Povestea Ciumei lui Caragea. Cum a trecut Țara Românească prin epidemia care ucidea zilnic 300 de oameni
După ce traversase una din cele mai violente pandemii cunoscută în istorie sub numele de Moartea Neagră, populația Europei răsufla ușurată. Virusul care decimase aproape jumătate din populația de pe continent era o plagă care se cicatriza odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, pericolul nu dispăru complet, ci se metamorfoză: după un timp, virusul reapăru convulsiv și începuse să lovească Imperiul Otoman.
Caragea, domnitorul pe care doar ciuma l-a făcut celebru
În 1812, Ioan Gheorghe Caragea a fost numit domnitor al Țării Românești. De la acel moment, necazurile au început să vină unul peste altul asemeni unor piese de domino. Mai întâi, noul domnitor a făcut o călătorie la Istanbul, iar unul din oamenii din suită a fost infectat. În prima noapte petrecută la București, palatul domnesc din Dealul Spirii arde din temelii. Iar peste numai două zile, oamenii de la Curtea domnească încep să fie cuprinși de ciumă.
Îngrijorat, Caragea începe să se pregătească pentru ce e mai rău: construiește două spitale de carantină și se retrage la Mănăstirea Cotroceni, aflată atunci în afara orașului.
Vodă Ioan Gheorghe Caragea, domnitorul Țării Românești în vremea ciumei
Bucureștiul în stare de urgență
Ciuma mușca fără milă în rândul oamenilor, așa că domnitorul a adus medici din Germania și Rusia pentru a lupta cu epidemia. Totuși, medicii n-au avut mari rezultate.
Spitalele de ciumați deveniseră suprapopulate, iar Capitala a intrat oficial în carantină. S-au luat în grabă următoarele măsuri:
- Porțile orașului să fie ferecate, iar toate drumurile de la Văcărești până pe Dealul Spirii să fie puse sub protecție pentru ca persoanele fără autorizație să nu poată intra
- Străinii și oamenii care nu avea rezidență în București să fie expulzați, iar cerșetorii trimiși la mănăstirile din afara orașului
- Preoții să meargă din poartă în poartă și să verifice dacă există persoane infectate, iar dacă se sunt cazuri să fie anunțat imediat doctorul
- Pe marginea Dunării să fie create lazarete (spații speciale pentru tratarea și adăpostirea bolnavilor)
- Pieţele și şcolile să fie închise, iar cârciumarii să vândă doar ziua prin niște ferestruici. Banii și marfa care provin din zonele afectate de ciumă să fie spălate bine cu oțet
- Pentru a elibera orașul se dispune ca femeile și copii să fie lăsați să părăsească Capitala, iar călătorii care trebuie să asigure transportul de marfă înainte de intrarea în oraș să treacă pe la locurile de dezinfecție
În plină pandemie: vraci, alcool și ciocli
“Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă (…) Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul!”, spunea diplomatul Ion Ghica într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, cu privire la ciuma care pusese stăpânire pe rațiunea oamenilor.
În lipsa unui tratament, oamenii încercau să scape de ciumă prin consumul de alcool, dar fără rezultate. Pe fondul crizei au apărut vracii, persoane viclene care profitau de teama oamenilor și promiteau că îi pot salva dacă bolnavii intră în contact cu o broască țestoasă.
În tot acest iureș un loc special îl aveau cioclii. Aceștia erau considerați imuni la ciumă pentru că în trecut avuseseră boala și se vindecaseră. Ei aveau responsabilitatea de a prelua morții din fiecare casă pentru a-i îngropa. Ion Ghica îi descria astfel: “toţi beţivii, toţi destrămaţii atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi“.
Caragea aflase de abuzurile acestea și a angajat oameni care să-i supravegheze pe gropari. Așa spera că va pune capăt abuzurilor însă nu se știe în ce măsură această decizie a stopat jafurile cioclilor.
Viața revine la normal
Încetul cu încetul, epidemia a început să piardă din putere. În februarie 1814, cei care părăsiseră orașul începuseră să se reîntoarcă. După epidemie, Bucureștiul arăta ca un oraș fantomatic. Mulți și-au găsit locuințele devastate, iar reîntâlnirea cu rudele și a prietenii care supraviețuiseră era tot ce se mai putea spera în acest peisaj sumbru. Orașul și-a reluat viața, casele erau refăcute, străzile curățate, iar oamenii redescopereau bucuriile de fiecare zi.
Caragea Vodă n-a găsit nici un prilej de a rămâne în istorie altfel decât în corespondență cu epidemia din vremea sa. Finalul vieții l-a găsit departe de țară. Cuprins de spaima inamicilor politici, el a fugit în Peninsula Italică, unde a trăit din averea pe care o acumulase în Țara Românească.
Gabriel Păun