Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria însemna mai mult decât propria viață. Un secol de la Marea Unire. O spunem cu mândrie, de parcă noi înșine am luptat pentru împlinirea acestui arzător deziderat.

De fapt, noi nu am făcut nimic. Nimic pentru a continua această luptă. Aproape tot ce am câștigat în anul 1918 am cedat în circumstanțele nefavorabile din cel de-al Doilea Război Mondial, dar ce e mai grav decât aceasta e că nu luptăm să păstrăm nici măcar ceea ce ne-a rămas. Nu există tristețe mai mare decât să fii obligat să vorbești altă limbă în țara ta, să fii străin pe propriul pământ. Ne întrebăm atunci: care este rezultatul eforturilor de acum o sută de ani? Unde e de fapt unitatea de țară și de neam?

În acest an atât de valoros din punct de vedere istoric, suntem mai dezbinați decât oricând. Se pregătesc manifestații pentru celebrarea atât de importantului eveniment de acum 100 de ani, dar nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea traiului prezent. Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi. Cine este vinovat de toate astea? Aici apare marea problemă: în loc să întrebăm „cine este vinovat?”, ar trebui să ne întrebăm „oare eu sunt vinovat?” Așa se descoperă o certitudine: fiecare dintre noi este vinovat, direct sau indirect, în primul rând prin acceptarea a tot ceea ce ni s-a părut nedrept.

Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi

În dorința de asigurare a propriului confort, uităm ce este mai important: lucrurile mari se realizează împreună, nu individual. Mulți aleg calea aparent simplă, pleacă în alte țări, renunțând să se mai întrebe ce nu funcționează în propria țară. Realitatea este că această cale nu e deloc simplă: nu e simplu să-ți lași în urmă copiii, părinții, bunicii, locul natal, limba, obiceiurile, istoria. Nu e simplu să fii străin printre străini, dar un lucru e sigur: e mai ușor decât să fii străin printre ai tăi.

O sută de ani de zbuciumată istorie, de schimbări radicale și de lupte pentru libertate. Ce s-a întâmplat cu această dorință de integritate teritorială și cu dorul de unitate? Unde s-au pierdut? Ce e drept, există un sentiment general de nepăsare față de țară. În loc să elogiem excesiv valorile trecute, haideți să le promovăm pe cele ale prezentului. În fond, ele sunt singura șansă pentru o schimbare în bine. Să fie acesta anul în care țara face primul pas spre vindecare, ca după o sută de ani, să se sărbătorească centenarul unei reînvieri naționale.

Foto deschidere: Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor (Drobeta-Turnu Severin), Ovidiu Iordache

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest

În continuarea seriei Nae Ionescu de pe Matricea Românească, vă propunem azi – soarta a vrut ca de la Cluj – un emblematic articol de cultură politică, în care celebrul ideolog face analiza raportului dintre Nordul şi Sudul României, al antinomiei Ardeal – Muntenia. Pentru Ionescu, muntenii au „mentalitate de schimb, nu de producţie”, iar ceea ce le-a permis să unifice Ţara devine însuşi „germenul de pierzare” şi cauza succesului lor tranzitoriu, cădere de care ” fruncea ” Ardealului stă să profite pe merit. Textul complet, mai jos.

Scriitorul Radu Dragnea, care s’a remarcat în ultimii ani prin foarte sugestive şi ingenioase interpretări ale elementelor de cultură românească, îmi face obiecţiunea că în raportul de forţe „nord sud” în care eu prevedeam isbânda nordului, s’ar putea să intervină un factor special, care să hotărască totuş pentru victoria sudului muntean. Acest factor ar fi după d-sa funcţiunea unificatoare a Munteniei, aşa de activă în constituirea României moderne.

Evident, problema este prea vastă ca să nu comporte tot felul de obiecţiuni. Ea depăşeşte de altfel nu numai cadrul, dar şi preocupările unei gazete, fie ea chiar „Cuvântul”. Am aruncat-o în discuţiune mai mult ca o sugestie, în preajma adunării de la Alba-Iulia, asupra semnificaţiei căreia era în măsură să arunce unele înţelesuri mai adânci. De o discuţie prin ziare în legătură cu ea, nu sunt bucuros; pentru că nu se încadrează în psihologia ziarului în genere.

Obiecţiunea d-lui Dragnea se leagă însă direct cu probleme desbătute îndelung în această foaie. Deci obiecţiunea, în ea însăş, fără raportarea ei la problema nord-sud, căreia de altfel eu nu-i găseam interpretări şi justificări, ci o construiam numai din fapte brute, poate fi cercetată şi aici.

Funcţiunea unificatoare a Munteniei? O recunoaştem, a existat. Ea isvorăşte însă deadreptul din lipsa de rădăcini naţionale a mentalităţii muntene, din pierderea contactului cu tradiţia; prin ridicarea unei clase noui de oameni, adaptabilă la mentalitatea abstractă a liberal-democratismului apusean tocmai prin incapacitatea ei de a gândi organic: mentalitate de schimb, nu de producţie. (De altfel nici nu se poate vorbi de o mentalitate general munteană, căci şi aci ţuicarii din regiunea dealurilor au înfrânt pe plugarii Bărăganului).

Că în asemenea împrejurări muntenii au luat conducerea treburilor şi au construit noul stat românesc, nu e decât normal. Conjunctura europeană şi momentul istoric îl indică pentru aceasta. Aci stau, dacă e vorba de uşoare indicaţiuni explicative, şi pricinile succesului muntenilor asupra moldovenilor. Dar tot aci stă şi cauza caracterului tranzitoriu al acestui succes.

Pentru că tocmai funcţiunea aceasta unificatoare a spiritului românesc de sud, care i-a constituit resortul intim, îi devine azi germenul de pierzare. Toate ţările se adaptează de douăzeci de ani încoace unei noui formule de aşezare politică; formulă care îşi trage inspiraţiile dintr’o mentalitate concretă, în contact direct cu realităţile, şi având deci nu numai respect, dar chiar grija pentru libera desvoltare a formelor locale de viaţă. Pe când deci mentalitatea munteană „decretează”, construind după un plan abstract, conceput după idei programatice, – spiritul modern încearcă pretutindeni o umilă apropiere de realitate, căreia vrea să-i surprindă secretul; nu pentru a o face să se supună voinţei spiritului, ci pentru a-i înlesni libera desfăşurare de forţă.

Mentalitatea moldovenească, deşi mai aproape de realităţi, nu poate lupta din alte motive. Popoarele din răsăritul Europei nu au avut darul de a crea state. Actele creatoare în ordinea politică, au venit toate la noi din centrul Europei. Contactul strâns cu Rusia, nu putea da prin urmare moldovenilor geniu politic constructiv. (Ci cel mult idei). Au deci mentalitate realistă. Scapă dificultăţilor structurii unificatoare; – dar nu au gestul politic.

De aceea afirmam că oamenii zilei de azi sunt Ardelenii, celălalt nord al ţării. Ei posedă şi înţelegerea concretă a realităţilor, după cum însăş au tradiţia organizaţiilor politice prin contactul cu Austria (care, administrativ, ori ce s’ar zice, a cunoscut meseria ca puţini alţii).

Funcţiunea unificatoare a Muntenilor? Nu o contestăm. (Dacă nu ar fi decât limba literară!) Dar iată, tocmai această acţiune unificatoare ne dă argumente pentru a prevedea apropiata cărare a sudului.

13 mai 1928

Sursa: Nae Ionescu, Muntenia care unifică, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Dacă privim Centenarul ca pe o realizare singulară a românilor de la 1918, greşim. El este, mai mult decât atât, împlinirea cea mai frumoasă a unor eforturi istorice româneşti de independenţă şi autoguvernare, culminând cu clipa de aur din acel mitic 1 decembrie. Iar povestea lui Bogdan I, român şi “infidelul notoriu al regelui” maghiar, care a făcut Moldova independentă sfidându-i (şi bătându-i) pe unguri, o dovedeşte cum nu se poate mai bine.

“În secolul al XIV-lea, Maramureşul era un ţinut românesc din nordul Transilvaniei, vecin cu Moldova, aflat pe cale de a fi integrat în Regatul Ungar, dar încă organizat ca ţară românească, sub forma tradiţională a unui voievodat. Instituţiile româneşti de aici mai funcţionau în formele lor consacrate. Astfel, adunarea tuturor cnezilor ţării (omnes kenesii Terre Maramororsiensis) – feudalii români locali – se întrunea periodic, spre a rezolva problemele obişnuite şi spre a alege voievodul. Maramureşul era un voievodat românesc, aşa cum fusese Transilvania, numai că, spre deosebire de Transilvania propriu-zisă, supunerea acestuia de către Ungaria începuse mult mai târziu”, arată lucrarea “Istoria Transilvaniei” (autori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, ediţia a II-a, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016).

View this post on Instagram

Recomandare de lectură @matricearomaneasca #IstoriaRomânilor #Transilvania #IoanAurelPop #identitate #cultură #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 9, 2018 at 6:22am PST

Până pe la 1400, subliniază autorii, toţi feudalii maramureşeni sunt români, ca şi populaţia satelor. Coloniştii germani şi maghiari sunt aduşi de regalitate la începutul secolului al XIV-lea, ev în care autorităţile regatului încercau să înlocuiască instituţiile româneşti (voievodatul, stăpânirea cnezilor, dreptul românesc etc.) cu instituţiile noi, aduse dinspre Apus (comitatul, stăpânirea nobililor, dreptul oficial din regat etc.). şi să colonizeze acolo populaţii străine. Rezultatul a fost că unii dintre feudalii români s-au adaptat noii situaţii, pentru a-şi menţine privilegiile, iar alţii s-au răzvrătit contra puterii maghiare. Din prima categorie face parte un nobil local (fost cnez), numit Dragoş, pe care regele ungur l-a trimis în Moldova pe la jumătatea secolului al XIV-lea, “spre a-i atrage pe localnici şi a conduce acea ţară în numele suveranului ungur”.

Însă nu despre “descălecatul” lui Dragoş-Vodă este vorba aici, ci ne vom opri asupra figurii altui român, din a doua categorie, a “apostaţilor”.

Arată Ioan-Aurel Pop: [după dinastia lui Dragoş, Sas, Balc] “… românii din Moldova erau nemulţumiţi de dominaţia ungară şi de «misionarismul» catolic, susţinut puternic de Ungaria. De această situaţie, a profitat un alt român din Maramureş, numit Bogdan, «infidelul notoriu al regelui».  El fusese voievodul ţării, cu alte cuvinte, conducătorul Maramureşului, dar făcea parte din gruparea sau partida nemulţumită de dominaţia ungară. Bogdan s-a răzvrătit în Maramureş, unde a rezistat vreo două decenii (1342-1362), după care, cu o ceată de o sută până la două sute de cnezi credincioşi, a trecut munţii în Moldova. Aici, el a fost bine primit de localnici, i-a alungat pe urmaşii şi rudele lui Dragoş şi a proclamat Moldova independentă de Ungaria.”

Aşa a luat naştere al doilea stat românesc de sine stătător, care a supravieţuit până în epoca modernă, diferită fundamental de statul lui Dragoş, care nu era nimic altceva decât “o marcă de apărare a Ungariei”. În schimb, statul lui Bogdan s-a extins şi a căpătat prestigiu internaţional.

Iar în acel timp Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând în jurul său pe românii din acel district, trecu pe ascuns în Ţara Moldovei, supusă coroanei regatului ungar, dar lipsită de locuitori de multă vreme datorită vecinătăţii tătarilor şi, cu toate că a fost lovit de multe ori de armata regelui, crescând mult numărul locuitorilor români, acea ţară s-a lăţit [devenind] un stat.

Johannes de Thurocz, Chronica Hungarorum, ed. Galántai Erzsébet şi Kristó Gyula, Budapesta, 1985, p. 185, citat în lucrarea lui Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei

Bogdan a bătut la 1365 oştile trimise împotriva-i de regele ungar, fiul lui Carol Robert de Anjou, cel învins de Basarab I la Posada la 1330. În consecinţă, el a fost recunoscut ca “mare-voievod”, punând bazele dăinuirii Moldovei până la unirea sa cu Muntenia în 1859 şi Reîntregirea Patriei în 1918.

Ce ne învaţă exemplul de independenţă al lui Bogdan-Vodă? Un adevăr simplu: că românii nu numai că au fost stăpânii de drept ai acestor locuri, ci au şi scuturat cu putere jugul asupritorilor vremelnici, atunci când acesta a devenit de nesuportat, împlinindu-şi firesc modul de viaţă, în  afara influenţelor impuse din altă parte.

Ilustraţie deschidere: atheneum.ca