Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea I
Euharistia – realitate înnoitoare a vieții duhovnicești
Roadele pe care le dă Sfânta Taină a Împărtășaniei celor ce o primesc cu vrednicie, sunt atât de multiple, încât deși pot fi sesizate cu sufletul și cu mintea ele nu pot fi cuprinse în întregime de mintea, după cum necuprinsă rămâne însăși continua întrupare a Mântuitorului pe Sfânta Masă din altar.
La toate Tainele, Hristos este de față, revărsându-și harul Său în mod diferit, prin fiecare din ele. Astfel, prin Botez, noi ne încorporăm în viața cea nouă a lui Hristos, ne însușim chipul Lui și El ne curățește de întinăciunea păcatului. În această Taină a Botezului, Hristos ne creează mădulare și puteri spre viețuire în El; în Taina Mirungerii, El ne sporește în viața duhovnicească, ne întărește, ne fortifică în Duh, revărsând darurile acestuia peste noi pentru ca în Taina Sfintei Euharistii, Hristos să se dea în întregime nouă cu Însuși Preacuratul Trup și Sânge al Său. De aceea, Taina Sfintei Euharistii este și cea mai mare dintre Taine, căci „dincolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva”[1].
Această Taină rodește unirea cu Hristos, izvorul tuturor darurilor și rodirilor. Prin împărtășirea cu pâinea și vinul prefăcut pe Sfântul Prestol în Trupul și Sângele lui Hristos, noi ne unim cu Acesta în mod real, prin comuniune directă. Unirea aceasta mistică, sacramentală, desăvârșește viața noastră, căci, dacă Hristos se sălășluiește în întregime în noi, El nu se mărginește a se găzdui în noi, ci ne unește și pe noi cu El, ne desăvârșește, făcându-ne să fim trup și suflet cu El. Domnul nostru Iisus Hristos, Cel sălășluit în Euharistie, în noi, nu pleacă, ci rămâne întru noi, după cum Însuși o spune, prin gura Evanghelistului Ioan: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și eu întru El” (Ioan VI, 56).
Roadele acestei „petreceri” sunt chiar scopul și lucrarea Euharistiei, fiindcă scopul principal al lui Hristos, prin unirea euharistică, este de a nu lipsi pe nici unul din cei ce-L gustă de roadele acestei sfinte hrăniri. La ospățul Sfintei Mese euharistice, Hristos se îmbie spre mâncare Însuși pe Sine și, prin aceasta, schimbă întru totul pe cei care-L gustă. El împrumută celui care-L gustă cu vrednicie însuși personalitatea Sa, face ca dreptatea noastră, prin împărtășire, să fie asemenea dreptății Lui, dându-ne garanție că, prin El, vom câștiga lupta în viață. Într-atâta schimbă Hristos pe acela care, după vrednicie, se unește cu El, încât, din punct de vedere sufletesc, îl face întocmai asemenea Lui, revărsându-i toate darurile Sale dumnezeiești în suflet, iar, din punct de vedere trupesc, „noroiul primește vrednicie de împărat, nu mai este noroi, ci se preface în însăși vrednicia Împăratului”[2], căci, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Dumnezeu, „sufletul, înțelegerea și voința Lui, nu sunt mai puțin și ale firii noastre omenești”[3].
Și nu există a mai fericită și mai rodnică schimbare decât aceea pe care Hristos, prin sălășluirea Lui în noi, o exercită asupra noastră. Pentru aceea, „dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipsește sau de ce bunătăți nu ne-am împărtăși? Dacă rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori? Hristos ne este oaspete și sălaș. Cât de fericiți trebuie să fim că-L putem primi și că ne-am făcut sălașul Lui! Și de câte bunătăți nu ne învrednicim dacă-L avem în noi?”[4].
Când cu vrednicie și cu deplină curăție sufletească cei credincioși ne apropiem de Sfânta Masă, atunci Hristos se revarsă în sufletele noastre și se face una cu ele, le umple „străbătându-ne toate adâncurile și toate ieșirile, învăluindu-ne din toate părțile, atunci ce ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar putea adăuga? El oprește săgețile viclene care se azvârlă din afară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni și din orice parte, pentru că El este scăparea noastră. Iar dacă înăuntrul nostru se află vreo necurăție, El o șterge cu totul, pentru că, locuind întru noi, El umple toată casa sufletului nostru. Și apoi noi nu ne cuminecăm cu vreo bunătate de-a Lui și nici nu ne împărtășim cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui Dumnezeiesc, ci din însuși discul acesta, așa încât Îl facem să locuiască în noi, să ne pătrundă până în măduva și mădularele noastre, ba chiar să nu mai facem decât unul și același trup împreună. Fiindcă îndată după împărtășanie, trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc, căci Trup se unește cu trup, Sânge cu sânge și Suflet cu suflet. Urmarea este că binele biruiește răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeiești stăpânesc peste cele omenești sau, cum spune Sfântul Pavel când vorbește de Înviere, „moartea este înghițită de viață”, iar, mai departe, „de acum, dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni II, 20) [5].
Cât de frumos se conturează din aceste cuvinte superioritatea și „primatul” Euharistiei între celelalte Taine. Toate celelalte dau roade incontestabile în viața duhovnicească, dar Sfânta Euharistie e desăvârșirea tuturor celorlalte. Ea constituie piscul cel mai înalt pe crestele vieții duhovnicești. Legătura între această Taină și celelalte, rămâne însă mereu strânsă. Ele nu pot rodi una fără alta.
Deveniți prunci duhovnicești prin nașterea cea efectuată prin Botez, ajutați a parcurge cu spor vârsta adolescenței în Duh, prin Taina Mirungerii, ajungem prin Euharistie bărbați maturi în Duh, suntem în măsura bărbatului desăvârșit.
Prin unirea Euharistică, întreaga noastră făptură se schimbă. Hristos ne lucrează și pe noi după chipul Său, ne face asemenea Lui, devenind făpturi noi, oameni noi. Desigur, asemănarea noastră cu Hristos nu se face în sensul că El devine, prin aceasta, asemenea nouă, trupesc și supus concupiscenței, ci prin această unire El ne face pe noi asemenea Lui. Condiția vredniciei noastre rămâne, desigur, un deziderat al rodirii acestei uniri.
Satisfăcând acestei vrednicii și dăruiți cu darul lui Dumnezeu, natura se transformă într-una cu totul nouă, omul devenit nou prin Botez, a urcat acum pe scara desăvârșirii vieții duhovnicești. Natura noastră umană devine, în felul acesta, transfigurată și îndumnezeită, acesta fiind și scopul unirii mistico-euharistice cu Hristos. Solidaritatea frățească în Trupul lui Hristos – Biserica – se afirmă prin comuniunea euharistică și prin răspunderea reciprocă și cu responsabilitate a credincioșilor în vederea realizării intercomuniunii: pacea între semeni, iertarea reciprocă, rugăciuni pentru toți, vizitarea celor bolnavi pentru a „se împărtăși” cu roadele euharistice spre sănătatea lor și dobândirea vieții veșnice, agapele, toate aceste roade ale Euharistiei fiind „indicii de dragoste frățească”[6].
Mintea omenească, este prea neputincioasă ca să poată cuprinde întreg complexul de bunătăți pe care ni le oferă plinătatea acestei comori euharistice. Dacă le desprindem numai pe cele mai mari dintre roadele acestei Taine, ne sunt de ajuns spre a ne edifica asupra întregului ansamblu de rodiri. Și, mai ales, dintre acestea, enumerăm: iertarea păcatelor, reînnoirea frumuseții noastre sufletești, legarea de Hristos sau încadrarea în Trupul mistic al Său cu legături mai strânse față de El decât față de părinții noștri trupești, dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, curăția vieții, sfințirea trupului și a sufletului și multe altele ca acestea.
Dar să ne oprim puțin asupra acestor covârșitoare roade ale Sfintei Euharistii.
Prin căderea lui Adam, tot neamul omenesc e căzut și moștenește înclinarea spre păcat (concupiscentia carnalis). Întreaga viață a urmașilor lui e întunecată de umbra păcatului. Noi toți, după Adam, murim prin păcate în fața lui Dumnezeu, întrucât, păcătuind, Îl necinstim pe Dumnezeu (Romani II, 23). Pentru a șterge și a îndrepta această greșeală, puterea noastră omenească nu este suficientă, este nevoie de o putere supraomenească, care să depășească slăbiciunile omenești, spre a deveni eficace și mai puternică. Puterea aceasta și ajutorul hotărâtor în această privință a fost și este Însuși Dumnezeu, Iisus Hristos. El S-a făcut îndreptarea noastră. S-a făcut din dragoste și milă răscumpărarea noastră, stricând zidul vrajbei prin Însuși Sângele Său, El ne-a împăcat cu Dumnezeu, atunci prin răstignirea de bună voie, iar acum ne iartă păcatele, ne împacă de nenumărate ori cu Tatăl ceresc, șterge rușinea fărădelegilor noastre, ori de câte ori ne apropiem cu vădită pocăință și înnoiți sufletește de Sfânta Sa Masă. De Sfânta Împărtășanie, ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, după îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Dacă te umflă otrava mândriei, ia această taină, fiindcă această pâine umilită, te face umilit. Dacă te stăpânește zgârcenia, hrănește-te cu pâinea cerească și această pâine te face mărinimos. Dacă bate spre tine vântul stricăcios al invidiei, ia pâinea îngerilor care îți va împărtăși adevărata iubire. Dacă te-ai dedat la necumpătarea în mâncare și băutură, mănâncă trupul și sângele lui Hristos și acest trup care a îndurat atâtea renunțări, cu siguranță te va ține în cumpătare. Dacă te paște lenea și te face rece ca gheața, încât nu mai ai nevoie nici de rugăciune, întărește-te cu trupul lui Hristos și te vei umple de pietate și zel. Dacă, în sfârșit, te ispitește necurăția mai cu seamă atunci, trupul preacurat al lui Hristos te va face fără prihană și curat”[7].
Sfântul Ioan Evanghelistul precizează că „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește de tot păcatul” (I Ioan I, 17). De aceea, oricine caută curățire de păcat, o găsește prin Trupul lui Hristos, în această cunună de biruință împotriva păcatului care poate veni în ajutorul celor ce luptă tocmai prin acest Trup, în care El a suferit și prin care a biruit toate încercările spre a-l încununa și a-l readuce la starea cea dintâi.
Și cum nu ar rodi Hristos în noi, când ni se dă Același în întregime, la fiecare în parte, precum odinioară S-a dat pe cruce pentru toți? Căci Trupul pe care-L mâncăm „Acesta este e Trupul sfârtecat pe cruce, Trup care, în preajma chinurilor din urmă, a tremurat, S-a zbătut, S-a scăldat în sudori, a fost vândut, prins, Trup care S-a dat judecătorilor celor fără de lege și care, după Sfântul Apostol Pavel, a adus bună mărturisire în fața lui Ponțiu Pilat, mărturie pe care a plătit-o cu moartea și încă moarte pe cruce, Trup care a suferit biciuiri pe spatele Său, iar prin palmele mâinilor și ale picioarelor S-a lăsat străpuns de cuie și prin coastă de suliță, Trup care S-a crispat de dureri și a scâncit când a fost țintuit pe lemn. Același este și Sângele care, țâșnind din vine, a întunecat soarele, a cutremurat pământul, a sfințit văzduhul și întreaga lume a spălat-o de necurăția păcatului”[8]. Zadarnice sunt toate străduințele și lacrimile celor ce voiesc a-și redobândi starea de împăcare pierdută prin păcatele săvârșite după Botez, gratuite sunt strădaniile și morala confesiunilor și a tuturor celor care se intitulează creștini, „dacă nu caută Sângele legăturii celei noi și Trupul jertfit pe cruce, căci singura vindecare contra păcatului este acest Trup al lui Hristos, iar singura spălare a fărădelegilor este sângele Lui”[9].
[1] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 şi Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989 şi 2001, p. 81.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 92.
[4] Ibidem, p. 83.
[5] Ibidem, p. 83-84.
[6] Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină – azi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 24.
[7] Apud Prot. D. CUZMAN, Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6, p. 254.
[8] Nicolae CABASILA, op.cit. p. 89.
[9] Ibidem.
BIBLIOGRAFIE
- Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
- Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1923.
- ARSENIEV, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere de Lidia și Remus RUS, Editura Credința noastră, București, 1991.
- BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6.
- BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică și mărturie creștină – azi, Editura Athena, București, 1996.
- CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 și Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989 și 2001.
- CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
- CUZMAN, Prot. D., Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6.
- NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediția a II-a, 1999.
- VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.
Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea II-a
Pr. lect. dr. Gheorghe Ispas
