei viitor se întrevede o carieră frumoasă. Deși ne dorim medici buni și dedicați în România, nu putem să nu îi înțelegem decizia de a se instrui foarte bine într-un loc promițător, ca apoi să-și pună cunoștințele în slujba compatrioților săi.

Este, până la urmă, şi acesta un cadou deloc neglijabil oferit de către România lumii.

Brăila respiră (prin) teatru

22 Septembrie 2016 |
Să te entuziasmezi la Brăila e - ca în multe alte oraşe de provincie din România - o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului...

Pictează decadența și vanitatea: Ioana Teodora Duţă, "artista 365"

21 Septembrie 2016 |
Profanul nu poate cunoaște cu adevărat trăirile unui artist decât prin intermediul lucrărilor sale. Dar unii artiști aleg să își dezvelească sufletul și mai mult, de aceea, ne oferă autoportrete, reprezentări prețioase ale eului interior, la care aceștia...

De la ilegalitate, la apoteoză: cum s-a născut mitul haiducilor români

20 Septembrie 2016 |
Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate...

Ia românească, haina pe care se cos suflete

20 Septembrie 2016 |
Unul dintre atributele definitorii pentru spiritul poporului român este sinceritatea. Din vremuri imemoriale până azi, conaţionalii noştri nu s-au sfiit să-și exprime gândurile prin orice mijloc aflat la dispoziţia lor: cântec, artă, vestimentație,...

Cultura nu se opreşte aici

19 Septembrie 2016 |
Bucureştiul a pierdut vineri - alături de Cluj şi de Baia Mare - cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România - după Sibiu în 2007 - se va bucura de această onoare, cu...

Brâncuşi - o (re)descoperire

14 Septembrie 2016 |
Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de...

„Creditul”, comedia în care bancherul are de pierdut

13 Septembrie 2016 |
Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin. Însuși numele piesei, un...