Aschii de stele Nicolae Dabija recenzie Matricea Romaneasca slider

Recenzie Nicolae Dabija, “Aşchii de stele” – cele mai frumoase poezii despre care nu ştiaţi că există

Timp de citire: mai mult de 3 minute

Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru filolog şi publicist român de peste Prut, Dabija este virtual absent în conştiinţa comună de la noi, ceea ce, dincolo de a fi o pierdere, este o enigmă şi o nedreptate, judecând după valoarea poeziilor sale, trimise de undeva de sus.

“Aşchii de stele” (Editura Sprinten Infomar, Ploieşti), o colecţie de poezii de mici dimensiuni, în format de buzunar, cu ilustraţiile remarcabile ale autorului, îşi respectă promisiunea textelor stelare încă de pe copertă. “Doru-mi-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră” este, fără dubiu, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi de prietenie care s-au scris în limba română, de la apariţia ei.

Că poezia nu se mai citeşte şi nu se mai cumpără, auzim în fiecare zi de la cei grăbiţi să-i cânte prohodul. Însă, chiar de-ar rămâne doar “Aşchii de stele”, poezia românească ar fi înviată.

Precum un cerc cu centrul în afara sa,
precum o secundă în care încape vecia,
precum un cer născocindu-şi propria stea –
poezia

este arta poetică a lui Dabija, cu care acesta îşi deschide, inspirat, lucrarea.

Eminescu îl urmăreşte şi-i apare ca predestinat, marele poet care şi-a ales poporul. „Când mă gândesc cât de mult ne iubesc izvoarele şi codrii, şi doinele”, mărturiseşte bardul,

Sensibilitatea lui Dabija mişcă plăcile tectonice pe care se susţine ego-ul, simbolismul său este primar şi operează la izvoare, sau, după cum singur declară (“Măreţie”) la “începuturi de letopiseţ”.

O melancolie profundă străbate lirica dabijiană. În Transnistria, de pildă, el este absorbit de o casă părăsită, văzută drept icoană “crăpată de frig, învineţită de ploi / în care sfinţii se-ncălzesc urcând pe ruguri”. Doina, sora mai mare a poeziei, e o dovadă a tristeţii Universului,

Te-ar mai putea interesa:  Comoara lui Decebal: Povestea brăţărilor dacice recuperate de către România a devenit film

Leuşeniul e hotarul stropit cu lacrimi de culoarea lutului, unde sârma care separă românii e formată, tragic, din ghimpii trandafirilor, revers artificial al podului de flori.

În pofida dimensiunilor liliputane, poezia lui Nicolae Dabija nu e o poezie uşor manevrabilă, însă e o poezie care, deşi încărcată emoţional, te uşurează de spaime şi-ţi oferă refugiu. E-un colţ de Românie prins în filele unei cărţi pe cât de mici pe-atât de grandioase. E o poezie a exilului şi-a dorului de matcă, de matrice, după cum reiese din celebra sa definiţie a basarabenilor:

Ostateci
exilaţi
cu tot cu ţară.

Poetul nu refuză pocalul suferinţei, înţelegând că de jertfa lui depinde salvarea celor mulţi (de altfel, Dabija a şi avut de pătimit, de-a lungul vieţii, pentru activitatea sa pro-românească). Arta lui este o “ripostă dată zeilor”, dar e în egală măsură şi-o apostazie contra puterilor vremelnice.

Dar poate cea mai importantă temă a poeziei lui Dabija este iubirea, manifestă atât la nivel personal, faţă de-o iubită mereu evanescentă, cât şi la nivel suprapersonal, faţă de-o Ţară concomitent sfâşiată şi sfâşietoare.

E o iubire religioasă, sincronizată cu ritmurile cosmice,

Şi pomii iubesc.
Sunt martor
şi-adeveresc:
un ulm
s-a-ndrăgostit
de-o fată cu ochi de cicoare
şi-a-nflorit
o dată cu prima ninsoare.

După ce citeşti poezia lui Nicolae Dabija te simţi ca după o spovedanie, sau după o vizită la mamă, sau după o îmbrăţişare cu sufletul pereche: gol, autentic, şi emoţionat până la lacrimi – prea puţin important dacă de fericire sau de tristeţe. Este o dovadă că marile adevăruri nu se spun prin multe cuvinte, ci cu multă iubire. Nu trebuie să urci pe munţi, ca să cunoşti aerul rarefiat al înălţimilor – aceasta este puterea cuvântului lui Nicolae Dabija.

Te-ar mai putea interesa:  Generalul Henri Mathias Berthelot sau „Taica Burtălău”. Cronica unei transformări neaşteptate (I)

De v-ar intra “aşchii de stele” în suflet, ca să vă vindecaţi de bolile veacului!

Lapsus

N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme,
n-am uitat să iubesc o femeie şi câteva poiene
În viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit…
… Am uitat doar să fiu fericit.

Nota Matricea Românească: [usr 5]


Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

sociologul Adrian Rachieru la Întâlnirile Matricei Timişoara conferinţă despre elite slider
Sociologul Adrian Rachieru, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Chestiunea fundamentală este eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la vorbărie! Eminescu spunea: Suntem bogaţi în inteligenţe, dar caracterele sunt arare”
Pălăguţa Birtoc cules mere Italia Sat-Şugatag Maramureş slider
A cules mere o lună, în Italia. Pălăguţa Birtoc, din Sat-Şugatag, Maramureş: „Nu-i ca acasă, ca la casuca ta…”
profesorul Ioan-Aurel Pop preşedintele Academiei Române la Întâlnirile Matricei mai 2018 vorbă Inochentie-Micu Klein pământul patriei slider
O vorbă memorabilă de la Preşedintele Academiei Române, Profesorul Ioan-Aurel Pop, via Inochentie Micu-Klein: “Doar din pământul Patriei poţi învia cu adevărat!”
Memorialul Renaşterii Bucureşti profanare eroi Revoluţie slider
SAT FĂRĂ CÂINI. Aşa îşi onorează Bucureştiul, capitală europeană, eroii căzuţi la Revoluţie, după 29 de ani