Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc limitările, mai mult decât limitele. Că pot fi un campion. Şi nu orice fel de campion – unul român.

Mihai Nistor, tânărul de 26 de ani pe care-l vedeţi în imaginile de mai jos lăsându-şi transpiraţia şi sufletul pe echipamentul de antrenament, într-o sală cu igrasie şi dotări din era lui Cassius Clay, e singurul pugilist român care ne-a reprezentat la Olimpiada de vară de la Rio în 2016. A părăsit competiţia nemeritat, spun voci avizate. Ceea ce nu l-a oprit. Zilele acestea, ieşeanul – campion mondial la categoria supergrea în 2015 – se pregăteşte, în condiţii mai puţin decât ideale, ca să folosim un eufemism, să ne aducă o medalie de la Campionatele Europene, programate în luna mai.

Trei lucruri m-au frapat când l-am cunoscut: naturaleţea, onestitatea aproape transparentă şi faptul că era ud leoarcă, deşi afară nu plouase. Când şi-a stors mâneca gecii, lăsând pe podeaua sălii un lac sărat, mi-am dat seama că e vorba de transpiraţie. Tocmai venise de la alergare. “Slăbesc cam 3 kilograme în fiecare zi”, mi-a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume. “Dar le pun repede la loc – cu apă plată.”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”. E un meniu pe care foarte mulţi dintre românii care excelează într-un domeniu – de la profesori de elită la sportivi de top – îl cunosc, din păcate, prea bine.

Mihai se retrage din discuţie şi revine pe saltea, unde îşi continuă antrenamentul. Dintr-o încăpere alăturată, răzbat acordurile lui Human, de Rag’n’Bone Man, cu refrenul aceluia bântuitor:

“I’m only human after all
I’m only human after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Din telefonul aşezat lângă el, o voce îl încurajează să continue: „Great energies!”. E, de fapt, o aplicaţie pe care o foloseşte pentru a-şi face rutina.

Decorul îngheţat în timp nu e tocmai încurajator, dar Mihai vede partea plină: “Când am început, m-am antrenat în săli care arătau mai rău decât aceasta. Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal! (râde) Nu e problemă.”

„Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal!”

Îl întreb ce îl motivează în ring, pentru cine sau pentru ce luptă. “Sincer, am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt. Păcat că la noi treburile cam scârţâie. Păcat, pentru că suntem o rasă de oameni foarte tare şi foarte rezistentă, foarte sănătoasă. Dar, oamenii din înalta conducere ne distrug. Purul adevăr.”

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai, singurul nostru boxer olimpic de la Rio. Mi-e greu să cred că cel care a triumfat în Brazilia se antrenează în condiţiile deconcertante pe care le-am putut observa aici, pe viu. E debusolant cum ştim să ne „respectăm” campionii.

„Am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt!”

Dar poate în  asta stă toată frumuseţea, la urma urmei: unde alţii triumfă cu Siri, noi triumfăm cu sudoarea. Şi cu sufletul, cum îmi povestea odată alt mare campion al nostru, o inimă de aur, Miodrag Belodedici.

Părăsesc sala de antrenament, şi în cap îmi sună o melodie şi mai obsedantă:

“I’m just Romanian after all
I’m just Romanian after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015 Foto: AIBA Pro Boxing

„Pictatul pe material textil este foarte complicat. Dacă ai greșit ceva, nu poți șterge sau repara”, sunt vorbele unei tinere artiste care vrea să-și exprime creativitatea pe alt suport decât pe șevalet. Până aici, nimic nou sub soare, numai că Ioana Teodora Duță, originară din Curtea de Argeș, va îmbrățișa riscurile prezentate anterior și își va picta rochia de cununie civilă cu motive tradiționale românești.

Cunoscută în lumea artiștilor drept tânăra care a pictat, la 18 ani, un tablou în fiecare zi, timp de un an (!), Ioana nu se oprește din a uimi și își dorește să se bucure de culori și într-unul dintre cele mai importante momente din viața sa: cununia civilă, ce va avea loc în vara acestui an. Iar pentru că vrea să-și păstreze identitatea de româncă mândră, tânăra în vârstă de 27 de ani va aduce, în mijlocul invitaților, motivele tradiționale și figurile emblematice ale României.

„Comuniunea omului cu natura”, importantă - spune pictorița - pentru modernitate

„Comuniunea omului cu natura”, importantă – spune pictorița – pentru modernitate Foto: arhiva personală

„Rochia de cununie va fi «paleta mea de lucru», purtată în ziua aceasta specială, când pășesc într-o nouă lume. M-am gândit că cea mai bună soluție de a avea aproape culorile este aceea de a-mi picta rochia cu motive și simboluri din folclorul românesc. Rochia este deja cumpărată, este albă, din bumbac. Culorile pentru textile necesită un anumit tip de material, cât mai natural, care poate fi călcat. Este, practic, o pânză de pictură sub o altă formă”, a explicat Ioana Teodora Duță, pentru Matricea Românească.

Dacă tu crezi, lucrarea are anumite puteri, emană energie. Și pentru mine e la fel. Vreau să mă influențeze în mod pozitiv aceste simboluri

Deși imaginația ne-ar dezvălui, undeva într-un colț al minții, o rochie albă, încărcată în mod excesiv de culori, bunul gust și ochiul format al pictoriței nu vor permite acest lucru, ci vor contribui la un rezultat echilibrat. Rochia va avea pictate, pe partea sa inferioară, simboluri precum pasărea măiastră, Coloana Infinitului, soarele, luna și motivele geometrice din folclor.

„Horă românească”, unul dintre tablourile Ioanei, pe care le vor admira nuntașii

„Horă românească”, unul dintre tablourile Ioanei, pe care le vor admira nuntașii

„Simbolurile de pe rochie – dar nu numai, indiferent că vorbim despre tatuaj, bijuterie sau pictură – reflectă ceva asupra ta, dacă se crede cu adevărat în ele. Mai ales când sunt realizate manual. E un act magic acolo. Depinde de creator. Dacă tu crezi, lucrarea are anumite puteri, emană energie. Și pentru mine e la fel. Vreau să mă influențeze în mod pozitiv aceste simboluri.”

Mai mult, mesele la care se vor așeza invitații vor fi decorate cu tablouri reprezentative pentru cultura română, gândite drept componente ale fericirii care, în viziunea pictoriței, „construiesc o căsnicie”: ciclul vieții, jocul ielelor, prietenia, comuniunea omului cu natura, mascații (reflectând originile moldovenești ale tinerei) etc.

Ioana nu și-a propus, până acum, „exploatarea” paletei generoase de modele românești, însă intenționează să o cunoască mai bine, mai ales pentru că, ulterior fericitului eveniment, va fi curator al Muzeului de Etnografie „Casa Norocea” din Curtea de Argeș, unde va examina îndeaproape toate iile, costumele populare și obiectele tradiționale din patrimoniul instituției. Dar primul pas a fost deja „bifat” – cel al personalizării nunții sale.

„Dansul ielelor”

„Dansul ielelor”

„Și Brâncuși, și Frida Kahlo (1907-1954, pictoriță din Mexic, n.r.) au ieșit în evidență prin păstrarea autenticului locului de unde proveneau ei. Mă gândesc să abordez tradiționalul în pictură, pentru că am văzut că pictorii de azi preiau teme precum războiul sau altele. Ei bine, pe mine mă pasionează descoperirea a ceea ce ne face pe noi români și transmiterea originalității. Dacă mergi în SUA cu o astfel de expoziție, cu ceva între contemporan și tradițional, poți fi remarcat. Ești autentic.”

Toate demersurile acestea moderne duc la pierderea esenței și a frumuseții momentului, care este de fapt o comuniune a doi oameni, și asta e tot ce contează

În prezent, interlocutoarea noastră vede nunta la români drept o aliniere la valorile altor țări, unde singurele preocupări sunt ținutele – care trebuie să fie unice și extravagante – și coafurile.

Ioana Teodora Duță își dorește să cunoască din ce în ce mai mult valorile românești

Ioana Teodora Duță își dorește să cunoască din ce în ce mai mult valorile românești Foto: Marius Donici

„Toate demersurile acestea duc la pierderea esenței și a frumuseții momentului, care este de fapt o comuniune a doi oameni, și asta e tot ce contează. Toată organizarea chiar m-a obosit și aștept să se încheie. Vom păstra multe dintre obiceiurile de nuntă ale românilor. Nașii vor veni la mire acasă, el se va bărbieri. Vom avea o ploscă din care vor bea invitații. Vom încerca să păstrăm tradiția. La mine vor veni prietenele mele, așa numitele «surori de mireasă» sau domnișoarele de onoare, care mă vor «găti».

De asemenea, va fi păstrat și obiceiul ruperii turtei, ca simbol al norocului și al căsniciei armonioase. O să avem și ceva nou, ceva vechi și ceva împrumutat. Mirele o să aibă papionul pictat și să vedem dacă va fi pictată și cămașa. Cel mai probabil, nu va fi, pentru că încercăm să păstrăm o notă de simplitate. Nașii noștri vor fi îmbrăcați în port tradițional, la fel ca păpușile de pe tort.”

„Omul vitruvian românesc”

„Masca”

Comunism și sărăcie, destine trunchiate, minciună și violență, frică și obediență, iată marile teme ce bântuie literatura română post-decembristă, de la care tânărul scriitor Lucian Dan Teodorovici nu se abate în construirea romanului său Matei Brunul, chiar dacă asta înseamnă să se bazeze exclusiv pe o documentare minuțioasă, și nu pe experiența proprie, așa cum ne obișnuise generația de intelectuali ai temnițelor comuniste.

În linii mari, asistăm la o proză densă, tenebroasă, care reconstituie regimul de factură stalinistă ce s-a instaurat în România anilor 1950, străpunsă totuși pe alocuri de momente tandre și afective în ceea ce privește protagonistul. Un mix inedit de brutalitate și duioșie, ce poartă cititorul pe culmi întunecate ale istoriei, cât și în adâncul conștiinței umane.

În deschidere, naratorul ni-l înfățișează pe Matei Brunul, sau Bruno Matei, ca un tip singuratic ce trăiește alături de prietenul său cel mai bun, marioneta Vasilache, în timp ce lucrează ca magazioner la Teatrul de Păpuși de Stat din Iași. Lentoarea scenelor, numărul redus al personajelor, cât și lipsa unei acțiuni mai dinamice îngreunează la început lectura, dar, pe parcurs, detaliile se adună cu rapiditatea fulgilor ce compun un bulgăre de zăpadă. Apar în peisaj tovarășul Bojin, desemnat de partid să aibă grijă de acesta, dar și Eliza, o amică ce urmează să-i devină iubită. Adevăratul declic se produce însă când aflăm că Brunul suferă de o pierdere parțială de memorie, din viața sa lipsind ultimii douăzeci de ani, iar de aici povestea glisează permanent în trecut prin intermediul unui narator omniscient ce reface pas cu pas destinul acestui tânăr, pe măsură ce surprinde esența epocii cincizeciste.

Acuzat de înființarea unei mișcări legionare pentru răsturnarea regimului comunist, Matei Brunul petrece mai bine de un deceniu în diferite închisori pentru a fi reeducat și redat noii societăți clădite pe preceptele sovietice. Frânturile de amintiri împletesc primii ani din Penitenciarul Uranus cu următorii ani de muncă la Canal, în închisoarea din Galați, până aproape de prezentul narativ, în Penitenciarul din Iași. Bătăile și torturile inimaginabile, munca istovitoare dublată de o foame fără astâmpăr, teama continuă de interogări, șubrezesc credința și speranța într-un viitor luminos. Încercările timide de găsire a unor camarazi cu care să îndulcească curgerea timpului, sunt de fiecare dată curmate cu asprime de conducerea închisorilor:

„În dimineața de 17 martie 1950, când a fost scos din Penitenciarul Uranus și dus către mașina ce avea să-l transporte la proces, Bruno Matei nu s-a mai bucurat de nimic. Naivitatea îi rămăsese undeva în camera de anchetă, lipită de ranga care-i zdrobise tălpile, agățată de cuierul ce-i lungise brațele. Așa încât, în drum spre tribunal, mintea nu i-a mai creat niciun spectacol de teatru, în ea nu mai era spațiu pentru nicio scenă. Abia de-și mai găsea loc acolo o firimitură de curiozitate cu privire la un viitor în care doar celulele aveau, poate, să se schimbe.”

Scenele vii și emoționante create de autor se datorează fără doar și poate contextului istoric foarte bine redat. Lucian Dan Teodorovici se dovedește a fi un bun documentarist și inserează pe lângă denumirile temnițelor și aluzii sau referiri directe la alte repere importante ale acelei epoci. De reținut este prezența ca personaj a Ministrului de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu, cât și descrierea unor practici precum metoda Makarenko sau cea a cântatului la acordeon pentru a astupa țipetele deținuților ce erau torturați de către discipolii lui Țurcanu.

În încercarea de a face lumină în trecutul său încețoșat și de regăsire a propriei identități, Bruno Matei pendulează între prietenia cu Bojin și relația cu Eliza, ce îl poartă în direcții diametral opuse. Țesătura de minciuni fabricată de către partid se destramă ușor-ușor dar nu se dovedește a fi îndeajuns pentru a rupe legătura creată cu tovarășul Bojin. Relația lor de interdependență poate fi asemuită cu cea a Creatorului vizavi de Creația sa, dar în care, contrar tradiției biblice, Creația nu ajunge să se răzvrătească în final. Sfârșitul narațiunii, compus din scene de tensiune și de suspans, este deznădăjduitor. Sistemul și-a întins tentaculele până în străfundurile minții Brunului, ajungând la o îndoctrinare profundă:

„De ce să aibă amintirile unor întâmplări care-l făcuseră să ajungă la închisoare? Trecutul nu mai conta. Răspunsurile țineau doar de viitor, de perspectivă. Iar din ele Brunul a înțeles că va fi ajutat. Din ele, Brunul a înțeles că, într-o societate precum cea nouă, omul nu e niciodată singur. Omul nu mai poate fi singur, căci e parte a unui întreg care gândește și acționează întotdeauna ca un întreg. Construcția raiului pământesc, nu a celui scornit, se face numai prin brațe unite. Prin forța întregului popor, supus unui singur țel, al binelui comun. Al dezvoltării. Al reușitei depline. Al comunismului.”

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici concentrează în Matei Brunul atât filosofia doctrinei comuniste specifice României la jumătatea secolului XX, cât și impactul istoriei mondiale asupra istoriei mici, personale. Un roman excelent despre neputință și manipulare, o metaforă a destinului unui om în mâinile patriei sale.

„Orice marionetă are suflet. Doar că trebuie să știi să-l descoperi. Se găsește, poate la fel ca la oameni, în interior […] Viața marionetei stă în mâinile marionetistului. Niciodată nu poți manipula păpușa, niciodată n-o poți face să trăiască așa cum vrei tu, dacă nu înveți să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se află.”

Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee. De exemplu, Țara Tuturor Posibilităților părea a fi garanţia unui trai mai bun chiar și pentru tinerii anilor ’40 ai evului trecut.

Binecunoscutul om politic și doctor în Drept Iuliu Maniu (1873-1953) le-a transmis, în cadrul unui discurs susținut la București în anul 1946, tinerilor emigranți români în America, faptul că era foarte important ca ei să se gândească „necontenit” la țara lor de origine, la neam, dar și la trecutul „căznit în robii, în lupte neîncetate pentru existență, în primejdii fără sfârșit și în sărăcie”.

„Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de munții măreți, de pădurile vesele, de întinderile mănoase, de satele modeste, străjuite de bisericile vechi, în care s-au rugat și trecuții strămoși ai voștri, cerând mântuire pe seama Neamului Românesc. Aduceți-vă necontenit aminte că aici trăiesc frați și nepoți ai voștri, care încă duc grea luptă pentru ca, deasupra țării, să se risipească cu totul nourii îndărătnici și să coboare binecuvântarea dreptății și a libertății” a îndemnat Iuliu Maniu, într-una din tulburele zile ale lui ianuarie 1946 (cuvinte incluse în volumul „Istoria oratoriei la români”, Editura Teşu, Bucureşti 2007, 311 pagini).

Astăzi, Academia Română încearcă să prevină plecarea tinerilor școliți în țară pe meleaguri mai mănoase. Demersurile similare din trecut, demarate tot de către intelectuali, s-au concretizat în cuvinte bine alese, care au sădit înlăuntrul tinerilor semințele dragostei pentru Patrie.

Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea

„Zeci de ani v-am văzut plecând, rând pe rând, spre Țara Făgăduinței. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gândul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare și de căldură. Zeci de ani v-am privit peste întindere de continent și mări, luptând, muncind și reușind, așa cum privește din aceeași bătrână casă strămoșească, părintele spre fiii care și-au găsit așezări noi, mai largi și mai îmbelșugate. Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea”, a mai spus Maniu, în discursul amintit.

Lipsit de ipocrizie, omul politic nu le-a insuflat tinerilor dorința de a trata America, țara ce le-ar fi îndeplinit visurile, cu superficialitate și cu interes pecuniar, ci le-a atras atenția că trebuie s-o respecte.

„Dar tot atât fără încetare, ridicați-vă gândul și încălziți-vă inima spre patria voastră nouă. Nici o recunoștință a voastră nu va fi prea mare pentru a răsplăti generozitatea ei. Nicio jertfă a voastră nu va fi prea grea, dacă o veți aduce pentru sprijinirea înaltelor ei ținte.”

Iuliu Maniu (1873-1953), om politic român, președintele Partidului Național Român și al Partidului Național Țărănesc, deputat, ministru, prim-ministru, doctor în Drept, și-a efectuat studiile la Cluj, Budapesta și Viena. Încarcerat de comunişti, a trecut în nefiinţă la Sighet, în 1953.

Foto deschidere: romanialibera.ro

Parfum de migdale dulci. Nu știm încă, dar îl cunoaștem cu toții, îl iubim și ne poartă, în mai puțin de o secundă, către o încăpere guvernată de tomuri de piele, împrejmuind un fotoliu comod, sau în casa bunicilor. Rezultatele unor analize de laborator au scos la iveală faptul că paginile cărților vechi transmit parfumul evocat, cu o notă fină de vanilie, creată inevitabil de-a lungul deceniilor sau secolelor. Surprinzător, un proces aparent interesant numai pentru oamenii de știință a condus la o mireasmă ce taie respirația a milioane de oameni și nu îi lasă să scoată nasul din cărți.

Dacă în privința mirosului lucrărilor vechi vorbim despre un proces chimic firesc, cu un rezultat olfactiv uimitor, parfumul de cărți noi – preferat și acesta de către mulți cititori – este rezultatul contopirii unor substanțe chimice din compoziția hârtiei, a cernelii sau a lipiciului care unește paginile.

Nu ar trebui să ne mire faptul că mireasma emanată de volumele vechi de zeci ori sute de ani, prețioase prin natura lor, nu numai datorită anilor pe care-i poartă-n spate, este apreciată – și căutată – de mulți iubitori de carte. Chiar dacă o lucrare este valoroasă datorită conținutului său, cititorii sunt vrăjiți și de aroma eliberată de către paginile arămii, îmbogățite cu slove prețioase.

Cărțile vechi vrăjesc bibliofilii

Printre norocoșii care petrec ore-n șir printre cărți vechi și importante se numără anticarii, ce au privilegiul de a răsfoi zilnic tomuri importante pentru cultura noastră. Marin Văduva, de la Anticariat Unu din București, a mărturisit, pentru Matricea Românească, faptul că „noi, care umblăm toată ziua cu ele, avem alte trăiri, în afară de miros”.

„Probabil că parfumul le aduce aminte oamenilor de un miros deja încercat, de ceva deja trăit – casa familiei, a bunicilor care aveau cărți. În mod firesc, nu e ceva ce noi apreciem, pentru că au fost destule experiențe cu unele cărți aflate în stare de degradare foarte avansată care, evident, nu ne-au trezit sentimente plăcute. În schimb, vizual, vechimea lor înseamnă mult pentru noi.”

În ciuda faptului că lucrările în format digital câștigă din ce în ce mai mult teren în fața cărților tipărite, în acest caz, nu vorbim – momentan – despre o luptă pe care cele din urmă ar pierde-o.

Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică

„Oamenii mai cumpără cărți vechi, pentru că nu toți agreează forma aceasta (cartea electronică, n.r.). E una obositoare pentru foarte mulți oameni. De asemenea, la alții intervine și obișnuința de a simți o carte, de a o răsfoi. Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică”, ne-a explicat anticarul.

Cei mai precauți se gândesc și la partea „primejdioasă” a folosirii unei cărți vechi, ei invocând faptul că, inhalând parfumul acestor lucrări, sănătatea organismului este supusă riscurilor. Pentru explicații specializate, l-am întrebat pe medicul Valentin Boldea care sunt aceste riscuri despre care lumea vorbește.

„Problema cu cărțile vechi este legată, în primul rând, de modul cum se depozitează acele cărți vechi. Chiar și acasă, dacă ele sunt păstrate în bibliotecă, în timp, sunt contaminate cu tot felul de acarieni, praf, resturi de insecte, și există riscul de apariție a afecțiunilor alergice, pornind de la rinite alergice, dermatite alergice, și terminând cu astmul bronșic, forma cea mai gravă a alergiilor. Din cauza unor medii cu umiditate variată, se pot dezvolta ciuperci, mucegaiuri, care pot provoca afecțiuni micotice, la nivelul pielii, sau pot să apară afecțiuni respiratorii cu diverși germeni micotice. Aceste infecții respiratorii sunt destul de «păcătoase», pentru că se tratează foarte greu, au o evoluție imprevizibilă, și pot duce, uneori, la apariția insuficienței respiratorii.”

Ne putem bucura de cărțile vechi și fără a ne fi afectată sănătatea

Anticarul Marin Văduva a subliniat că aceste riscuri nu îi sunt străine, dar sunt asumate, dragostea pentru cărți fiind mai mare decât teama de acarieni.

Într-adevăr, scenariul aproape apocaliptic de mai sus ne „taie” inevitabil pofta de lectură, însă medicul Boldea a subliniat că există soluții de prevenire, pentru a ne bucura în voie de cărțile vechi și valoroase, fără să cădem la pat înainte să terminăm cartea.

„Cărțile trebuie păstrate în încăperi aerisite, uscate, în încăperi dedicate, care să aibă destinație numai de bibliotecă, unde să se păstreze un microclimat termic, constant și o umiditate scăzută, pentru a nu favoriza înmulțirea germenilor. Cărțile trebuie, periodic, mișcate și «scuturate», pentru a elimina acele resturi de praf, de acarieni, care le pot contamina. Periodic, mai ales unde avem un fond de carte mare, putem să chemăm un specialist care să facă o curățare specială a cărților. (…) Sunt persoane cărora le place să meargă în anticariate tocmai pentru a simți acel miros. Poate că le amintește de perioada copilăriei. Știm cu toții că, în general, asociem acel miros cu casele bătrânești, vechi. Poate e o reîntoarcere în timp. Alții poate apreciază valoarea unei cărți fără a se gândi la miros sau la riscuri. Important e să avem grijă.”

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească va publica, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Repaosul de Duminecă

Cînd lași toate celea în seama libertății și prin urmare a egoismului omenesc, nu va fi bine. De multe ori în Anglia s‘a desbătut întrebarea, dacă n‘ar fi bine să se lucreze Duminicile, și se găsise economiști cari să calculeze, ce pierderi însemnate are industrialul engles prin ținerea sărbătorilor. O fericire, că biserica e acolo îndestul de puternică, pentru a resista unor asemenea tentative împotriva săracului, asigurîndu-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într‘o lume, pe care Scriptura o numește cu drept cuvînt „Valea plîngerilor”.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întîiu tot ce poate fi mai neomenos; al doilea desastroasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încît interesul bine-înțeles al proprietarului, este cruțarea.

La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie…, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sînt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegîndu-se că religia și organisarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, – la noi însă nu va fi minune, dacă vom vedea tratîndu-se organismul cel mai nobil de pe pămînt cu o lipsă de cruțare, de care sînt ferite și organismele cele inferioare.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor

Ne-a trebuit această espunere pentru a caracterisa soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12 – 14 ore pe zi, aceste zile lungi și negre nu sînt întrerupte nici de Duminici, nici de sărbători, încît chestiunea socială atît de ventilată în Europa, trebuie s‘o revedem la noi în forma ei cea mai crudă.

Iată dar materialul de oameni, supus acestui tratament:

  • 200 de lucrătoare.
  • 10 tăetori cu mașina a (i) tutunului prost.
  • 3 tăetori cu mașina a (i) tutunului bun.
  • 2 care desfac tutunul cu trompa.
  • 1 amestecător.
  • 1 tăetor de hârtie.
  • 3 privighitori ai lucrătorilor.
  • 3 amploiați superiori.
  • 1 diurnist.

Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr‘o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decît somnul.

Se poate că regia, cîștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor” e cu mult mai puțin importantă decît aceea a omului, chemat să le producă.

Onor. primărie, care cu drept cuvînt a ordonat respectarea Duminicilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricilor. Să nu uităm că trăim într‘un stat creștin, că numai Chinesul n‘are sărbători, pe cînd religia creștină, a celor „desmoșteniți”, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.

O altă chestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sînt expuse obrăzniciei stîlpilor de cafenele, care tocmai în vremea eșirii fetelor din fabrică găsesc că primblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu seamă să fie aprinse, asemenea nici presența unui număr mare de sergenți de noapte nu e de prisos.

 

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu - Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini

Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră mândrie națională, iată doar câteva elemente constitutive ale rolului acestui personaj istoric.

Cu riscul de a fi considerată cinică, pot spune că Domnitorul a rămas unica emblemă a demnității noastre statale, el fiind un punct de emancipare pe linia cronologică a statului moldav. Indubitabil, istoria nu a fost la fel de imparțială cu carismaticul Conducător, iar perioada sovietică a reprezentat un declin total pentru cultul lui Ștefan cel Mare. Spre marele meu regret, și în contemporaneitate, Voievodul a căzut pradă blasfemiilor electorale, devenind un soi de incantație pe buzele concurenților avizi de putere.

Dincolo de aceste file cenușii, postura lui Ștefan cel Mare e devenită deja tezaur pentru generații. Acest lucru se datorează, în parte, implicațiilor clericale din partea Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, care l-a inclus în panteonul iconografic al Catedralei Mitropolitane. Astfel, pe una dintre frescele murale stă o impozantă imagine a Domnitorului, supranumit veghetor al Ținutului Moldovei.

Și pentru că nu ne puteam opri doar la această minusculă venerație, am continuat să oferim numele marelui Voievod bulevardului central al Capitalei, Academiei de Poliție și chiar unui raion, numit Ștefan-Vodă (și pentru că Providența a aranjat lucrurile în ordinea lor firească, în acest raion, conform ultimului recensământ sunt 78,33 % moldoveni. Ar fi un motiv de mândrie, nu?).

Păstrând aceleași manifestări de glorificare, conducerea statului a decis în deja îndepărtatul an 1992 să creeze și un ordin cu titulatura voievodală, o manufactură din argint, reprezentând o stea convexă, poleită cu aur, cu opt colțuri în formă de fascicule de raze divergente. Razele ies de sub un cerc argintat, cu marginea în relief. În centrul cercului se află efigia în relief a lui Ștefan cel Mare.

Ștefan cel Mare a devenit și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări sau bibelouri, până la goblenuri

Toate aceste detalii au fost create parcă pentru a mai sublinia o dată măreția timpurilor demult apuse. Acest ordin, de facto militar / polițienesc, se conferă pentru următoarele categorii de fapte:

  • pentru acte de eroism și conducere iscusită a operațiunilor militare;
  • pentru bărbăție deosebită în timpul menținerii ordinii publice, apărării drepturilor și libertăților omului;
  • pentru vitejie și spirit de sacrificiu în asigurarea securității statului, în îndeplinirea unor misiuni speciale;
  • pentru alte merite deosebite în apărarea libertății și independenței Republicii Moldova.

Din momentul obținerii independenței Republicii Moldova, Ștefan cel Mare a devenit nu doar o efigie simbolică, ci și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări şi bibelouri, până la goblenuri, care sunt achiziționate des de către funcționarii publici, pentru a oferi o notă de emfază cabinetelor în care activează. În plus, orice turist care se respectă trebuie să facă o promenadă până la statuia Domnitorului, putându-l astfel admira în toată grandoarea acestuia.

Elita politică a statului (de orice coloristică și orientare) are tendința de a încheia vizitele oficiale cu depunerea de flori la același monument, însă natura evenimentelor geopolitice de ultimă oră creează impresia unui anume sacrilegiu, unei ofense aduse demnității marelui voievod. O dureroasă amintire a unui eșec, denumit ”suveranitate națională”.

Pe cât de triste ar fi aceste realități, pe atât de plăcută ne este comemorarea valorilor promovate de către Ștefan cel Mare: dreptate, cinste, destoinicie. Realizăm aceste obiective prin artă, cultură și studiu, toate trei formând periplul devenirii unei națiuni, mai ales pe segmentul tinerei generații, maleabile în fața carențelor sociale.

Sunt ferm convinsă că figura viteazului Ștefan cel Mare va deveni odată un talisman pentru solidificarea spiritului național, însă până atunci nu ne rămâne altceva decât să purtăm aprinsă, prin veacuri, făclia vitejiei.

Foto deschidere: Eugen Maximovici, „Ştefan cel Mare” (1907), în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Începutul, desfășurarea, efectele și deznodământul Primului Război Mondial (1914-1918) au consumat tone de hârtie și litri de cerneală pentru lucrările scrise în jurul acestei conflagrații majore. Deși războiul a fost, de-a lungul anilor, explicat și relatat prin milioane de cuvinte, ele nu sunt suficiente pentru a explica ce a însemnat cu adevărat Marele Război și ce învățăminte trebuie trase în urma lui și a celui care a urmat, în 1939. Însă copiii, în marea lor înțelepciune și inocență, au reușit să ilustreze o altfel de lecție de istorie, în urma căreia optimismul a fost numitorul comun. Această lecție de istorie s-a concretizat într-un număr mare de desene, care au făcut obiectul unei microexpoziții, găzduite de către Muzeul Național de Istorie a României (MNIR).

„România în Marele Război, prin ochii tinerilor artiști” a fost vernisată la finele acestei săptămâni, când au fost prezentate lucrările elevilor de gimnaziu. Copiii, care – surprinzător – nu provin din școli de arte, au dat frâu liber imaginației și și-au exprimat viziunea asupra războiului, plăsmuită cu ajutorul informațiilor profesorilor, ale muzeografilor și al vizitării expoziției MNIR, „România în Marele Război”.

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Elevii, provenind din școlile gimnaziale „Grigorie Ghica Voievod” și Nr. 119, au participat la proiect în urma unui parteneriat între cele două instituții de învățământ și MNIR.

„A fost o temă grea pentru ei și dificil de abordat, dar m-a uimit cât au putut să fie de creativi și cu ce sentiment au putut să realizeze aceste lucrări. Nu este portretizată atât de mult suferința, cât optimismul. Ei au lucrat la școală, unde am putut să îi coordonez, am și discutat, ca să vedem ce au înțeles. Și-au completat cunoștințele de la clasă cu aceste activități extra-curriculare”, a explicat profesorul Claudia Gheorghie, pentru Matricea Românească.

Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri  bune la România, mai ales pentru că suntem autentici

Veselia și seninătatea sufletului de copil au reprezentat tușa principală a desenelor și picturilor expuse, ele fiind și dovada unei inteligențe creative. Am stat de vorbă cu o elevă sclipitoare, în vârstă de 13 ani, care a realizat portretul unui soldat român. Însă, viziunea acestui pui de om asupra războiului este copleșitoare.

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

„Nu pot să spun că văd războiul ca pe o metodă de a remedia problemele pe care le întâmpinăm în viața de zi cu zi, dar pot spune că e o armă a neînțelegerii. Prin război, oamenii au găsit singura rezolvare, singura «ușiță» către o lume mai bună. Dar nu sunt de acord cu acest lucru. (…) Din păcate, oamenii, în momentul față, sunt pregătiți din punct de vedere psihic, de un al Treilea Război Mondial, deși în contemporan ar putea exista alte variante pentru a fi remediate diferențele politice. Despre România, pot spune că are și puncte bune, și puncte slabe. Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri bune la România, mai ales pentru că suntem autentici, pentru că ne-am păstrat sufletul și pentru că tradiția încă rămâne”,  a spus Cătălina Ifrim, de la Școala Nr. 119.

În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță

La convingerile Cătălinei se aliniază și colega sa de proiect, Theodora Pîrvuleț (14 ani), de la Școala „Grigorie Ghica Voievod”, care consideră că, deși războaiele au trecut și au schimbat viețile noastre, „trebuie să mergem înainte și să avem grijă să nu se mai repete” un astfel de eveniment tragic.

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Tema a fost aceea de a exprima viziunea asupra ororilor războiului, dar culorile vii ale desenelor, respectiv personajele creionate de către elevi însumează un optimism demn de luat exemplu, așa cum a subliniat curatorul expoziției, Andreea Bîrzu, muzeograf al MNIR.

„Ei încă sunt copii, au o vedere senină asupra lumii și asupra evenimentelor istorice care s-au petrecut, chiar dacă vorbim despre astfel de evenimente sângeroase, violente. Se văd clar seninătatea și bucuria de a trăi viața. Sunt lucruri care se observă, începând de la cromatica lucrărilor, până la subiectele abordate. În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță”.

Microexpoziția „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști” poate fi vizitată până în 3 aprilie, la Muzeul Național de Istorie a României.

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 – 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin preotului Ioan Ciuntu, paroh al catedralei “Sfânta Teodora de la Sihla” din capitala Basarabiei.

“De ce a rămas Ştefan în casele, în sufletele noastre, în gândirea, în trăirile noastre, întrebaţi? Eu zic că nu s-a reuşit să îl facă uitat pe Ştefan pentru că noi, atunci când eram în această fierbere, expuşi fiind la eroii comunişti de altădată care erau străini şi falşi, omul s-a întors la ceea ce a fost din tată în fiu în istorie.

Şi s-a întrebat fiecare: cine a fost marele, care a realizat cel mai mult? Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela? Or, noi în istorie nu am găsit ceva mai bun ca el.

Cineva îl are pe Macedon, cineva îl are pe Napoleon, noi îl avem pe marele voievod Ştefan, care ne-a păstrat şi credinţa, şi pământurile, dându-ne un testament clar: «Voi sunteţi moştenitorii!».

Este un lucru interesant: atât cei care sunt statalişti, cât şi care care îşi doresc mult Unirea, îl venerează pe Ştefan. Bine că este un punct care îi uneşte!

Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela care a făcut lucruri mari?

La Chişinău, există un monument emblematic al lui Ştefan. Ruşii întâi i-au scos crucea, iar lumea s-a revoltat – unii au fost băgaţi la puşcărie, au fost mari probleme aici. Apoi i-au dus monumentul mai în spate. Graţie ministrului Ion Ungureanu, însă, a fost readus în faţă. În 1990, când l-am invitat pe înaltul Daniel, monumentul a fost şi resfinţit.

Au fost felurite şicane ca să se uite, să nu i se dea atâta importanţă. Monumentul acesta a fost dus şi la Iaşi, purtat în România ba înainte, ba înapoi, după război. Vedeţi că lumea, la toate timpurile, a rămas cu gândul la Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar Biserica l-a canonizat peste atâţia ani de zile – lumea l-a canonizat mai întâi!

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Mai zic unii că a avut mai multe soţii. Păi, era interes politic, trebuia să facă relaţii şi să se căsătorească, să fie relaţii cu ungurii şi cu nemţii, cum s-a văzut şi cu Carol.

După fiecare război dădea fuga în biserică şi îngenunchea spunând: “Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!” Noi ce facem? Ne batem în piept: “Eu! Eu am reuşit, datorită mie!”

A fost un profund credincios, istoria vorbeşte clar că dădea fuga în biserică după fiecare război şi îngenunchea spunând: «Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!» Noi ce facem? Ne batem în piept: «Eu! Eu am reuşit, datorită mie!».

Dânsul n-a privit aşa lucrurile. După fiecare război a ridicat câte o biserică. El a făcut 46 de biserici şi mănăstiri (istoricii estimează cifra la 44, n.r.). E mare lucru. Pentru că Moldova era mare, iar dânsul nu avea nici Toyota, nici MIG-uri – ci, călare pe cal cu armamentul, cu toată îmbrăcămintea metalică, să umbli în lung şi în lat, şi să construieşti atâtea, şi să menţii hotarele, şi alianţele politice, deloc nu a fost uşor!

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Numai un om fără minte ar putea să spună altfel. De aceea lumea a simţit şi a văzut această putere şi acest potenţial în acest om de statură mică, dar de foarte mare capacitate.

Iată de ce îl iubim şi îl cinstim atâta pe Ştefan.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Nu mică este mirarea multora dintre noi atunci când aflăm faptul că un șofer de tir poate schimba – în bine – viețile unor oameni. Acest șofer de tir s-a numit Anthony Frost și a influențat viețile a trei români, care i-au oferit, drept mulțumire, un cadou inestimabil.

Pe lângă faptul că Anthony – sau Tony, cum îi spuneau ei – a fost primul englez pe care românii l-au cunoscut în anul 1990, acesta era și un om excepțional, cu un suflet pe măsură. Impresionat de Revoluția din decembrie 1989, pe care o văzuse la televizor, Tony a dat startul unui demers lăudabil și nobil: a început să strângă ajutoare pentru orfanii din România.

Vlad Niculescu, Nicolae Ion și Dan Nicolaescu au legat cu Tony Frost o frumoasă prietenie, la care au fost părtași, timp de aproape un deceniu, și bucureștenii.

În 2008, cei trei au deschis Librăria „Anthony Frost”, cu volume exclusiv în limba engleză, care a fost rapid îndrăgită de către români, mulți dintre ei devenindu-i clienți fideli. Anthony Frost – cel real – a rămas, după ce a aflat despre ea și a vizitat librăria care-i purta numele, fără cuvinte. Tot atunci, cei care i-au oferit britanicului acest frumos dar l-au văzut pentru ultima oară, întrucât Tony s-a stins din viață ulterior.

Însă acest articol nu gravitează în jurul debutului și al activității unei frumoase povești cu parfum cultural ci, din păcate, în jurul sfârșitul ei.

Într-o vreme când e la modă să folosești un Kindle sau să citești frivolităţi pe telefonul mobil, existența unei librării poate fi asemănată cu un periplu în deșert, numai cu o sticlă mică de apă

„După mai mult de nouă ani de activitate, Librăria «Anthony Frost» își închide, de la 1 martie 2017, porțile. Mulțumim din suflet tuturor oamenilor care au lucrat în librăria noastră, celor care ne-au fost alături: prieteni, autori, artiști, edituri și reprezentanții lor, distribuitori. Nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește nevoia noastră de dialog și de cunoaștere. Suntem încrezători că vor mai exista spații care să le încurajeze, așa cum ne dorim să fi fost librăria engleză «Anthony Frost»”, a fost mesajul reprezentanților librăriei, publicat recent pe o rețea de socializare.

Atmosfera din librăria „Anthony Frost” îmbia vizitatorul la ore lungi de lectură

Atmosfera din librăria „Anthony Frost” îmbia vizitatorul la ore lungi de lectură Foto: Facebook

Au urmat zeci de mesaje de încurajare, de deznădejde și de tristețe ale cititorilor, care nu au ascuns faptul că, datorită fondatorilor și lucrărilor alese „pe sprânceană”, ei au devenit oameni mai frumoși și mai educați. Ferecarea porților librăriei este cu atât mai regretată cu cât spațiul situat pe Calea Victoriei numărul 45 era mai mult decât un loc stereotip, cu rafturi ticsite de cărți și aranjate aleatoriu, cu personal nepregătit sau plictisit. „Anthony Frost” era o „prețioasă excepție” în peisajul culturii românești. Jurnalistul britanic Michael Bird, stabilit în România, îi dedică pe blogul personal un articol de adio și de apreciere, în cadrul căruia trage un semnal de alarmă referitor la dispariția oazelor culturale – de altfel, puține în spațiul românesc, respectiv în cel bucureștean.

El mărturisește că pătrunderea în spațiul populat de volumele în limba lui Shakespeare echivala cu intrarea într-un sanctuar al dragostei pentru lectură. Bird îi va rămâne veșnic recunoscător, fiindcă aici și-a educat fiul să iubească cititul.

„Oamenilor din București le plăcea «Anthony Frost». Aveau nevoie de «Anthony Frost». Dar oamenii nu citesc suficiente cărți în România. Și nici nu le citesc într-o limbă străină. Sau pe hârtie. Stocul de cărți ar fi rămas în rafturi ani întregi”, este de părere jurnalistul.

Într-o vreme când e la modă să folosești un Kindle sau să citești pe telefonul mobil bloguri siropoase pline de sfaturi pompoase despre viață, existența unei librării poate fi asemănată cu un periplu în deșert, numai cu o sticlă mică de apă.

„Anthony Frost”, nu te vom uita!

Despre Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti nu vă voi perora, pentru că aş putea fi acuzat de subiectivism. Ca alumnus al acestei reputate instituţii de învăţământ, cea care nu demult crea ştiri prin performanţa remarcabilă de a avea o rată de promovabilitate de 100% la Bacalaureat, nu pot spune decât lucruri bune despre şcoala pe care, cu afecţiune, noi şincaiştii o numim “Licevul”, după titulatura latinizată de pe frontispiciul clădirii.

Vă voi vorbi însă despre un episod care, pe mine însumi, m-a impresionat adânc, întrucât mi-a pictat o imagine deosebită a adolescenţilor români. Cei despre care, nu-i aşa, există nenumărate preconcepţii, precum există despre atâtea alte categorii sociale şi profesionale, de la pensionari la profesori şi poliţişti. Ascultând vocile alarmiste, ai zice că toţi tinerii români se idiotizează, sunt leneşi, superficiali şi fără respect ori cultură.

Luni, în prefaţa sărbătoririi şcolii care formează oameni şi caractere de 125 de ani, proiectul cultural pe care îl conduc, Matricea Românească, parte a unei viziuni mai ample a Bulboacă şi Asociaţii, le-a făcut tinerilor liceeni o bucurie, dându-le ocazia să-şi cunoască unul dintre idoli şi să interacţioneze cu un model: Dragoş Bucur, actor român de reputaţie internaţională, familist şi patriot.

Întâlnirea a fost precedată de o proiecţie a filmului “Două Lozuri”. E un film care, dincolo de umorul aparent bulevardier, niciodată însă vulgar, are un mesaj “greu”. E un mesaj despre cercul în care ne învârtim, despre – dacă vreţi – matricea noastră culturală. Punct ochit, punct lovit.

Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase

În filmul despre care vă vorbesc, există o scenă antologică, în care cei trei prieteni – Sile, Dinel şi Pompiliu – dau fără să vrea peste un grup de consumatori de halucinogene, de stoneri în “dicţionarul urban” al plăcerilor interzise. E o comunitate de tineri inofensivi, care stau la bloc, dar călătoresc în lumi siderale, fără să se mişte de pe canapea. În scena pe care v-o evocam, Dinel refuză categoric “un cuiuţ”, pentru că e om cu frica lui Dumnezeu, dar “ia o prăjitură”, evident “condimentată” cu marijuana, pentru că îi este foame. O mănâncă, îi place şi întreabă, cu toată naivitatea din lume, dacă “gospodina a pus busuioc”, lăudând-o că “e bună la casa omului”.

Prăjitura, bat-o vina! Foto: captură "Două Lozuri"

Prăjitura, bat-o vina! Foto: captură „Două Lozuri”

Calamburul e evident, sau ar trebui să fie. Cel puţin aşa zice înţelepciunea convenţională. Şi totuşi, mare mi-a fost surprinderea ca, în spatele meu, să nu aud prea multe – dacă nu deloc – hohote de râs. Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase. Plecând de la astfel de subtilităţi, putem face toată diferenţa din lume.

Povestindu-i lui Dragoş episodul la o cafea, reacţia lui a valorat cât premiul de 6 milioane de euro din “Două Lozuri”: “Este excepţional! Bravo lor că nu au înţeles! Asta spune multe despre aceşti copii!”.

Asta spune multe şi despre profesorii şi părinţii tinerilor care ne-au uimit. Cinste lor!

PS: titlul materialului e, evident, un joc de cuvinte. Ai noştri tineri au tot potenţialul să meargă pe Lună fără “prăjiturele”, depinde de noi să îi hrănim cu lucruri deosebite, ale spiritului.

Primii vestitori ai primăverii au luat, în urmă cu câteva zile bune, cu asalt trotuarele orașelor și, prin zumzete, forfotă și culori, anunță sosirea lunii martie. Mă refer nu atât la ghiocei, cât la vânzătorii stradali care și-au expus valizele cu mărțișoare strălucitoare și dichisite, prezentate cu titlul de simbol tradițional, grație prezenței șnurului alb-roșu. Deși luna martie a devenit, de-a lungul anilor, sinonimă cu atențiile oferite doamnelor şi domnişoarelor, simbolurile venirii primăverii își au obârșia cu sute de ani în urmă și relevă credințe, respectiv fenomene mult mai puternice și mai complexe decât înflorirea pomilor și negoțul cu mărțișoare.

Marț sau mărțișor sunt denumirile vechi ale lunii martie din calendarul de astăzi, care au derivat din latinescul Martius, și – surprinzător pentru contemporaneitate – reprezintă eliberarea din robie, o sărbătoare a primăverii ce este în strânsă legătură cu agricultura. În sfera religioasă, 1 martie reprezintă o bornă importantă de-a lungul anului bisericesc – anul nou începe la 1 septembrie, iar luna lui Mărțișor marchează jumătatea acestuia.

Firul împletit are în spate simboluri mult mai puternice decât cele promovate de către comercianți

Firul împletit are în spate simboluri mult mai puternice decât cele promovate de către comercianți Foto: bucurestiul.ro

Românul, spirit practic, a „văzut” în luna primăverii momentul trezirii la viață a plantelor și a vegetalului amorțit de frig și inutil pe timpul iernii. Așa cum a explicat academicianul Sabina Ispas (foto jos), directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, „«codul vegetal» este unul dintre reperele determinante pentru definirea identităţii culturale”.

„Încă din secolul al XIX-lea, documentele ne furnizează informaţii conform cărora între sărbătoarea Dragobetelui şi cea de 1 martie au avut loc substituiri sau extinderi ale unor practici, Dragobetele fiind asociat, uneori, cu prima zi a lunii martie. Actul cultural tradiţional cel mai important era chiar confecţionarea mărţişorului din două fire răsucite de culoare albă şi roşie (arnici, bumbac, lână, mătase) simbolizând sacrificiul, sângele, viaţa şi puritatea, curăţia. Firul acesta, împletit de femei, poartă numele de mărţişor, mărţiguş, marţ, mărţug şi este, pe de o parte, purtătorul identităţii celei care l-a confecţionat şi îl dăruieşte, pe de alta, a celui sau celei care îl poartă. Este persoana umană şi viaţa ei în cursul zilelor ce se vor scurge până la următoarea acţiune similară.”

Însăși împletirea acestui aparent banal șnur relevă, de fapt, un sacrificiu al celui care-l confecționează, proces în care își transpune întreaga personalitate în acel fragment textil prelucrat care este oferit ulterior copiilor, soțiilor, fetelor sau băieților – obiceiul este întâlnit și în Grecia. Delicatul fir în două culori devine, astfel, sub auspiciile unor acțiuni ritualice vechi de sute de ani, purtătorul identității unui om. Confecționarea și purtarea șnurului de către creștini este menționată și de către sfântul Ioan Gură de Aur (349-407), ceea ce arată numărul mare de evi care au trecut peste această datină.

Culoarea roşie a jertfei simbolizează încă o dată viaţa deplină nestricăcioasă, exprimată şi de faptul că tânărul animal neînjugat reprezintă puterea vitalităţii care învinge moartea

Calitatea ritualului desfășurat este guvernată de implicarea directă a femeii în confecționarea firului și se află, de asemenea, în strânsă legătură cu acțiunea procreerii, cea „dătătoare de viață”. Rezultatul împletit apare similar cămășii de izbândă, cămășii ciumei sau colacului de nuntă, ce au rol ispășitor. Mărțișorul este purtat timp de 9 sau 12 zile la mână, la gât, la picior până la sosirea berzelor și înflorirea pomilor, moment în care este agățat de o creangă înflorită, în timp ce, conform tradiţiei, se rosteşte o scurtă incantație pentru sănătate, protecție sau frumusețe: “Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de soare”.

Acad. Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” Foto: patriarhia.ro

Acad. Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” Foto: patriarhia.ro

„Culoarea roșie are o semnificaţie cu totul specială în cultura tradiţională românească, în alte culturi europene şi extraeuropene şi, lucru semnificativ, o semnificaţie specială în tradiţia iudaică, atunci când se practica «sacrificiul vacii roşii», a cărei cenuşă, rezultată din arderea de tot, amestecată cu apă, era folosită pentru  curăţire (păstrarea sfinţeniei şi purităţii spirituale) prin stropire de către toţi membrii comunităţii, după necesităţi. Este interesant de amintit ritualul care pare cel mai complex, dintre cele cunoscute, care au legătură explicită cu această culoare roşie şi cu prezenţa firului textil roşu. Se alegea o vacă tânără «de culoare roşie» (Para Aduma), fără defecte fizice şi neînjugată vreodată, care era dusă în afara cetăţii şi jertfită de un preot în prezenţa unor oameni curaţi.

Sângele jertfei era adunat într-un vas, iar corpul se aşeza pe o grămadă de lemne, pentru a arde în întregime trupul vacii roşii. În timpul arderii, preotul arunca în foc lemn de cedru, isop şi fire de lână roşie. (…) Culoarea roşie a jertfei simbolizează încă o dată viaţa deplină nestricăcioasă exprimată şi de faptul că tânărul animal neînjugat reprezintă puterea vitalităţii care învinge moartea. De asemenea, culoarea roşie închipuie vigoarea sângelui în care se află puterea vieţii.”

Mărțișorul îmbracă sute de forme

În spațiul românesc, șnurului alb-roșu i s-a adăugat o amuletă, inițial sub forma unui bănuț din argint (ca posesorii să fie puri precum argintul), aramă sau chiar aur. Astăzi, simbolul tradițional al primăverii cunoaște diferite forme vegetale sau animaliere sau chiar personaje din legendele românilor, și confecționate din diverse materiale, de la fibre textile la plante uscate, pietre, metal, până la omniprezentul plastic.

„Cea mai veche atestare a obiceiului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi se află în Condica limbii rumâneşti, un dicţionar lexicon manuscris realizat de boierul Iordache Golescu, în șapte volume, în care citim: «Mărţişorul este şi luna martie, dar se zice şi o ață împletită cu un fir alb şi cu altul roşu ce-l leagă la gâtul, la mâinile copiilor, în luna lui martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăochiat, dă fărmecat”. În lucrarea lui Nicolae Cramfil, Cântece populare de pe valea Prutului (1872), citim: «Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi se leagă pe trandafiri înfloriţi»”.

Cea mai veche atestare a obiceiului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi se află în «Condica limbii rumâneşti», un dicţionar lexicon manuscris realizat de boierul Iordache Golescu, în șapte volume

Obiceiul mărțișorului, o practică supusă unui spectaculos proces desacralizant, a fost acceptat și însușit și în mediul urban de către toate vârstele și categoriile socio-profesionale. După ce confecționarea șnurului și atașarea amuletei au fost preluate de către meșterii artizani, ori obiectul a fost achiziționat „gata făcut” din China, „dăruitorul” își exprimă, prin oferirea unui astfel de simbol, aprecierea, respectul sau atașamentul față de „primitor”. Chiar dacă acesta nu mai este confecționat în proprul cămin de către o femeie și este cumpărat gata de oferit, mărțișorul și-a păstrat valențele transcendentale. Totuşi, modernitatea prinsă în jocul societăţii de consum a mers și mai departe de atât, preschimbându-l în variante mult mai mercantile. Azi, sunt vizitate din ce în ce mai des magazinele de îmbrăcăminte, cosmetice sau dulciuri, pentru a înlocui mărțișorul.

Multe zone din marile orașe au fost sufocate de mesele pline de mărțișoare colorate

Multe zone din marile orașe au fost sufocate de mesele pline de mărțișoare colorate

„Informaţii deosebit de interesante despre valoarea sacră a zilei de 1 martie şi despre relaţiile cu tradiţiile creştine, probabil foarte vechi, puţin cunoscute, a căror semnificaţie este greu de descifrat astăzi, ne oferă lucrarea Marcelei Bratiloveanu-Popilian: «La Vârtop, județul Dolj, în vechime se rugau lui Dumnezeu ori pe unde oamenii la 1 martie ca să le rodească ţarinele şi să le sporească turma şi să-i apere de rele».

La Reşca, în județul Olt, la 1 martie «se fac sfeştanii la case, se merge la biserică cu sticla cu apă, te stropeşti pe faţă, stropeşti prin casă, pui apă la găini, umbli prin grădină». Apa «neîncepută» din ziua de 1 martie este eficientă în momente mai dificile: «Apa aia nu se strică. E ca aghiasma şi, când pleci la judecată, e bună. Fratele meu, când pleca la examen, dădea cu apa asta”, a mai explicat pentru Matricea Românească folcloristul Sabina Ispas.

Într-o lucrare de la 1862, citim: «Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi se leagă pe trandafiri înfloriţi»

Este lesne de înțeles că, începând cu prima zi a lunii martie, „se instituie autoritatea feminină progresiv, personalitatea femeii fiind încastrată timpului ritual de-a lungul a nouă zile (sau 12)”, cunoscute drept zilele babelor. În spatele acestei credințe se află un mesaj puternic, ce implică femeia în actul mântuirii, al trecerii sale de la statutul Evei la cel al Mariei.

Stânca Dochia din masivul Ceahlău, despre care se spune că reprezintă pietrificarea bătrânei ciobănițe Foto: profudegeogra.eu

Stânca Dochia din masivul Ceahlău, despre care se spune că reprezintă pietrificarea bătrânei ciobănițe Foto: profudegeogra.eu

Baba Dochia, exemplu moralizator pentru mamele de astăzi

Eva este, așadar, reprezentată de Dochia, „sfânta cu un trecut zbuciumat”, sărbătorită la 1 martie, care se apropie progresiv de conștiința păcatului pe care-l ispășește și primește apoi personalitatea Mariei. Baba Dochia sau Marta este cunoscută drept o bătrână ursuză, care își chinuie nora și o supune unor „încercări imposibil de realizat”.

„Ea este «îngheţată» sau «pietrificată» pentru a fi, de atunci încolo, un exemplu moralizator pentru toate femeile-mame care uită că datoria lor este să apere şi să întărească familia şi nu să o distrugă. Bătrâna Dochia nu moare, aşa cum interpretează unii exegeţi ai textelor momentul îngheţării sau pietrificării, ci continuă să existe sub forma materiei nemişcătoare, ca un reper exemplar care să certifice autenticitatea legendei. Îi este refuzată calitatea de muritoare care s-ar cădea să fie îngropată şi să se descompună în elementele «din care a fost alcătuită», care i-ar putea aduce, ulterior, izbăvirea.

Cele nouă zile ale babelor se încheie cu o comemorare emblematică a celor 40 de mucenici creştini, sfinţi militari, luptători, care, în Sevastia, trec prin chinurile provocate de frig şi de dogoarea focului, ca şi pământul cu locuitorii lui, ce vor străbate intervalul de timp din Postul Mare, purificându-se, pentru a atinge momentul mântuirii din ziua de Paşti.”

Foto deschidere: traditionalromanesc.ro

Acest articol nu este despre alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau despre referendum. Este un articol despre acele alegeri care îți pot schimba viața.

Când am aflat de proiectul pilot al Matricei Românești de a organiza o serie de întâlniri în liceele din țară, mi-a tresăltat inima de bucurie. O dată pentru că această idee fusese rostită cu ceva timp în urmă în cadrul procesului de rebranding al Bulboacă și Asociații, prin 2014. În al doilea rând pentru că îmi oferea posibilitatea de a-i cunoaște pe liceeni, “de a lua pulsul” unei generații de care mă despart, ce-i drept, câțiva ani buni. Și nu în ultimul rând pentru bucuria de a aduce în rândul tinerilor de astăzi oameni care pot influența destine, povești de succes și modele demne de urmat.

Întâlnirile Matricei #1

Prima întâlnire a avut loc la una dintre cele mai prestigioase și mai vechi instituții de învățământ liceal din București, la Colegiul Naţional “Gheorghe Șincai”, cu ocazia aniversării a 125 de ani de existență a liceului. Inițial m-am gândit că mi-ar fi plăcut ca proiectul să înceapă cu Liceul Matei Basarab București, liceu pe care l-am absolvit. Apoi mi-am amintit că cele două licee au un punct comun în istorie, în sensul în care în anul 1892 gimnaziul de sine stătător Gheorghe Șincai – construit între anii 1924 și 1928 sub semnătura primei femei arhitect din lume, Virginia Maria Andreescu Haret – s-a înființat prin desprinderea de Liceul Matei Basarab.

Având în vedere că era vorba de o aniversare, Matricea Românească le-a dăruit tinerilor liceeni bucuria de a viziona filmul “Două lozuri” și de a dialoga cu unul dintre cei mai apreciați actori români ai momentului, Dragoș Bucur.

Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului "Bulboacă şi Asociaţii" - Matricea Românească

Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului „Bulboacă şi Asociaţii” – Matricea Românească

Jovial și carismatic, actorul a împărtășit tinerilor prezenți în sala de festivități a liceului, povestea debutului său în actorie: întrebat de o colegă de liceu ce vrea să devină, Dragoș i-a dat un răspuns “cool” – cel puțin așa considera la momentul acela – actor! Colega i-a menționat despre Teatrul Podul, unde Dragoș a ajuns din curiozitate și, așa cum însuși recunoaște, de atunci viața lui a început să se schimbe complet, în sensul în care “toată energia s-a dus pe actorie. De la jumătatea clasei a XI-a și 2 ani după ce am terminat facultatea nu am mai avut nicio vacanță, n-am mai făcut nimic, nimic. Doar actorie.”

“E bine să faceți ceea ce vă place, implicare 100%, curaj, seriozitate” sunt doar câteva dintre sfaturile actorului pentru șincaiști, atunci când a fost discutat subiectul privind alegerea unei profesii. În ceea ce privește cariera, Dragoș le-a mărturisit liceenilor faptul că întâlnirile cu oamenii „providenţiali” au fost cele care i-au format cariera, amintind cu recunoștintă de Cătălin Naum, Mircea Albulescu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Florin Fieroiu, Peter Weir, oameni care „i-au deschis mintea, i-au deschis drumuri, l-au format”.

Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur

Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur

“Credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”

Vorbind despre libertate, actorul le-a împărtășit tinerilor că ar pleca din țară doar dacă și-ar pierde senzația de libertate: “Pentru mine este foarte importantă senzația de libertate. Spun «senzația», pentru că și atunci când ai senzația de libertate, nu înseamnă că ești cu adevărat liber. Dar sentimentul, senzația de libertate pentru mine sunt foarte, foarte importante.” Atașamentul de familie și faptul că i-ar fi destul de greu să-și facă meseria în afara țării sunt motivele pentru care actorul nu ar părăsi România.

De asemenea, Dragoș le-a recomandat liceenilor să meargă prin țară, să călătorească cât de mult pot. „Eu aș face călătoria obligatorie: mergeți să vedeți țara, avem o țară foarte frumoasă, apoi mergeți în afara țării pentru că te deschide la minte mai mult decât vă închipuiți. Călătoria în sine – că vine cu bune, cu rele – e un lucru extraordinar!”

Evenimentul, cu tema "De pe maidan, pe marele ecran", a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes

Evenimentul, cu tema „De pe maidan, pe marele ecran”, a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes

Întrebat despre statutul de profesor pe care îl are la școala de actorie de film pe care a înființat-o – actoriedefilm.ro – Dragoș mărturisește că “nu i se pare grea chestia cu profesoratul” pentru că își cunoaște meseria, i se pare „mișto” să împărtășească din lucrurile pe care le știe, „fură” și se „încarcă” continuu de la cursanții lui, considerînd că aceștia au o credință, o energie, o exuberanță aparte. “Credeți că puteți schimba lumea! Deci asta mi-e clar: credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”

De asemenea, alte întrebări care și-au găsit răspunsul au fost despre profesionalism și talent, despre realizarea filmului “Două lozuri”, despre pregătirea pentru examenul de admitere la UNATC și construirea relațiilor profesionale, despre meseria de actor de teatru vs. actor de film, despre filmele de artă vs. filmele comerciale, despre educarea publicului și multe altele.

Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni

Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni

Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş

Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş

“Nimic nu funcționează fără muncă”

La finalul întâlnirii, actorul a concluzionat: “O să vă amintiți cu mare drag de liceu. (…) Sună fatalist, dar viața te duce unde trebuie. Întâlnești pe cine trebuie, când trebuie. Nu spun să vă relaxați și să nu vă mai dați interesul, dar o să vedeți cum viața vă surprinde continuu. Dar nimic nu funcționează fără muncă. În orice e muncă!”

Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru

Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru

La final, celebrul protagonist al unor filme ca "Poliţist, adjectiv" sau "Două Lozuri" a fost "sufocat" cu afecţiune de către tineri

La final, celebrul protagonist al unor filme ca „Poliţist, adjectiv” sau „Două Lozuri” a fost „sufocat” cu afecţiune de către tineri

O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional "Gheorghe Şincai" din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca "Bulboacă şi Asociaţii", prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)

O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca „Bulboacă şi Asociaţii”, prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)

O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a "descins" la CN "Gheorghe Şincai"

O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a „descins” la CN „Gheorghe Şincai”

Dragi șincaiști, Matricea Românească vă urează la mulți ani și succes în tot ceea ce vă propuneți! Și încă ceva: sloganul liceului vă definește întru totul: “Purtaţi-vă bine pui de români şi nu uitaţi şi pre Şincai!”

Proiectul “Întâlnirile Matricei” a debutat luni 27 februarie 2017 la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” din București.

În ce instituţie de învăţământ şi cu cine doriţi să aibă loc următoarea întâlnire Matricea Românească? Aşteptăm sugestiile voastre în comentarii!

Cristina Cazan

Cristina Cazan

Coordonator Marketing şi Comunicare Bulboacă & Asociații SCA. Îi place armonia. O puteţi contacta la cristina.cazan [at] bulboaca.com
Cristina Cazan

Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre radioul din ţară şi cel din Basarabia. „Ne inspiră ceea ce faceţi. Este important să ne cunoaştem pentru că, din valori comune, facem o valoare şi mai mare”, spune Gheorghişenco. Ulterior interviului, Matricea Românească a fost invitată în studiourile Radio Moldova, la emisiunea „Casa Radio”.

Matricea Românească: Domnule director, suntem onoraţi să fim oaspeţii unei veritabile instituţii de cultură, cum este Radio Moldova. Ce înseamnă radioul pentru moldoveni?

Veaceslav Gheorghișenco: Radioul înseamnă, pentru moldoveni, ceea ce înseamnă pentru toată lumea. Poate că avem și noi un specific. Spre deosebire de România, unde la postul public sunt mai multe canale, noi avem un singur canal generalist, Radio Moldova zis şi Actualități, unde sunt prezente, în primul rând, știri, muzică, dar și cultură. Mai avem două canale, dintre care unul este doar pe internet, Radio Moldova Muzical – unde transmitem 90% dintre concertele care au loc la Chișinău, pe care le înregistrăm iar apoi le păstrăm în arhiva radio – şi mai avem Radio Moldova Tineret, care are acest specific, de a se adresa noii generații.

Dacă mă refer la postul principal, suntem foarte atenți în primul rând la informațiile pe care le prezentăm, ca să fim echidistanți, pentru că suntem priviți din toate părțile, apreciați sau criticați. Nu uităm, însă, și de misiunea de a promova cultura, întrucât această instituție este una publică. Avem emisiuni de literatură, de muzică, subiecte de artă plastică, de teatru. Teatrul chiar este foarte prezent în emisiunile noastre. Avem săptămânal spectacole puse pe post, dar avem și emisiuni consacrate teatrului. Luăm un spectacol-premieră sau unul din arhivă, îl punem pe post și după aceasta discutăm cu cei care au jucat, cu cei care ne ascultă. Vrem să avem diferite viziuni. Colaborăm frumos cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”, suntem parteneri la realizarea deja tradiționalei reuniuni a teatrelor naționale. În fiecare zi facem emisiuni de dezbateri despre acest eveniment cultural foarte important.

Matricea Românească: Pentru Dvs., personal, ce reprezintă cultura?

Veaceslav Gheorghișenco: Cultura este un mod de a te exprima și de a arăta cine ești tu. Pentru că, fiziologic, ne asemănăm foarte mult – cu toate diferențele, deşi trăim în orașe diferite, în medii diferite, dar și în aceeași localitate. Prin cultură, arăți că ești tu, că ai o viziune și că încerci să înțelegi lumea și altfel decât prin cotidian.

Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie

Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie

Matricea Românească: La ce răspunde publicul moldovean în materie de emisiuni de radio? Care sunt cele mai mari teme de interes?

Veaceslav Gheorghișenco: Dacă ne gândim la întreaga țară, probabil că cele mai populare sunt programele de muzică. Ştirile sunt apreciate şi ascultate și ele. Atunci când se fac sondaje pe segmentul “știri”, Radio Moldova, de fiecare dată, este pe locul I. Cei mai mulți oameni ascultă știrile la Radio Moldova și au încredere în acest post public. Cultura este prezentă la mai puține canale, adică se fac emisiuni la mai puține posturi de radio. Cred că și acestea sunt gustate, pentru că avem concursuri la emisiuni culturale, și atunci foarte repede sună cineva și vine cu un răspuns, din ce a auzit până atunci sau din ce este întrebat în acea emisiune.

Matricea Românească: În România există o mare apetență pentru emisiunile de dimineață, pentru matinal. Aici cum stau lucrurile?

Veaceslav Gheorghișenco: La radio, orele de maximă audienţă sunt într-adevăr cele de dimineață, și cred că și aici este la fel. Noi lucrăm acum la o nouă grilă de emisie, dorind să facem un program mai dinamic unde să-și găsească locul și informația utilă, dar și cultura. Adică să fie ritm, să fie dispoziție, să fie un public care, pe lângă ceea ce consideră că trebuie să primească de la noi, să aibă și informație culturală sau ceva care să-i permită să crească spiritual, moral, artistic.

Echipamente radio din anii '60, expuse în colecţia Radio Moldova

Echipamente radio din anii ’60, expuse în colecţia Radio Moldova

Matricea Românească: Vorbeam despre tradiția instituției pe care o conduceți. În peisajul radio și-au făcut loc și multe radiouri private. Din acest punct de vedere, cum stă Moldova?

Veaceslav Gheorghișenco: Este o concurență foarte mare pentru o țară atât de mică. Noi, în acest spațiu, avem o concurență şi mai mare pentru că avem posturi transmise și din Rusia, și din România. Deci trebuie să faci față, cu un buget relativ mic, unor posturi performante, concurente. Cu unele dintre ele colaborăm, cum ar fi Radio România. Avem și un acord semnat cu ei. Colaborăm, în anumite situații, și cu Radio Chișinău, care îi reprezintă aici. Avem duplexuri cu Bucureștiul, cu Kievul, spre exemplu. Ne gândim să facem şi cu Georgia, cu Tbilisi. Este greu să faci față concurenței, dar noi depunem aceste eforturi, de aceea ne şi gândim să modificăm modul de a face radio la noi.

Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, Dvs. să fiţi deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, dintr-o valoare facem o valoare și mai mare

Matricea Românească: Cum „investiţi” în realizatorii tineri?

Veaceslav Gheorghișenco: Avem un post, Radio Moldova Tineret, deschis cu câțiva ani în urmă. Unica problemă este că aria de acoperire a acestui canal este restrânsă la doar câteva orașe. Dar, ascultându-i, m-am convins că este un post competitiv. Realizatorii tineri vin cu muzica nouă, dar și cu mult talent şi cu o sclipire de inteligență.

Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor

Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor

Matricea Românească: Radio românesc ascultați?

Veaceslav Gheorghișenco: Ascult, evident, în primul rând pentru a compara. Bineînţeles, trebuie să fiu un patriot al postului meu, adică să-l promovez. Dar ascult de multe ori ce fac și colegii de la alte posturi private sau de la cel public din România. Cel public mă interesează și pentru a vedea cum se lucrează, știind că ei sunt lideri pe piața din România. Sunt curios față de anumite experiențe ale lor.

Matricea Românească: Ce mesaj aveți pentru publicul românesc care, iată, poate fi şi un public al radioului moldovean, mai ales că spuneați că sunteți prezenţi și pe internet?

Veaceslav Gheorghișenco: Cred că este un mesaj tradițional de a fi deschiși. Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, ei să fie deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, știți că dintr-o valoare, facem o valoare și mai mare, parafrazându-l pe Blaga.

Detalii despre programele Radio Moldova puteţi afla accesând adresa http://trm.md/ro/radio-moldova/.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

 

Cântec de dragoste, interpretat la cobză de către Bogdan Simion

Are numai 26 de ani, este cel mai tânăr cobzar din țara noastră, cântă la o cobză veche de 95 de ani, este absolvent de Litere (licență și master) și pregătește o teză de doctorat despre imaginea Regelui Carol I în secolul XIX. Această prezentare nu constituie decât o palidă descriere a lui Bogdan Simion, un tânăr sclipitor, originar din Râmnicu Vâlcea, care, în viziunea mea, este cea mai tânără „enciclopedie muzicală umană”. Am purtat o discuție de colecție cu Bogdan, în cadrul căreia mi s-a dezvăluit o remarcabilă frescă a istoriei muzicii lăutărești.

Matricea Românească: De ce cobza? Cum ai învățat să cânți?

Bogdan Simion: Cobza, pentru că este cel mai vechi instrument cu coarde din Peninsula Balcanică, pentru că este singurul instrument care nu există decât într-o fâșie extrem de subțire pe întreg teritoriul României. Întinderea maximă a cobzei în secolul XIX era undeva din extremitatea vestică a județului Mehedinți și până în extremitatea nordică a județului Botoșani, călcând, practic, pe dedesubtul Carpaților, neajungând niciodată în Transilvania și nici în Maramureș. Cum îi zic eu, afectiv, Bible Belt-ul românesc sau rust belt-ul, cum îi zic americanii. Adică zona aceea, îngrozitor de săracă, din nordul Moldovei și până în vestul Olteniei. Și pentru că este un instrument completamente original pe această planetă, la care mai cântă, după cunoștințele mele, în jur de 10 persoane. Cel mai tânăr, în afară de mine, având 60 de ani. Nu a fost o plăcere, ci am perceput-o ca pe o datorie. Cred că ar trebui să te apuci și tu de cântat la cobză!

Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi. Am avut oportunitatea să mă întâlnesc și cu un cobzar evreu, ultimul cobzar evreu din Moldova de Sus, comuna Coșula, județul Botoșani. Este Constantin Negel – sigur, evreu cu nume schimbat -, denumit afectiv Moș Negel, pentru că e un moșneag. Eu l-am întâlnit pe Moș Negel când avea 91 de ani. Am stat o perioadă la el și am avut câteva întâlniri importante cu el, până când a murit la vârsta de 93 de ani. În rest, toți ceilalți cobzari pe care i-am întâlnit sunt romi lăutari, pentru că evrei muzicanți de klezmorim și muzicanții de husnu din nordul Moldovei și din Maramureșul voievodal au dispărut în epoca aceea, despre care nu aș vrea să vorbim.

Matricea Românească: Ce este lăutăria? Cum este percepută ea în România?

Bogdan Simion: Dacă discutăm din punct de vedere metodologic și etimologic, cred că este cel mai simplu. Lăuta este o familie de instrumente într-o extensie uriașă dintr-un colț în celălalt al globului – de la sitar-ul indian, trecând prin setar-ul persan, barbat-ul persan, oud-ul, din califatul arab. De la acel oud, cu prefixoidul arab al-oud, avem noi cuvântul alăută și alăudar. E lăutarul care-ți cântă din lăută și care te și laudă. Se poate discuta mult, eu nu sunt lingvist, dar sunt pasionat de subiect. Ajungând până la balalaika rusească, până la banjo-ul de pe plantațiile de bumbac din sudul Americii și, de ce nu, și la instrumentele poeților și barzilor din Africa subsahariană.

Extensia aceasta a instrumentelor vine odată cu popoarele migratoare și a căpătat o formă locală, distinctivă, și aici. Nu doar aici, ci și în Portugalia, și în Spania, și peste tot pe această planetă. Pentru pavan a scris Vivaldi, pavan-ul fiind omologul lăutei în partea de nord a Italiei. În ziua de astăzi, cobza e aproape de negăsit.

Întâi de toate, lăutarul era strict cel care cânta la lăută. Nu m-aș referi la Transilvania și la Maramureș, pentru că e cu totul altă poveste, ele sunt provincii austro-ungare, sunt legate, din punct de vedere cultural, mai degrabă de Europa Centrală, decât de Peninsula Balcanică. În schimb, în Țările Române, în Principate, lăutarul era cel care cânta la cobză. Lăutarul era cobzarul, scripcarul era vioristul, iar muscalagiul era naistul – trioul clasic de taraf din ultimul sfert al secolului XVIII și de mare popularitate la jumătatea secolului XIX. După care, ușor, sigur că lăutarul a derivat în orice instrumentist, într-o primă fază, apoi desemnând inclusiv soliștii vocali și, în vremea din urmă, cântăreții de muzică de petrecere, soliștii de manele șamd. Aceasta este evoluția istorică a termenului „lăutar”.

Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”

Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”

Acum, lăutăria, în mediile de romi lăutari, desemnează o muzică extrem de diferită de cea pe care v-am cântat-o eu. Este o muzică extrem de aproape de sufletul meu, o muzică foarte nouă, nu mai veche de perioada interbelică – îndrăznesc să spun că a apărut după al Doilea Război Mondial și desemnează muzicile urbane, produse de romii lăutari. Aș cita câteva nume, pentru o mai bună înțelegere: Ion Nămol, Romica Puceanu, Florică Roșioru, Dona Dumitru Siminică. Ei sunt reprezentanți de muzică lăutărească. Este muzica romilor lăutari de la oraș, nu are legătură cu muzica țărănească. Sigur că are rădăcini evidente în muzica sătească, pentru că oamenii aceia, mai devreme sau mai târziu, tot de la sat au venit.

Dar muzica pe care ei au început s-o dezvolte, începând cu perioada interbelică, ajungând la un vârf estetic – în opinia mea – în anii ’50-’60, este această muzică lăutărească sau lăutăria. Cea din urmă desemnează un gen de muzică foarte diferit de ceea ce cântă lăutarii de țară. Lăutarii de oraș cântă muzică lăutărească, sau muzică lăutărească urbană, sau de mahala, sau țigănească. Deși dintre interlocutorii mei, lăutarii bătrâni cu care am stat eu de vorbă de-a lungul vremii, unii puneau accentul pe muzică lăutărească țigănească, și alții pe muzică lăutărească țigănească. Adică unii o socoteau o muzică reprezentativă pentru o breaslă, indiferent de etnie, în timp ce alții o socoteau o muzică distinctiv romă. Încă nu m-am hotărât care dintre variante este corectă, dar este limpede că există intelectuali de marcă în secolul XX – îndrăznesc să dau câteva exemple: Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Fănuș Neagu, Mircea Cărtărescu -, extrem de atașați de aceste cântări țigănești de groapă, de jale, de pușcărie.

Sigur că muzicile au devenit și ale lor. A spune că muzica este țigănească sau românească implică faptul că noi trebuie să știm cu precizie care dintre cele două etnii și-o arogă. Or, sigur că țiganii au produs-o, dar și românii au ascultat-o. Atunci, e destul de complicat să discutăm. În general, suntem pe nisipuri mișcătoare, frontierele sunt întotdeauna periculoase în cultură și e destul de complicat.

Pentru că s-a discutat atât de puțin în ultima jumătate de mileniu despre contribuția extraordinară a romilor la cultura românească, simt nevoia uneori să le exagerez meritele. Și o fac cu bună știință. Asta se întâmplă pe toată planeta, numai la noi nu se întâmplă. Noi, în continuare, am rămas daci. E în regulă, dar mă tem că nu cunoaștem foarte multe despre secolul XV, ca să vorbim despre secolul I. În prezent, lăutăria este „demonizată”, ca toate celelalte muzici de tradiție orală și ca toate muzicile de amestec. Unele sunt de fuziune. De exemplu, muzica lăutărească este o muzică de fuziune. Maneaua este o muzică de amestec. Sunt lucruri foarte diferite. Fuziunea se petrece în timp îndelungat. Timp de 100 de ani îți cântă în grecește, apoi în turcește, și toate aceste straturi se pun unul peste altul și la un moment dat se produce un rezultat despre care putem discuta. În timp ce, maneaua este o muzică de amestec neintegrat. Maneaua este singurul gen de muzică din istoria muzicii de pe pământul românesc ce a fost demonizată până la Dumnezeu și înapoi, pentru că nu e nimic mai ușor decât să râzi de niște romi analfabeți.

Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească

Muzica lăutărească, în schimb, în anumite medii, mai ales în cele de tineri, de intelectuali, de boemi, a devenit un bun omolog al blues-ului american, al flamenco-ului andaluz și al fado-ului portughez. Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească. E o chestiune de cafenea, cu fum, cu femei ușoare, cu miros de coniac, de vanilie și de transpirație. E o chestiune romantică la muzica lăutărească, ce la manele n-a trecut. Părerea mea e că n-a trecut destul timp. Când va trece timpul… Iată, avem niște tineri progresiști în România, putem să le spunem hipsteri, cum vrem noi. Există o categorie de tineri progresiști în țară care au început să îmbrățișeze maneaua – cu curiozitate, cu bucurie, cu haz, unii dintre ei.

Muzicile mai noi, muzica țărănească din secolul XX, de pildă, muzica lăutărească și maneaua ne amintesc, mai ales în sudul și în estul țării, de același lucru: de moștenirea noastră otomană, balcanică, rușinoasă, pe care trebuie să o ascundem sub preș, din dorința noastră, de la pașoptism încoace, de a deveni „evropeni”. Cum ziceau înaintașii noștri pașoptiști: „Să ne îmbrăcăm evropenește și să ne comportăm evropenește. Nu avem cum să ne comportăm evropenește, dacă vine cioroiul fără dinți în gură și bate cobza. Că aia ne amintește de bazarul împuțit, isfanahez, și nu avem treabă cu lumea aceea”. Dar sarmaua ne place, și koftaua, sau chifteaua. Dar cât mai puțin Orient cu putință. Când e cu Orient, e cu probleme!

Matricea Românească: La sat, țăranul cum percepea lăutarul?

Bogdan Simion: Drept „cioroiul care trebuia să cânte”. Nu se înțelege un lucru, este simplu, doar că istoria muzicilor folclorice de la noi a fost „ocultată” începând cu primul sfert al secolului XX. Cam de când Corneliu Zelea Codreanu s-a urcat pe fabrica de cărămidă de la Iași, a arborat drapelul României și a început să strige că a venit „ciuma” jidănească, bolșevică peste noi. Din momentul acela, țăranul nu mai avea tălpile crăpate, nici haina ruptă, prin sat îl pozau antropologii plătiți de Casa Regală, îl îmbrăcau în costum de ginere și așa mergea la coasă. A apărut țăranul imperial, cel cu mustățile răsucite, îmbrăcat în alb imaculat, care strălucește în fotografiile gustiene. Lucrurile sunt simple: până la eliberarea din sclavie a țiganilor, în 1856, muzica era aproape de neauzit. Singurele forme de cântări întâlnite erau niște forme primitive de doină, niște capete de doină – putem să le asemănăm cu doinele din munții Gorjului de azi – capete de doină cu noduri din Lăpuș, capete de doină din Bucovina. Adică acele cântări tânguite, care ne amintesc tulburător de mult de muzicile persane.

Rugă cântată la cobză

O bună parte din aceste informații, absolut verificabile, sunt amestecate cu credințele mele, și-mi asum chestiunea aceasta. Aceste tipuri de cântări tânguite, jelite, aritmice – acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior. Mai sunt anumite forme de cântece de leagăn, anumite forme de cântece de groapă – care se îngemănează mult cu aceste doine. Și la horă-n sat erau un fluieraș sau un cimpoier, și un dubaș. Unul bătea toba și unul sufla-ntr-o țeavă. Nu știm cât de bine – probabil, prost.

În același timp, exista o efervescență muzicală incredibilă la curțile boierești. Țiganii, cu mai puține drepturi decât această masă pe care ne ținem noi paharele, ținuți ca niște vite de către boieri timp de o jumătate de mileniu – cea mai lungă perioadă de sclavie din istoria umanității – erau puși să cânte. Mulți dintre ei, venind structural din Imperiul Persan, au adus cu ei un barbat, care s-a transformat în cobză, un keman, care s-a transformat, la întâlnirea cu Occidentul, în țibulcă și apoi în vioară, și mai era și un muscal sau un nei, care s-a transformat în nai. Instrumentele au fost aduse și muzicile au fost amestecate. Nu erau deloc locale, ci, în general, turco-grecești.

Acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior

În momentul în care Barbu Știrbei a decis să-i scoată pe aceștia din statutul de vite și să-i transforme în oameni – sigur, sub parfumul ideilor de la Paris și de la Viena aduse de către tinerii conduși de Dinicu Golescu și de urmașii lui, și apoi de Alecu Russo – ei bine, în momentul acela, o foarte mică parte dintre țigani erau muzicanți. Comunitatea romilor este extrem de eterogenă, sunt o grămadă de subgrupuri etnice cu limbi diferite, culturi diferite, dar noi folosim eticheta „țigănesc”. E ca și cum ai spune „limbi africane”. Habar n-avem ce cântau poeții aceia prin Sub-Sahara și din ce caste veneau oamenii aceștia! Multe dintre aceste subgrupuri etnice au denumiri care țin de practicarea unor vechi meserii. O mică parte erau lăutari. Țiganii lăutari, ca subgrup etnic, nu erau desemnați drept muzicanți, ci erau o categorie în care toți cântau. Cu asta se ocupau. Și noi, românii, avem o ocupație tradițională: păstoritul. Oamenii aceștia, atunci când au fost eliberați, au avut trei variante: cei mai buni dintre ei au rămas lângă boieri ca lăutari nobili, care purtau hainele vechi ale boierilor.

„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro

„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro

V-aș propune tabloul „Petrecere cu lăutari” al lui Theodor Aman. Acolo este un tablou splendid unde, pe partea stângă, este un grup de lăutari îmbrăcați cu caftan, cu paftale, cu papuci rotunzi – îmbrăcați precum turcii. Pe partea dreaptă, boierii sunt îmbrăcați după ultima modă de la Paris. Tabloul este pictat la jumătatea secolului XIX și arată exact ruperea, diferența. Dar aceia purtau hainele vechi ale boierilor. Lăutarii reprezintă o categorie aparte, deoarece au devenit, în primul rând, aculturați – și-au pierdut limba, și-au pierdut tradițiile, obiceiurile. Aș da câteva exemple: Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Grigoraș Dinicu, familia Voicu. N-aș intra în contemporaneitate. Ei au fost categoria cea mai privilegiată.

A doua categorie a fost reprezentată de către cei ce erau mai puțin buni decât aceștia, care s-au dus pe la hanurile de la răscruce de drumuri. Niște armeni, greci, evrei au deschis mici pensiuni. Țiganii au zis: „Cântăm și noi aici, pentru pomană”. A treia categorie și poate cea mai importantă, ca să ajungem la subiectul muzicii țărănești, s-a pus la dispoziția țăranilor, pentru că n-a avut încotro. Membrii ei s-au așezat la marginea satelor de români și au zis: „De azi înainte, noi vă păzim ritualul. De azi înainte, nu mai suflați voi în fluiere și în cimpoaie și bateți în tobe. Am venit noi cu viorile, cu cobzele și cu țambalele”.

Țăranii români au lăsat muzica pe mâinile țiganilor, care au devenit stăpâni pe ritual. Din momentul acela, sigur că au început să cânte ce pofteau. Asta ușor-ușor, pentru că la început țăranii erau extrem de stăpâni pe ritual, știau foarte bine ce trebuie să se cânte și ce nu. Dar țiganii au început să îi mai păcălească. În vremea din urmă, românii cunoscând tot mai puțin această muzică – eu mi-am pierdut demult speranța că mă întâlnesc cu un român care să știe ce e capul de horă, ce e sârba boierească, ce e brâul, geamparaua sau doina -, sigur că lăutarii cântă ce poftesc, pentru că oamenii nu știu ce să le ceară. Sigur că mulți dintre ei s-ar bucura ca oamenii să spună clar: „Domnule, eu sunt din sudul țării, aș vrea muzici gorjenești”. În momentul în care îi spui așa: „Nu știu, cântă ceva să ne veselim, să dansăm, să ne bucurăm, să bem un pahar de vin”, îți va răspunde: „Bun, atunci îți cânt ce vreau eu.”

De la începutul secolului XIX și până astăzi, asistăm la confiscarea – nu în sens rău – a cvasi-totalității muzicilor de tradiție orală și ajungerea lor în mâinile unei minorități. De 150 de ani, e atât de mult, încât habar nu mai avem cum suna muzica românilor. Ah, că ne mai întâlnim cu niște țărani prin Bucovina, cu niște țărani prin centrul Câmpiei Transilvaniei, bine, dar imediat cum își „dau drumul la glas”, sesizezi niște cvinte maghiare.

Matricea Românească: Ce motive au fost adoptate în muzica țărănească?

Bogdan Simion: Depinde de la regiune la regiune sau chiar de la o microregiune la alta. Muzicile din Gorj erau extremisim de diferite de cele din Gorj, începând cu instrumentar, frază muzicală, armonie, linie melodică. Maramureș, Lăpuș, Chioar, Codru – acestea deja sunt două județe astăzi, Maramureș și Satu Mare.

Matricea Românească: Ce poveste spune cobza?

Bogdan Simion: Spune una care pleacă din spațiul turco-arab. Drumul pornește din Persia, ajunge în califatul arab, în perioada de aur a acestuia, descinde în Imperiul Otoman și niște țigani cumpărați de colo-colo o aduc în Țările Române și o transformă pentru muzicile locale. Și mai spune două lucruri, două forme muzicale extrem de importante – una este doina, și una este cântecul bătrânesc sau, cum se spune la școală, balada. Nu se spune baladă decât între intelectualii care nu au fost niciodată pe teren. Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Ele sunt înrudite ca formă muzicală. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste. Acestea erau cântate prin acompaniament la cobza înrudită cu o sumedenie de instrumente din Orientul Mijlociu.

Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste

Matricea Românească: Spuneai că ai stat printre lăutari. Cum a fost experiența cu ei și cum decurge procesul învățării?

Bogdan Simion: Procesul învățării a fost deosebit de primitiv. Am niște amintiri foarte drăguțe cu Constantin Gaciu din județul Olt, care probabil a fost cel mai important mentor al meu. Mergeam la el acasă. Prima oară îmi lega mâna, ca să nu „trag” ca la chitară, cu ea dreaptă. Forma mâinii trebuia să fie ca un gât de lebădă. M-a învățat panație, după care încerca să mă facă să îmi coordonez glasul cu instrumentul. Apoi, ușor, m-am profesionalizat într-atât, încât veneam eu cu cântecele mele. Sigur că ei aveau un repertoriu slab. Au trecut, totuși, 45 de ani de comunism peste ei, care au lăsat niște urme. Eu veneam cu niște înregistrări, de la Institutul „Brăiloiu” pe care le transferam de pe discuri de gramofon în mp3, veneam cu iPod-ul, îi dădeam căștile, el încerca să-și imagineze cum ar fi acompaniat, și apoi le arhaicizam eu cât puteam.

E un amestec de antropologie muzicală cu arheologie muzicală și cu muzică. Eu n-am făcut muzica Academiei, pentru că nu am vrut. Am dorit să învăț în felul acesta, ce este soțul de Do și alte lucruri. Ei folosesc asta: Do e Do și are și un soț, care la școală se numește septimă. Ei zic soț, „ce se-nsoțește cu Do”. E un limbaj splendid. Când fac concerte cu oamenii aceștia, explic că ei nu sunt învățați să cânte cu fața la public, ci ochi în ochi, ca să-și dea semnale: „Partea a doua, partea întâi, treci, dă-o pe cealaltă”. Neavând partitură, există totuși un limbaj, care trebuie respectat. Doar că nu e unul scris, ci unul oral.

Matricea Românească: În câte locuri ai fost pe teren și ce te-a impresionat cel mai mult?

Bogdan Simion: Am fost mult de tot pe teren. De 10 ani, asta fac. Am fost în 15 localități mari, și încă 30 mai mici. Toate, cu muzicieni de tradiție. Aș comite o nedreptate să spun care mi-a plăcut mai mult. Nu poți să compari Fanfara de la Zece Prăjini cu Taraful din Clejani, cu trioul de la Gherla, sau cu lăutarii de la Gratia din Teleorman. E o nedreptate, pentru că lăutarii de la Zece Prăjini cântă toți cu instrumente de suflat: clarinet piccolo, trompete, tromboane, tube, pe o tradiție ruso-poloneză. Cei din Clejani cântă la țambal, la vioară, la contrabas. În trecut, cântau și la cobză, pe tradiție atât occidentală, cât și orientală, pentru că ei erau la întretăiere de drumuri pe Dunăre.

Am o evlavie atât de mare pentru Emil Mihail, cel care conduce trioul de la Gherla, cât întreaga-mi viață. Omul acesta, pe lângă faptul că este aproape orb – așa a fost de când era mic -, este etnic român, dat de părinții lui țiganilor să învețe vioara, pentru că nu-l puteau trimite la coasă, întrucât nu vedea. Are un trio, cel mai interesant trio din centrul Câmpiei Transilvaniei, o spun cu toată răspunderea. Spun și de ce: Emil Mihail, violonistul, este român, Urszui Kalman, bracistul, cel care cântă la violă, este maghiar, iar Pusztai Aladar, contrabasistul, este țigan de cultură maghiară. Oamenii aceștia trei reprezintă, fiecare, o feliuță din „tortul” Câmpiei Transilvaniei. Și cântă împreună de peste 50 de ani, muzici românești, țigănești și maghiare. Ei sunt un studiu de caz în sine.

De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta

De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta

Matricea Românească: Câte melodii cunoști? De asemenea, te rog să-mi vorbești despre proiectul tău, „Șamanul Mut”.

Bogdan Simion: Mi-e greu să spun câte melodii cunosc. Le-am socotit odată, erau 150, 170. Mândria mea este că eu cunosc cel puțin 15 cântece vechi țărănești din fiecare microregiune puternică de muzici tradiționale de la noi din țară, străduindu-mă să le cânt mai ales vocal, și la cobză, acolo unde e cazul, pentru că în Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect. Mă străduiesc ca emisia mea vocală să fie cât mai aproape de cântarea țărănească. Întotdeauna, cântările din Câmpia Transilvaniei le voi cânta „pe piept”, cu plămânii deschiși, și cu gura larg deschisă. În timp ce cântările țigănești de la București le voi cânta pe „voce de cap”, în falset, încercând să-mi transform glasul în unul feminin, lungind consoanele moi, în special „â-ul” și cântatul melismatic jelit, care leagă, de fapt, lăutăria de cerșetorie. Pentru că structura lăutăriei e legată de cea a cerșetoriei. Putem să vorbim mult sau puțin, dar este aceasta o chestiune profundă de vagabondaj.

În Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect

Mă străduiesc ca în fiecare povestioară să mă „contopesc” cu locul. Am învățat câteva cântări în limba idiș, am avut un episod în cadrul spectacolului „Șamanul Mut” cu muzicile pierdute ale evreilor din Moldova de Sus. Am avut un taraf tradițional de la Coșula, condus de Doru Farcaș, un splendid violonist rom din Botoșani. Poate că el e ultimul  violonist din „vechea gardă” botoșăneană. Să nu uităm că, dacă vorbim de Botoșani, vorbim de Iorga, de Eminescu, de George Enescu, de toată cultura română de la finalul secolului XIX. Nu ai nume mare din literatură și din istorie care să nu fie botoșănean. E ceva acolo!

„Șamanul Mut” este un pariu al meu. În urmă cu patru ani, sătul până peste cap de toți muzicanții care propun fuziune, am zis să fac un proiect care nu propune fuziune, ci „pe crud”, raw vegan, că e la modă. Nu vreau cu „o pătură” de hip hop, de rock. Evident că lumea a zis că sunt nebun să aduc așa ceva într-un club de tineri din București. Niciodată nu am avut spectacol cu mai puțin de 200 de oameni.

Matricea Românească: De ce crezi că a prins spectacolul?

Bogdan Simion: Pentru că nu mai auzi nicăieri aceste muzici. E limpede. În același timp, e trist că a prins, pentru că, în 2017, pot spune foarte relaxat că aceste muzici au devenit exotice.

Alţii cu Siri, noi cu sudoarea. Cum se ridică un campion român

10 Martie 2017 |
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc...

Discursuri ale marilor români, valabile și astăzi (III). Iuliu Maniu, către tinerii care-și părăsesc țara: „Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de pădurile vesele și de satele modeste”

8 Martie 2017 |
Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee....

Mircea Eliade, religia răului – "Isabel și Apele Diavolului"

7 Martie 2017 |
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau...

Simbolismul voievodal în Basarabia

6 Martie 2017 |
Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră...

Ai noştri tineri la “Şincai” învaţă…

1 Martie 2017 |
Despre Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti nu vă voi perora, pentru că aş putea fi acuzat de subiectivism. Ca alumnus al acestei reputate instituţii de învăţământ, cea care nu demult crea ştiri prin performanţa remarcabilă de a avea o...