activism

Bucureșteancă get beget, Raluca a părăsit pământul natal la 22 de ani pentru a studia opt ani la Paris și unul la Torino. A predat la universități prestigioase precum Sorbona, Evry sau Creteil, însă misiunea ei era alta. Peregrinările printre străini i-au întărit credința și au reaprins dragostea pentru valorile satului românesc. În 2018, Raluca și-a luat inima în dinți și a început să lupte pentru salvarea Bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Vința.

Articolul pe scurt:

• Tradiții Pascale de pe Valea Arieșului: “Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“
• Biserica din garaj și francezii care se roagă în română: “Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română“
• Vința pe calea Învierii: “Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de șase luni“

Lacul de steril înghite totul

Paris, un voiaj către rădăcini

Primul contact cu lumea satului a fost la doi ani și jumătate, când și-a vizitat străbunicii materni din comuna Sibiciul de Jos, în munții Buzăului. “Era o mare bucurie să descopăr tot ceea ce era legat de natură, animale, gospodărie. Nu am mai avut niciun raport cu lumea satului până pe la 13 ani. Atunci profesoara noastră de matematică ne-a dus în Obcinile Bucovinei și am descoperit frumuseți de care nici nu știam“, povestește Raluca Prelipceanu pentru Matricea Românească.

Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie

A urmat plecarea la Paris și un drum inițiatic printre străini. Acolo a văzut mulți români plecați din țară care și-au redescoperit identitatea, dar și cazuri în care au lepădat-o deoarece o vedeau ca pe un balast. Printre străini, Raluca și-a redescoperit credința. ”Am fost pentru prima dată la parohia Saint Sulpice din Paris, o criptă în care atmosfera este similară cu cea din creștinismul primar. Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie. La un moment dat am fost la o parohie de limbă franceză unde slujea părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard. Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română”, a spus Raluca.

Pictura a fost extrasă de pe pereții bisericii

Învierea bisericii din Vința

Reîntoarcerea în țară a adus o întâlnire ce avea să-i schimbe viața. Raluca a însoțit o prietenă restaurator care lucra la refacerea unei biserici pe Valea Arieșului. Mulți specialiști spunea că pictura bisericească din acele locuri este naivă, fără valoare teologică. “Am pus un rămășag: să demonstrez că în acele zone a existat o școală de iconografie. În momentul în care mergeam pe teren găseam greu unde să poposesc. Cineva mi-a recomandat o bătrână văduvă. Soțul dumneaei fusese epitrop la o biserică din apropierea Vinței, așa am descoperit locul“, spune Raluca Prelipceanu.

Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară

Exploatarea de cupru de la Roșia Poieni a contribuit la formarea unor cantități mari de reziduuri care erau depozitate în iazuri de decantare. Peisajul era sfâșietor: grandoarea bisericii de secol XVIII urma să dispară sub amenințarea lacului de steril care era la câțiva metri. “În noaptea de Înviere m-am gândit că ar trebui să-l apelez pe preotul din Vința. Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de trei luni. Au fost implicate trei echipe: una de extragere a picturii frescă, apoi o echipă de extragere a picturii pe lemn și o echipă de constructori care a preluat elementele de lemn și zidărie“, a precizat Raluca Prelipceanu.

În timpul lucrărilor de demontare a bisericii din Vința

Tradiții Pascale pe cale de dispariție

Acum biserica e pe mâini bune și urmează să fie remontată în incinta muzeului ASTRA din Sibiu. Grija față de locașul din Vința m-a făcut să o întreb pe Raluca Prelipceanu ce rol avea biserica în satul de odinioară. “În trecut biserica era constucția principală. Satele concurau între ele care are biserica cea mai frumoasă. Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc, iar în funcție de relația cu Dumnezeu se țesea și relația cu ceilalți săteni“, lămurește Raluca.

Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc

Când aduc în discuție soarta satului românesc, inevitabil apare un oftat. Raluca a luat la pas multe cătune și a constatat cu amărăciune că odată cu moartea bătrânilor dispar și tradițiile. “Pe Valea Arieșului era un obicei în preajma Paștelui legat de bătutul toacei. Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“, amintește Raluca.

Munca este parte chintesenţială a spiritului românesc, una care de-a lungul secolelor a tot suportat cele mai dese modificări, traversând o întreagă epopee de la o agricultură ascendentă până la un capitalism agresiv, întruchipat în corporații multinaționale și afaceri de milioane, prea puţin interesate de viitor. Ce vine însă în spatele unor istorii de (in)succes ale antreprenorilor români? Matricea Românească a discutat despre acest subiect cu doi oameni de afaceri din Craiova, Florin Neacșu (ce deţine, alături de un asociat, o firmă producătoare de semne publicitare și de mobilier masiv) si Teodor Ilie (patron, firmă prestatoare de servicii de transport internațional)), olteni până în măduva oaselor care au decis să muncească în și pentru folosul României.

Spun cu modestie despre ei că au ales să rămână în România, deoarece au acel atașament spiritual și sentimental, care îi angajează pe termen lung într-o relație respectuoasă cu Patria. Florin Neacșu, de pregătire academică profesor de informatică, a renunțat la o carieră în instituțiile de învățământ, în favoarea unui statut de antreprenor. La rândul său, Teodor Ilie se încadrează în clasa antreprenorilor, care “există în România, plătesc taxele în România, dar de lucrat li se pare mai lesne să lucreze în Europa, mai ales în cea de Vest”.

Teodor Ilie, unul dintre acei antreprenori olteni care cred în muncă și în România

Din maniera în care abordează munca și dificultățile întâlnite în activitatea de antreprenoriat, ambii, în unison, ne fac un reproş colectiv, spunând că am ajuns să nu mai producem nimic, sau foarte puţin, ci să importăm mai totul, derogându-ne absoluta responsabilitate de a mai face ceva cu adevărat spornic. Cu toate acestea, antreprenorii vorbesc despre oamenii din România cu încrederea în ziua de mâine, admirându-le, așa cum notează Florin Neacșu: “curajul și inventivitatea. Au ceva aparte, față de străinii care sunt ca niște «roboței», care și-au pierdut abilitatea de a gândi și de a imagina. Dar vorbesc de românii din generația mea, cei care citeau o carte și care își imaginau. Aceasta a venit din cultura noastră, din modul în care ne-am dezvoltat ca națiune, din modul în care nu ne-am dezvoltat ca națiune și am fost obligați să substituim tot ce înseamnă mass media și nebunia de acum, prin imaginație, ca să ne bucurăm. Admir românii care încă mai gândesc. Nu înțeleg noua generație. Admir că încă suntem liberi, că suntem deschiși.”

Teodor Ilie are și el o imagine clară asupra carențelor profesionale ale românilor, care din spusele lui, au căzut pradă unei strategizări defectuoase: „Dacă, la noi, rogi pe cineva să bată un cui și îi dai 10 lei, el se uită la cei 10 lei, bate cuiul – strâmb, cum o fi -, doar să ia repede cei 10 lei”.

Experiența celor doi antreprenori, întinsă pe mai mult de douăzeci de ani, le-a permis să tragă concluziile oportune despre ce avem și ce putem face în viitor pentru țară, atât în afaceri, cât și în cultură. Un loc aparte în dialogul nostru l-a avut și educația post-decembristă, care – din aprecierile lui Florin Neacșu – a fost ineficientă la capitolul profesionalizare sau utilizare a cursurilor, dar dumnealui nu generalizează, ci subliniază necesitatea imperativă a dezvoltării învățământului profesional, care traversează o criză de zile mari, acest lucru reflectându-se și în calitatea personalului care vine să se angajeze. „La noile generații nu mai există un mijloc – [este doar] marea masă, care nu-și dă seama ce trebuie să facă în viață. Au 25, 27, 29 de ani. Alții au copii, și ei se gândesc să se apuce de muncă. Te uiți în CV și nu îți vine să crezi: pază. Cea mai mare firmă din Craiova care angajează nu este Ford, ci o firmă de pază, care are peste 2500 de angajați. Mai vin cei care au lucrat trei luni într-o parte, două în alta, patru în alta”, subliniază cu tristețe omul de afaceri din Craiova, Florin Neacșu.

Florin Neacșu ne-a dat o lecție despre muncă și dificultăți în România

Să fie fluxul de personal, calitatea proastă a educației sau lipsa de strategie cauza eșecului muncitoresc în România? Teodor Ilie punctează la acest capitol că „succesul obținut prin muncă, perseverență, coerență este de mult mai bună calitate decât cel obținut peste noapte. Pe acela, așa cum îl obții, așa poți să-l și pierzi. Dar, în momentul în care ai un fundament pentru aceste lucruri, l-ai format cum trebuie”.

Chiar dacă realitățile dure și globalizarea ne aruncă într-un vertij, numit modernizare, antreprenorii se arată destul de încrezători în potențialul cultural și în identitatea țării. „Până la urmă, acesta este viitorul. Dincolo de naționalitate, toți suntem oameni, locuim pe Terra, suntem vecini. În situația aceasta, lucrurile trebuie să se schimbe, aceasta este ceea ce simt”, spune Teodor. Totodată, colegul de breaslă antreprenorială nu eludează responsabilitatea care cade pe urmerii oamenilor de afaceri, ei fiind „cei care fac legătura între cultură și calitatea poporului, a omului”.

Vom fi sau nu scutiți de un destin mai vitreg? În acest caz, nu ne putem bizui decât pe abilităţile noastre, pe forța noastră și pe hărnicia pe care am moștenit-o de la străbuni și pe care trebuie să o transmitem mai departe cu suflet şi rigoare. Lecția celor doi antreprenori olteni nu este una care implică bilanțuri economice sau cifre de afaceri, ci este o povață despre cât de relevantă este educația și munca, îndreptate spre progresul țării.

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată filosofului Constantin Noica, prin analiza lucrării De caelo, volum de filosofie românească centrat pe gândire ca potențial pilon al dezvoltării condiției umane.

De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului este cea de-a treia carte publicată de către Constantin Noica, în 1937, la Editura Vremea. Ceea ce la început pare a fi o culegere de eseuri în care autorul vrea să-și exerseze stilul, se dovedește a fi mai ales o expunere a premiselor de la care tânărul filosof pleacă în construirea sistemului său de gândire.

Este o carte scrisă într-o manieră eseistico-ludică (semănând în mare măsură cu Mathesis), dar care vorbește despre lucrurile cu adevărat esențiale vieții omului. „Se joacă” foarte mult atât în jurul conceptelor consacrate ale filosofiei, trecând în revistă succint, dar sugestiv marile idei filosofice al umanității, dar și în jurul Cerului și Divinității, de aici rezultând scurte capitole, care ar putea fi citite ca eseuri autonome, despre condiția umană.

Premisele unei filosofii

Parcurgând textul lui Noica, descoperim că misiunea omului este pe cât de clară, pe atât de greu de îndeplinit: „Să sporești natura în sânul naturii. Să sporești natura, nu numai s-o înregistrezi. Ce destin de cunoaștere mai frumos se putea prescrie omului?”. Dar tocmai asta este premisa de la care pleacă și pe care se bazează întreaga filosofie a exegetului: cu ajutorul cunoașterii și limbajului, omul își poate reclădi propriul univers, își poate modifica traiectoria, se poate sustrage inerției.

Când totul în jurul tău a fost deja creat și are o tradiție milenară care îți precede, nu-ți rămâne decât singurătatea gândirii: „Lumea din jurul nostru s-a organizat, realitatea exterioară conștiintei a prins înțelesuri, iar toate acestea par să ți se impună de îndată ce pornești să le cauți. Ai putea să nu le cauți, să închizi ochii, să te minți. Dar tu, om modern, ești cinstit. Tu n-ai să te minți. Ai să lași spaima să crească fără măsură. Cu atât mai mult va crește, cu cât te simți mai singur. Și esti singur, de vreme ce lumea ți-e străină, de vreme ce totul e pus la punct în ea. Nu mai e nevoie și de tine. E cumplită suferința de a fi singur, dar aceasta este soarta ta, ființă supranumerară, ivită pe lume să iei act de ea și atâta tot”.

Poziția filosofiei lui Noica în cadrul filosofiei generației

Pentru această secțiune vom aduce în discuție trei concepte referitoare la atitudinea tinerilor Generației `27 (concepte care sunt discutate cu precădere când vine vorba despre opera literară și publicistică a lui Mircea Eliade și de opera teoretică de legitimare a generației, scrisă de către Mircea Vulcănescu): izolare, istorism prin resemnare și activism prin disperare.

Izolarea se manifestă prin retragerea în așa-numitul „turn de fildeș”, fiind caracterizată de un refuz vehement atât al preocupărilor politice, cât și al celor sociale.

Activismul prin disperare nu aspiră decât la faptă, indiferent de sensul ei. Adepții acestui curent se aruncă în brațele unei credințe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, și unui lider căruia i se supun orbește. Aceștia se supun unei discipline militare în mod voit și se lasă conduși de un „spirit al turmei”. Credința capătă în acest mod un caracter oarecum silit, ei încercând să creadă în Dumnezeu și obligându-se să se supună unor reguli. Tinerii nu se supun pentru că au credință, ci mai mult pentru că ei vor să creadă, trebuie să creadă.

Istorismul prin resemnare se caracterizează printr-o pătrundere în viață, însă fără a abdica de la cerințele ei spirituale și fără concesii făcute politicii (văzută ca o artă a compromisului). Altfel spus, pornește de la credința conform căreia, prin renunțarea celor mai buni la propria lor realizare spre a fi de ajutor altora, se poate provoca o „înfrumusețare” a resorturilor acestei vieți. Spre deosebire de activismul prin disperare, istorismul prin resemnare nu se mai caracterizează prin plonjarea, fără a ține seama de consecințe, în faptă. Acesta se caracterizează prin identificarea și acceptarea chemării primite din exteriorul care te înconjoară. Este vorba despre încercarea de a integra fapta acolo unde nevoia o cere, încercarea de a o ancora în mod inteligent acolo unde a mai rămas ceva întreg.

Trecând în plan secund „detaliile filosofice” pe care eseurile lui Noica le supun discuției, putem să parcurgem cartea prin prisma unei „lecturi trăiriste”. Dar o trăire care diferă de cele trei atitudini descrise mai sus. Omul lui Noica nu este unul care să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul social sau politic, este unul care (așa cum va face mai târziu și omul mitic al lui Eliade) poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și exterioritate.

Un îndemn de a profita la maximum de oportunitățile pe care ți le creezi sau care ți se oferă, un imbold spre a îmbogăți lumea și natura prin lucrurile pe care le gândești. Gândirea văzută ca instrument de trăire este un concept care populează operele tinerilor generației neliniștite.

Cu ce rămânem după ce am terminat de citit ultima pagină a lui De caelo și închidem cartea? Cu acutul sentiment al unei inutilități sfâșietoare, dar un sentiment care nu te împinge la resemnare și acceptare a simplei condiții de muritor care nu face parte decât dintr-un registru contabil în care sunt trecuți toți cei care au apărut și apoi dispărut de pe lume. După ce termini de citit, vrei să te construiești în concordanță cu îndemnurile subliminale ale omului din eseurile lui Constantin Noica, vrei neapărat ca pentru tine să se adauge una sau mai multe rubrici în tabelul din „catastif”, vrei să fie și alte coloane între cele două capete de tabel.

Pentru că, așa cum suntem îndemnați, trebuie să facem ceva, orice, numai să nu rămânem imobili în timpul și spațiul care ne-a fost distribuit: „Că în actul cunoașterii nu se consumă numai procesul de a căpăta – vroit sau nevroit – certitudini; ci e în joc ceva mai mult decât atât: e poate un capitol din destinul de cunoaștere al omului; destin care nu e de a se ivi într-o lume gata făcută, pe care mintea lui s-o înregistreze, s-o admire și s-o lase în urmă așa cum a găsit-o; ci de a participa la facerea necontenită a lumii, de a o îmbogăți, dacă nu o poate face din nou, de a o altera, dacă nu o poate îmbogăți”.