Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

24 ianuarie 1859

159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 la Unirea Principatelor, milioane din România trebuie acum să fie în spatele Simonei Halep, românca ce domneşte peste tenisul mondial. Un editorial Matricea Românească.

În şapte ani”, scrie Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”, „sub această sabie a lui Damocles” ce o constituia provizoratul etern sub care românii îşi ţin conducătorii, „Cuza realizează performanţe ce fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii”.

„Cuza”, continuă istoricul, „este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862 – nota autorului), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate.”

E acelaşi Cuza care i-a împroprietărit pe ţărani. E acelaşi Cuza care, luându-le clericilor români averile, le-a răspuns la contrarierea evident vehementă: „Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”. Lecţie de smerenie care rămâne valabilă pentru feţele bisericeşti îndrăgostite de luxul pământean – şi nu sunt puţine în România!

„Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”

Cuza n-a fost perfect, nici în viaţa privată şi nici în viaţa de stat, acţiunile lui pot fi disecate şi contestate, sub lupa istoriei şi din confortul demolării miturilor, pe care contemporaneitatea, în apatia ei distrugătoare, ni-l permite.

Însă Unirea pe care Cuza şi poporul român le-au făcut nu ne-o poate fura nimeni, iar monumentalitatea ei transcende orice scăderi omeneşti pe care domnul le va fi avut.

Să nu uităm, la 24 ianuarie 2018, că în februarie 1866, când Cuza a fost detronat de „monstruoasa coaliţie”, la Iaşi o mişcare separatistă (organizată de agenţii ruşi, potrivit aceluiaşi Constantiniu) scanda lozinca „Jos unirea!”, iar secesionistul filorus Constantin Moruzi îi scria prim-ministrului Ion Ghica: „Credeţi că veţi putea săvârşi crima ce se numeşte unire; credeţi că ea va putea avea viaţă? Nu, nu, niciodată”.

Acest „niciodată” s-a transformat în peste un secol şi jumătate de când România dăinuie. La această clipă de emoţie trebuie să ne amintim – nu milioanele cu care, zice-se, regele recent murit a plecat în exil, nu milioanele de căutarea cărora suntem hipnotizaţi mereu – ci milioanele de suflete care au stat alături de Cuza Vodă şi au înfăptuit cu el Unirea Principatelor Române.

O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai multe decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ

Românii au nevoie să se reîntâlnească în jurul unui ideal. Iar acolo unde politica ne dezamăgeşte, sportul ne va oferi speranţa, speranţă care face azi mai mult ca aurul. O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai mult decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ.

Detaşaţi-vă deci de cinismul şi de materialismul atroce al vremurilor în care trăim. Nu vă gândiţi la milioanele lui Halep. Ci fiţi milioanele care, în aceste vremuri debusolante,  se strâng în jurul steagului românesc ce flutură, sus de tot, la capătul atlasului, la Melbourne. De români precum Cuza, precum Simona avem nevoie ca de aer.

La mulţi ani, România!

Foto deschidere: montaj după Reuters / Thomas Peter

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească. Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie. Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire. Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată”, a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce această provincie, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană. Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul, pentru Matricea Românească.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).

24 ianuarie, azi

În prezent, autoritățile de pe întreg teritoriul României organizează în fiecare an, la 24 ianuarie, diferite manifestări culturale, ale armatei şamd, în ideea marcării zilei festive. Dar, raportată la românul de rând, conștientizarea importanței sărbătorii este din ce în ce mai stinsă.

„Oamenii vin să vadă o paradă militară, dar sunt destul de plictisiţi de discursurile politicienilor locali. (…) Sondajele efectuate de presă, de exemplu, arată că dacă vechile generaţii încă au clare semnificaţiile momentului, ştiu ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859, cine este Alexandru Ioan Cuza, pentru generaţiile tinere este uneori dificil să facă până şi această asociere. Nu sunt adeptul unor discursuri maniheiste, dar cred că este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin.

Este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin

În plus, să nu uităm că, la nivel general, pentru mulţi dintre contemporanii noştri, sărbătoarea naţională a devenit tot mai mult un spectacol. Aici cred că antropologii sunt mai potriviţi decât istoricii să discute dacă este o formă de o «camuflare a sacrului în profan», de o tentativă de adaptare la provocările unei societăţi globalizate, unde viteza informaţiei şi a exploziilor exuberante a înlocuit răgazul reflecţiei şi bucuria comuniunii dătătoare de sens”, a mai explicat Nicolae Mihai.

Chiar dacă, pentru unii, semnificația unei sărbători naționale rămâne mai vie decât pentru alții, evenimentul din 24 ianuarie este, potrivit istoricului oltean, un bun prilej de a ne reafirma permanent identitatea colectivă, de membri ai unei națiuni.

„O facem într-o manieră emoţională, care implică şi bucurie pentru că sărbătoarea naţională este o formă de cultură afectivă a istoriei. Poate tocmai faptul că evităm să vorbim despre această componentă emoţională ne face să ignorăm potenţialul extraordinar al acestui subiect, ca şi cum oamenii ar fi setaţi doar pe o dimensiune strict raţională, extrem de pragmatică.”

Foto deschidere: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii

Gălățenii cunosc foarte bine clădirea istorică din centrul orașului, scăldată-n soare, înconjurată de verdeață și denumită simplu, dar de efect, Muzeul „Casa Cuza Vodă”. Exteriorul relevă un imobil ce confirmă frumusețea simplității și provoacă imaginația și curiozitatea trecătorului cu privire la casa unde a locuit domnul Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). În acest context, mândria că orașul meu natal deține o astfel de bijuterie istorică mă cuprinde ori de câte ori se ivește ocazia.

Am dorit să ascult din nou povestea „Casei Cuza Vodă” (secție din cadrul Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” din Galați), astfel că am discutat cu muzeograful Ingrid Bahamat, ale cărei explicații de natură istorică au fost „învelite” în cuvintele calde și cu tâlc specifice distinsei doamne.

„Muzeul nostru este unul care are o legătură foarte puternică cu comunitatea locală din mai multe puncte de vedere. «Casa Cuza Vodă» este organizată într-o clădire cu profunde semnificații istorice. Este casa care a aparținut familiei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dinainte ca acesta să devină o personalitate politică marcantă, arhicunoscută. În timp, comunitatea locală a considerat oportun ca, ori de câte ori se ivea ocazia, să menționeze la un eveniment sau altul importanța pe care această clădire o avea pentru urbe, dar și pe plan național.”

Muzeul „Casa Cuza Vodă” din Galați încă păstrează parfumul epocii Cuza

Muzeul „Casa Cuza Vodă” din Galați încă păstrează parfumul epocii Cuza Foto: arhiva Muzeului de Istorie „Paul Păltănea”

Casa din Galați le-a aparținut părinților lui Cuza, Ion și Sultana, iar domnitorul a locuit aici între anii 1844-1859. Orașul de la Dunăre ocupă un loc de seamă în viața lui Alexandru Ioan Cuza, prin prisma funcțiilor deținute de acesta, care l-au pregătit pentru misiunea istorică asumată mai târziu: președinte al Judecătoriei Covurlui și pârcălab de Galați.

„Tatăl lui Alexandru Ioan Cuza a cumpărat această casă, deci familia a avut afaceri și toată viața rostuită în Galați. Astfel, Cuza, având și funcții edilitare, până la momentul 1859 a locuit în orașul nostru. După ce el a plecat la Iași, aici a rămas să locuiască mama sa, Sultana – născută Cozadini. Tatăl său murise cu ani în urmă. Elena Cuza (1825-1909), soția domnitorului, venea mai des să locuiască aici alături de soacra sa”, a dezvăluit muzeograful, pentru Matricea Românească, o fărâmă din viața uneia dintre cele mai importante familii din istoria României.

Elena Cuza era o fire mai rezervată privind aparițiile publice și a preferat să-i fie alături domnitorului doar la acele evenimente care necesitau stringent prezența ei

Elena Cuza, fire introvertită și discretă, a preferat liniștea gălățeană în locul expunerii publice inevitabile din București sau Iași, unde era solicitat soțul său, după Mica Unire. Însă, după ce domnitorul a cumpărat, în anul 1862, Palatul de la Ruginoasa (Iași), doamna țării s-a implicat activ în mobilarea, decorarea și amenajarea clădirii și a grădinii celei ce se dorea a fi reședința de vară a familiei.

Garnitură de salon, în stil Ludovic al XVI-lea, Franța, mijlocul secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza colaboratorului său, Anghel Duca

Garnitură de salon, în stil Ludovic al XVI-lea, Franța, mijlocul secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza colaboratorului său, Anghel Duca

„Ea era o fire mai rezervată privind aparițiile publice și a preferat să-i fie alături domnitorului doar la acele evenimente care necesitau stringent prezența ei. Elena Cuza prefera să se ocupe de acțiuni caritabile și să fie departe de cancanurile inerente la orice curte domnească. Avea nevoie, pentru a-și accepta destinul, de o anumită liniște interioară. Spun aceasta, pentru că nu a fost pregătită sufletește să devină doamna țării. De asemenea, ea avut parte și de suferințe legate de faptul că nu au avut copii, de aceea, ei au înfiat doi băieți. Erau băieții lui Cuza, de fapt. Personalitatea tumultoasă a domnitorului i-a adus, de multe ori, doamnei și o lacrimă în colțul ochilor. Aceasta a determinat-o să aleagă între datoria de a-i rămâne alături – și fusese educată în spiritul acestei datorii – și dorința, năvalnică uneori, de a păși pe alt drum.”

După moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, survenită la 1873, soția sa, din motive financiare, s-a văzut pusă în situația de a înstrăina imobilul de la Galați, iar din acel moment, de-a lungul vremii, casa a cunoscut proprietari diverși și destinații variate. Între proprietarii imobilului îl putem aminti pe omul politic Grigore Trancu-Iași (1874-1940), care organiza, în fostul cămin al familiei Cuza, evenimente culturale, cu invitați de marcă.

Când comunitatea nu vrea să-și piardă valorile

„Spre deceniul III al secolului XX, clădirea se afla într-o stare de degradare avansată. Deja se depășise vremea când Grigore Trancu-Iași fusese proprietar, casa avea alți proprietari și atunci gălățenii și-au dat seama că, în timp, dacă nu se vor lua măsuri, nu numai că se va degrada clădirea în sine, dar și semnificația istorică se va pierde definitiv. (…) Casa Cuza Vodă a devenit un reper – și se perpetuează ca atare – al muzeografiei naționale. Este muzeu din 1939. În 1937, gălățenii despre care v-am vorbit au constituit o asociație care a strâns fonduri, a cumpărat imobilul, l-a restaurat și, în 1939, clădirea a devenit muzeu în memoria lui Cuza.”

Piese din servicii de masă cu monograma lui Alexandru Ioan Cuza

Grație lăudabilei inițiative a gălățenilor de a se mobiliza și a acționa în favoarea păstrării valorilor istorice, orașul se mândrește cu o clădire de o frumusețe aparte, care încă păstrează parfumul epocii vremii, chiar dacă reabilitarea imobilului a presupus adaptarea arhitecturii inițiale la cea specifică unui muzeu. Spiritul comunitar al localnicilor a devenit mai viu, în virtutea faptului că în perioada interbelică statul român s-a raportat la stilul european de promovare a patrimoniului cultural. „Și, slavă Domnului, aveau ce promova!”, a completat muzeograful.

Potrivit specialistului, muzeul păstrează „atmosfera saloanelor mondene din perioada Cuza și cea imediat următoare, primele decenii ale secolului XX. Nu în ultimul rând, avem documente și obiecte care ne «povestesc» ce s-a întâmplat până la 24 ianuarie 1859, dar şi care au fost pașii esențiali ce au urmat momentului respectiv. În fiecare dintre săli se pot admira «prezențe» ale personalităților. Mai exact, obiecte cu conotații memoriale, probându-şi legăturile cu Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu, Costache Negri și, implicit, cu stilul de viață de atunci. Era o epocă în care românii, școliți în principal în Franța, simțeau nevoia să aducă în casa lor ce au văzut că se poartă acolo, ce simțeau că se potrivește ambientului autohton și aveau în permanență ușa deschisă pentru moda românească, moda ambientală interioară.”

Bibliotecă, atelier românesc, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către Regele Carol I de Hohenzollern lui Mihail Kogălniceanu

Bibliotecă, atelier românesc, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către Regele Carol I de Hohenzollern lui Mihail Kogălniceanu

În Muzeul „Casa Cuza Vodă”, vizitatorul este „transportat” în România secolelor XIX-XX grație obiectelor de patrimoniu expuse publicului: obiecte și mobilier aparţinând familiei Cuza, premierului Mihail Kogălniceanu sau lui Costache Negri. Deși mare parte din obiectele personale ale familiei Cuza se află la Iași și la București, „gălățenii, mai mult decât alți români, se bucură de această casă”.

Muzeul păstrează „atmosfera saloanelor mondene din perioada epocii Cuza și perioada imediat următoare, primele decenii ale secolului XX. Avem documente și obiecte care ne «povestesc» ce s-a întâmplat până la 24 ianuarie 1859, dar şi după epocalul moment”

„Cred că Muzeul «Casa Cuza Vodă» este o emblemă. La ora actuală, când spui, în Galați, «Casa Cuza Vodă», te raportezi la un loc arhicunoscut, la un loc unde unii revin cu interes, cu o anumită curiozitate de a vedea lucruri noi, de a revedea ce știu deja, de a se mai întoarce într-un timp istoric benefic.”

„L’Illustration”, „Le monde illustré” şi „L’Univers illustré” (1859), ziare din colecţia privată a gălăţenilor Isabela şi Cezar Amariei

„L’Illustration”, „Le monde illustré” şi „L’Univers illustré” (1859), ziare din colecţia privată a gălăţenilor Isabela şi Cezar Amariei

„Casa Cuza Vodă” se bucură de un număr considerabil de vizitatori însă, ca în orice muzeu, numărul lor variază, în funcție de perioadele anului. Una dintre sărbătorile marcate „cu sfinţenie” în clădirea fostului cămin al familiei Cuza este Unirea de la 24 ianuarie 1859, când reprezentanții instituției organizează diferite activități culturale și spirituale de anvergură, la care sunt invitate personalități locale și naționale.

Ceea ce este îmbucurător pentru cei de la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” este faptul că tinerii fac parte din categoria predominantă a publicului.

„Sunt luni în care avem un aflux de public mare, mă refer la cele cu evenimente istorice. Luna ianuarie «bate» toate recordurile de public. De asemenea, luna mai, când Noaptea Muzeelor aduce iarăși un aflux de public important. De câțiva ani, Școala Altfel ne aduce tineri dornici să îşi afle originile. Secțiile Muzeului nostru sunt mai puțin vizitate în perioada tezelor elevilor și a vacanțelor care trimit gălățenii în afara orașului, unde, sperăm, vizitează alte case memoriale. Vara, avem turiști din alte locuri.”

„Casa Cuza Vodă” din Galați reprezintă doar una dintre bijuteriile istorice ale țării care „poartă pe umeri” nu numai atmosfera vremii, dar și prețioasele povești ale neamului nostru.

Biblioteca lui Mihail Kogălniceanu (detaliu)

24 ianuarie 1859

Milioanele lui Cuza şi milioanele lui Halep

24 ianuarie 2018 |
159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui...




 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează