“Rudarii se consideră urmașii dacilor. În memoria lor colectivă încă există dacii – atât de veche este legătura lor cu România. Ei nu știu limba romani. Sunt mult mai conectaţi la cultura românească decât la cultura romă.” Aceasta este, oricât de discutabilă – până la urmă, dezbaterea este esenţa civilizaţiei – una dintre aserţiunile care ne-au urmărit cel mai mult după vizita la Meşteshukar ButiQ (prescurtat MBQ), o “întreprindere socială” non-profit care îşi propune, din 2011, să fie un vehicul anti-rasism în societatea românească, demontând stereotipul numărul 1 despre romi: acela că ei nu muncesc.

Pornit iniţial ca un proiect al Asociaţiei Romano Butiq, menit să ajute meșteșugarii tradiționali romi să poate accesa mai bine piața de larg consum din România, “copilul” Meşteshukar ButiQ a căpătat, între timp, “o viaţă a lui”, fiind recunoscut, pe de o parte, pentru calitatea şi utilitatea obiectelor produse, iar pe de alta pentru misionariatul său social implicit.

Printre scaune rudăreşti, lămpi din cupru şi haine multicolore, care captează ochiul graţie poveştii pe care o spun cu candoarea obiectului inanimat, Matricea Românească a stat de vorbă cu Andrei Georgescu – reprezentantul MBQ – dar şi cu Denis, un tânăr de etnie romă care crede că “Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Nu împărțim, nu facem separaţie.”

Un lucru este cert: MBQ reprezintă, de departe, un exemplu de incluziune a minorităţilor în Matricea Românească.

Firma Meșteshukar ButiQ

Matricea Românească: Cum s-a născut Mesteșhukar ButiQ?

Andrei Georgescu: Conceptul inițial a fost puțin diferit, și a apărut prin 2011. A pornit de la ideea de a ajuta meșteșugarii tradiționali romi să aibă acces mai mare în piața de larg consum.

Matricea Românească: Dorința aceasta a pornit de la ei?

Andrei Georgescu: Nu. A fost mai degrabă dorința unui activist rom, Ciprian Necula, care a ajuns să lucreze în sistem și din interiorul sistemului să încerce să schimbe lucrurile. El provine dintr-o familie tradițională de fierari: bunicul său era fierar, tatăl lui a preluat o mică parte din meserie, iar el nu mai are nici o legătură cu segmentul acesta care definea familia lui.

Matricea Românească: Dar asta nu l-a împiedicat să fie sensibil.

Andrei Georgescu: Exact, nu l-a împiedicat să se gândească la lucrul acesta. Practic, el a avut ideea: „Hai să vedem ce meșteșugari romi mai există în România, ce mai fac ei, cum le merge, se descurcă, reușesc să mai vândă, nu reușesc să mai vândă?”. Și atunci, cam așa a pornit ideea de Meșteshukar ButiQ, sub umbrela unui concept mai mare. Primul an și jumătate a fost dedicat documentării – și există o concretizare a acesteia într-un studiu online, care se numește „Un studiu despre meșteșugurile rome”, scos de Asociația Romano Butiq. Este foarte interactiv, cu o grămadă de fotografii, și în română și în engleză. Poate fi consultat gratuit.

Atunci s-a făcut și o primă hartă cu privire la unde sunt meșteșugarii, cam ce mai fac, ce tipuri subzistă. S-a mers foarte mult prin țară. A fost tipul acela de cercetare cu mașina, de mers la primărie: „Aveți meșteșugari?”. „Da”. „Ce fac, unde sunt? Hai să vorbim și noi cu ei!”. La modul acesta. Întrebam prin vecini… După ce ne-am dat seama că mai există meșteșugari și că cea mai mare problemă a lor este că nu își mai vând produsele și că, implicit, copiii lor nu mai vor să învețe meșteșugul – pentru că nu văd în asta o oportunitate de a trăi un trai decent și nu mai era o mândrie să știi meșteșugul respectiv – am realizat că ar trebui să intervenim, cumva. Ideea inițială a fost să le luăm produsele și să încercăm să le scoatem pe o platformă online, să mergem cu ele la târguri, să le vindem noi pentru ei. Am făcut o grămadă de evenimente, la vremea respectivă – prin 2012 – cu meșteșugari tradiționali, care erau aduși în diverse spații publice din centrele orașelor mari, împreună cu produsele lor și cu povestea lor în fotografie. Oamenii erau invitați – orice trecător, de orice etnie – să interacționeze direct cu meșteșugarul, dar nu să stea la povești, ci să încerce să facă el un obiect, sub îndrumarea meșteșugarului. Era un atelier de meșteșugărie în stradă, te împiedicai de noi.

Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

Asta stă la baza conceptului de Meșteshukar ButiQ. Mai târziu, ne-am dat seama că, de fapt, un lucru esențial în toată povestea aceasta, este dezvoltarea de produse și că motivul pentru care meșteșugarii dispar sunt industrializarea, dar și faptul că produsele pe care ei le produc sunt produse gândite pentru acum 20 sau 30 de ani, când încă funcționau. În momentul în care produsele au început să nu se mai vândă, ei nu au reușit să se adapteze, să le schimbe. Asta am început noi să facem, în 2014 – dezvoltarea de produse. Am dezvoltat prima colecție, în paralel am început lucrul la un prim magazin – cel în care ne aflăm (din strada Edgar Quinet nr. 7 din Bucureşti, n.r.) – în care să prezentăm aceste produse.

Obiectele şi tehnicile, mai importante decât meşteşugarii

Am încercat să le oferim clienților o experiență care are în centru produsul, mai degrabă, decât meșteșugarul sau povestea. Chiar dacă suntem o întreprindere de economie socială, ca principii de funcționare, nu asta încercăm să promovăm, partea socială a poveștii, ci obiectele și tehnicile. Bineînțeles că, odată cu asta, și oamenii care se află în spatele obiectelor și care folosesc tehnicile respective. Dar la fel cum nici designerii nu își doresc atât de mult să fie ei scoși în față, nici meșteșugarii nu vor asta. Practic, ambele grupuri de oameni cu care lucrăm își doresc ca produsul, deci rezultatul muncii lor, să fie cel scos în față și pe care oamenii îl cumpără pentru că și-l doresc, pentru că le place, pentru că îi găsesc o utilitate reală în viața lor de zi cu zi. Şi dacă, cumva, îi interesează și faptul că în spate e o poveste frumoasă, cu produse realizate şi dezvoltate în România, cu atât mai bine. Da, promovăm asta, dar nu aceasta este esența. Nu vrem ca oamenii să cumpere produse doar pentru că sunt realizate în România, nu e un motiv suficient. Ar trebui să cumpere produsele pentru că sunt de calitate, pentru că le plac.

Matricea Românească: Care a fost recepția? Cum au reacționat oamenii?

Andrei Georgescu: În primă fază, am avut o tentativă de concursuri, am lansat tot felul de apeluri către societatea de design românească. Care, realist vorbind, s-a trezit cam acum, deci târziu. Apelurile au cam rămas fără răspuns. Nu am reușit, paradoxal, să atragem prima dată designerii români care să lucreze cu noi, și care să creeze un impact iar apoi să începem cu designeri din afara României. A fost exact invers. „Acesta este conceptul, asta ne dorim, uite ce facem noi”. Designerii care au reacționat au fost, în primă fază, străini, doi suedezi de la un mic studio de design din Suedia, studioul Glimpt, care mai făcuseră asta – au lucrat în multe țări din lume, în Vietnam, în Africa de Sud, în Peru, cu meșteșugari locali. Ei fiind la rândul lor meșteșugari – ambii au studii de meșteșug și de design – ba chiar unul dintre ei este profesor la Universitatea de Meșteșug și Design. Le-am scris, i-am invitat la noi, au venit. Cu ei am făcut, practic, prima expoziție. În momentul în care au venit, imediat, revistele noastre de design au început să spună: „Vrem și noi să scriem despre povestea aceasta, pentru că e foarte interesantă”. Din momentul acela, a început să apară interesul și din piața românească.

Sunt legende în cultura romă care spun că, după eliberarea din robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri

Matricea Românească: În momentul de față, Meșteshukar câți oameni adună?

Andrei Georgescu: Magazinul adună patru angajați. Pe lângă magazin, mai avem câțiva oameni care se ocupă strict de dezvoltarea brand-ului, de dezvoltarea de produs, care sunt trei – deci șapte. Mai avem un colaborator în Cluj – opt -, și pe lângă asta, toți oamenii care sunt implicați în producție. La nivel de meșteșugari, sunt constant 15, care produc pentru noi, dar aș zice că, în momentul în care avem volume mari, mergem către 50 de meșteșugari.

Matricea Românească: Care ți se pare că sunt punctele forte ale conceptului?

Andrei Georgescu: Cred că cel mai important este, de fapt, că pornești de la câteva tehnici tradiționale care, de-a lungul vremii, au dovedit că pot să scoată niște produse de calitate foarte bună. Asta e unu. Și doi: autenticitatea întregii povești – adică, designerii aceștia au avut posibilitatea să meargă chiar la oamenii aceia, în casă, într-un mic atelier, sau în curtea în care lucrează. Nu au trimis niște schițe, pe care ulterior le-am produs noi, apoi au venit și au inspectat. Nu. De exemplu, cei din Suedia au venit, prima dată, 10 zile. Cei doi designeri, plus un documentarist. Am făcut cam 1500 de kilometri prin toată țara, ca să vadă și meșteșugul, dar și cultura locală, să mănânce, să vadă cum arată orașul. Am plecat din București, am fost în Constanța, în Iași – dar pe drum opream în diverse comunități -, apoi la Bistrița, Cluj, Sighișoara, Sibiu și iarăși București. Am dormit în aceste orașe, dar pe drum am vizitat diverse comunități foarte diferite: de fierari, de ceaunari, de rudari – cei care lucrează în lemn -, împletitori în răchită, împletitori în alun, căldărari – cei care lucrează în cupru. Au văzut toate tipurile acestea de meșteșuguri și de cultură, în același timp. Au plecat, au stat, au gândit, după care s-au întors și am început dezvoltarea de produse.

Discriminarea romilor, explicată

Exact la fel a fost și cu cea de-a doua echipă de designeri cu care am lucrat foarte mult și cu care am creat mare parte din produsele din magazin – o echipă de austrieci, un domn și o doamnă cu ceva mai multă experiență în zona aceasta de design mainstream. Unul dintre ei are un atelier propriu de modă și vinde în Viena, high-end fashion. Celălalt designer vine chiar din lumea aceasta – Rado Watches, Georg Jensen, Calvin Klein – și a fost acolo chiar și director de creație. Se numește Nadja Zerunian și face bijuterii pentru Meșteshukar ButiQ și pentru Swarovski. (râde) Inveștește la fel de mult timp în ambele. Bineînțeles că primește altfel de recompense din fiecare parte. De la noi, satisfacția a ceea ce realizează și, probabil, de la Swarovski, bani. (râde)

Matricea Românească: Cum s-a integrat cultura romă în cea românească și care consideri că este calitatea ei cea mai impresionantă?

Andrei Georgescu: Sunt anumite tipuri de meșteșuguri care pot fi atribuite în principal culturii Roma, dar care au fost preluate foarte mult și de cultura românească sau se regăsesc și în cultura românească. De exemplu, rudăria, lucrul cu lemnul – există foarte mulți lingurari tradiționali românești, care fac foarte multe linguri sculptate, spectaculoase. Ei au mai rămas. În schimb, mare parte dintre produsele cu utilitate ridicată, nu neapărat estetice, sunt făcute, totuși, de meșteșugarii romi. Eu cred că s-au integrat destul de bine și la multe dintre tipurile de meșteșug – de exemplu, la fierari: se întâmpla ca o familie de meșteșugari fierari să se stabilească într-un sat, într-o comună sau într-o comunitate mai mare, unde erau toate tipurile de etnii, de meșteșuguri și de meserii. Dar reușea să furnizeze anumite produse și servicii fix pentru locuitorii de acolo.

Aici sunt câteva tipuri de meșteșuguri care așa s-au dezvoltat, de-a lungul vremii – nu neapărat specifice romilor, cât în general. Aveai un om care era foarte bun în a face obiecte din fier, din argint sau din altceva și se ducea, de pildă, într-o comunitate de agricultori, care avea nevoie de aşa ceva. E mult mai simplu decât să meargă agricultorii să caute.

Am pornit fix pentru a combate rasismul. Centrul primei campanii de comunicare a Meşteshukar ButiQ a fost: «Cunoaște-i pe romi prin munca lor»

Într-una dintre comunitățile de cupru cu care lucrăm noi, tatăl meșteșugarului principal este prima generație din familie care s-a sedentarizat. Până la 30 și ceva de ani, a fost nomad. Poate să ne spună cu exactitate care era traseul pe care îl urma, pentru că era unul ciclic: în zona Transilvaniei, Sighișoara, Sibiu, Mediaș, Târnava. Ei mergeau și produceau obiecte din cupru sau tablă pe care le comercializau acolo, în satele respective. Eu cred că foarte mult din bucata aceasta de stereotip și rasism, și discriminare, care, din păcate, în momentul de față este foarte puternică în societatea românească, a apărut artificial, în momentul în care cineva a spus: „Vezi că acela e de vină că îți e ție rău”. Și s-a dus la țăranii români care, până atunci, toți aveau cazane de țuică de la căldărari și făceau schimburi, și li s-a spus dintr-o dată: „Nu e bine să cumperi de la ei, pentru că te fură”, când de fapt nu se întâmpla acest lucru.

Denis: Romii au fost aici dinaintea etnogenezei românești, în timpul Bizanțului. Nu există diferențe, ei s-au dezvoltat împreună. Nu există separaţie între cultura romă şi cea românească. Romii au fost aici din timpul Bizanțului și aici au rămas, s-au combinat culturile. Există și robia de 500 de ani, care a contribuit foarte mult și la meșteșug. Sunt legende care spun că, după robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri. Romii, pe unde s-au stabilit, au absorbit anumite valori culturale ale populațiilor din anumite țări. În Spania au adoptat portul spaniol, în Turcia, la fel, au adoptat portul turcesc, religia. Nu știu dacă există vreo diferență. Noi suntem aici de 1000 de ani, cel puțin.

“Românii cumpără cel mai mult de la romi”

Matricea Românească: Din punctul acesta de vedere, conceptul vostru este un exemplu de toleranță? Sunt convins că aveți și români care cumpără produsele MBQ.

Andrei Georgescu: Categoric, majoritatea clienţilor sunt români.

Matricea Românească: Ce îi face pe români să cumpere obiecte produse de romi?

Andrei Georgescu: Obiectele acestea arată într-un fel, pentru că design-ul a fost creat în acest fel și s-a bazat pe niște elemente ale produselor tradiționale, dar și pe elemente de influență străină, pentru că designerii au venit cu viziunea lor. Reacțiile sunt diferite. Sunt foarte puțini oamenii care cumpără din considerente culturale. Eu chiar cred că ei cumpără produsele pentru că le plac estetic și pentru că și le imaginează la ei în casă. Sau cumpără bijuteriile pentru că le place cum arată pe ei. Și hainele, la fel.

Matricea Românească: Cât la sută știu și povestea din spate?

Andrei Georgescu: Toți află povestea în timp ce cumpără. Nu cred că e nimeni care pleacă de aici fără să știe ce a cumpărat. Dar mai mult de jumătate intră în magazin fără să știe ce vor găsi aici.

Matricea Românească: Ce reacții observați când le spuneți toată povestea?

Andrei Georgescu: Cu siguranță, majoritatea oamenilor sunt cumva impresionați, pentru că, în momentul în care intră, nu știu ce văd aici. Cred că 80% dintre persoanele care vin în magazin, au pur și simplu reacția aceasta: „Uau! Ce frumos arată totul!”. După aceea, mai ales de la hainele înflorate, încep ei să-și dea seama că trebuie să fie ceva diferit aici, apoi încep să afle puțin despre cultură.

"Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra", spune Andrei Georgescu

„Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra”, spune Andrei Georgescu

Matricea Românească: Au fost vreodată reacții precum: „Vreau să îl cunosc pe meșterul care a inspirat lucrul acesta”?

Andrei Georgescu: Da. Mai ales că avem și niște vederi aici, unele cu fotografii cu meșteșugarii. Sunt oameni care sunt foarte interesaţi, care vor să afle mai mult. În plus, noi nu am venit şi am spus: „Noi lucrăm cu cultura romă, dar nu știm nimic de stereotipuri și de rasism, de toate acestea”. Nu. Am pornit fix pentru a combate rasismul. Acesta era conceptul principal și centrul primei campanii de comunicare a fost: „Cunoaște-i pe romi prin munca lor”.

Toți italienii ignorau românii care arătau ca ei. Dacă însă erau unii mai săraci, pe aceia îi vedeau imediat. «De unde sunt?», se întreba. «Sunt români.» «Aşa, deci românii sunt săraci!» La fel e și cu romii în societatea românească

Matricea Românească: Asta mai demontează din stereotipuri.

Andrei Georgescu: Exact, pentru că am pornit atunci de la o analiză: „Care sunt cele mai mari stereotipuri despre cultura romă?”. Analiza a fost realizată sub coordonarea a doi antropologi romi. Am făcut și eu parte din echipa aceea. Sterotipul numărul 1 este că romii nu vor să muncească. Aceasta este o chestiune pe care oamenii o aud la televizor, care li se bagă în cap, că romii sunt asistați sociali. La fel ca și cu românii care primesc ajutoare: „Nu, domnule, lasă că știu eu, că sunt bețivi, nu vor să muncească”. Dar nimeni nu merge mai departe să întrebe: „De ce nu ar vrea să muncească?”.

Matricea Românească: Contextul influențează și comportamentul.

Andrei Georgescu: Exact. Eu dacă aș fi în contextul acela, ce aş face? Dacă principalul stereotip – din ceea ce am întrebat noi, pentru că am făcut tot felul de mici studii – e acesta, cum putem să luptăm împotriva lui? Degeaba faci campanii și zici: „Nu, nu e adevărat. Ei muncesc”.

Eu vorbesc acum dintr-o perspectivă foarte personală, pentru că lucrez în angrenajul acesta de circa șase ani. Evident că am o grămadă de prieteni, cunoscuți care, la fel, îmi vorbesc mie: „Lasă că știu eu, că ăia nu vor să muncească!”. „Cine nu voia să muncească? De unde știi tu?”. „Am văzut eu, am citit!”

Să îți spun o chestiune interesantă pe care mi-a spus-o Ciprian Necula, cel de care îți spuneam, la început, că a avut ideea. Zice: „Românii, dacă îi întrebi, majoritatea au avut un prieten țigan, care era OK. Dar toți ceilalți ţigani sunt nașpa”. E absurd, când îți dai seama de paradoxul acestei declarații, care este repetată întruna! Oamenii au tendința de a ignora persoanele similare, apropo de rasism și xenofobie. Vezi ce se întâmplă în Marea Britanie sau în Italia cu românii. Toți italienii ignorau toţi românii care arătau ca ei. Fiindcă, estetic, arătăm ca ei. Dacă însă erau unii care arătau diferit, adică erau săraci, pe aceia îi vedeau imediat. „De unde sunt?”, se întreba. „Sunt români.” „Aşa, deci românii sunt săraci!” La fel e și cu romii în societatea românească, sau cu alte minorități. Pe cei care sunt îmbrăcați la fel ca mine, care merg la serviciu, care fac nu știu ce, care sunt majoritatea, pe aceia nici nu îi văd, pentru că nu mă interesează. Nu mă interesează cine stă lângă mine în metrou. Remarc doar ce e diferit de mine.

Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

Matricea Românească: Romii, din punct de vedere al cetățeniei, se simt români?

Andrei Georgescu: Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: „Eu nu sunt român”.

Denis: Depinde și de categoria socială. Cu cât ești mai dezumanizat, cu atât îți pierzi și interesul cetățeniei. Sunt chestiuni înrădăcinate, și se transferă și la romi. Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Până la urmă, romii sunt o minoritate, ei se pretează după majoritate. Romii, în Turcia, sunt diferiți, au alte valori. Contează mediul.

Se pregăteşte primul Muzeu al Culturii Rome din România

Matricea Românească: Conceptul vostru, Meșteshukar, demonstrează că romii și românii pot să conlucreze foarte bine.

Andrei Georgescu: Sigur că toată lumea poate să conlucreze foarte bine. Nu există nici un fel de bariere, decât de ordin mintal. Este absurd că primele reacții pozitive, din punct de vedere al colaborării, au venit din exterior. E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi. În momentul în care au venit designeri din Suedia și din Austria, și au făcut ei obiecte cu noi, am intrat pentru prima oară în Romanian Design Week. Evident că este foarte interesant să fie niște designeri suedezi cu produse făcute în România și cu concept românesc.

Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: «Eu nu sunt român»

După care, am fost la Viena Design Week și la Stockholm Design Week, tot pentru că am avut colaborările acestea. Anul acesta, pentru prima oară am fost parte din Romanian Design Week, ca Meșteshukar ButiQ și atât. Noi, ca brand, în sfârșit am intrat în zona recunoscută de obiecte de design în societatea românească, pentru că am avut deja niște colaborări. Gândirea este: „Dacă te-au invitat la Stockholm Design Week și la Viena Design Week, e normal, e în regulă să fii și pe piața din România”.

Lucrurile nu sunt făcute din considerente de discriminare, nu vreau să insinuez asta, ci e o chestiune inconștientă, care nu ține neapărat de romi, cât de lucrurile pe care noi le avem, de tradițiile noastre – pe unele tindem să le exagerăm la culme, dar pe altele tindem să le ignorăm complet. Eu cred că noi, ca români, suntem foarte mândri de niște elemente tradiționale, folclorice și de rădăcini, dar ignorăm lucrurile bune care se întâmplă azi. Acesta este sentimentul pe care-l am. Poate că și cu ia e la fel. Sunt o grămadă de mici ateliere care fac modă românească, ce produc aici, care sunt ignorate complet: „Mai bine cumpăr de la H&M.” În momentul în care au început cu ia, dintr-o dată, sunt salvatorii…

Un exemplu foarte bun mi se pare Pegas, care nu sunt niște biciclete senzaționale. Pegasurile vechi erau niște biciclete foarte proaste, dar nimeni nu mai ține minte asta. Și eu am învățat să merg tot pe Pegas, era foarte incomodă, dar a rămas simbolul acesta. Acum, dintr-o dată, este super interesant. Sunt totuşi şi alţi producători de biciclete din România, care poate nu au factorul sentimental, dar fac biciclete mai bune. De ce ar fi mai proaste decât cele care au brand?

E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi

Matricea Românească: Îmi vorbeai despre proiectele Asociaţiei Romano Butiq. Ce pregătiţi în viitor?

Andrei Georgescu: Această asociație se ocupă cu mult mai multe proiecte – au și proiecte educative, antidiscriminare, în mai multe comunități din România, inclusiv în Bucureşti, în comunitatea Giuleşti-Sârbi. Meșteshukar e un fel de divizie, departament. Este unul dintre obiectele din corul organizației.

De-a lungul vremii, asociația a încercat să ajute mai multe mici afaceri sociale să pornească la drum. De exemplu, o croitorie care ne face nouă acum hainele. Mai e un atelier de rudărie, care ne produce obiectele din lemn. Este un restaurant cu specific romani, care funcționează în comunitatea Giulești – Sârbi. În interiorul restaurantului i-am luat alături de noi pe «Restaurant pe întuneric», făcut de persoane nevăzătoare, care oferă experiența aceasta, de a mânca pe întuneric beznă. Acum se construiește în incinta restaurantului.

Ideea pe termen lung este să dezvoltăm primul Muzeu al Culturii Rome din România. Există deja conceptul, avem clădirea, au avut loc în ea mai multe expoziții punctuale, inclusiv cu obiecte de la MBQ, însă va mai dura până se va permanentiza.

Colecția de bijuterii Meșteshukar ButiQ

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri.

Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de adevărat este că orice român, indiferent de locul de baştină, are rădăcini la Alba Iulia. Două momente majore – separate de trei secole frământate – au punctat şi ne-au redefinit istoria, intrând în legendă: 1600 şi 1918. Prima a fost o unire efemeră, şi întrucâtva conjuncturală, spun istoricii, însă asta nu-i ştirbeşte din potenţialul de fascinaţie. A doua “este unica decizie de formare a unui stat naţional, sau de completare a unui stat naţional, luată la 1918, care mai este valabilă. Toate celelalte au dispărut, într-un fel sau altul. Fie şi paşnic. Aceasta este singura care a rămas. Ceea înseamnă că este singura care a fost corectă”, afirmă istoricul Ana Dumitran, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Argumentul încrezător al longevităţii e urmat de o întrebare pe cât de retorică, pe atât de amară: “Şi, nu ştii să profiţi? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?”.

Aproape 100 de ani mai târziu, România, după toate aparenţele, nu ştie să profite frumos, a se citi să îşi onoreze oraşul care i-a făurit identitatea.

Alba Iulia noaptea

Iminenţa Centenarului, cu toată încărcătura simbolică şi cu mărturia de coeziune şi de solidaritate naţională pe care ar trebui să le genereze, nu reuşeşte să constituie catalizatorul pe care l-a reprezentat actul din 1918.

Într-un moment în care românii sunt invitaţi să îşi canalizeze “Brâncuşiul interior” pentru a ajuta la achiziţia – improbabilă, după toate estimările – a “Cuminţeniei Pământului”, în Sala Unirii plouă, iar 80% dintre exponatele Muzeului «odihnesc» pe mobilier decrepit, vechi din 1968, atunci când Ceauşescu a inaugurat instituţia de cultură cu prilejul semicentenarului.

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol Foto: Mihai Vladu

Mihai Viteazul, artizanul Unirii de la 1600

În consecinţă, la Alba speranţele pentru 2018 sunt reduse, dacă nu nule, iar resemnarea – regină.

“De aproape doi ani, ni se tot spune că va trebui să ne strângem șandramaua și să facem loc restauratorilor. Nu se mai întâmplă. Dacă nu s-a întâmplat până acum, nu văd cum două «hardughii», cum sunt Muzeul și Sala Unirii, să fie restaurate într-un timp atât de scurt, altfel decât prost. Şi cu un impact asupra populației probabil mai mic, decât a avut întemeierea Muzeului la 50 de ani de la Unire, de către Ceauşescu.

Nu ştii să profiţi de Unire? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?

La momentul respectiv, Muzeul din Alba Iulia a fost cel mai important muzeu din România. Or, acum nu va mai fi. Nu există nici un interes. Într-o vreme chiar ni s-a spus foarte clar: «Faceţi, dacă aveţi bani, voi!».

1918, un ideal tot mai distant

1918, un ideal tot mai distant

Acum, degeaba înființezi comisii şi comitete, dacă nu sunt fonduri. Ce o să îţi spună, cu ce o să te ajute? Cu nimic, doar te încurcă. Este mai mult de jumătate de an de când Ministerul ne poartă cu tot felul de nimicuri, pentru aprobarea intervenţiei de restaurare la Sala Unirii. Ne plouă în Sala Unirii! Deci nu mai trebuia să aşteptăm 2018 ca să facem renovarea. Şi nu putem să schimbăm o ţiglă fiindcă este «monument A» [monument de importanţă naţională, n.r.], şi ne trebuie aprobarea lor. Aprobarea lor, pentru ce? Pentru ce nu mai rămâne? Pentru noi era o şansă. Şi, dacă asta nu e o şansă, alta nu mai este”, se lamentează cercetătorul. “Sunt foarte dezamăgită. Suntem un stat aşa de tânăr, până la urmă! Care cu asta [cu sărbătoarea Unirii, n.r.] am fi putut să «ieşim» puţin în lume…”

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Modele de valorificare a patrimoniului istoric nu trebuie căutate peste oceane. Ele există şi în regiune, acolo unde “Macedonia, o ţară care nu are nici măcar un nume recunoscut, ştie să îşi promoveze monumentele şi identitatea istorică. Macedonenii sunt obsedaţi de istorie, într-un mod pozitiv. Nu toate atitudinile trebuie neapărat imitate, însă cele bune ar putea fi”. Şi trecutul serveşte de exemplu: la origini, muzeele româneşti s-au născut în vasta lor majoritate din iniţiative particulare.

“Era elita, pentru că apartenența la aceste forme de manifestare culturală era taxabilă și îți creștea orgoliul în fața celorlalți în funcție de cât de mult plăteai. Era și aceasta o formă de emulație a celor care aveau bani. Susţinătorii erau în primul rând negustori, nobili, dar și populație orășenească ce avea un anumit statut material și care au înființat muzee, au plătit muzeografii, au sprijinit săpăturile arheologice și îmbogățirea colecțiilor. Practic, au făcut tot ceea ce astăzi statul ar trebui să facă și nu face.”

Un New York al Imperiului Roman

Alba Iulia, sau Alba Carolina, aşa cum le place cunoscătorilor să o alinte – referire la fortăreaţa medievală aflată azi în stare exemplară graţie renovării cu fonduri europene – respiră într-adevăr istorie prin toţi porii, o istorie care merge înapoi până în epoca războaielor daco-romane.

Aici a fost unicul loc din Provincia Romană Dacia în care a fost cantonată o legiune integrală, Legiunea a XIII-a Gemina, şi tot aici şi-a avut reşedinţa guvernatorul provinciei Dacia, potrivit descoperirilor arheologice, ceea ce probează importanţa aşezării în epocă.

Latinitatea românilor este onorată la Alba Iulia

“Lumea se schimbă în mod absolut fundamental după ce vin romanii. Ceea ce a fost Roma în altă parte a Imperiului, a fost şi aici. A fost Apulum, în primul rând. Făcând o comparaţie cu lumea de astăzi, Apulum a fost un fel de New York. A avut o populaţie de 200.000 de locuitori, în condiţiile în care Roma avea 1 milion. Este incredibil”, subliniază Dumitran, confirmată de vasta necropolă dezgropată de arheologi.

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Discuţia se opreşte în faţa unei reprezentări a lupoaicei hrănindu-i pe Romulus şi pe Remus, descoperite la Apulum (foto jos), o mărturie peste milenii a statutului remarcabil de care s-a bucurat aşezarea în configuraţia geopolitică a Imperiului.

“Poate ştiţi legenda întemeierii Romei, care îi conține pe ambii copilași. Este un fel de «Miorița» a lui Vasile Alecsandri. Lumea a început s-o cunoască astfel de la Titus Livius, care a scris «Ab urbe condita». Dar, până atunci, erau și alte variante. […] Așa că este cu atât mai special şi mai spectaculos că aici, la capătul lumii romane, povestea este spusă astfel, în mod oficial. Este ca și cum ar fi rostit în fiecare zi imnul. Evident, imn nu era, dar povestea, reprezentarea aceasta era, de fapt, imnul și stema.

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

În toată lumea romană de atunci, deci pe trei continente, reprezentările în care apare motivul lupoaicei împreună cu cei doi copii nu ajung la 10. Or, una e aici. E de neînțeles. Şi cred că lămureşte foarte bine impactul acesta incredibil al civilizaţiei şi al limbii latine. Şi al importanţei locului.”

Vorbirea latină a ţinut loc de creştinare

Dacă romanizarea a fost “singura şansă a Daciei de a evolua, cu sau fără stăpânire romană”, a doua şansă istorică pentru romanitatea românilor a reprezentat-o creştinarea, crede istoricul consultat de Matricea Românească.

“Nu ştim cum s-a întâmplat creştinarea românilor. Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării. Ceea ce este incredibil, nefiresc. Toţi s-au creştinat la o dată foarte precisă. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni. Că ne-o fi creştinat cineva dintre şefii barbari, care atunci erau aici, şi s-a subînţeles, posibil. Dar nici măcar pentru asta nu avem dovezi.

Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării

Eu bănuiesc – şi asta este dovedit oricum la nivelul altor provincii – că atunci când migratorii au intrat în contact cu noi după Edictul de toleranță al lui Constantin, percepția Imperiului la nivel spiritual și religios a fost că toți vorbitorii de latină sunt creștini. Şi vorbirea latină a populației locale a putut întări convingerea, şi a lor și a noastră. Vorbirea latină, deci, a ținut loc de creștinare, cel puțin la nivelul percepției. Poate că aceasta ne-a salvat.”

Toleranţă românească, marca Transilvania: “Catolicismul este altceva, dar totuşi nu îl înjurăm”

Că religia creştină ocupă un loc proeminent în structura, morală dar şi fizică, a Albei Carolina, este vizibil cu ochiul liber. În centrul cetăţii, la o aruncătură de băţ de vetustul Muzeu al Unirii, tronează – fiecare cu propria-i eleganţă – două bijuterii arhitectonice, diametral opuse prin istorie şi destinaţie, însă complementare şi simbolice pentru reputaţia Albei de “Capitală a Unirilor” (sic! – “există mai multe uniri la Alba Iulia”, opinează Dumitran) şi de “leagăn al culturilor” (românii şi maghiarii coabitează aici de circa un mileniu).

Una, Catedrala Romano-Catolică, este cea mai veche construcţie din România încă în uz (ridicată la 1291), şi înglobează toate stilurile utilizate între secolele X şi XVIII, la loc de cinste fiind romanicul (în mod notabil, Catedrala a fost martora intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în Alba, la 1599).

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

A doua, de tip brâncovenesc, a fost ridicată în timp-record (după Conferinţa de Pace de la Paris din 1921, până în 1922), pentru a găzdui încoronarea regilor României, de atunci şi până la finele veacurilor. În cele din urmă, doar Ferdinand şi Maria au avut acest privilegiu, pe locul unde, până mai ieri, stătuse închisoarea oraşului.

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Alba Iulia a fost privită ca un simbol ce putea să servească ideea de unire, de stat naţional unitar, pornind de la faptul că Mihai Viteazul a fost primul domn român de aici

“Catedrala romano-catolică este prima mostră de stil renascentist din România. Or, ea arată aproape ca și goticul – pe dinăuntru este gotică aproape 100%. Cel care a făcut comanda pentru capelă, un om cu mare capacitate culturală și cu mare influență aici, și-a adus meșterii din Italia. Deci a avut cu ce, pentru că aparținea unei familii nobiliare foarte importante. Și totuși, mai mult nu s-a putut. Poate că nici gustul nu era încă format pentru așa ceva.

În orice caz, după Reformă, stilul renascentist a fost cu totul și cu totul dezavuat în Transilvania, pentru că stilul romano-catolicilor era unul apologetic, și noi am trecut de la gotic, direct la baroc, pe care austriecii l-au adus cu ei”, explică cercetătorul.

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

În ce fel a funcţionat la Alba unirea spirituală, care a precedat-o pe cea politică? Dumitran crede că, în acest caz, cuvântul de ordine a fost «toleranţă» faţă de religia culturii care a dominat Evul Mediu în regiune, cea maghiară: “Unirile de la Florența și, mai înainte, de la Lyon de reconstituire a unității creștine au funcţionat, în Transilvania au fost reale. Iar drepturile românilor și faptul că ei s-au putut manifesta ca români – și realmente au făcut-o – au venit prin această acceptare a catolicismului ca «altceva, dar totuși nu îl înjurăm». Aceasta era atitudinea și de o parte, și de alta. Având nevoie de ai noștri, regalitatea maghiară catolică, pe acest compromis al unirii, care de fapt nu însemna nimic, a putut să ofere drepturi, şi ai noștri au putut să progreseze, pentru că se declarau uniți. În realitate, erau ortodocși, şi asta au fost, așa s-au comportat, și bisericile în care ei s-au dus la slujbe au fost ortodoxe şi aşa au rămas.

Când te duci în Lugoj şi vezi că fosta catedrală ortodoxă este de un baroc flagrant, şi vezi înăuntru inscripţia care spune cine a făcut-o, rămâi şocat. Lor nu le-a fost jenă să facă ceva ce, vezi Doamne, nu era în spiritul ortodoxiei. Nici vorbă! Era în spiritul că «dacă facem aşa, căpătăm drepturi»”.

În alte domenii, românii din Transilvania nu puteau face concesii. Şi atunci, lăsau din singurul lucru care nu le vindea sufletul. Ce conta în care direcţie mergea nu ştiu care volută a acoperişului bisericii? Lucrurile acestea au pavat calea spre drepturile politice

123 de ani de la Memorandum, lucrurile pe care le discutăm într-o după-amiază călduroasă în imensul muzeu care este Alba par o filosofie de cafenea. Ceea ce ridică, natural, întrebarea: pentru cine mai este importantă, azi, “Cealaltă Capitală”?

În afara istoricilor, turiştii manifestă poate cea mai mare fascinaţie pentru Alba – una, cu mici excepţii, superficială sau motivată de genetică. “Turismul este primul motor, pentru că avem noroc cu Cetatea. Cred că la Alba asta fascinează, fortăreaţa. Sunt mulţi străini, germani în general, care îşi au originile aici şi rude printre saşii din zonă. Sunt foarte entuziasmaţi de ce văd la noi”, ne spune Cristina, 26 de ani, din Arieşeni, mutată în Oraşul Unirii de un an.

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

“Toate etniile Transilvaniei îşi găsesc aici şi identitatea şi file foarte importante din istoria lor”, completează Dumitran. Însă atitudinile contrastează flagrant: dacă maghiarii fac, anual, un pelerinaj la mormântul lui Iancu de Hunedoara (cel mai mare rege al Ungariei, de origine română), iar cele trei monumente funerare din Catedrala Romano-Catolică ale membrilor familiei sale nu mai prididesc de coroane (cu inscripții, evident, în maghiară), românii se complac în somnolenţă şi apatie. Câţiva, mai “activi”, fotografiază curioşi Sala Unirii (cu două galerii murale, una a scriitorilor şi alta a domnitorilor, jenante), fără a pune întrebări, apoi pleacă.

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

“Noi ne revoltăm, dar nu mergem niciodată cu coroane. Pentru noi nu intră în gesturile cotidiene. Iancu a fost romano-catolic născut, fiul unui român şi al unei unguroaice. În 6 august este ziua victoriei sale de la Belgrad din 1456 contra otomanilor [care cuceriseră Constantinopolul trei ani mai devreme, n.r.] și în jurul acestei zile se face un pelerinaj la mormântul lui de către grupurile de turiști maghiari.

În orice caz, important pentru Alba Iulia şi pentru ce ar putea să însemne acest loc de pelerinaj inclusiv pentru români este faptul că, din 22 iulie, în fiecare zi în toate bisericile romano-catolice din lume se trag clopotele în amintirea acestei victorii. Papa a considerat că a fost o minune acea victorie. În nici un caz o armată de amărâţi şi troglodiţi din Europa, care numai aşa se puteau mântui, nu putea câştiga în faţa unei asemenea forţe.”

De la Unire, la selfie

Dacă Europa îi e recunoscătoare unui – pe jumătate – român, “atlet al lui Hristos”, fiindcă a oprit avansul aparent irepresibil al celei mai mari forţe militare a timpului, oferind Occidentului 50 de ani de respiro, România îi datorează Albei fiinţa, aşa cum o cunoaştem azi. Şi tot un curaj nebunesc, precum al celor de la Belgrad, a fost catalizatorul Unirii. Erau vremurile când oamenii mureau pe şinele de tren nu pentru că îşi făceau un selfie, ci pentru că făceau o Unire.

“Faţă de noi, cei de azi, oamenii care au făcut Unirea au avut curaj. Mult curaj. 99% dintre ei au plătit cu viaţa. Ilar este că tot românii i-au condamnat. La 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii, este o fotografie de aici din sală cu Ceaușescu oferindu-le decorații ultimilor supraviețuitori. Îi numeri pe degete. Erau scoși atunci din închisoare cu ocazia unor înțelegeri internaţionale”, explică Dumitran.

1918 s-a creat singur, din entuziasmul oamenilor. La 1 decembrie 1918 n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent!

“1918 a fost un eveniment care aproape că s-a creat singur. Aşa de mare a fost entuziasmul şi aşa de scurt a fost timpul! Acum ştim că mulţi dintre cei care au fost aleşi pentru Marea Adunare Naţională n-au mai putut de emoţie că sunt pe liste.

La 1 decembrie 1918, n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent, şi efectiv mureau «ca proştii», pentru că voiau să ajungă la Alba Iulia! Cred că Alba Iulia va avea întotdeauna o capacitate de seducţie.”

Ferdinand I Întregitorul (1914 - 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Ferdinand I Întregitorul (1914 – 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia "sine qua non" a Unirii

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia „sine qua non” a Unirii

Aproape 100 de ani mai târziu, Alba – oraş care nu are un teatru al lui şi nici măcar un cinematograf decent, iar economic nu poate concura cu Aradul sau Clujul, care îi “fură” ca un magnet locuitorii – rămâne şarmantă, însă nu îşi poate reprima rictusul amar al iubitei părăsite. Iată de ce, dacă Alba a făcut România, ar fi momentul ca şi România să facă ceva mai mult pentru Alba.

“Chiar dacă există o mândrie a locului, localnicii nu au ce face aici”, conchide Cristina. “Eu însămi sper să ajung în alt oraş, în cel mult doi ani. Aş putea pleca şi în Italia, unde am jumătate din familie, însă prefer să rămân în ţară. Logic că sunt mândră că sunt româncă, de ce n-aş fi? Eu provin dintr-o zonă de munte, iar o parte din mine este acolo.”

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: "Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste"

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: „Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste”

Revine bântuitoare întrebarea: Cui bono, atunci, Alba Iulia? Turiştilor de ocazie, celor care vor “să filmeze, cu un entuziasm mai mult copilăresc decât realist, ce a văzut Mihai Viteazul când a intrat în cetate”, hipsterilor dacopaţi?

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Nici una, nici alta. Ci românilor. “Patriotismul nu e ceva desuet”, lămureşte istoricul. “Avem de ce să fim mândri, ca români. Că nu știm cum să fim mândri… Am senzația că expatrierea aceasta în masă e într-un fel şansa renaşterii sentimentului național. Pentru că departe de casă vezi altfel lucrurile. Oricât de ahtiat ai fi după nivel de trai pe care aici nu-l poți avea și rămâi acolo, peste hotare, totuşi duci dorul.”

Cuvinte premonitorii? În aceeaşi seară, Marea Britanie decide, printr-un plebiscit istoric, să se despartă de Uniunea Europeană. Într-o Europă sfâşiată, e tot mai straniu să vorbeşti despre solidaritate. De peste mări şi ţări, maiestuoasa Alba Iulia îşi urmează însă destinul, aşteptându-şi românii într-un pelerinaj obligatoriu la locul unde a început, ei bine, totul.

Cântă pe o vioară care i-a aparţinut lui George Enescu, este “disputat” de două mari orchestre europene şi reprezintă unul dintre cele mai bune “exporturi” muzicale româneşti de după 1990. Violonistul Vlad Stănculeasa a luat o pauză de la o vacanţă petrecută acasă, în Craiova, oferind – cu zâmbetul pe buze – un interviu pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Vlad, ești un artist cunoscut în mediul nostru cultural, totuşi te prindem greu în țară. Ce ai mai făcut în ultima perioadă?

Vlad Stănculeasa: Ultimul an a fost destul de aglomerat. Poziția mea de concertmaistru de la Orchestra din Göteborg, din Suedia, a fost un pic “deranjată” de o altă întâmplare, și anume câștigarea postului de concertmaistru la Orchestra Națională a Spaniei, din Madrid. Anul acesta a fost unul de tranziție, dar nu în adevăratul sens al cuvântului, pentru că lucrurile încă nu sunt definite, nu știu ce se va întâmpla și unde voi rămâne, este cert că nu pot să le fac pe amândouă. Dar am avut foarte multe călătorii între cele două orașe, pentru a combina, pentru o perioadă, cele două slujbe, pentru a vedea cum stau lucrurile la Madrid, urmând ca, după vara aceasta, să iau un an „sabatic” din Suedia, în care mă voi concentra asupra orchestrei de la Madrid. La sfârșitul acestui an, va trebui să decid unde și cum rămân. Deciziile nu prea îmi plac, în general, dar sper că o vină un moment în care lucrurile vor merge singure în direcția bună.

Matricea Românească: Făcând o glumă, e o trecere de la cald la rece.

Vlad Stănculeasa: Da, de la cald la rece. (râde) Sunt două lumi complet diferite. Dar nu ştiu încă cine sunt cei reci şi cine sunt cei calzi, cei “călduroşi”.

Matricea Românească: Cum diferă peisajul muzical între cele două culturi?

Vlad Stănculeasa: În ceea ce privește cântatul în orchestră, suedezii sunt mult mai dedicați lucrului în echipă. Or, la Madrid, individualitatea, personalitatea fiecăruia dintre artiști, dintre interpreți, de multe ori, are tendința să vină împotriva ideii de ansamblu și împotriva ideii de a colabora.

Matricea Românească: Apropo de asta… Nu ştiu dacă eşti socio, cum se spune în Spania, dar practic se verifică şi în muzică ceea ce se întâmplă şi la fotbal, cu Real Madrid. Şi acolo sunt multe individualităţi, greu de gestionat.

Vlad Stănculeasa: Absolut! Uitaţi-vă la Islanda (echipa naţională de fotbal, revelaţie a EURO 2016, n.r.), cât de uniţi sunt – şi nu au neapărat indivizi care să facă minuni pe teren. Dar au lucrat la grup. Cam așa e și în Suedia, se vrea un mediu de lucru absolut confortabil. Ei așa trăiesc, așa sunt făcuți și, la fel, și educația lor promovează prezența în rândul celorlalți. Nu neapărat să vii tu, să faci o impresie puternică. Ea este acceptată, dar în momentul în care ieși foarte mult din rândul celorlalți… E mai greu. Ceea ce e bine, dar are şi părți mai puţin bune, pentru mine. S-ar putea ca cineva cu păreri foarte puternice și cu o încredere foarte puternică în ceva anume, să aibă dificultăți în a-și exprima punctul de vedere.

Matricea Românească: Cu lumea muzicală de la noi cum mai ții legătura?

Vlad Stănculeasa: Vin cam o dată pe an, în medie, pentru câteva concerte în țară ca solist. Ultima oară am fost la Orchestra Națională Radio, la orchestra de cameră, făcând un proiect destul de ambițios pentru mine, unde am cântat alături de ei în orchestră, fără dirijor, şi ca solist. A fost o săptămână absolut incredibilă și am muncit foarte mult împreună. Rezultatul a fost cum a fost, dar cred că, poate pe undeva, a deschis un anumit drum către conștientizarea faptului că orchestra poate să se dezvolte din interior, şi nu neapărat din exterior. Adică, nu în funcție de ce dirijor vine, cine, cum sau ce solist apare.

Orchestra poate să se dezvolte şi din interior, nu neapărat doar din exterior

Deci, lucrul la care m-am concentrat eu a fost cum să aducem împreună modalitatea de a cânta împreună, felul în care tragem arcușul pe coardă, cum să unim toate aceste dimensiuni diferite în continuitatea discursului muzical. Aici vine, clar, o întreagă istorie despre cum se poate lucra și ce se poate face, mai ales în cadrul unui grup mic, o orchestră de cameră, pentru că aici se văd puterea de lucru și puterea de progres a unui ansamblu: în momentul în care vii și începi să lucrezi în detaliu lucrurile care țin de «bucătăria» fiecăruia.

Vlad Stănculeasa: “Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli”

Vlad Stănculeasa: “Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli”. Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Observi vreo evoluție la noi, din acest punct de vedere?

Vlad Stănculeasa: Nu, încă nu. Dar nu neapărat pentru că nu se poate. Sigur se poate, pentru că suntem o națiune dintre cele mai talentate, din câte am văzut până acum. Asta este clar, nu se pune problema. Educația muzicală este foarte importantă: pentru ce mergem acolo, ce facem, pentru ce ne luptăm. Bineînțeles, nu pot să spun că în alte țări este mai bine, din punctul acesta de vedere. Se poate foarte bine ca o orchestră din Vest să funcționeze mult mai bine decât în România, doar pentru că au pentru ce să se lupte – un salariu bun, cu care trăiesc foarte bine, şi aşa mai departe. Dar ideea de progres adevărat nu știu dacă există undeva. Deocamdată, nu am întâlnit o orchestră despre care să spun: „Da, aici se simte nevoia muzicienilor de a progresa, de a face lucrurile mai bine, și mai bine, şi mai bine”.

Matricea Românească: Tu ești deja în elita muzicală și promovezi peste hotare geniul muzical românesc. Care sunt visele tale, în continuare?

Vlad Stănculeasa: Încerc să mă concentrez asupra mea. Tot ce fac, încerc să fac pentru a mă elibera complet de ce înseamnă felul în care cântăm, de felul în care privim lucrurile, de tot ce înseamnă material – cum tragi cu arcușul, pentru ce faci asta, câți bani, unde, de tot ce înseamnă adaos. Încerc să merg către esență – ce înseamnă muzica, cum mă pot conecta cu ea și cât de liber pot să fiu prin ea. Muzica este domeniul meu, cu asta mă ocup, deci prin asta pot să ajung la ceea ce îmi doresc, la libertate.

Un muzician care a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut

O să vă spun ceva care s-ar putea să vă pară interesant. De multe ori, am văzut cazuri în care oameni care au făcut un progres extraordinar propriu, au ajuns la un nivel foarte înalt de a conștientiza cât mai multe lucruri. Nivelul lor nu a ținut neapărat să se materializeze în lumea socială, în lumea în care trăim. Un muzician care, poate, a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut. Sau invers, sau ambele. Or, deocamdată sunt destul de concentrat pe ce am eu de făcut, cu propriile-mi limite și încercări. Și, Slavă Domnului că am și găsit o cale prin care lucrul acesta să meargă în direcția bună, asta e clar. Pentru că, de multe ori, lumea vrea să facă lucruri și încearcă să se descotorosească de multe, dar mijloacele pe care le au – cele din afară, nu neapărat interioare – sunt limitate. Și atunci, orientarea unei persoane se poate să fie un pic haotică.

Matricea Românească: Când susții un recital, ai în gândul tău și România, și imaginea patriei?

Vlad Stănculeasa: Da, dar probabil nu conștient. Momentul în care am vrut conștient să atrag publicul mondial către România a fost cel în care am avut ocazia de a înregistra un CD pentru Sony. Bineînțeles, ideea de a promova România a venit prima, dar a fost şi acceptată drept proiectul cel mai interesant pentru ei. Eu am făcut o înregistrare cu sonate de Enescu, Tiberiu Olah, Paul Constantinescu și Mihail Jora – ultimii trei, compozitori care sunt aproape necunoscuți în lumea internațională. Am fost foarte bucuros că cei de la Sony au fost incitați de proiect și cred că a avut succes. România e întotdeauna acolo, în mintea mea, și bănuiesc că nici nu am de ales – pentru că este un lucru care face parte din mine, și nu am cum să mă descotorosesc de asta. Şi nici nu vreau!

Matricea Românească: Este acea Matrice despre care discutăm.

Vlad Stănculeasa: Aşa este.

Matricea Românească: Cum îți prefigurezi viitorul, după anul acela sabatic despre care vorbeai? Ce te-ar încânta mai mult să faci?

Vlad Stănculeasa: Nu știu, acum, să vă răspund. Orientarea mea nu e neapărat de a face ceva anume, ci orientarea mea e în ce direcție merge evoluția mea. Tot ce vine pe lângă asta, e chiar pe lângă, deci e mai puțin important. O prioritate bine stabilită… este puțin ciudat spus, pentru că nu stabilim lucruri care sunt importante pentru noi, ci ajungem la concluzia că sunt importante. Felul în care ajungem la conștientizarea acestei priorități nu cred că ține neapărat de o alegere anume. Aşadar, încă nu ştiu.

Vlad este un obişnuit al celor mai prestigioase scene europene

Vlad este un obişnuit al celor mai prestigioase scene europene Foto: facesofclassicalmusic.blogspot.com

Matricea Românească: Cum putem să te avem mai mult pe scenele din România?

Vlad Stănculeasa: Grea întrebare. Nu știu. (râde) Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli. Dar este mult până acolo – și nu într-un sens rău. Noi, ca muzicieni, ne chinuim mult mai mult aici să supraviețuim. Or, muzica în sine este, de multe ori, departe de conștiința oamenilor. În momentul în care tu faci lucruri ca să supraviețuiești, dragul de a intra în lumea unei piese, cu adevărat, nu ştiu…

Matricea Românească: Se pierde, se viciază.

Vlad Stănculeasa: S-ar putea. S-ar putea să şi ajute. Dar în momentul în care nu ai liniștea aceea de a putea “intra” în ceva în profunzime, s-ar putea să nu meargă bine. Contextul este foarte important. Asta nu înseamnă că, dacă nu ai nici o grijă, o să faci muzică bună. Un alt aspect.

Matricea Românească: Iată, ne întâlnim la Craiova, orașul tău natal. Cum de ai reușit să-ți rupi puțin timp ca să vii acasă, și cum vezi evoluția muzicală a orașului – fiindcă am discutat şi cu directorul Filarmonicii Oltenia, se întâmplă lucruri frumoase aici, iar lumea este atrasă către sala de spectacol?

Vlad Stănculeasa: Nu știu cum mi-am făcut timp. Am reușit, sunt aici, asta este cel mai important.

Matricea Românească: Îți place ce vezi?

Vlad Stănculeasa: Da, foarte mult. Țin minte, de când eram mic, că acesta era un loc unde se întâmplau toate lucrurile importante. Sunt multe amintiri.

Matricea Românească: E un catalizator bun, pentru un muzician, dorul de țară? Sunt convins că aici sunt lucruri pe care nu le ai acolo, oriunde ar fi, Göteborg sau Madrid. Ce ţi-a lipsit cel mai mult, până să revii?

Vlad Stănculeasa: Familia. Apoi zacuscă, salată de vinete, chestii din astea! (râde) Şi anumite mirosuri, lumini, culori – verde, tipuri de verde… Senzații. Nu neapărat un lucru pe care să pot să pun mâna. Iar în Craiova, tot ce se întâmplă, mi se pare că se întâmplă bine. Chiar și Filarmonica de aici, cred că a făcut un progres mare în ultima perioadă, în ultimii doi ani. Și cursa pentru a fi Capitală Culturală Europeană a ajutat foarte mult, a dat un impuls de energie. Sper să nu se dilueze acum, după ce Craiova nu mai e în cursă. Mă încântă.

Matricea Românească: Există stereotipul clasic, după care artiștii sunt puţin izolați, puțin solitari. Se întâmplă așa, sau nu? Diferă, de la artist la artist?

Vlad Stănculeasa: Diferă. Dar da, ar fi o tendință, pentru că e foarte mult timp petrecut înăuntru, între patru pereți, studiind.

Matricea Românească: Tu cum eşti?

Vlad Stănculeasa: Eu, în ultima vreme, am fost mai deschis. Dar, până acum, destul de solitar, dacă stăm să ne gândim la anii mei petrecuți în Elveția, la Academia [Yehudi] Menuhin (celebră pentru regulile spartane, n.r.), unde am studiat trei ani și jumătate… Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Ce au însemnat anii de studenție, pentru un tânăr normal, care erau ani de petrecere, de prietenii, de ieșit, și ce au însemnat pentru unul ca mine, care s-a trezit pe acolo, prin munți… (râde) Nu aveai ce să faci, altceva, decât să studiezi.

Madrid sau Göteborg? Orchestrele din ambele metropole europene îl râvnesc pe românul nostru drept concertmaistru

Madrid sau Göteborg? Orchestrele din ambele metropole europene îl râvnesc pe românul nostru drept concertmaistru

Matricea Românească: Totuşi, într-un grup de prieteni care au avut vieți normale, tu poți să vii cu o poveste precum aceasta, care este absolut unică.

Vlad Stănculeasa: Da, și dacă le povestesc celorlalți cum s-a întâmplat și “Să vezi ce am făcut eu între 18 și 22 de ani!”, vor spune: „Uau!”. (râde) E interesant, nu mă plâng absolut deloc. Au fost niște ani extraordinari. Am învățat foarte multe. Liviu Prunaru mi-a fost profesor, care este, iarăși, un craiovean de excepție și un muzician extraordinar.

Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Nu aveai ce să faci, decât să înveţi

Matricea Românească: Ce crezi că aduce Oltenia în peisajul nostru cultural? Ce are particular? Parcă voi, oltenii, sunteţi altfel.

Vlad Stănculeasa: Am văzut, din ce au făcut şi ce fac ei, că oltenii au o manieră directă, de a spune lucrurilor pe nume. Probabil că este și acesta un motor care a dus multe persoane către depășirea limitelor. S-ar putea ca, în personalitatea lucrurilor artistice pe care un oltean le poate face, să se simtă asta.

Matricea Românească: Muzicianul își pune amprenta personală, dincolo de o partitură prestabilită?

Vlad Stănculeasa: Absolut. Nu ai cum să scapi de asta, dar nici să te folosești de ea nu mi se pare o cale bună, pentru că s-ar putea să pierzi perspectiva lucrurilor, a elementelor din care este alcătuită o anumită piesă sau o anumită lucrare, pe care poate chiar tu ai început-o. Din moment ce ai deschis un câmp, lucrurile sunt de așa manieră – Universul funcționează într-o așa manieră – încât poți să te conectezi la cum trebuie să se continue piesa, şi nu neapărat ce ți-ar plăcea ție să faci acolo.

Matricea Românească: Care sunt compozitorii tăi preferați? Ce cânți cu mai mare plăcere?

Vlad Stănculeasa: Faptul că am o plăcere mai mare să cânt anumite piese, țin să cred că are de-a face cu o anumită afinitate, cu o subiectivitate, cu o tendință către ceva. Dar faptul că mie îmi place pizza, mai mult decât pasta, nu e un criteriu. Nu aș putea să spun că pasta aceasta este mai proastă decât pizza aceasta, doar pentru că mie îmi place mai mult pizza, în general. Gusturile nu se discută din principiu, dar nu pentru că ar trebui să ne lăsăm în pace unul pe celălalt. Gusturile nu sunt atât de importante pe cât le facem noi să fie. La fel și în muzică. În momentul în care trei se întâlnesc să facă muzică, vor spune: „Mie îmi place așa, ție așa, și lui așa”. „OK, ce facem?” Răspunsul este afară din subiectiv. Prin subiectivitate, mergând către obiectivitate, și invers. Dar e un paradox aici, la mijloc, și este greu de explicat. Și pentru mine este greu de articulat în cuvinte, dar știu sigur că se poate ajunge la o înțelegere de comun acord, fără a intra în lumea aceasta subiectivă, a gusturilor. Și aici ar trebui să ne luptăm noi, în orice ar fi. Gusturile acestea sunt lucruri care separă lumea în indivizi, până la urmă. Sunt foarte multe posibilități ca ție să-ți placă pizza, cum îmi place mie, dar ce se întâmplă în momentul în care nu e așa? Înseamnă să nu mai am nici o treabă cu persoana respectivă? Lumea ar putea să facă un efort de a-l înțelege pe celălalt, de a se pune în locul lui și de a vedea cam în ce zonă ne putem întâlni.

Revenind… Mi-e și rușine să răspund la întrebarea privind compozitorii preferați. Ador Bach, mă regăsesc, dar mi-e foarte greu să cânt Bach. La fel și Mozart. Tocmai pentru felul în care trebuie să te descotorosești de tot ce înseamnă personalitatea ta. Este o provocare enormă.

"Este foarte greu să elimini zacusca din discuție, în momentul în care cânți Bach. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel." ... Violonistul craiovean Vlad Stănculeasa

„Este foarte greu să elimini zacusca din discuție, în momentul în care cânți Bach. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel.” … Violonistul craiovean Vlad Stănculeasa

Matricea Românească: E ca intrarea într-o catedrală.

Vlad Stănculeasa: Da, și o catedrală care e făcută cu nimic din ceea ce tu ai cunoscut ca şi copil, ca educație, ca mediu, ca tot. E o altă lume, în care singura ta șansă de a intra în ea este de a urma elementele din care muzica e făcută. Or, a le urma, fără ca zacusca să intre în discuție, în momentul în care cânți Bach, este foarte greu. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel. Dar Bach vorbește despre altceva, și atunci este foarte greu. În momentul în care găsești un compozitor care să vorbească cumva și să simți: „Ah, acesta îmi aduce aminte de acest lucru, și mă pot regăsi!”, e posibil să-l cânți mai bine decât pe celălalt.

Matricea Românească: E un gest senzorial, nu rațional.

Vlad Stănculeasa: Absolut. Fenomenologic. Celibidache, știm cu toții cine a fost. Studentul lui îmi este acum îndrumător și aș spune chiar și mentor. Este vorba despre Konrad von Abel, dirijor la Munchen, care a venit la Craiova și a făcut și multe master class-uri de dirijat. Datorită surorii mele (pianista Ivona Hristescu, n.r.) şi lui Marius Hristescu, am putut să facem asta să se întâmple. Are și el, acum, o strânsă legătură cu România.

Cam acestea sunt lucrurile în care mă învârt eu acum. Celibidache și von Abel fac parte din această cale pe care am menționat-o eu înainte, în care în sfârșit simt că pot să îmi găsesc eu singur orientarea în muzică, și în tot ceea ce fac. Fiindcă până acum, mulți dintre profesorii mei și-au exprimat punctele lor de vedere. În momentul în care întrebam un alt profesor despre “cum e aici?” sau „ce se întâmplă aici?”, venea cu o altă părere. Și altul, cu o altă părere. Iarăşi – pasta, pizza, ciorbă. Ce facem? Unde e răspunsul? Nu pot să merg prezentând o anumită piesă de artă și să le spun: „Aici este ce îmi place mie”. La întrebarea aceasta, de multe ori, am primit răspunsuri precum: „Vlad, când o să crești mare, o să ai și tu personalitatea ta, și o să faci şi tu cum vrei”. Ceea ce nu mă ajută cu nimic. O să fac un lucru personal la care unul sau mai mulți să se conecteze. Dar nu putem toți să ne conectăm la ceea ce e acolo.

Vlad Stănculeasa (32 de ani), un muzician român de talie internaţională

Vlad Stănculeasa (32 de ani), un muzician român de talie internaţională

„Nu vă ascundeți în spatele vampirilor! România are mult mai multe de oferit!”. La o primă vedere, îndemnul unui străin frapat de natura și de frumusețea țării noastre ar putea smulge un zâmbet șters din partea cititorului. De fapt, în spatele acestor cuvinte se află încercarea unei treziri la realitate a românilor naivi, care consideră că doar mitul lui Dracula reprezintă o mândrie pe care o pot aduce în fața străinilor.

Deși Gading Wahyu Ajeng Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia la București, provine dintr-o țară care mustește de vegetație luxuriantă și de peisaje ce vrăjesc străinii însetați de experiențe exotice, România – țara pe care locuitorii o părăsesc sub mirajul traiului mai bun – a reușit să o impresioneze.

Într-o discuție cu Matricea Românească, Gading Parasati a ținut să sublinieze faptul că, în ciuda distanței considerabile dintre România și Indonezia, cele două țări nu sunt atât de diferite precum par. Din capul locului, interlocutoarea noastră a punctat că cel mai de preț bun pe care îl au aceste state este căldura localnicilor, pe care nu o întâlnim în orice colț de lume.

„Îmi place foarte mult natura din România, dar iubesc și Bucureștiul, care este foarte vibrant. Credeam că oamenii dintr-o țară est-europeană sunt mult mai tăcuți. (râde) Dar oamenii sunt atât de calzi! Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii”.

Gading W. A. Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia, în discuție cu Matricea Românească

Gading W. A. Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia, în discuție cu Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Frumusețea pământului românesc, remarcată de străini încă de la începutul veacurilor

„Multe războaie am avut și multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ținut piept, și nu ne-am dat, și-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Și-am rămas stăpâni pe moșioara noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el. (…) Într-o țară așa de frumoasă, c-un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt român!»”.

Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii

Rândurile lui Alexandru Vlahuță din „România pitorească” reprezintă numai una dintre dovezile faptului că pământul țării noastre a reprezentat, încă de la începutul veacurilor, mândria poporului său, care l-a apărat de cotropitori cu propriul sânge. Astăzi, ținutul nostru nu mai este invadat mișelește pentru a fi cucerit, dar a rămas la fel de apreciat de străinii care sorb din priviri fiecare nuanță unică din tabloul viu al României pitorești. În acest context, poveștile despre splendorile în jurul cărora românii au privilegiul să locuiască au depășit hotarele. O astfel de poveste va duce mai departe și reprezentantul Ambasadei Indoneziei.

Gading Parasati este impresionată de „Bucureștiul cel vibrant”

Gading Parasati este impresionată de „Bucureștiul cel vibrant”

„Dacă le-aș povesti prietenilor mei despre România, le-aș spune să vină să o viziteze, pentru că țara are peisaje cu adevărat frumoase. Ați putea, totuși, să încetați să mai spuneți că România este țara lui Dracula, pentru că acesta este un mit și nu este adevărat. Acest lucru, pur și simplu, acaparează frumusețea reală a României. În plus, o ilustrează și puțin întunecată. România nu este întunecată și nici nu este plină de vampiri. Poate că este ceva unic, dar eu nu am această părere. Pentru mine, țara voastră este verde, la fel ca peisajele ei”, a mai spus diplomatul.

Martine Claessens este unul dintre străinii care au simţit pe pielea lor ce înseamnă “Matricea Primitoare” a românilor. Sosită acum 11 ani la noi, dornică de a cunoaşte o civilizaţie nouă, Martine – care se mândreşte cu o mătuşă din România şi, dacă legendele se adeveresc, înaintaşi flamanzi la Viscri – crede că România are “o moştenire uimitoare” de oferit lumii. Matricea Românească a stat de vorbă cu designerul interior despre cum a fost adoptată de localnici, despre pasiunea ei pentru spaţiul rural şi despre ce a determinat-o să pornească un blog dedicat tradiţiilor de la noi. “Ca membri ai UE, este cu atât mai important să vă păstraţi identitatea. Nu puteţi trăi scandinav sau altfel aici, nu este natural”, crede Martine.

Matricea Românească: Martine, o să te întreb mai întâi cum ai ajuns în România, care este povestea ta?

Martine Claessens: Povestea mea a început în Belgia, unde am studiat moda la Academia Regală din Antwerp. Am lucrat acolo ca designer, apoi m-am mutat în Italia. La un anumit moment, îmi căutam de lucru, și s-a ivit oportunitatea de a veni în România. Eu aveam deja câteva contacte aici, din domeniul design-ului, de când eram în Belgia și am avut șansa de a veni aici pentru a crea o colecție pentru copii. Am spus: „OK, de ce nu? Mă voi muta din Italia, în România”. Și, încetul cu încetul, alături de oamenii cu care lucram la producția de modă, am început să fac design de interior. Tot încetul cu încetul, această activitate a crescut. Poate știi showroom-ul La Maison (deschis de Patrick şi Cristina Zelmat, n.r.). Fac design acolo.

Matricea Românească: De când ești aici?

Martine Claessens: De 11 ani. Timpul trece repede.

Matricea Românească: Cum ți se par țara noastră și Bucureștiul?

Martine Claessens: Cred că îmi place aici, altfel nu aș fi stat 11 ani. Îmi place să descopăr zona rurală. Dar cred că este o legătură între interesul față de tradițiile românești și istoricul meu privind moda. Iubesc să realizez lucruri, manual. Îmi plac materialele, îmi plac culorile, îmi plac creațiile și toate aceste elemente puse la un loc s-au legat. Atunci când mi-am creat blogul, am descoperit atât de multe despre România, încât a fost ca o epifanie – ceva evident de făcut.

Matricea Românească: Ai descoperit aspecte comune, între România și Belgia? Există similitudini?

Martine Claessens: Cred că în Europa întreagă există similitudini, nu este ca și cum ar fi populații complet diferite. Dacă am merge în Asia, da, am găsi diferențe. Dar am trăit și șase ani în Italia… Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață.

Matricea Românească: Spuneai că ești de 11 ani în România. Ce te-a făcut să rămâi aici? Este cea mai lungă perioadă pe care o petreci într-o țară diferită de cea natală?

Martine Claessens: Da. Cred că sunt multe oportunități aici. În prezent, este puțin diferit față de acum 11 ani, când am venit. Menționam despre designul interior, despre posibilități. Or, când văd ce se întâmplă în domeniul design-ului aici… Lucrurile sunt abia la început. Se promovează în festival design-ul românesc de abia trei sau patru ani. Nu știu dacă ai participat la Romanian Design Week. Este o diferență atât de mare între calitatea și modelele din prezent și cele de acum doi ani, când am vizitat evenimentul pentru prima oară!

Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață

Matricea Românească: Ce a produs aceste diferențe?

Martine Claessens: Cred că expunerea la lucruri din afara României – oamenii merg la târguri peste hotare -, apoi recunoașterea din partea străinilor, a celor care cumpără produsele. Sunt multe motive.

Matricea Românească: Când călătorești, simţi că înveți mai multe despre tine? Sau despre cultură?

Martine Claessens: Da. Cred că te ajută să fii deschis faţă de noi moduri de viață. Te ajută să fii mai deschis atunci când cunoști oameni din alte culturi. Cred că acesta este aspectul cel mai important: că nu rămâi fixat pe propria ta cultură, pe propriile obiceiuri, pe mâncare – care este diferită atunci când cunoști oameni din Asia, din America de Sud.

Matricea Românească: Când te gândești la România, ce-ți vine în minte?

Martine Claessens: Îmi place enorm viața de la sat. Am fost la Viscri (judeţul Braşov, n.r.), în week-end. După ritmul furibund al vieţii şi al muncii de la oraş, simţi acolo că te întorci în timp parcă o sută de ani, ceea ce mă relaxează și mă inspiră. Pentru mine, este energizant. Auzi păsările, nu este trafic, mi se pare uimitor. Să cunoşti oamenii, să vezi copiii care se joacă pe străzi…

Martine (foto stânga) este îndrăgostită de ia românească, din care a făcut obiect de studiu la atelierul său de la Viscri

Martine (foto stânga) este îndrăgostită de ia românească, din care a făcut obiect de studiu la atelierul său de la Viscri Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Cum sunt oamenii cu tine? Evident, știu că ești din altă țară.

Martine Claessens: Sunt deschiși, afabili.

Matricea Românească: Ți-a fost greu să te adaptezi aici?

Martine Claessens: Nu. Când mă gândesc la perioada din Italia, toți prietenii mei erau expați. În schimb, aici, 90% dintre prietenii mei sunt români. Deci, nu. Am ajuns să-i cunosc prin intermediul muncii mele, al atelierelor și al cursurilor de seară pe care le susțin.

Matricea Românească: Ce presupun aceste cursuri?

Martine Claessens: Acum trei ani, am început să ţin ateliere de lucru pentru Designist. Mă temeam că nu o să pot vorbi în fața oamenilor, dar mi-am zis să fac o încercare. Deci am debutat cu câteva ateliere, care s-au dovedit a fi un succes, după care s-au transformat într-un curs de seară. Este un modul de zece săptămâni despre design interior. Este ca o introducere, pentru că vorbesc despre stiluri diferite – spații mai mici, spații mai mari.

În luna mai, am început să ţin la Viscri un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Este destul de greu să găsești informații. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen

În luna mai, am început să ţin un atelier la Viscri – este un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Pentru mine, a fost momentul în care am început să mă documentez despre tradițiile românești, despre broderii. Este destul de greu să găsești informații. Găsești puţin câte puțin. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen. Chiar mi-a scris o româncă și mi-a spus cât i s-a părut de interesant și că a descoperit lucruri pe care nici ea nu le știa. Și mai văd că generația tânără este din nou interesată de descoperirea tradițiilor românești – pentru că au fost generații care le-au dat deoparte. Dar oamenii tineri, de 20-30 de ani, chiar și de 40 de ani, le apreciază.

Matricea Românească: Le-au dat deoparte, prin forţa vremurilor, din cauza comunismului.

Martine Claessens: Da, înțeleg foarte bine. În copilărie, bunica mea nu avea mobilă tradițională, totul a fost aruncat după război. Deci oamenii au fost bucuroși că pot începe o viață nouă.

Matricea Românească: Fără îndoială, designul interior nu este o formă convenţională de a exprima cultura unei ţări. Încerci totuşi să faci asta, prin munca ta?

Martine Claessens: Este dificil pentru mine, având în vedere clienții pe care îi am. Dar visul meu este să am o casă la țară, să fac acolo ceva în direcția aceasta, să încep acolo un proiect. Cred că oamenii sunt din ce în ce mai dornici să cumpere o casă sau o proprietate la țară și să o păstreze tradițională.

Atelierul de design interior al belgiancei stabilite în România are ca inspiraţie tradiţiile autohtone

Atelierul de design interior al belgiancei stabilite în România are ca inspiraţie tradiţiile autohtone

Lucrând în atelierul de la Viscri

Matricea Românească: Ți-ai dori o casă la țară în România?

Martine Claessens: Da. În Transilvania, pe care o ador. Dar încă mai am multe regiuni din România de descoperit.

Matricea Românească: Zona care te-a impresionat cel mai mult?

Martine Claessens: Cred că zona rurală, în general. Îmi place Sibiul, inclusiv ca oraş, iar în această vară sper să ajung și în Maramureș. Nu am fost niciodată acolo. Ţara este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Așa ceva vezi în Austria. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur.

Matricea Românească: Probabil ai observat că românii încearcă să afle din nou cine sunt și să-și redescopere tradițiile. Îmi spuneai că ai circa 10% prieteni care sunt expați. Cum văd alţi belgieni România?

Martine Claessens: Nu am prieteni belgieni aici. Cei despre care ţi-am vorbit sunt din Anglia, din America de Sud.

Matricea Românească: Cum i-ai întâlnit aici? Prin intermediul proiectelor tale?

Martine Claessens: Da, și prin biserică și cursuri.

Matricea Românească: Mergi aici la biserică?

Martine Claessens: Da, dar la una americană, evanghelică. A fost mai ușor pentru mine să merg undeva unde se vorbește engleza, nu româna, pentru că nu înțelegeam iniţial nici un cuvânt.

Matricea Românească: Cât este de important să cunoşti alte perspective, alte culturi, pentru dezvoltarea ta profesională şi personală?

Martine Claessens: Ca om, cred că este foarte interesant să vezi lucruri diferite. De asemenea, vorbeam despre biserică, despre diferența faţă de biserica ortodoxă, care este un pic apropiată de cea catolică – apropo de fundalul meu. Am o mătușă româncă, ce a venit în Belgia în anii ‘70 și ea avea câteva obiceiuri, pe care acum le înțeleg mult mai bine, trăind aici. Lucruri care erau, cumva, reacţii la comunism.

Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici

Am fost șocată în România, iniţial, de faptul că oamenii, iarna, îşi încălzeau apartamentele la 25 – 30 de grade, dar stăteau cu ferestrele deschise. Pentru mine, acest lucru era o pierdere de energie. Dar am înțeles în cele din urmă, pentru că în trecut a fost o perioadă în care nu era căldură deloc. Înțeleg mai bine lucrurile acum. Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici.

Matricea Românească: Am citit blogul tău de pe site-ul personal și ai câteva texte ce analizează tradițiile româneşti. Care este tradiția românească ce te-a cucerit?

Martine Claessens: La început, au fost textilele, pentru că este ceva ce vezi peste tot, oriunde. Îmi place ceramica, lemnul lucrat. Merg des la Muzeul Țăranului, pentru că este unul uimitor, este foarte bine făcut. Cred că ar mai fi și arhitectura, casele de la țară, aceste lucruri. Mai am multe de descoperit. Acum pregătesc un blog – care este puțin mai delicat pentru mine – despre ţigani. Există aici magazinul Meşteshukar Boutique, care face proiecte de design cu ţiganii. Au lucruri uimitoare. O cunosc pe organizatoare, cea care lucrează cu ţiganii pentru a le produce, şi mi-a spus că unul dintre produse a câştigat un premiu în Ungaria sau Bulgaria. Acesta este un lucru minunat, despre care voi scrie. Şi mai vreau să realizez un blog, Bohemian Summer, care este despre țiganii care trăiesc în căruţe, ca acum mulți ani. Ceea ce este, pentru mine, o inspiraţie frumoasă pentru a crea un interior boem.

Matricea Românească: Din câte îmi dau seama, ești fascinată de faptul că România este un «creuzet» al culturilor.

Martine Claessens: Da. Se vede foarte clar, în toate… Vorbeam săptămâna aceasta cu o fată, care îmi povestea despre bunicii ei lipoveni, care s-au mutat din Rusia în Delta Dunării. Și îmi spunea că ei încă își poartă costumele tradiţionale atunci când merg duminica, la biserică.

Matricea Românească: Exact. Ar trebui să vizitezi Delta Dunării, dacă nu ai fost încă acolo, pentru că vei vedea multe sate unde sunt ruși lipoveni. Ei şi-au păstrat tradițiile, modul în care se îmbracă, în care își construiesc casele. Este foarte frumos, ca și cum ai păși în altă lume.

Martine Claessens: Da. Sunt și influențe turcești. Dacă mergi mai sus, în nord, vezi și influențe ungare, polone în decorarea caselor. Când te uiți la interiorul caselor românilor, vezi imediat influența poloneză, dacă te documentezi un pic înainte. Dar sunt diferențe, pentru că cele poloneze sunt mult mai colorate. Cele românești sunt mai reduse în culoare: negrul, albul şi roşul sunt, parcă, peste tot. Iar când mergi în Maramureș, interioarele devin mai colorate, mai înflorate. Este o moștenire uimitoare aici în România.

Matricea Românească: Vorbeam despre faptul că designerii români încearcă să scoată la lumină tradițiile țării. Care este riscul în această abordare – fiindcă poate deveni, foarte repede, una comercială?

Martine Claessens: Cred că, dacă este o interpretare, poate fi comercială. De ce n-ar deveni comercială?

Singura temere pe care o am… Când am fost la Sinaia, acum câțiva ani, am cumpărat o față de masă foarte frumoasă, brodată. M-am întors acolo în urmă cu doi ani și de această dată broderiile erau din China. La fel, şi obiectele din lemn. Am fost şocată. Asta ar trebui prevenit. Este păcat.

Pentru Martine Claessens, România este ca o a doua casă

Pentru Martine Claessens, România este ca o a doua casă Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: La fel, ceramica de la Horezu provine mai nou tot din China.

Martine Claessens: Nu vreau să cumpăr așa ceva.

Matricea Românească: Vrei ceva autentic, realizat de țărani.

Martine Claessens: Da, pentru că vezi diferențele. Vezi și bolurile din lemn, care sunt lustruite și se pierde frumusețea lucrului realizat manual.

O cameră din Nord foloseşte mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că scandinavii nu au atât de multă lumină. La o cameră din Sud, poți să folosești culori mai calde. Şi aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi nenatural

Matricea Românească: Aşadar, aceste obiecte tradiţionale ar trebui protejate din punct de vedere legal.

Martine Claessens: Nu știu cum ai putea să le protejezi. Poate să ai mai multe proiecte la țară, în care să implici oamenii. Fiindcă nici mulți dintre români nu văd valoarea lucrurilor pe care le fac. Pentru ei, poate sunt doar nişte obiecte pe care le fac spre folosinţă. Îmi amintesc că, acum câțiva ani, eram în Valea Zălanului sau Zalanpatak, și era acolo un magazin în centru, ca în orice sat mic. Era locul Prințului Charles, numai cu străini, și le-am spus celor din magazin: „De ce nu vindeți boluri din lemn sau ceramică?”. S-au uitat la mine ca la poarta nouă…

Turiștii le-ar cumpăra. Şi ar putea avea săteni care să facă aceste obiecte. Aşa cum fac în Viscri. Ajută oamenii să facă ceva, să creeze ceva.

Matricea Românească: O bună parte din acest demers de a promova tradițiile și cultura românească o reprezintă educația. Oamenii nu îşi pot descoperi ţara fără educaţie.

Martine Claessens: Mă bucur că la Muzeul Țăranului aduc tot mai multe cărți. Îmi amintesc că, atunci când am mers acolo prima oară, nu aveau nici măcar o carte poștală. Acum aduc cărți interesante. Chiar au o carte foarte frumoasă, pe care am cumpărat-o de la BookFest, pentru că la Muzeu nu era de vânzare. Aceasta este altă observaţie: încă nu sunt organizați. Îmi mai amintesc că, acum câțiva ani, când am vizitat Muzeul Eminescu, m-a frapat faptul nu vindeau nici un fel de CD. Poate acum o fac… Câteodată, oamenii nu își apreciază produsele, cred că aceasta este problema. Trebuie să le acorde mai multă importanţă, să și le aprecieze singuri, să le vadă frumusețea.

Matricea Românească: Atât România, cât și Belgia, sunt membre ale Uniunii Europene. Crezi că îți poți păstra identitatea culturală, ca ţară, în contextul acesta european?

Martine Claessens: Cred că trebuie să o faci chiar mai mult. Eu mă simt europeană, nu belgiancă. Dar când gândeşti la un nivel atât de ridicat, cred că este şi mai important să te concentrezi la cine ești, la ce ești și la unde îţi ai rădăcinile.

Nu trebuie, de pildă, să trăieşti într-un mod scandinav aici. Există diferenţe.

Matricea Românească: Deci nu este natural să ne comportăm ca altcineva, dintr-un cosmopolitism gratuit.

Martine Claessens: Nu mi se pare natural. La fel și cu mâncarea – mâncăm anumite tipuri de mâncare ce sunt bune pentru noi, dar nu ar trebui să începem să mâncăm în fiecare zi sushi, pentru că organismele noastre nu sunt făcute pentru acest fel de mâncare. Acesta este un aspect privind gastronomia.

La fel cu interioarele. Când predau despre lumină și utilizarea culorilor, scot în evidenţă faptul că scandinavii folosesc mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că ei nu au atât de multă lumină. Aceasta este o cameră specifică Nordului. Când ai o cameră din Sud, cu lumina specifică, te uiți de pildă la oamenii din Italia, și poți să folosești culori mai calde. Deci și aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi păcat, ar fi nenatural.

România este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur

Matricea Românească: De câte ori pe an mergi în Belgia, în țara ta?

Martine Claessens: Merg de câteva ori, de sărbători – de Paște, de Crăciun sau la aniversarea părinților mei.

Matricea Românească: Spuneai că ai o mătușă româncă.

Martine Claessens: Aşa este, dar nu am mai văzut-o de foarte mult timp.

Matricea Românească: Deci nu aspectul acesta, în particular, ţi-a trezit interesul pentru România.

Martine Claessens: Nu, deloc.

Matricea Românească: Poate a fost, totuşi, chemarea sângelui…

Martine Claessens: (râde) În Viscri, recent – pentru că mă simt foarte bine în acea parte a țării – mi s-a spus că, atunci când au venit saxonii, a fost și o componentă flamandă. Iar prietenul meu a glumit imediat: „A, deci de aceea te simţi atât de bine aici! Poate că ai rude aici”. Aşa că am decis să mergem la cimitir, să căutăm nume familiare. Nu se știe niciodată!

Unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură religioasă din țara noastră, Biserica Domnească din Curtea de Argeș, păstrează, între zidurile sale întunecate și răcoroase, peste 100 de fresce de importanță internațională, vechi de sute de ani – dar și rămășițe ale unor personalități ale istoriei noastre vechi.

Pereții reci ai lăcașului de cult situat la câțiva pași de Muzeul Municipal al Curții de Argeș cuprind trei straturi, produs al celor două restaurări din anii 1700 și 1800, menite să salveze biserica de la pieire, după ce aşezământul a luat foc de două ori. Deși, după incendii, construcția părea a nu mai avea nicio șansă și Primăria ar fi vrut să o dărâme, Carol I a avut viziunea salvatoare, prin care a instituit, înainte de 1900, Comisia de Restaurare, desemnându-l pe pictorul și restauratorul Dumitru Norocea să dirijeze salvarea bisericii.

Biserica Domnească, ce poartă hramul Sfântului Nicolae, este ctitoria lui Basarab I (~1310 – 1352, considerat fondatorul Ţării Româneşti, n.r.), dar diferite scrieri îl menționează și pe legendarul Negru Vodă, care ar fi continuat construcția lăcașului. Spectaculosul acestei construcții emblematice pentru arhitectura medievală românească reprezintă, prin frumusețea sa și a picturilor, dovada că „românii sunt cei mai credincioși ortodocși din Europa”, așa cum opinează reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș, Lucian Piele.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș

Biserica Domnească din Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Această biserică vorbește despre identitatea Țării Românești, prin simbolistica frescei și prin modul de ridicare a monumentului, după lupta de la Posada. De asemenea, avem aici cea mai veche frescă din Țara Românească și, să ai o frescă de la 1360 în procent de 60%, este ceva rar în lume. Carol I, după ce a făcut o călătorie prin țară, când s-a întors a fost întrebat: «Unde ați fost?», a răspuns: «Să văd un loc unde să trăiesc – la Peleș, și un loc unde să mor – la Curtea de Argeș»”, a explicat Lucian Piele, înainte să de a ne anunța că privirile noastre vor se vor întâlni cu imagini unice în România.

Nebunul în flăcări, frescă după pilda bogatului nebun

Nebunul în flăcări, frescă după pilda bogatului nebun

Unicitatea și-a făcut simțită prezența încă din pronaos, unde regăsim mormintele a trei membri ai familiei Brătianu care au donat bani pentru restaurarea monumentului: Teodor și soția Elena Drăgoescu, și Dincă (Constantin). Tot în pronaos sunt observabile cele trei straturi salvatoare de pictură.

Biserica, gândită și ca un adăpost

Pășind ușor, spre naos, în partea stângă, am putut remarca o fereastră micuță care era, de fapt, o ascunzătoare fidelă pentru oamenii Domnului.

„Călugării intrau pe o scară de funie și ieșeau pe undeva prin zid, care are minimum 1.30 metri grosime, dar sunt și porțiuni mult mai mari. Biserica a fost construită ca un adăpost, cu ferestre mici, iar afară era un zid de piatră, cu trei rânduri de cărămidă. Era nevoie de așa ceva în vremea de atunci. Există și un tunel între Biserica Domnească și Sân Nicoară (biserică situată la 400 metri depărtare de cea Domnească, astăzi o ruină, n.r.)”.

După părăsirea pronaosului, a început pentru noi călătoria în universul frescei religioase extrem de rar întâlnite de către pelerin, întrucât multe dintre reprezentările din naos sunt unice în România și printre puținele existente în lume. Potrivit reprezentantului Muzeului, una dintre cele mai importante picturi o înfățișează pe Fecioara Maria însărcinată (foto deschidere), o raritate în ortodoxie: „Pictura cu Fecioara însărcinată este un aspect pe care foarte greu Biserica Ortodoxă reușește să-l păstreze pe pereții bisericilor, de aceea întâlnim doar trei monumente în lume care mai păstrează așa ceva. Îl mai întâlnim în Serbia, și la mănăstirea Chora, din Istanbul. Fresca ne arată recensământul lui Chirilus de la Betleem, reprezentat în pictură cu papirusul în mână. Îi mai vedem și pe Iosif și pe fiii acestuia din altă căsătorie.

Pictura cu logodna Fecioarei Maria

Pictura cu logodna Fecioarei Maria

O altă raritate este și pictura cu logodna Fecioarei, când Ioachim, tatăl acesteia, i-o încredințează lui Iosif, la vârsta de 10-12 ani. Nu știu să mai fie păstrată o astfel de frescă în altă parte în lume. Mai avem și șapte episoade din viața Fecioarei. Aici și la Chora sunt singurele locuri din lume unde este redată viața Mariei. La Chora este mozaic”.

Fresca înfăţişând cele șapte episoade din viața Fecioarei Maria

Fresca înfăţişând cele șapte episoade din viața Fecioarei Maria

Pictura „Cina cea de taină”, altfel față de cum o știm

Revelaţiile excepţionale despre comorile picturale pe care Biserica Domnească le adăposteşte cu devotament de sute de ani nu s-au oprit aici. O altă imagine nemaiîntâlnită este reprezentarea „Cinei celei de taină”, unde noutatea este relevată de poziția lui Iisus Hristos: Mântuitorul apare înfățișat în colțul mesei, nu în mijlocul apostolilor, așa cum vedem în tablourile «clasice». „La «Cina cea de taină» avem doar jumătate din frescă, pentru că partea de sus se află la Muzeul Național de Artă din București, și este cea mai importantă pe care instituția o deține”.

O altă reprezentare nepreţuită, despre care Lucian Piele a ținut să sublinieze că nu mai există în altă parte, este „Drumul Crucii”, în care Mântuitorul Iisus Hristos apare alături de cei doi tâlhari, „în pas vioi și împăcați. Nu sunt speriați”. În biserică avem și patru picturi care ilustrează momente din viața Sfintei Filofteia, ocrotitoarea Curții de Argeș.

„Catapeteasma nu a fost dintotdeauna aici, ci de la 1700. Bisericile ortodoxe vechi se construiau, în secolul XVI, cu altar deschis, iar încă de la intrare, fresca de atunci impresiona”.

Biserica Domnească Sfântul Nicolae păstrează și rămășițele unui conducător care se credea inițial că ar fi fost Vlaicu Vodă, dar cercetările au scos la lumină faptul că în mormânt s-ar afla un fiu de-al lui Basarab I. Este vorba despre mormântul numărul 10, cel mai important dintre cele 14 descoperite în urmă cu aproape 100 de ani în naosul bisericii, odată cu restaurarea acesteia.

Mormântul numărul 10

Mormântul numărul 10

„Mormântul a fost descoperit în 1920 și conținea și numeroase obiecte valoroase: o pafta (cingătoare, n.r.) cu 271 grame de aur, 31 de butoni din argint aurit, și multe alte bijuterii din aur. De asemenea, era și un inel asemănător cu cel al Prințului Negru al Angliei. Pe mormânt se pot observa și câteva simboluri foarte vechi: copacul vieții, steaua lui David, crucea grecească și zodiacul”.

Biserica Domnească este împrejmuită de un zid gros, care cuprindea inițial și Biserica Sân Nicoară, dar pe care Carol I l-a înlăturat, pentru a construi drumul până la Mănăstirea Curtea de Argeș. Însă, puțini știu ce comori ascunde acest lăcaș de cult, care impresionează nu numai prin unicitate, dar și prin poveștile pe care le „spune” fiecare pictură în parte. Pentru a ajuta la conservarea acestui monument, autoritățile au dispus interzicerea slujbelor religioase în cadrul său. Din păcate, așa cum a subliniat cu amărăciune Piele, turiștii ajung aici „din greșeală, în căutarea lor a Mănăstirii Curții de Argeș”.

Acasă la iconarul Nicolae Muntean, din comuna Vinerea (judeţul Alba), ne-a purtat inspiraţia, altfel spus o şoaptă a îngerului. Într-o zi caldă de vară, sătenii ne-au îndrumat către casa unui om pe care pasiunea sa l-a făcut renumit, pe tot cuprinsul României. “Nu sunt la ţară, sunt la Cugir, dar dacă mă aşteptaţi 10 minute, mă urc în maşină şi vin!”, ne-a spus, inimos, atunci când i-am explicat la telefon de unde venim, şi în ce scop.

Şi a venit, fără pretenţii, încântat că poate vorbi despre ceea ce-i dă sens existenţei: icoanele pictate pe lemn. Fost strungar şi proiectant într-un laborator nuclear la Uzina Militară din Cugir, Muntean lucrează la ele “de dinainte de Revoluţie” şi, pus în faţa întrebării despre cine i-a ghidat primii paşi în această artă, ridică din umeri: “Nimeni! Am învăţat de la Dumnezeu”.

“Eu am avut o expoziție la Timișoara și au venit oamenii și m-au întrebat: «De la cine ai învățat?». Am spus: «Dom‘ne, nu știu! N-am văzut om să picteze o icoană de la un capăt la altul». M-am dus, într-adevăr, poate pentru starea spirituală, la doamna [Maria Deac] Poenaru (celebră creatoare de icoane din Laz, n.r.) de câteva ori. Ceea ce a fost la mine a fost mai mult intuiția și spiritul acesta de observație, care m-a făcut să fac orice în viață. Dacă am văzut ceva, am simțit și l-am făcut. Acum, nu știu dacă sunt chiar la nivelul la care trebuie, dar simțirea pe care le-am dat-o [creaţiilor], eu zic că a fost la o înălțime…”.

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu)

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu) Foto: Mihai Vladu

Modele, însă, au existat, sub forma mai multor şcoli: “Am văzut școala din Mărginimea Sibiului, şi mi-au plăcut foarte tare icoanele din cartierul Maierii, din Alba Iulia (atelierul de icoane deschis la Alba în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către familia Prodan, n.r.). Au fost niște oameni foarte simpli, care n-au știut ce înseamnă compoziție și gamă de culori. Dar au făcut-o cu mult suflet.

Eu lucrez în lemn de fag şi în lemn de tei, iar ca material preferat pentru sculptură pot spune că am scoarța de plop, care se lucrează ușor. Sunt niște secrete ale compoziţiei, sunt niște lucruri, dar nu-s prea mari. Eu am văzut la mine  – nu mi-a spus nimeni nimic. Poate că am prins eu din zbor. Și ce am mai învățat, a fost din criticile unor oameni din domeniu, foarte apreciați, etnografi, etnologi, care studiind lucrurile, îmi mai făceau câte o corecție. Şi atunci, eu imediat mă corectam. Am ajuns astfel să cunosc și să fac icoana mai mult prin simțire.”

Fereastră spre absolut este icoana. Ea nu este să ne rugăm la materialul ei, la ea. Eu așa văd icoana – prin ea, noi trebuie să ne ducem departe, la prototip. Să ne ducem sus

Iar fiindcă Dumnezeu este inspiraţie pură, impredictibilă, lui Nicolae Muntean ideile de creaţie îi vin nepremeditat, aşa cum atestă câteva sculpturi ale sale în corn de vacă: “Ideile vin pe loc. Uitaţi-vă, de pildă, la aceste cruci. Nu sunt perfecte, dar nu asta este ideea. Am căutat întotdeauna să trec în pielea omului simplu, a celui care le-a făcut, orice lucrare. Acum, dacă ați observat, și icoanele sunt făcute de oameni cu Academie de Artă, cu gamă de culori. Se pierde ceva. E ca un joc popular, care e foarte pregătit, foarte regizat.

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Dar cât de frumos a fost în noiembrie anul trecut, când m-a chemat Președintele la Cotroceni și mi-a dat o diplomă pentru Meritul Cultural, clasa a III-a! Acolo a venit și a fost primită în rândul tezaurelor umane încă o echipă de meşteşugari. Și-am văzut cât de frumoși sunt acei oameni care erau pregătiți doar de ei, acolo, acasă.”

Icoana este o liturghie permanentă

În pofida însufleţirii sale evidente, Muntean mărturiseşte că nu este habotnic. Pentru el, nu aceasta este caracteristica ce ar trebui să definească un iconar, ci – cuvânt pe care îl va folosi permanent pe parcursul discuţiei noastre – simţirea.

“Pentru mine, icoana reprezintă un mod de educație. Icoana – în casele oamenilor cu simțire religioasă, cu credință – este ca un îndreptar, ca o liturghie permanentă. Icoana, în casa omului cu bun-simț și cu frică de Dumnezeu, îl apără și îl păzește de unele răbufniri, de unele ieșiri. Icoana îi atrage atenția: «Fii atent, că nu trebuie să faci rău!». Și, bineînțeles, de aici derivă toate stările ce sunt benefice, din credința în Dumnezeu și în cuvântul lui Iisus. Numai lucruri bune se fac cu Dumnezeu.  Atunci când vezi și icoana, te îndreaptă, chiar dacă ai o răbufnire, o stare de necaz sau de nervi. Cum vezi icoana, te îndrepți. Zic eu că e un lucru foarte bun.”

După Nicolae Muntean, credinţa trebuie să fie armonie, dar şi cumpătare: “Există o limită şi în a te prosterna. Noi trebuie să păstrăm o armonie în ceea ce facem – și o cumpătare. Și la post, și la orice. Eu, când fac icoanele, de multe ori, nu am timp să mănânc. Nu neapărat că țin postul cu strictețe – dar, dacă te apuci de icoană, e duhul acela, e starea aceea care te face să nu o poţi lăsa până nu e terminată. Dacă o laşi, și începi iară a doua zi, atunci trebuie să faci un pic de pregătire. Dacă spui o rugăciune, cu atât mai bine. E bine să întărești starea. Există atunci un fel de  spălare a omului, curățenie de gânduri. Nu te poți apuca de făcut icoană, apoi să faci cutare și cutare.”

interviu iconar Nicolae Muntean pentru Matricea Romaneasca foto interior (8)

La 67 de ani, artistul – omagiat printr-un portret de către revista “Atelier” a Muzeului Ţăranului Român – arată ca un om transfigurat. El a ţinut să sublinieze, pentru Matricea Românească, povara creaţiei şi responsabilitatea creatorului, despre care crede că nu ar trebui asumate de oameni fără experienţă de viaţă sau vocaţie, care urmăresc doar câştigul material.

“Ce mă gândesc eu, de multe ori: că icoana trebuie făcută de oameni puțin mai maturi, mai conștienți, la o  vârstă când ești conștient de unele lucruri, pentru că este un complex de stare care se răsfrânge. Eu mă uit la icoane, mă uit la oameni care le lucrează foarte bine. O mână perfectă, culori bine stabilite. Dar au o goliciune! La mine, – așa cred, și așa le simt -, chiar dacă nu sunt făcute perfect, în ansamblul lor au o frumusețe și parcă au ceva divin, ceva aparte care radiază și eu zic că și pun stăpânire pe sufletul nostru. Să zic că e har.”

interviu iconar Nicolae Muntean pentru Matricea Romaneasca foto interior (9)

“Goliciunea” evocată de către Muntean – care le-a transmis tainele creaţiei de icoane soţiei şi celor doi copii ai lor – îşi are cel mai adesea obârşia într-o motivaţie greşită a celui care îmbrăţişează această artă.

“La toate școlile se fac acum icoane, dar trebuie un pic de simțire, trebuie să conştientizezi ce faci, nu numai artă și cu gândul de a vinde. Eu, când am realizat icoanele, dacă ziceam: «Asta e atâta şi ţi-o fac repede, să fac bani», ce aş fi făcut? De multe ori un an de zile m-am plimbat cu o icoană prin târguri…”, povesteşte Muntean. “Un agricultor”, explică el, “plăteşte mult mai mult cu lucrul un kilogram de ceapă pe care îşi ia doi lei. Dar el munceşte din plăcere, dintr-o obligaţie frumoasă. Aşa trebuie să fie şi în artă.”

Mie mi-o plăcut să fac lucrurile și cine le vede, să le socotească ce vor

“Am fost recent la Timișoara la o expoziție și am făcut două lucrări, numai ca să le duc și să le prezint. Interesant e că sunt niște oameni, niște colecționari, care mă mai urmăresc. Vin și zic: «Bine că sunteți aici! Ce mai aveți? Astea sunt ale noastre!». Le spun: «Dar stați puțin, că eu vreau să le mai păstrez». «Nu, ni le daţi și faceţi altele!»”.

Însă oricât de mari ar fi pierderile “provocate” de către admiratori, bogăţia creativă a lui Nicolae Muntean – care îi permite, cu aceeaşi uşurinţă, să recondiţioneze ceasuri şi fuioare, să picteze tablouri ori să creeze icoane din toage de butoi – e dovada unui dar inepuizabil: geniul popular care sălăşluieşte într-însul.

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală: „Crucile acestea erau cu Răstignirea și cu Botezul. La Paști, se puneau pe partea cu Răstignirea, și la Bobotează se puneau pe partea cu Botezul. Chiar am auzit o discuție în Regat, că de ce pui și astupi o parte? Păi, ca să dai importanţă evenimentului, ca să împrospătezi. Iisus o dată s-a născut, o dată a înviat. Dar noi, ca să ne amintim, sărbătorim în fiecare an”

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

"Adam şi Eva"

„Adam şi Eva”

Aprecierea statului, doar formală: “Diplome, am un raft întreg!”

Ceea ce nu-l scuteşte de amărăciune: dacă în ţări precum Austria purtătorii de tradiţie sunt ţinuţi la mare cinste şi protejaţi, în România, spune el, aceştia sunt apreciaţi doar formal, ba chiar şicanaţi de birocraţie.

“Mergând la un târg sau la o expoziţie, mai mult cheltuiești. Eu am 67 de ani, mai am ceva și mă duc. Am ajuns, într-un fel, la o stare, vă spun sincer: parcă ne descurajează. Începe să ne descurajeze. Și, vedeți, acum, lucrez de 25 de ani – 30 şi ceva de ani aproape. Am câte o stare din asta şi o amărăciune, că pur și simplu nu mai ştiu… Diplome, am un raft întreg! Mi-au făcut un portret revista Atelier, a Muzeului Ţăranului.

Dar, când văd că încep să tragă de pe noi… Tu n-ai drept să ți le vinzi? Că tu le faci! Să trebuiască să îmi fac eu acum acte, și să umblu după casă de marcat? Întotdeauna vin să te controleze. Când mergem la târgurile acestea meșteșugărești, suntem totuși acceptați, dar ca să mă duc eu să expun, trebuie să fiu cu atenție, sau nici nu pot să merg, dacă nu am atâtea acte, câte cer.”

interviu iconar Nicolae Muntean pentru Matricea Romaneasca foto interior (13)

Hrist

Hrist

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Dacă însă icoanele lui “împodobite” cu tricolorul sau cu ia românească sunt un etalon, dragostea de ţară a meşterului din Alba e mai puternică decât deziluzia faţă de unele realităţi vremelnice.

“Le decorez și cu tricolorul”, concede. “Îl am pe aici destul de mult. Icoana, mai ales cea ardelenească, a fost făcută în tricolor pentru că noi n-aveam voie, pe atunci, să ne prezentăm steagul românesc. A fost ca un manifest în icoană – e roșu, e galben și e albastru. Cerul era albastru, hainele erau roșii și aureola era galbenă.”

Am fost în Austria, iar acolo erau trei meșteri într-o localitate. Şi ziceau că, dacă trebuie, îi duc cu trei mașini diferite la câte o prezentare sau câte o expoziție. Ca să nu se întâmple un accident și să fie toți trei într-o mașină și să se prăpădească…

De la profan la sacru: icoane din lemnul coteţului de porci!

În plus, legătura cu ţara este prea puternică şi merge până la “particulele elementare”, aşa cum ilustrează o poveste familială.

“Într-o perioadă, am avut un coteț de porci și tatăl meu a venit de la Cunța, acolo a fost satul nostru. L-am adus pe tata aici și a zis: «Eu îmi aduc și cotețul de porci”.

Zis şi făcut. Materialul tot era rupt și învechit, putrezit. Am zis că îl tai și îl pun pe foc. Când am început să mă uit la el  mai bine, erau niște noduri. Şi am început: dă-i, șlefuiește-l și fă-l. Nici o bucată nu mi-a mai rămas din tot ce-a fost acolo! Creaţiile s-au dus în niște case mari – dacă le-aș spune că e lemn de unde au stat porcii…

Tatăl meu a fost un om simplu și zicea: «Ce faci, măi, din asta, că te râde lumea?»

Nicolae Muntean a luat contact şi cu luminile Occidentului şi spune că, peste hotare, n-a cunoscut trăirea pe care o are aici, deşi condiţiile materiale erau mai bune.

“Am fost în străinătate, în Franța, în Austria, în Germania, în Cehia. N-am avut sentimentul pe care-l am aici când mă duc la târguri, când mă întâlnesc cu oamenii mei. Acolo este foarte sec – doar atât, că faci un lucru și, poate, e mai bine plătit. Dar nu poți să vezi bucuria aia… Mie mi-a luat o icoană o doamnă și a zis: «Domnule, atâta îmi place!». Am lăsat şi la preț, numai să fie mulțumită. Şi – pentru un milion sau ce i-am lăsat eu atunci – acum când vine, ori îmi aduce câte un client, ori vine și îmi mulțumește şi zice: «Și acuma mă uit la ea!». Și am mai mult decât milionul ăla pe care l-am lăsat.”

"Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»"

„Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»”

"Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură - Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar". Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

„Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură – Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar”. Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

În buna tradiţie românească, opera şi viaţa tezaurului viu din Vinerea – care nu ne-a lăsat să îi părăsim gospodăria fără să ne dăruiască un vin din crama lui – sunt un veritabil manifest pentru umanitate.

“Pentru mine, România este casa mea. De aceea am și militat mult, pentru tineri, pentru copiii mei, ca să rămână aici, să stăm aici. Fiindcă și aici se poate câștiga, și aici se poate face treabă. Nu vreau însă să fac politică.

Atât că am putea să fim mai patrioți. Nu cred că e o crimă să ții la locul în care te-ai născut, fără să fii exagerat.”

"Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă..." Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

„Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă…” Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

„Un lucru cert este că îmi place România și că o să mă întorc la un moment dat”. Sunt cuvintele sincere ale unui tânăr sclipitor, în vârstă de 19 ani, care studiază în America un domeniu care pentru mulți nu a depășit „bariera” televizorului: Computer Science la Northeastern University din Boston, Massachusetts. Cristian Alexandru Dragomir este în anul II la această instituție prestigioasă, iar planurile sale depășesc cu mult lista pe care o au mulți tineri de vârsta lui: vrea să-și dedice timpul studiind inteligența artificială și predând, în calitate de asistent la facultatea pe care o urmează.

Cu bunul-simţ specific omului căruia îi place să „tacă și să facă”, Cristian a dezvăluit pentru Matricea Românească impresiile primului an de studiu peste Ocean, dar și ce crede el despre evoluția fulminantă a programelor și a inteligenței artificiale.

„În America e și mai rău. Oamenii nu se despart de telefon și acest lucru nu li se pare exagerat. Așa evoluează tehnologia, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta. Dacă stai 10 ore pe telefon, fără să faci nimic, e deja o problemă. Dar aplicațiile ajută oamenii, de aceea eu nu sunt împotriva lor”, a opinat tânărul, drept răspuns la curiozitatea noastră privind riscurile utilizării telefoanelor mobile în societatea modernă. Încă din primele minute ne-am dat seama că avem de-a face cu un tânăr ambițios, care știe ce-și dorește, dar pe măsură ce discuția a evoluat, geniul lui Cristian și-a făcut simțită prezența.

Alexandru Dragomir FOTO: Mihai Vladu

Cristian Alexandru Dragomir Foto: Mihai Vladu

Pasiunea pentru științele reale s-a născut odată cu studiul din ce în ce mai aprofundat al acestui domeniu, la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Aplecarea sa spre această sferă şi-a arătat roadele chiar din clasa a IX-a, când a obținut, alături de echipa sa, premiul cel mare în domeniul fizicii la concursul Ames Space Settlement Design, organizat de NASA, pentru care a susținut o prezentare la Washington DC. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Tehnologia evoluează, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta

„Apoi, pe parcursul liceului, am reușit să câștigăm împreună în fiecare an. Cu informatica am început în clasa a X-a, când m-am calificat la Olimpiada Națională de IT. În clasa a X-a am obținut și medalia de bronz. Apoi, a început să mă intereseze cât mai mult și mi-am găsit un stagiu ca web designer la o firmă din București. Era și o afacere profitabilă, deci mai făceam și un ban de buzunar. În clasa a XI-a m-am calificat iar la Olimpiada Națională de IT, unde am luat medalia de aur. De asemenea, separat, împreună cu colegii de clasă, am dezvoltat o aplicație pentru Android, cu scopul de a facilita crearea aplicațiilor e-commerce, a magazinelor online. Am mers cu aplicația la Olimpiada Internațională de Inventică din Georgia – Young Inventors Olympiad -, unde am luat locul I, medalia de aur.

Din momentul acela, am început să mă uit la facultăți. Mi-am depus dosarul și în America, și în Anglia. Am fost acceptat la 15 facultăți și am ales Northeastern University din Boston, deoarece m-a atras cel mai mult. Mi-a plăcut, pentru că este o instituție foarte bine cotată în domeniul informaticii”, a povestit Cristian debutul în fascinanta lume a științelor exacte.

Profesorii români, la fel de buni precum cei din America

Tânărul nostru, care se bucură din plin de „visul american” al inteligenței artificiale, a fost extrem de impresionat de profesionalismul și de bunăvoința profesorilor universității la care studiază, dar Cristian consideră că România nu este mai prejos în privinţa dascălilor, care pot face față cu brio provocărilor academice din orice sistem.

„Mi se pare normal că tinerii români pleacă din țară pentru a studia la o facultate care are profesori mai buni. Dar nu avem ce să le reproșăm profesorilor noștri deoarece acolo [în SUA, n.r.], profesorii sunt plătiți cu alt salariu, au resurse, fonduri de la companii și mulți asistenți de curs. Profesorii de la noi ar putea merge acolo, sunt foarte bine pregătiți. (…) Atuul nostru este că suntem muncitori și că zâmbim orice ar fi”.

Cristian Alexandru Dragomir este una dintre cele mai luminate tinere minţi ale României

Se poate spune că Alexandru Cristian reprezintă cu cinste țara noastră, prin prisma inteligenței sclipitoare de care dă dovadă zilnic, dar și a dorinței asidue de muncă și de dezvoltare, iar modestia înnobilează aceste calități. Din acești cinci ani de studiu pe care trebuie să îi parcurgă tânărul, vara anului 2016 este ultima pe care acesta o petrece alături de părinți, întrucât planurile sale de viitor nu îi permit huzurul: va fi asistent de curs, respectiv va candida la trei stagii de practică la companii mari care, pentru mulți, par entități de pe o altă planetă.

Nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea să creez ceva care să aibă un impact în vieţile oamenilor

Iar țelul pe care și l-a stabilit ne stârnește admirația: „Eu aș vrea să lucrez pentru o firmă care face ceva bun pentru lume, nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea ceva care să aibă un impact. Din câte am observat în ultimul semestru, mă tentează să fiu profesor în acest domeniu, la o facultate, sau să fac cercetare la o firmă mare. Fiecare mare firmă – Microsoft, Facebook, Mozilla (cea din urmă chiar este dedicată cercetării) – are sedii prin lume. În Cambridge, lângă mine, la Massachusetts, sunt foarte multe sedii și pot primi un stagiu la ei. Admir Microsoft, deoarece investesc în cercetare. Google, la fel, au printre cele mai bune cercetări de inteligență artificială din lume. Mozilla, de asemenea. Dar cei de la Mozilla încearcă să aducă cercetarea cu precădere în beneficiul informaticii. Ceea ce nu e un lucru rău. Dar mă interesează mai mult facultățile ce aduc profesori care fac cercetări”.

Sclipitorului tânăr român pasionat de inteligența artificială îi place caracterul pestriț al Americii. El admiră multitudinea de culturi și de mentalități din Lumea Nouă, dar toate acestea îi alimentează dorul de țară, pe care o apreciază din ce în ce mai mult, mai ales pentru că în România „este ceva drag de care nu mă pot despărți”.

Alexandru Cristian Dragomir ne-a oferit o prețioasă lecție de optimism și ne-a arătat că un vis poate fi atins cu multă muncă și dăruire, iar recunoașterea meritelor poate cuceri oceane.

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

"La început a fost Cuvântul": Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul "Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi"

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

România, în viziunea artistului

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Atelierul soţilor Zidaru

Atelierul Zidarilor este un loc al reflecţiei şi al simbolismului

Marian Zidaru, pictând

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”:

Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), poet, prozator și ziarist român, a fost omul care considera că „nu e destul să fii bun, ci trebuie să fii bun de ceva”. Se poate spune că poetul a avut o viață tumultuoasă și grea, trecând prin mai multe ipostaze: călugăr, deținut, bijutier sau ceasornicar. Deși a fost interzis de comuniști, Arghezi nu a renunțat niciodată la scris.

Provenit dintr-o familie cu posibilități materiale foarte reduse, copilul Tudor Arghezi s-a văzut pus în situația de a se întreține singur încă de la vârsta de 11 ani, dând meditații. De asemenea, nici de vacanțe nu s-a bucurat, ca orice elev obișnuit, ci a căutat să muncească prestând diverse servicii. Această importantă etapă a vieții, sursă de nostalgie pentru cei mai mulți dintre adulți, i-a lăsat poetului amintiri triste, Arghezi remarcând mai apoi că perioada copilăriei „este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

De la intimitatea mănăstirii, la aglomerația marilor orașe

Prima mare dramă a vieții, poetul a trăit-o la 19 ani, atunci când tânăra de care era îndrăgostit nebunește – cum altfel? – a murit, iar Arghezi a încercat în compensație să-și găsească liniștea în casa lui Dumnezeu, alegând viața monahală. Decizia lui s-a concretizat în patru ani de călugărie la Mănăstirea Cernica (1900 – 1904) unde intimitatea chiliei l-a ajutat să-și consolideze și să-și fructifice geniul literar.

Tudor Arghezi era convins că „orice viață de om începe de mai multe ori”, drept pentru care, la un an după ce a lepădat straiele mănăstirești, acesta a plecat într-o călătorie în străinătate – în capitala Franței, în Elveția și în Italia, deplasându-se cu motocicleta. Mai departe, poetul s-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a luat parte la cursurile Universității de acolo și a lucrat într-un atelier de inele și capace de ceasuri din aur pentru a se putea întreține. În 1912 a revenit în țară și, până la momentul intrării României în Primul Război Mondial (1916), a publicat versuri și pamflete în „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său Foto: romaniajournal.ro

Marea Unire nu este de bun augur pentru Arghezi: poetul este închis împreună cu alți 11 confrați și ziariști (între care se numără și Ioan Slavici) în penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de pronunțare în favoarea neutralității României în război. Din spatele gratiilor, unde petrece aproape un an, poetul face tot ce poate pentru a-și obține eliberarea, inclusiv compunând mai multe epistole, precum aceasta: „Vă cer iertăciune că Vă scriu. De la întoarcerea Dv. în țară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o rațiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu.

Știţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost și V-au rămas recunoscători şi devotați. Capriciile rău informate ale unor adversari fanteziști ne-au dus în faţa Curtii Marțiale, care amestecându-ne pe toți în același dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupație, la pedepse în disproporție cu vina noastră – dacă vina a fost – fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaților și să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Pamfletele, pedepsite cu închisoarea

Primul său volum de poezie și-l lansează târziu, la 47 de ani, iar din 1928 coordonează ziarul „Bilete de papagal”, care reprezintă „pânza” lui, pe care-și exprimă contestarea, prin pamflete, a personalităților vremii. Opera lui de căpătâi, „Flori de mucigai”, este lansată în 1931 și exprimă trăirile poetului în anii de detenție. De notat că limba „ascuţită” şi spiritul de independenţă ale lui Arghezi i-au atras acestuia încă o pedeapsă cu închisoarea, în 1943.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Flori de mucigai

Admirat încă din tinerețe de Macedonski

Spirit rebel, descris de contemporani drept introvertit, Tudor Arghezi a legat totuşi prietenii, dintre care una va dăinui până la finalul vieții, cea cu Gala Galaction (Grigore Pisculescu), pe care-l cunoaște la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Creatorul lui „Zdreanță” decide să părăsească cenaclul deoarece Macedonski „intervenea cu pana” în manuscrisele lui.

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Arghezi a debutat în poezie în adolescență, iar despre primele sale rânduri, autorul „Rondelurilor” mărturisea cu admirație: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

Când vânzarea cireșelor asigură traiul

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața nu a fost mai blândă cu Arghezi și cu familia sa, care au trecut printr-o criză financiară cruntă. Stabiliți pe domeniul „Mărțișor”, membrii familiei nu au avut altă opțiune decât să vândă cireșele din grădină pentru a avea bani de mâncare. Cu toate acestea – sau poate tocmai graţie acestei „binecuvântări deghizate” -, inspirația nu a încetat să-l viziteze pe poet, care a scris chiar și atunci când a fost interzis de regimul politic nou instaurat.

Fiul maestrului, Baruțu Arghezi, a povestit, în cadrul unui interviu, că sărăcia l-a forțat pe tatăl său să scrie pe orice apuca: „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă”.

Considerat de către unii „dușmanul poporului” și de către alții „poet național”, Tudor Arghezi a fost înmormântat cu funeraliile naționale cuvenite, în 1967. Poetul este una dintre cele mai mari comori literare pe care le-a dat România, iar în această privință, creația argheziană reprezintă o dovadă de necontestat.

O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne oblitereze fiinţa neamului.

Să te conduci după Dumnezeu – iată culmea înţelepciunii politice. Este ceea ce au făcut românii vreme de veacuri, şi ceea ce le-a asigurat, până la acest moment, supravieţuirea. Dacă vreţi dovezi, căutaţi-le în locaşurile de cult răspândite de-a lungul şi de-a latul ţării, şi veţi găsi tot atâtea mărturii că, în vremuri de restrişte, ca şi în vremuri de belşug, Dumnezeu le-a fost românilor cel mai fidel companion.

La una dintre aceste biserici, l-am întrebat pe preotul care ne-a oferit, cu amabilitate, un tur al aşezământului: “Părinte, ce-ar fi fost românii fără credinţa lor? Am mai fi fost acum?” Răspunsul său fără echivoc mi-a confirmat un lucru pe care poate mulţi dintre conaţionalii noştri îl uită: fără credinţa noastră creştină, România – aşa cum o cunoaştem astăzi – nu ar fi posibilă.

“Credinţa noastră ne-a fost pavăză la greu, a fost cea care ne-a dat speranţa şi energia de a face lucrurile mari ce s-au realizat pentru propăşirea neamului. Nu greşesc dacă spun că fără credinţa lor, românii n-ar fi rezistat valurilor de invadatori care au încercat să ne impună obiceiurile lor, limba lor şi, mai ales, idolii lor”, a explicat părintele, completând: “Şi tot credinţa ne va mântui ca popor”.

Indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu

A fost un gând frumos şi un gând dătător de speranţă pentru o călătorie care mi-a arătat că, în pofida atacurilor contemporane la care sunt supuşi românii – atacuri ce nu se mai poartă pe câmpiile bogate ale Moldovei, Munteniei sau Ardealului, ci pe undele radio, pe frecvenţele TV şi pe internet, ca şi în magazine -, legătura acestora cu Dumnezeu este vie, iar anii de rătăciri în deşertul privaţiunilor istorice n-au fost uitaţi.

credinţa Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti

Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Vă propun, aşadar, că, indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu. Ea este cea care oferă generaţiilor prezente, ca şi celor viitoare, certitudinea că lucrează întru dreptate, satisfacţia jertfei, mulţumitorul sentiment al contribuţiei, spiritul fratern care încurajează onestitatea, integritatea şi toleranţa, dar mai ales speranţa că zbaterea noastră nu este zadarnică.

Încercările pentru România nu s-au terminat, însă dacă gândim România în termeni de graniţe, cred că ratăm exact înţelesul pe care mănăstirile Moldovei, ca şi cele de aiurea, ni-l sugerează ca fiind descrierea perfectă a neamului nostru. România e mai mult decât o asociere de judeţe, o societate de 20 de milioane de suflete, o piaţă de desfacere sau o “felie” din tortul multicolor al Europei.

România e o comunitate de credinţă – iar asta nu ne poate fi răpit de nici un tratat arbitrar, de nici o măsură de fiscalitate, de presiunile nici unui cotropitor, fie el văzut sau nevăzut.

Cum a reînviat tradiţia “Udătoriului” în Maramureş

13 Septembrie 2016 |
Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca...

Locul unde a început totul

13 Septembrie 2016 |
Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de...

Credinţa ca formă de guvernământ

12 Septembrie 2016 |
O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne...