Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

actori

Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.

Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât  de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.

 

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă, Vlad? Cum te găsesc și unde?

Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, “Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv  cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu “muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru  bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar  ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu “muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.

 

Rețelele de socializare m-au adus a doua oară la tine. Am descoperit că ești un spirit creativ care m-a determinat să întorc fața către tine, mai ales că ai îmbrățișat meseria de actor pe care o practici atât de cinstit. Ce-mi poți mărturisi despre omul din spatele personajelor pe care le joci pe scene?

Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place.  Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.

 

Dar despre actorul Vlad ce-mi zici?

Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: “nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. “Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.

 

 

Care a fost momentul când ai avut revelația că vei urma cursuri de actorie și că te vei forma în această nișă?

Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.

Coincid planurile atunci când erai mic cu cele de acum?

Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.

 

Pe câte scene te-ai plimbat, Vlad?

Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.

 

Știu despre tine că te-ai perindat prin mai multe orașe. Cum de?

Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.

 

Dar prima scenă pe care ai jucat și ți-ai arătat abilitățile și talentul care a fost?

În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.

 

Legătura ta e strânsă de teatrul din Craiova, cel de acasă în prezent? Greșesc sau îmi confirmi curiozitatea?

Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, “chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional.  Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost…  bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.

 

 

Cum de nu te-ai lăsat cuprins total de București? Se spune că o capitală îți oferă mai multe oportunități, îți deschide mai multe uși. Ție nu ți-a făcut cu ochiul?

Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe  care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.

 

Cu ce te mândrești, Vlad, pe plan profesional?

Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul “Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.

De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și “Câine cu om. Câine fără om”  în regia lui Afrim și “Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.

 

Ce signifianță are scena pentru tine? Este locul unde te dezbraci de toate inhibițiile?

E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.

 

 

Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Dar cine sunt acei meșteșugari care au rolul de a ne plăsmui aptitudini și capacități? Indubitabil, aceștia sunt dascălii. Iată de ce vreau să dedic acest articol, scris la început de iunie, liceului din care vin.

Nu este pentru nimeni un secret faptul că provin dintr-o țară micuță: Republica Moldova, în care tradiția, frumosul și educația își au un loc de frunte. Am crescut într-un orășel din suburbia Capitalei, și anume orășelul Durlești, care se mândrește cu oameni gospodari și primitori. De mic copil, am avut parte de cea mai aleasă grijă combinată cu dragostea imensă a mamei, care în afară de cariera maternă a reușit să educe, în calitatea sa de profesor de Limba și Literatura Română, câteva generații de tineri aleși. Iată de ce, ajunsă la vârsta de 6 ani, am optat pentru Școala Nr. 65 „Mihai Eminescu”, a cărei activitate număra pe atunci câteva decenii și care reușea să „dea în vileag” cele mai deosebite talente.

Printre amintirile cele mai vii din copilărie se numără concursurile de artă teatrală ale Cercului Dramatic „Ștefănel”, sub îndrumarea talentatei doamne Niculina Scripnic (trecută în neființă) și a doamnei Veronica Moisei. Această echipă temerară nu se dădea în lături de la concurență cu școli de profil artistic și aduceam astfel acasă trofeele cele mai de preț la nivel municipal sau republican.

Actori în devenire, evoluând în „Capra cu trei iezi”

Portofoliul meu de june actor a început cu nemaipomenita înscenare a poveştii lui Pinocchio, în care mi-a revenit rolul Malvinei. Deși îmi lipseau doi dinți din față și abia îmi târam rochia, am reușit să primesc ovațiile publicului. Dar dincolo de acest rezultat frumos, se oglindea o muncă titanică a conducătoarelor noastre, care reușeau să îmblânzească un stol de pici din clasele primare.

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor Foto: arhiva personală

Au urmat piese ca ”Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi” sau „Dracul din ulcior”, în care am jucat cu pasiunea unor potențiali actori profesioniști, repetițiile fiind extenuante, dar oferindu-ne satisfacția unor rezultate frumoase. Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii. Entuziasmul și zâmbetele erau cartea noastră de vizită atunci când așteptam cu sufletul la gură să ieșim în scenă sau să auzim rezultatele. Eram o droaie de copii cu tocmai două mame, care ne cocoleau sau ne muștruluiau când lenea ne dădea târcoale.

Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii

Iată de ce, când doamna Niculina a plecat la Ceruri, răpusă de o boală crâncenă, am deplâns-o cu toții ca niște copii rămași prea devreme orfani. Dar i-am dus cinstea și mai departe, purtând stindardul artei pe tot parcursul anilor școlari. Nu ne-am lăsat învinși de greutăți, ci am continuat munca cu o echipă deja reformată, în care a intrat armonios doamna Oxana Durleșteanu, profesoara care aduce materia literaturii universale la dimensiunile unei iubiri necondiționate, pe care o port și acum pentru cărți.

Instruire de elită

La început de nou mileniu, cadrul administrativ în frunte cu doamna directoare Valentina Untilov și directorii adjuncți Tamara Pasat, Veronica Moisei, Ana Ralea și Valentina Roșioru a reușit să ridice școala la rangul Liceului Teoretic „Hyperion”, în care am primit cea mai selectă instruire, nu doar în materii formale, dar și în activități de inspirație artistică.

Din spectacolul „Suntem un pom - Pomul Creangă”

Din spectacolul „Suntem un pom – Pomul Creangă”

Această „metamorfoză” ne-a lansat la un nivel nou, plasând liceul în rândurile celor mai bune instituții de învățământ, cu talente neobișnuite și oameni frumoși la chip și suflet, așa cum este doamna Lucia Lozov, care dăduse o cu totul altă formulă ideii de reciclare, oferindu-ne nouă, fetelor, posibilitatea de a crea ținute de modă din lucruri menite să fie aruncate și de a defila cu ele în fața întregului colectiv școlar. Dumneai îi datorăm, în egală măsură, și apariția unui veritabil muzeu al artei tradiționale, în care păstrează cu sfințenie lăicere (covoare țărăneşti de lână), icoane, vase de lut sau vechi mașini de cusut, toate aranjate într-un tandem frumos. Lecțiile de educație tehnologică erau învăluite mereu de o atmosferă specială, de parcă am fi ajuns cu toții în casa bunicilor, cu arome îmbietoare și imagini ospitaliere.

Pe lângă artisticul activităților culturale, am fost fericita elevă a unei maestre profesoare de limbă franceză, doamna Eugenia Onufrei, care a reușit să ne ofere plimbări pariziene prin lecții de civilizație și concursuri de talente. Pe fundalul cântecelor lui Edith Piaf sau Charles Aznavour, am descoperit ritmicitatea și grația tradițiilor francofone.

Nostalgia anilor de liceu

Anii de liceu au clădit în mine veritabila dorință de a avea frumosul pe ordinea de zi și de a face parte cu mândrie din generația în blugi, lipsită de frustrări și de temeri. Participările în cadrul concursurilor declamatorii, precum cel dedicat marelui actor Valeriu Cupcea, au fortificat în mine aptitudinile artistice, dându-mi certitudinea unui viitor luminos.

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Am memorat pozitivismul unor tradiții practicate cu regularitate ca în cazul Galei Laureaților, în care cei mai buni discipoli – la braț cu mentorii lor – erau remunerați pentru muncă asiduă și perseverență, sau ca în cazul acelui Ultim Sunet care încununa procesul educativ printr-o retrospectivă optimistă. Toate aceste evenimente veneau să ne motiveze, să ne inspire, să ne educe, așa că am ales cu toții să le conservăm în arhivele memoriei ca pe niște medalioane spirituale.

Dascălilor mei le datorez integritatea și creativitatea mea

Nu există cuvinte de laudă suficiente prin care aș mulțumi cadrelor didactice, însă respectul meu profund față de devotamentul lor îl exprim în slove clădite aici. Cred că voi păstra o temeinică fidelitate până la adânci bătrâneți pentru valorile modelate și crescute în mine de mâinile răbdătoare ale dascălilor mei, cărora le datorez integritatea și creativitatea mea.

Sper că Liceul Teoretic „Hyperion” va păstra vie flacăra talentului, astfel ca și copiii mei în viitor să fie părtași ai marii taine educaționale. Pentru realizarea acestui obiectiv, tânăra echipă managerială, în frunte cu doamna Tamara Pasat, actualul director, lucrează de zor, stabilind noi obiective de performanță, care în timp vor da roadele scontate.

Cred că este cel mai prietenos om pe care l-am cunoscut. Regizorul Crista Bilciu emană căldură și vorbește oricând, cu plăcere, despre teatru și despre frumosul pe care-l aduce această artă. Matricea Românească a luat parte recent la Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (desfășurat în perioada 14-25 mai și organizat de Teatrul Național din Timișoara), unde Crista a participat cu piesa de teatru Pe jumătate cântec, pe care a scris-o și a regizat-o.

Titlul nici că nu putea fi ales mai bine, pentru că viața personajului principal, Francesca, prezentată în diferite tablouri ale vieții sale (de la 5 la 33 de ani), s-a derulat în fața ochilor spectatorilor precum o compoziție muzicală. Pe jumătate cântec redă povestea emoționantă a Francescăi (Anda Saltelechi), o fată cu un suflet curat, ce ne oferă o lecție despre ratare și despre lipsa curajului în a-ți urma visele. După spectacol, regizoarea a vorbit pentru Matricea Românească despre cum i-a venit ideea piesei, care au fost greutățile întâmpinate, dar și despre rolul artei în viețile noastre, așa cum îl înțelege ea.

Matricea Românească: Care este povestea spectacolului tău, Pe jumătate cântec?

Crista Bilciu: Totul a început într-o perioadă de-a mea de criză când, după mult teatru independent și după multe bătăi la uși care nu s-au deschis, am fost foarte dezamăgită. Astfel, pentru prima oară în viața mea am zis că renunț la teatru și mă mut acasă, la Târgu Mureș, după 10 ani de locuit în București. Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu. Am zis că o să scriu un text pentru actrița Anda Saltelechi, care rămăsese în București, fiind angajată la Teatrul Odeon – dar juca roluri mici. Am vrut să scriu un text pentru ea, deși nici măcar ea nu credea că o să-l scriu, pentru că nu mai scrisesem teatru. Am pornit de la niște experiențe ale mele, dar în text este puțin din mine. Ce este din mine este frica de ratare.

Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal al piesei de teatru "Pe jumătate cântec"

Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal Foto: arhiva personală

Am luat mici povești de-ale mele pe care le-am transformat. În perioada aceea, citeam și scrisorile lui Cehov, și el spunea că nu poți să scrii decât ceea ce ai trăit. Deci eram în dilemă. Apoi mi-am dat seama că nu era vorba chiar despre viața mea, ci și despre povești ale unor oameni din jurul meu, care m-au „atins” – nu neapărat viața biografică, ci cea emoțională. A fost foarte interesant pentru mine să scriu textul acesta, pentru că m-am luptat cu gândul: „Cât la sută trebuie să fiu eu, cât la sută să nu fie povestea mea, ca să mă pot detașa de ea, ca să o pot scrie?”.

Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu

O parte avem biografia mea, o parte conține povești ale unor prieteni, dar am și o parte de muncă de cercetare. Când am descris nașterea, de exemplu – nici eu, nici Anda nu am născut -, m-am simțit ca o impostoare. Și acum mă simt așa, atunci când văd spectacolul și mă întreb: „Oare lumea o să se prindă că nu știu despre ce vorbesc acolo?”. Dar am vorbit cu multe femei care au avut această experiență. Mai vin la mine femei, după spectacol, și spun: „Vai, ce bine ai descris! Cum ai știut?”. Eu mă bucur. Și la povestea cu cancerul m-am documentat. De fapt, am pornit de la povestea surorii mele, care a avut cancer acum doi ani, și s-a vindecat, e în regulă acum. Doar că m-a afectat foarte mult pe mine. Eram la Craiova, făceam parte din proiectul regizorului Bob Wilson, „Rinocerii”. Era o nebunie acolo, și între timp, sora mea plângea la telefon și spunea că moare. Avea 35 de ani atunci, și un copil de doi ani. Am plecat de la ideea cuiva care stă în fața unei posibile morți și își retrăiește viața.

Regizorul Crista Bilciu a depus o însemnată muncă de documentare pentru spectacolul Pe jumătate cântec

În spatele poveștii spectacolului Cristei se află multă muncă de cercetare

Anda Saltelechi, actrița din rolul Francescăi, este una dintre cele mai talentate tinere actrițe pe care le cunosc și mă simt foarte norocoasă că am descoperit-o, ba chiar „smuls-o” dintr-un destin de profesoară de română de undeva din Sângeorgiu de Pădure (județul Mureș, n.r.). Lucrăm împreună de 15 ani și, practic, am crescut și ne-am format împreună. Avem foarte multă încredere una în cealaltă și experiențele comune, pe scenă sau din sală, ca spectatori, ne-au făcut să avem aceleași gusturi teatrale, dar asta nu înseamnă că nu ne-am luptat atunci când am creat-o pe Francesca.

Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice și simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare

La un moment dat, știu că mi-a rupt textul în bucăți și l-a aruncat pe fereastră, strigându-mi că e o porcărie. Eu cred mult în confruntarea dintre actor și regizor, nu îmi plac actorii comozi, care se supun și nu vor să fie parteneri egali în creație. Am lucrat la spectacol un an de zile și acum, când mă uit la filmările primelor repetiții, nu-mi vine să cred. Acum Francesca există și este altcineva, nici eu, nici Anda. Nu știu de unde a apărut, pe nesimțite, din căutările noastre, dintr-o dată a început să aibă o voce și o înfățișare și un fel de a fi și noi, actriță și regizor, nu am mai avut decât să ne supunem. Îmi place să spun povești.

Matricea Românească: Cât de implicat în piesă trebuie să fie regizorul? Sau ar trebui, mai degrabă, să fie detașat?

Crista Bilciu: Mi-a fost teamă să regizez textul acesta pentru că, scriind eu textul, nu simțeam lungimile, ritmul și nu puteam să tai din text. Până la urmă, am tăiat. Mi-era teamă că n-o să simt când trebuie să tai. La Shakespeare, la Cehov, nu am nicio treabă, tai fără grijă. Eu am scris poezie înainte, nu am mai scris dramaturgie. Scriind poezie, eram îndrăgostită de cuvinte și când scriu, simt că textul atinge forma ideală, de aceea nu mai poți schimba niciun cuvânt. De aceea m-am „luptat” cu actrița, pentru că ea voia să schimbe ordinea cuvintelor, să dea sinonime sau să lege două propoziții ca să le transforme în frază. Eu explicam: „Nu, nu! Uite, ritmul vine așa!”.

Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca

Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca

Nu știu știu dacă a fost bine, dar am tăiat din text până la urmă: un moment în care Francesca avea primul ei contact cu moartea – murea câinele lui Borzi (prietenă din copilărie a personajului principal, n.r.), călcat de o mașină. Prima experiență a morții mi s-a părut interesantă, pentru că mereu ne marchează. Am mai tăiat momentul în care ea afla cum fac oamenii sex: în clasa I, îi spunea premianta clasei cum se fac copiii. Am tăiat și discursul cu cancerul, pentru că finalul era prea lung și mi se părea prea didactic.

Matricea Românească: Ce lecție ne oferă Francesca?

Crista Bilciu: Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice, dar simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare, dar am ajuns la un punct în care simțeam că ea nu poate fi o învingătoare. Am vorbit cu o prietenă psiholog pe care am întrebat-o despre Francesca, pentru că personajul devenise deja un om real: „Fata asta – era deja ca și fiica mea – crezi că poate să ajungă o femeie puternică și învingătoare?” Am fost foarte dezamăgită când psihologul a spus că nu crede.

Matricea Românească: Un personaj devine real atunci când te atașezi de el.

Crista Bilciu: Da. Până la un punct, am construit-o, și apoi „m-a condus” ea, și am simțit că nu pot s-o duc în altă parte, pentru că deja are destinul ei. A fost foarte interesant. Nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Matricea Românească: Am văzut că sinceritatea este calitatea Francescăi. Oamenii mai sunt sinceri astăzi?

Crista Bilciu: Mie mi s-a părut că, în loc ca ea să fie o învingătoare, forța a fost aceea care a făcut-o să reziste. Și n-aș fi vrut asta, ci să fie un personaj activ, să lupte.

Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc în ei ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști

Matricea Românească: Am văzut că ea a trecut peste toate greutățile.

Crista Bilciu: Nu mi-a plăcut că, în loc să facă ceva, ei i se întâmplau lucruri. Foarte bine că rămânea în picioare, în urma lor, și că era puternică în sensul acesta. Dar nu mi se părea că ea este cea care își conduce viața. Referitor la sinceritate, eu nu văd cum ai putea să exiști fără să fii sincer și cu tine, și în artă, și în lume. Printre oameni, avem tot felul de măști, dar în artă nu ai cum să nu fii sincer. Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc, grație lui, ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști.

regizor Crista Bilciu interviu Pe jumatate cantec (3)

Matricea Românească: Teatrul poate îndruma firul vieții unui spectator?

Crista Bilciu: Sigur că da, asta ni se întâmplă și când aflăm ceva despre destinul unei persoane reale, nu neapărat una fictivă, precum Francesca. Întotdeauna te gândești: „Alții au trecut prin asta și au mers mai departe, deci pot și eu să trec prin asta”. Eu cred că un spectacol de teatru, dacă este bun, trăiește în tine după ce ieși din sală. Mi s-a părut extraordinar că a venit la mine unul dintre tehnicienii de la teatru și m-a întrebat: „A scăpat Francesca?”.

Matricea Românească: Teatrul de astăzi cuprinde altfel de lecții de viață, spre deosebire de teatrul de altădată?

Crista Bilciu: Nu cred. Rolul artei a fost dintotdeauna același, să ne păstreze umani. E ca un seif unde depui ce ai mai valoros ca om și ceva universal, la care toată lumea are acces. Cred că dintotdeauna acesta a fost rostul teatrului, al picturii, al muzicii, al poeziei, al literaturii. E ca și cum ți-ai conserva sufletul, ca să nu se piardă.

Se spune, cu mult curaj, că oamenii „normali” sunt mediocri, iar cei cu adevărat originali sunt nebunii. Ei bine, joi seară, la Teatrul Național din Timișoara am pătruns într-un sanatoriu, am cunoscut mai mulți nebuni și tot atâtea universuri. Această nouă lume ne-a fost prezentată prin spectacolul „Iată femeia pe care o iubesc”, de Camil Petrescu și regizat de către Mihaela Lichiardopol. Piesa, din repertoriul Teatrului din Timișoara, a fost pusă în scenă în cadrul Festivalului European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești (14-25 mai), dar în afara evenimentului. Matricea Românească a fost invitată să ia parte la Festival și a luat pulsul evenimentelor din cadrul acestuia.

În linii mari, în spectacolul „Iată femeia pe care o iubesc”, avem „Casa Snagov”, o un sanatoriu „cu o poziție magnifică” pe malul lacului omonim, care își desfășoară activitatea în condiții „normale” – termen ilar, în condițiile de față – până în momentul în care este internat un tânăr arhitect. El a încercat să se sinucidă de câteva ori, din cauza unei „matracuci”, așa cum o numește bunica băiatului pe femeia care i-a refuzat și păcălit nepotul. Tânărul a ajuns în această situație pentru că, așa cum experiența i-a demonstrat bătrânei, „toți bărbații sunt niște tâmpiți”.

Însă, diagnosticul lui Mihai Stănculescu, pronunțat de către doctorul Omu, a fost „stare gravă de prostrație” (dispoziție patologică de indiferență totală față de mediul înconjurător, cauzată de slăbirea extremă a fizicului și a psihicului). Proaspătul pacient nu voia decât să „sufere prin Bella și numai prin Bella”.

Tânărul a ajuns în această situație pentru că, așa cum experiența i-a demonstrat bătrânei, „toți bărbații sunt niște tâmpiți”

Bella, o fermecătoare cântăreață de cabaret este cea care l-a adus în pragul nebuniei pe Mihai, bărbatul care o aștepta cu orele după spectacol și care a pierdut un an de facultate și un concurs important. Bella e o femeie care le are pe toate, însă îi lipsește moralitatea. Sau conștiința, deși o poartă în permanență la ea – câteva rânduri scrise pe o fițuică. Astfel, Bella și-a „consultat conștiința și l-a trimis pe Mihai la plimbare”.

Câți nebuni, atâtea universuri

Câți nebuni, atâtea universuri Foto: tntimisoara.com

Momentul când aflăm că în sanatoriu lucrează, în calitate de medic respectabil, sora geamănă a Bellei, Ana, este cel care declanșează complicațiil, și, „dintr-un nebun, medicii au făcut doi”, grație unui experiment îndrăzneț. Deznodămândul lasă spectatorii cu gura căscată.

„Iată femeia pe care o iubesc”, o dramă cu multe momente comice – doar este vorba despre nebuni – a scos în evidență talente care evoluează pe scena Teatrului Național din Timișoara, demonstrându-ne încă o dată că Banatul mustește de cultură de calitate. Călin Stanciu Jr., Cătălin Ursu (minunat, în rolul mucalitului administrator Gurău), Silviu Văcărescu și Claudia Ieremia sunt numai câteva nume care au strălucit pe scenă și care au ridicat nebunia la rang de artă. Schimbarea de personalitate tratată în spectacol se înscrie cu succes în tema festivalului, „Identitate”.

Camil Petrescu (1894-1957) a publicat această piesă în anul 1943, iar premiera a avut loc un an mai târziu, pe scena Teatrului Național București. „Iată femeia pe care o iubesc” a avut premiera, pe scena Teatrului Național Timișoara, în 2011.

Unde: Teatrul Național Timișoara

Durata: 1h 40min

Regia: Mihaela Lichiardopol

Distribuţia: Silviu Văcărescu, Claudia Ieremia, Călin Stanciu Jr., Cătălin Ursu, Bogdan Spiridon, Ana-Maria Munteanu, Irene Flamann Cătălina, Paula Maria Frunzetti, Claudiu Dogaru, Adrian Jivan, Cristian Szekeres, Iuliana Crăescu, Luminița Tulgara, Roberta Popa-Ionescu, Mălina Manovici, Ionuț Pîrvulescu, Nicolae Pârvulescu, Dianna Praskot, Raul Bastean, Allan Vartolomei

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Foto deschidere: Judith Reinhardt

Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.

“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.

“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.

actorii Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu Basarabia Chişinău româneşte limba română interior 2

Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa

Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”

Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:

“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”

“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”

“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”

actorii Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu Basarabia Chişinău româneşte limba română interior 1

Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului “Satiricus” din Chişinău

La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:

“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”

Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită “rara avis” – croitoria de teatru.

„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.

În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul

„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”

După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit

„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.

Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.

„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.

Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență

Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.

Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei

Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.

„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”

Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.

Acul și ața din atelierul celor doi experţi în croitoria de teatru au croit zeci de costume pentru actorii TES

Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES

„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.

De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole

Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.

Magie cu acul

Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.

Croitor, despre croitoria de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”

Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii

Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.

Croitoria de teatru, între artă şi sacrificiu: rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă

Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută

„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”

La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»

Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.

Iar domnul Filofi a completat: „Doamna manager este extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern


Vă vine sau nu să credeți, a fost posibil ca, în aproximativ o oră și jumătate, să trecem printr-o sumedenie de experiențe adolescentine. Acest carusel de trăiri puternice, care marchează și formează tinerii, ne-a fost „servit” în Sala Mare de la Teatrul Excelsior. „TeenSpirit” este, așa cum îi spune și numele, un spectacol pentru adolescenții care se pregătesc să devină adulți. Însă aceasta nu înseamnă că părinții au „interzis”. Dimpotrivă, ei primesc o lecție despre cum gândesc și cum simt tinerii, ceea ce poate face diferența în relația cu ei.

Frapant la acest spectacol colectiv este faptul că majoritatea poveștilor, ilustrate cu o naturalețe remarcabilă de către actori, sunt adevărate. Unii dintre cei de pe scenă au trecut, la vârsta adolescenței, prin emoțiile primei iubiri, ale primei nopți de dragoste, ale certurilor cu părinții, ale pierderii unui bun prieten. Aceste experiențe personale au devenit subiectul unui scenariu de teatru. Cele mai multe dintre episoadele din colaj sunt dramatice, acesta fiind încă un motiv pentru care prezența părinților în sală se justifică.

Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! ~ regizorul Peter Kerek

În linii mari, în „TeenSpirit”, protagoniștii au prezentat scurte episoade triste din viața de adolescent, întretăiate cu melodii antrenante, binevenite după momentele emoționante. Pe melodii cunoscute ale zilei, scena s-a transformat într-un ring de dans și de bună dispoziție.

Actorii din „TeenSpirit” au demonstrat în spectacol atât talent, cât și sinceritate

Actorii din „TeenSpirit” au demonstrat în spectacol atât talent, cât și sinceritate Foto: Teatrul Excelsior

„Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! Trăirile sunt extreme, sunt primele momente în care încerci să intri mai adânc în viață, să te rupi de lucruri, să forțezi și să întinzi până la capăt limitele; acest lucru nu este întotdeauna plăcut, ascunde o sumedenie de riscuri, o sumedenie de ciocniri, de lovituri și de dureri. În «miezul» acesta am încercat să intrăm”, a declarat regizorul spectacolului, Peter Kerek.

S-a râs și s-a plâns atât pe scenă, cât și în sală. De ce? Pentru că mulți dintre elevii de liceu prezenți la spectacol s-au regăsit în anumite experiențe din cadrul scenariului.

Încă un element remarcabil al ineditului „TeenSpirit” a fost acela că spectacolul nu s-a încheiat cu tradițonalul ropot de aplauze. Tinerii actori s-au așezat pe marginea scenei, s-au prezentat și au dialogat cu adolescenții din sală. Încrederea în forțele proprii a fost mesajul pe care toți artiștii l-au promovat, într-un fel sau altul.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h 30min

Regia: Peter Kerek

Distribuţia: Răzvan Krem Alexe, Irina Antonie, Vlad Bălan, Adela Bengescu, Vlad Bîrzanu, Raluca Botez, Nicholas Cațianis, Sonia Divile, Laurențiu Drăgan, Ștefania Dumitru, Maria Teodora Filip, Sebastian Ghiță, Mihaela Kavdanska, Peter Kerek, Maria Mitu, Ciprian Nemeșiu, Teodora Daiana Păcurar, Dana Rogoz, Alina Rotaru, Aurelian Stoleriu, Ovidiu Ușvat, Iuliana Vîlsan, Dilmana Yordanova

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».

Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?

Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.

Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.

Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.

Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?

Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.

Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?

Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut

Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.

Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.

Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau”

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.

Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.

Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.

Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?

Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?

Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.

Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.

Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale

Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.

Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?

Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.

În spectacolul „Șofer, pictor”

În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?

Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!

Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?

Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.

Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități

La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!

Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?

Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.

Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?

Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.

La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română

Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?

Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.

Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.

Literatura română este fascinantă, realistă şi tulburătoare. O poveste remarcabilă merită spusă mai departe – de aceea, multe dintre romanele scriitorilor români au reprezentat și produsul industriei cinematografice, iar ecranizările s-au bucurat de apreciere.

În continuare, Matricea Românească vă prezintă o mică parte dintre cele mai memorabile ecranizări ale romanelor celebrilor scriitori români – avem producții aduse în lumina reflectoarelor de către regizori de seamă și la care au luat parte actori consacrați. Cele mai multe sunt drame, care ilustrează sincer zbuciumul personajelor, supuse unor situații aparent obișnuite… Rezultatul? Unul care taie respirația.

Filmele după Sadoveanu, lecții de istorie pentru cinefili

Scriitorul cu cele mai multe ecranizări este Mihail Sadoveanu (un autor prolific în timpul vieții), iar aici este imposibil să nu începem prezentarea cu celebrul roman „Baltagul”, care a dat naștere filmului cu același nume (1969), în regia lui Mircea Mureșan. „Baltagul”, considerat de către cinefili „una dintre cele mai strălucite victorii ale cinematografiei române”, o înfățișează pe curajoasa Vitoria Lipan (Margarita Lozano) în reconstruirea drumului parcurs de către bărbatul său, oierul Nichifor Lipan (Ilarion Ciobanu), „dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”. Neînfricata femeie de la munte reușește singură să afle ucigașii lui Lipan, aici interpretați de către Folco Lulli și de către N. N. Matei. În film îi mai vedem și pe actorii Jean Constantin, Ernest Maftei, Sidonia Manolache sau Eugenia Bosânceanu. Producția este una de excepție, care trebuie văzută măcar o dată-n viață.

Margarita Lozano, în rolul Vitoriei Lipan (1969)

Margarita Lozano, în rolul Vitoriei Lipan (1969) Foto: YouTube

Seria ecranizărilor continuă cu „Neamul Șoimăreștilor” (1965), o capodoperă literară a lui Mihail Sadoveanu – roman istoric de aventuri despre care este de prisos să spunem că merita cu „vârf și îndesat” să fie adus pe marile ecrane. Filmul „Neamul Șoimăreștilor”, regizat de Mircea Drăgan, poartă privitorul într-o perioadă tumultuoasă din trecutul Moldovei (secolul al XVII-lea), când setea pentru putere guverna lupta dintre domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea și urmașii lui Ieremia Movilă. Aventurile sunt „îndulcite” cu o frumoasă poveste de dragoste, între Tudor Șoimaru (poreclit Limbă-dulce) și Magda, „fată frumoasă, cu studii în Polonia” – fiica boierului Stroie Orheianu. Chiar dacă unele secvențe din roman au fost scurtate sau chiar omise, pentru că opera este deosebit de complexă, filmul a fost atent realizat: decor fidel, costume, scene de capă și spadă și, cum altfel, și umor. Regia filmului este semnată de către Mircea Drăgan, iar producția s-a bucurat de talentul multor actori cunoscuți: Mihai Boghita (Tudor Șoimaru), Ion Besoiu (voievodul Tomșa), Amza Pellea (Simion Bîrova), Colea Răutu (Temir Bey), Ioana Drăgan (Anita), Ernest Maftei (Ispas), Ana Maria Nicolaru (Magda Orheianu), Florin Piersic (Minski), Dem Rădulescu (Lie) etc.

Tot Mircea Drăgan este regizorul filmului „Frații Jderi” (1974), o producție după romanul omonim al aceluiaşi Mihail Sadoveanu. Aici, regretatul Sebastian Papaiani, în pielea personajului Ionuț, „îndrăznește” să se îndrăgostească de Nasta (Valeria Marian), fiica unui boier, și concurează pentru inima fetei cu însuși fiul domnitorului Ștefan cel Mare, Alexandrel Vodă (Ștefan Velniciuc). Și în acest film, privitorul este ținut cu sufletul la gură grație aventurilor lui Ionuț. Producția a fost una de anvergură, în cadrul căreia au fost angrenați peste 400 de săteni din comuna Mitocu Dragomirnei (Suceava), peste 200 de elevi de la școala din localitate și peste 200 de cai aduși de la Herghelia din Rădăuți și din gospodăriile unor localnici. De remarcat este faptul că, la realizarea scenariului, a contribuit și scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.

De fapt, pelicula este construită după prima parte a trilogiei „Frații Jderi” – „Ucenicia lui Ionuț” și a marcat, în ianuarie 1975, împlinirea a 500 de ani de la Bătălia de la Podu Înalt.

Bineînțeles, și aici ne delectăm cu talentul actoricesc al unei distribuții „de zile mari”: Gheorghe Dinică (Dumitru Crivăț), Florin Piersic (Cristea Jder), Jean Constantin (Zailic), Dem Rădulescu (Ilie Buzarlan), Iurie Darie (Simion Jder), Draga Olteanu Matei (ghicitoarea Raluca), Puiu Călinescu (părintele Stratonic), Colea Răutu (Grigore Gogolea), Gheorghe Gozorici (Ștefan cel Mare), Geo Barton (comisul Manole Păr Negru) șamd.

Rămânem la Mihail Sadoveanu, dar ne îndepărtăm de zona filmelor istorice, și ne oprim la „Dumbrava minunată” (1980). Regizorul Gheorghe Naghi a reușit să creeze o poveste de neuitat pentru copiii vremii – și nu numai -, care poate uimi și entuziasma chiar și în zilele noastre. Aventura fantastică a Lizucăi (Diana Muscă), fetița care pornește împreună cu cățelul Patrocle spre casa bunicilor de lângă dumbravă, poartă privitorul într-o lume feerică, în stil sadovenian. Aici îi avem pe: Draga Olteanu Matei, Maria Ploae, Ernest Maftei, Cezara Dafinescu, Matei Alexandru. Chiar dacă unele voci au pus la îndoială îndemânarea regizorului în realizarea acestui film, „Dumbrava minunată” este o producție de a cărei vizionare nu trebuie vitregit niciun copil român.

Un film ceva mai nou, spre deosebire de cele enumerate mai sus, este „Noiembrie, ultimul bal” (1989), ecranizat tot după un roman al lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Producţia ni-l prezintă pe prințul Lai Cantacuzin, urmaș al unei familii de boieri, care trăiește o viață monotonă, cu excepția relației amoroase cu tânăra soție a generalului Argintar și a activităților educative realizate cu Daria, fiica ajutorului de primar. „Noiembrie, ultimul bal”, este povestea unui om chinuit, incapabil să fructifice viața și iubirea.

Regizorul, Dan Pița, a explicat că producția reprezintă o meditație asupra „mizeriei umane, a plafonării vieții de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri”. În distribuție îi avem pe actorii: Ștefan Iordache, Valentin Popescu, Sergiu Tudose, Cătălin Tudose, Gabriela Baciu, Cornel Scripcaru etc. Se poate spune că acest film a însemnat, cu adevărat, „ultimul bal”, întrucât premiera a avut loc în noiembrie 1989, în preajma celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist.

Scenă din filmul „Noiembrie, ultimul bal” (1989)

Scenă din filmul „Noiembrie, ultimul bal” (1989) Foto: YouTube

Zbucium și tulburare, în dramele de excepție ale lui Rebreanu

Liviu Rebreanu este un alt „titan” al literaturii noastre, cu care ne mândrim peste ani și ani, mai ales pentru că a redat, cu măiestrie în operele sale, viața rurală a țăranului de rând. Începem cu primul roman psihologic al literaturii române: „Pădurea Spânzuraților”, ecranizat în 1965, în regia lui Liviu Ciulei. Filmul – adaptat după romanul omonim al lui Rebreanu, publicat pentru prima oară în 1922 – poate fi inclus fără probleme în top 10 al celor mai bune filme românești de-a lungul timpului. Ecranizarea cuprinde o serie de elemente care reușește să poarte privitorul în lumea ilustrată: metafore, multe secvențe reușite, joc actoricesc desăvârșit, artiști renumiți. Important de menționat este faptul că Liviu Ciulei a obținut, pentru acest film, premiul de regie la Festivalul de la Cannes în 1965.

Scenă din filmul „Pădurea Spânzuraților” (1965)

Scenă din filmul „Pădurea Spânzuraților” (1965) Foto: YouTube

Acțiunea filmului – implicit, a romanului – are loc în timpul Primului Război Mondial, când Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) se înrolează de dragul logodnicei sale, Marta (Mariana Mihuț). Mai multe întâmplări îl aduc pe Bologa în situația de a dezerta, faptă despre care se cunoaște că se pedepsește cu moartea. Romanul este construit în jurul unei fapte reale, respectiv situația lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului și subofițer în armata austro-ungară, care a încercat să dezerteze pe frontul românesc. Diferențele între scenariul realizat de Titus Popovici și cartea lui Rebreanu sunt, în unele secvențe, evidente, acestea fiind introduse în mod intenționat din cauza contextului politic de la acea vreme. De exemplu, în film, acțiunea este plasată în România, și nu în Rusia, cum ne arată romanul.

Distribuția este formată din: Toma Caragiu, Marga Barbu, Ion Caramitru, Liviu Ciulei, Gheorghe Cozorici, Gina Patrichi, Mihai Mereuță, Emil Botta, Valeriu Arnăutu, Constantin Brezeanu.

O veritabilă frescă a vieții românului de la sat este „Răscoala”, roman aparţinându-i tot lui Liviu Rebreanu. Filmul, care a primit aceeași denumire, a fost realizat în anul 1965, în regia lui Mircea Mureșan. Întreaga acțiune a producției urmărește evocarea momentului răscoalei din anul 1907 – de la chinurile suferite de către țăranii români, revolta lor și mobilizarea la luptă, până la înăbușirea dramatică a acesteia. Evenimentele din vremea răscoalei sunt ilustrate în jurul figurii țăranului Petre Petre, eroul principal. În pielea personajelor au „intrat” următorii maeștri: Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Ion Besoiu, Colea Răutu, Ernest Maftei, Gheorghe Cozorici, Constantin Codrescu, Emil Botta etc.

O altă dramă care ilustrează peisajul rural cu care ne-a obișnuit Liviu Rebreanu este romanul „Ion” – datorită măiestriei cu care a fost scris și cu care a fost redată dragostea pătimaşă a țăranului pentru pământ, acesta a cunoscut succesul și în lumea cinematografiei. Astfel, în regia lui Mircea Mureșan, s-a realizat „Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Întreaga acțiune a producției gravitează în jurul personajului Ion (Șerban Ionescu – aflat la filmul său de debut), un țăran sărac din satul Pripas, care vrea să se îmbogățească și să aibă cât mai mult pământ. În acest scop, el decide să o ia de nevastă pe Ana (Ioana Crăciunescu), chiar dacă nu o iubește și o consideră „o fată slăbuță și urâțică”.

Scenariul reușește să redea cu succes încercarea tulburătoare a țăranului Ion de a obține pământul care să-i ofere statutul social râvnit, povestea concentrând și manifestările culturale, etnografice, sociale specifice vieții rurale: hora, cositul şamd. În distribuție îi mai regăsim pe: Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Valentin Teodosiu, Catrinel Dumitrescu, Costel Constantin etc.

Rămânem tot la Liviu Rebreanu, cu „Ciuleandra” – cea mai cunoscută nuvelă psihologică a scriitorului. Pe baza nuvelei, regizorul Sergiu Nicolaescu a dat naștere unei drame psihologice de mare finețe, filmul fiind realizat în anul 1985. Zbuciumul sufletesc al lui Puiu Faranga – prinzând viață datorită actorului Ion Ritiu –, care este internat într-un ospiciu după ce și-a ucis soția (actrița Anca Nicola) pe care o iubea orbește, ne este înfățișat în cadrul unei producții răvăşitoare, ce conține mai multe secvențe deosebit de expresive.

Pelicula urmărește aflarea verdictului – dacă Faranga și-a ucis soția într-un acces de furie sau de nebunie -, iar firul poveștii este guvernat de fascinația nemiloasă a protagonistului pentru dansul „Ciuleandra”, graţie căruia şi-a cunoscut soţia: “Era un joc cum nu mai văzusem… Forţă şi gingăşie în acelaşi timp, schimbări de ritm neaşteptate, uluitoare, iar melodia te prindea în valurile ei ca o apă furtunoasă şi clară”. În distribuție îi mai avem pe Gheorghe Cozorici, Ștefan Iordache, Romeo Pop.

Când lăcomia duce la pieire

Rămânem în zona filmelor psihologice, și amintim drama „Moara cu noroc”, o ecranizare (1955) după nuvela omonimă semnată de Ioan Slavici în secolul anterior. Regizorul Victor Iliu a reușit să creeze o producție de excepție, ce reconfirmă talentul din lumea cinematografiei românești de altădată. Tragica poveste a Anei și a lui Ghiță, care își găsesc sfârșitul din cauza afacerilor murdare în care îi târăsc tâlharii Lică Sămădăul și Pintea, ne arată cât de slabă este natura umană, atunci când dorința de îmbogățire este mai presus decât orice. Pe baza nuvelei lui Slavici, regizorul Iliu a lăsat moștenire un film remarcabil, care trece cu succes proba timpului. Personajele au prins viață datorită actorilor: Ioana Bulcă, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Geo Barton, Aurel Ciobanu, Sandu Sticlaru, Olga Tudorache etc.

Scenă din filmul „Moara cu noroc”

Scenă din filmul „Moara cu noroc” (1955) Foto: YouTube

Preda și capodoperele cinematografiei românești

O bijuterie a cinematografiei românești este „Moromeții”, film realizat în anul 1988, în regia lui Stere Gulea, după romanul lui Marin Preda. Cunoaștem aici o fărâmă din viața satului, într-o vreme „când timpul avea răbdare”, prezentată prin prisma familiei Moromete – o familie țărănească tradițională dintr-un sat din Bărăgan. Deși nu avem de-a face cu o poveste nemaiauzită, ci mai degrabă prozaică – disoluţia unei familii -, nostalgia, zbuciumul și trăirile personajelor au creat, sub condeiul lui Preda și transpuse de talentul lui Gulea, o capodoperă cu care ne putem mândri chiar și peste un secol. Ilie Moromete (Victor Rebengiuc), „țăranul intelectual”, este un personaj complex, care a marcat istoria literaturii și cinematografiei de-a lungul timpului. Distribuția mai este formată din: Luminița Gheorghiu, Teodora Mareș, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Emilia Popescu, Mihai Gruia etc.

Geniul lui Marin Preda s-a revelat și prin intermediul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, care a cunoscut, de asemenea, lumina reflectoarelor din lumea cinematografiei. Filmul (1993) a prins contur în regia lui Șerban Marinescu, iar actorii care au adus valoare producției sunt Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Dorel Vișan, Maia Morgenstern, Tora Vasilescu, Emil Hossu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc etc.

Despre romanul lui Preda, actorul Mircea Albulescu afirma că este „un decalog al nefericirii, al nenorocirii” și că autorului nu i-ar fi plăcut filmul care s-a născut pe baza operei, pentru că arta cinematografiei presupune o serie de trădări. Filmul urmărește povestea profesorului de filosofie Victor Petrini, care este ridicat de Securitate din propriul cămin și supus unei anchete, în urma interceptării unei scrisori pe care un fost coleg de facultate a încheiat-o cu gluma: „Aștept ordonanțele dumneavoastră”.

Universul filosofic al profesorului capătă o și mai mare anvergură în urma perioadei de detenție, care merită urmărită într-un film în care Ștefan Iordache realizează un rol memorabil.

Eliade și farmecul operelor sale

Un alt scriitor român care a uimit atât compatrioții, cât și sfera internațională este Mircea Eliade. Unul dintre cele mai cunoscute și iubite romane ale sale este „Maitreyi”, publicat pentru prima oară în 1933, care a dat naștere unui film francez: „La nuit Bengali” (1988). Producția își propune să reprezinte o semi-autobiografie a lui Eliade – portretizat în pielea personajului Allan (actorul britanic Hugh Grant), care trăiește o dramatică poveste de iubire în timpul șederii sale în Calcutta. Frumoasa fiică a lui Narendra Sen (cel care îl găzduiește pe Allan) este Gayatri (actrița Supriya Pathak), personajul Maitreyi din roman, de care se îndrăgostește tânărul musafir. Regizorul Nicolas Klotz oferă o fărâmă din decorul Indiei, în contextul frumoasei povești de dragoste interzise. Acest film demonstrează faptul că literatura română este atât de apreciată peste hotare, încât a atras şi atenția specialiştilor din industria cinematografică. Mai mult decât atât, actori consacrați fac cinste operelor românilor, prin participarea la producții dedicate.

Scenă din filmul „La nuit Bengali” (1988)

Scenă din filmul „La nuit Bengali” (1988) Foto: YouTube

O altă operă de-a lui Eliade care a ajuns pe agenda regizorilor de film este „Domnișoara Christina”, o nuvelă fantastică ce a cunoscut două ecranizări, de data aceasta în România. Construită în jurul comunicării dintre cele două lumi – a celor vii și a celor morți -, nuvela stârnește fiori de groază în sufletul cititorului, aspect la care cele două pelicule nu se lasă mai prejos.

Povestea urmărește familia Moscu, care îl are drept musafir pe tânărul pictor Egor. Acesta află, în timpul șederii sale la conacul amfitrionilor, că domnișoara Christina, mătușa fetelor Simina și Sanda, a fost ucisă în condiții neclare în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, iar tabloul care o înfățișează este, practic, venerat de către membrii casei. Familia domnișoarei Christina decide să-și readucă mătușa printre cei vii, dar când Egor realizează că iubita lui, Sanda, este în pericol, se hotărăște să nimicească strigoiul.

Prima ecranizare a fost realizată în 1992, în regia lui Viorel Sergovici, iar în rolurile principale îi vedem pe regretatul Adrian Pintea, Mariana Buruiană, Medeea Marinescu, Dragoș Pîslaru, Irina Petrescu etc. Cea de-a doua producție a „Domnișoarei Christina” este de-a dreptul nouă, întrucât a avut premiera în 2013, în regia lui Alexandru Maftei. Actorii care au dat viață personajelor nuvelei sunt: Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Ioana Anastasia Anton, Anastasia Dumitrescu.

Scenă din filmul „Domnișoara Christina” (2013)

Scenă din filmul „Domnișoara Christina” (2013) Foto: YouTube

Operele autorilor români nu au fost trecute cu vederea de către producătorii autohtoni nici în 2016, ceea ce ne confirmă încă o dată că atât geniul, cât și condeiul scriitorilor noştri rămân la mare preţ. Un exemplu elocvent este adaptarea recentă a nuvelei „Două Loturi”, a lui Ion Luca Caragiale. Regizorul Paul Negoescu a transpus umorul negru și intriga nuvelei acestuia în comedia „Două Lozuri”. Aici, Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol își caută lozul câștigător într-o odisee care stârnește hohote de râs. Filmul a fost revelaţia anului, bucurându-se de un succes major la public, dovadă de actualitatea şi de resursele literaturii române.

Scenă cheie din filmul „Două Lozuri”: alegerea numerelor câștigătoare

Scenă cheie din filmul „Două Lozuri”: alegerea numerelor câștigătoare

Cele mai cunoscute romane și nuvele ale literaturii române au fost atât de profunde și de valoroase, încât ar fi fost un real prejudiciu adus patrimoniului cultural mondial ca ele să rămâne limitate la mediul original. Regizorii români, dar nu numai, au reușit să realizeze producții de excepție, care nu lasă loc vechii și interminabilei dezbateri „cartea sau filmul”. De fapt, filmele reprezintă o invitație la lectură, iar operele sunt o moștenire fără egal lăsată poporului român şi culturii universale.

Foto deschidere: emineschool.ro

Pentru unii, campania electorală nu a început încă. Pentru alţii mai lucizi, cum e şi Radu F. Alexandru, dramaturgul care semnează “Luminiţa, de la capătul tunelului”, pusă în scenă în premieră în stagiunea 2016-2017 a TNB, la Sala Atelier (“pepiniera” unde Teatrul cel Mare testează textele noi, cu asistenţă şi devize mici), campania electorală nu s-a încheiat niciodată. Şi asta fiindcă, de la Aristotel citire, omul e un animal politic.

Ca toate animalele, nu neapărat politice, se comportă şi cele mai multe dintre cele patru personaje ale piesei, interpretate (în seara în care Matricea Românească a asistat la premiera pentru presă) de către Constantin Cotimanis, Iuliana Moise (distribuită alternativ cu Monica Davidescu), Alexandra Poiană şi Dragoş Stemate.

“Luminiţa…” ne înfăţişează, ajutată de o scenografie de excepţie pe care i-o datorăm lui Puiu Antemir, un patrulater amoros format din politicianul (versat, cum altfel) Virgil “Gil” Neacşu, soţia lui (infidelă sentimental, dar fidelă maşinaţiunilor sale politice) Delia, “traducătorul” Doru Maxim, un dandi emasculat şi, ei bine, Luminiţa cea – până la un punct – inefabilă.

Constantin Cotimanis, magistral în rolul unui politician veros

Constantin Cotimanis, magistral în rolul unui politician veros Foto: TNB

Ceea ce face din “Luminiţa, de la capătul tunelului” o staţie teatrală imposibil de ratat este – dincolo de aroma locală la care mulţi vor reacţiona instantaneu (în realitate, universală) – ritmul furibund, adrenalinic al textului. La fel ca şi politica noastră de toate zilele, “Luminiţa” (piesa, nu personajul) e o goană ambiţioasă după realizarea de avantaje necinstite – dar şi după aplauzele publicului şi după adevăr -, într-un ecosistem mai corupt decât suma componenţilor lui.

Doru (către Gil): – Investiţii? Aşa numești gesturile de afecțiune ale îndrăgostiților?

Delia: – Are un limbaj mai tehnocrat…

Când un politician, şi încă ministru, riscă falimentul în carieră din cauza denunţului unei soţii înşelate, dezastrul se profilează. Timp de 90 de minute, între patru pereţi (de sticlă, căci universul lor e precar) şi ascultaţi – nu de către servicii, ci de către avizii spectatori – protagoniştii vor încerca să se sustragă cu maximum de beneficii, fie ele financiare sau amoroase.

O comedie cu iz electoral, în care schimburile ilariante abundă, şi care ne învaţă că de moarte şi de politică nu scapă nimeni, dar mai ales că nu poţi păcăli femeile, chiar de-ai fi un şarlatan de talia unui Victor Lustig.

Ajutat de către trei actori care se ridică la înălţime, Constantin Cotimanis face un rol magistral, iar faptul că în sală am identificat (cel puţin) un parlamentar este dovada irefutabilă că arta făcută bine vrăjeşte până şi lighioanele. Că tot e omul un animal politic…

Nota Matricea Românească: [usr 4]

 

Luminiţa, de la capătul tunelului (Teatrul Naţional Bucureşti)

Regia: Mircea Cornișteanu

Durata: 90 minute

Distribuţia:

Virgil Neacșu: Constantin Cotimanis

Delia Neacșu: Monica Davidescu / Iuliana Moise

Doru Maxim: Dragoş Stemate

Luminița Maxim: Alexandra Poiană

“E atât de individual și de intim acest drum pe care ți-l faci tu, ca actor, cu tine însuți! Ţi-l dau exemplu pe Samuel L. Jackson, care a făcut teatru 20 de ani, dar a jucat în filme de la 38 de ani. Și nu e singurul, sunt mulți… Nu ai de unde să știi. Dar, într-adevăr, trăim într-o societate în care tot timpul trebuie să faci ceva. Și eu, când nu repet nimic, și cineva mă întreabă: «Ce faci, ce repeți?», şi răspund: «Nimic.», mi se spune: «De ce?». «Pentru că așa trebuie să fie și nu e nici o panică, pentru că trebuie să ai pauza, timpul tău.» Nu trebuie să faci tot timpul ceva, pentru că mai trebuie să şi trăiești ca să poți să vii înapoi cu ceva.”

Nu este un extras dintr-o conferinţă TED, ci o discuţie pe care o port, într-o după-amiază de vară indiană, cu Ioana Anastasia Anton, o actriţă de 31 de ani care poate fi urmărită pe scenele a trei reputate teatre bucureştene: Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie şi Teatrul Bulandra. Cu una dintre producţii – “o piesă despre viaţă şi moarte” – a venit recent şi la Festivalul de Teatru de la Brăila, acolo unde a cules – alături de colegii ei – aplauze furtunoase. În ea, Ioana o interpretează pe Mandy Bloom, “un om simplu, dar care în același timp, în momentul în care intră în contact cu oamenii intelectuali care au trăit niște experiențe, le punctează nişte adevăruri. Ea are inteligența naturală, poate să-și impună punctul de vedere în fața unor oameni care sunt mult mai culți decât ea, care au mai multă educație, ceea ce o face să fie un om foarte liber ca să îşi poată spune părerile.”

“Când am început să lucrăm la rol și la personaj”, îmi povesteşte Ioana, “ne tot gândeam: «Cum e fata asta? Se zice despre ea că e tânără, că e sexy, că Richard s-a combinat cu ea numai pentru o aventură. În timp, am ajuns să credem despre personaj că este puternic, în primul rând pentru faptul că ea îl iubește pe acest bărbat fără nici un dubiu. Nu s-a uitat niciodată la el pentru bani sau pentru poziția lui socială. Dificultatea pe care am întâlnit-o în repetiții a fost să cred și eu în poziția ei [vizavi de pretinsa insensibilitate a fotoreporterilor de război, n.r.]. Ce e mai important – să ajuți animalele, oamenii sau să fii, pur și simplu, cel care observă și cel care transmite mai departe informația? Eu, Ioana, nu aș putea să spun ce e bine și ce e rău în toată dualitatea aceasta, pentru că eu cred foarte mult că acești fotoreporteri și reporteri de război, și nu numai, își fac meseria. E o graniță foarte greu de trecut și nu cred că e nimeni în măsură să judece dacă fac sau nu bine.”

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film FOTO: Marius Donici

Ca jurnaliştii, actorii sunt nişte transmiţători – cu totul speciali – ai adevărului. Ioana îmi aprobă observaţia: “Până una alta, în teatru asta caut, sau asta încercăm mulţi dintre noi să căutăm, adevărul. Pentru că altfel nu avem cum să ajungem la voi decât prin adevăr. Cred că sunt puține momente de adevăr curat, dar asta încerc eu să fructific prin chimia care se creează cu spectatorii.”

Cultura este un univers pe care încerc să-l descopăr, de care sunt conștientă că nu o să-l descopăr niciodată până la capăt, dar care mă motivează să încerc să evoluez, să aflu lucruri. Prin cultură îmi definesc atât felul meu de a fi, cât și gustul. Cultura îți oferă și libertate, într-o direcție pe care o simți a ta

E teatrul o chestiune de viaţă şi de moarte, sau chiar mai mult, parafrazându-l pe Bill Shankly? “De vreo doi ani, încep să mă gândesc la teatru ca la o meserie, adică îmi dau seama că sunt în cadrul acestei meserii, că fac parte din această breaslă cu foarte multe departamente și că am ajuns în punctul în care spun: «Asta e profesia mea». Eu cred că există viață și după teatru. În același timp, e păcat, apropo de cultură, să nu forezi și să nu cauți – pentru că îți faci ție un deserviciu, nu neapărat ca artist, ci în orice domeniu. Cultura hrănește spiritul.”

Sunt curios cum se simte un actor într-o lume dominată – şi condusă – de corporatişti. Întrebarea e primită cu jovialitate: “Oamenii spun că e o demență, că e o nebunie. Cum poți să ai atâta libertate? Cum poți să-ți controlezi emoțiile? Dar eu nu mai percep lucrul ăsta aşa. Deja este ceva palpabil. Ceea ce admir la mine, ca şi la ceilalţi colegi ai mei, este că am reușit, cumva, să mă axez pe ceva ce iubesc să fac. Mai departe, ce o să fac, peste un an, peste doi, peste zece, nu știu. Poate o să îmi placă, peste zece ani, să lucrez în tâmplărie!”

Ipotetica reconversie profesională a Ioanei, deşi improbabilă, aduce în discuţie alt subiect. Este sau nu este teatrul o formă desuetă? Din interior, “Mandy” are o optică particulară.

Teatrul poate ajunge să fie desuet, dacă nu este de calitate. Şansa unui spectacol de a fi de calitate porneşte, în opinia mea, de la text, de la piesă

“Sunt convinsă că sunt oameni cărora nu le place să meargă la teatru și nu vibrează absolut deloc cu el. E dreptul fiecăruia să fie cum vrea și să guste ce îi place. Cred că da, la un moment dat, teatrul poate să ajungă desuet, în condițiile în care nu e de calitate. Aici iar este o discuție lungă: ce înseamnă teatru de calitate? În primul rând, cred că șansa ca un spectacol de teatru să fie de calitate pornește de la text, de la piesă. Acesta este principalul lucru care îl face pe un spectator să vadă o piesă de teatru. Se crede că oamenii vin să vadă actorii, vin să vadă regia, decorul. Nu. Primul lucru care ajunge la spectator este textul. Povestea este atât de interesantă și vrei să afli ce se întâmplă, încât rămâi cu ea și după.”

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

O întreb pe Ioana ce ar fi viaţa, fără teatru? “O să încerc să îți răspund din perspectiva unui spectator. Eu, dacă n-aș merge să văd teatru, dacă n-aș consuma teatru, as fi un om foarte trist. Îmi place să merg la teatru, îmi place să văd actori pe scenă, să văd concepții regizorale, scenografii. Mă îmbogățesc foarte mult. Cred că teatrul este vital pentru oameni. Inclusiv eu, ca spectator, încerc să mă detașez și să pot, preț de câteva ore, să mă uit la o poveste, să fiu acolo cu povestea, cu oamenii de pe scenă. Nici nu îi mai privești ca pe niște actori, pentru că totul este atât de real. Cred că această experienţă este absolut necesară pentru toți oamenii.”

Dacă Brăila este un etalon (şi a demonstrat-o pe deplin), românii din provincie sunt avizi – ca în “vremurile bune” pentru artă, dar proaste pentru neam din prima jumătate a secolului al XIX-lea – după teatru. Pentru Ioana, contactul cu sălile şi cu spectatorii din afara Bucureştiului a fost impresionant. “Am avut șansa să joc de câteva ori în provincie în festivaluri. Sunt trupe extraordinar de bune în multe orașe din țară. Când joci în provincie este, într-adevăr, o altă vibraţie. Poate pentru că peisajul cultural de acolo nu e atât de divers și atunci când vine un spectacol, el este apreciat și oamenii sunt dornici să participe la eveniment, alături de tine.

Una dintre cele mai puternice experiențe pe care le-am avut în ce priveşte contactul direct cu publicul a fost la Ideo Ideis, festivalul pentru «copii» (actorii din noua generaţie, n.r.). Am jucat Cum am învăţat să conduc – şi te iubeau din momentul în care urcai pe scenă, până în cel în care o părăseai. Nu știai ce să faci cu atâta energie pozitivă. Atât de mult a ajutat spectacolul, încât, după aceea când l-am jucat și la noi la sediu, la Sala Nouă de la Comedie, aveam altă senzație, pentru că avusesem experiența cu publicul de acolo.”

Noi, ca artiști, suntem sau nu suntem formatori de opinie? Eu nu mi-am răspuns încă la întrebarea aceasta, încă sunt în căutări. Sunt multe momente în care merg și joc pentru mine. Știi că e mereu întrebarea: „Pentru cine jucați, pentru voi sau pentru public?”. Depinde

Întâmpinând-o pe Ioana la o terasă peste drum de Sala Nouă a Comediei, n-ai zice că e actriţa care, săptămână de săptămână, ridică în picioare şi face să râdă, dar şi să mediteze, sute de oameni. E îmbrăcată tinereşte, fără extravaganţe, şi se confundă în mulţime, ceea ce-i convine de minune, bănuiesc: la urma urmei, un strop de intimitate, după ieşirea de sub lumina reflectoarelor, nu strică. În cursul conversaţiei, tocmai contrastul dintre puterea de a electriza fulgurant masele şi relativul anonimat al artistului mă face curios: ce-şi iau actorii de la public, în afara aplauzelor?

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine”

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine” Foto: cinemarx.ro

“Nu m-am gândit niciodată la asta. Ce e foarte important și ce îmi place mie într-un spectacol sunt momentele acelea puține – fiindcă nu îți ies toate – când reușești să fii foarte prezent. Am câteva spectacole în care vorbesc cu publicul, și acolo am început să descopăr ce înseamnă contactul direct cu sala. În momentul în care ai perdeaua neagră în față, lucrurile nu țin numai de tine, ci și de partener. Când vorbești direct cu publicul, e complicat, fiindcă te simţi în control. Asta te face să te simți foarte bine și puternic, dar în același timp nu ești puternic – poate să vină un cutremur, și aia e! E o trăire ce te ajută să fii prezent, şi care te aduce cu picioarele pe pământ.”

Ioana Anastasia Anton poate fi urmărită în stagiunea 2016-2017 în:

„Kepler-438b” (regia Bobi Pricop) şi „Când timpul nu se mișcă” (regia Vladimir Anton) – Teatrul Odeon

„Ivanov” (regia Andrei Şerban) şi „Rața sălbatică” (regia Peter Kerek) – Teatrul Bulandra

„Tartuffe” (regia László Bocsárdi), „Cum am învățat să conduc” (regia Eugen Gyemant) și „Emancipare” (regia Radu Iacoban) – Teatrul de Comedie

“30 +” (regia Alexandru Bogdan) – Godot Cafe-Teatru

Prolog: o mărturisire. Am intrat la “Două Lozuri”, cea mai nouă comedie românească avându-i ca protagonişti pe Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol fără aşteptări exagerate – ba chiar, aşteptându-mă la un “Las Fierbinţi” translatat pe marele ecran. Sigur că filmul a provocat o rumoare respectabilă pe Internet, însă ca jurnalist nu poţi avea încredere într-un evaluator atât de volatil precum blogosfera. În cazul de faţă, doar văzând vei crede, şi nu credendo vides.

“Două Lozuri” (regia Paul Negoescu), ce are meritul imens de a-l readuce pe agenda publică pe Caragiale, pleacă de la nuvela acestuia – vă amintiţi, desigur, celebra lectură şcolară “Două loturi” – şi o transpune în contemporaneitate. Numai că aici nu avem un singur Lefter Popescu, ci trei – pe numele lor Sile (Pariorul Macho), Dinel (Amantul Soţul Părăsit) şi Pompiliu (Dacopatul cu Teoria Conspiraţiei), condamnaţi tustrei la o viaţă fără perspective într-un orăşel de provincie (Alexandria, pentru cunoscători), a cărui realitate e la fel de dureroasă ca meciul Chiajna – Petrolul la care se uită Sile în cârciuma obştească.

Intriga e cât se poate de simplă: după ce soţia lui Dinel, Gina, expatriată în Italia, îi cere insistent câteva mii de euro, acesta recurge – reluctant, în disperare de cauză – la «schema românească de îmbogăţire rapidă»: joacă, la comun cu băieţii, un bilet la 6/49.

“Cum îţi explici că ăia care câştigă la 6/49, câştigă doar de Paşte sau de Crăciun?”

“Cum îţi explici că ăia care câştigă la 6/49, câştigă doar de Paşte sau de Crăciun?”

Evident că biletul iese câştigător şi – la fel de evident – este pierdut de către Dinel, victima unui jaf în scara blocului. De aici rezultă un întreg carambol care produce situaţii – dar mai ales discuţii à la Reservoir Dogs – dintre cele mai amuzante.

“Păi şi, îi găsim pe hoţi?” e întrebarea în jurul căreia gravitează “Două Lozuri” – o întrebare la care nu s-a răspuns în 30 de ani de democraţie românească, dar se răspunde în 86 de minute de film

“Două Lozuri” e una dintre cele mai bune comedii româneşti ale ultimilor ani pentru că e autentică şi nu-ţi dă nici un moment impresia că forţează: filmul jonglează magistral cu psihozele comune (Iohannis a fost pus de servicii, Nikola Tesla era român şi se numea Nicolae Teslea), cu problemele româneşti în care ne regăsim cu toţii (o viaţă claustrantă, fără orizont), dar şi cu tipologiile pe care le întâlnim în cotidian: ratatul din colţul blocului, bătrânii ursuzi care aşteaptă omul de la cablu, tinerii care taie frunze la câini, amatori de prăjiturele şi de “cuiuţe”, fetele care scot un ban cinstit din cea mai veche meserie din lume, vrăjitoarele care nu «văd» nici măcar scorul la un amărât de Liverpool – United, (dar dau bon fiscal).

“Dacă Decebal ar fi avut dubii în 101-102, ar mai fi avut el basorelief pe Columnă?”

“Dacă Decebal ar fi avut dubii în 101-102, ar mai fi avut el basorelief pe Columnă?” Foto: ceaucinema.ro

Două Lozuri” e matricea românească prin excelenţă, şi avem dubii că va exista român care, ieşind de la el, să nu fi râs după ce s-a regăsit fie în personaje, fie într-una dintre situaţiile evocate aici.

Morala filmului e dătătoare de speranţe: fie dracul Dacia cât de neagră, românii tot vor găsi o metodă să o facă albă. C-aşa-i românul!

O Dacie neagră (sau albă) într-o ţară cu mult gri

O Dacie neagră (sau albă) într-o ţară cu mult gri Foto: Facebook “Două lozuri”

Nota Matricea Românească: [usr 4]

“Două Lozuri” rulează în cinematografe din 7 octombrie.

Are în spate o istorie frumoasă de peste 160 de ani, mii de artiști i-au dedicat talentul și timpul, iar zeci de personalități românești despre care astăzi citim în manualele școlare „s-au semnat” pe axa evoluției sale. Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București este o instituție devenită reper pentru cultura românească și un “templu” al dramaturgiei, pe ale cărui altare râvnesc să îşi lase ofranda talentului lor mii de actori români.

Întâmplător sau nu, TNB este situat la kilometrul 0 al Capitalei, odinioară locul în care se strângeau cei care aveau idealuri comune și care doreau schimbarea, iar astăzi, spațiul unde se unesc talentele pentru a arăta lumii puterea transformatoare a artei.

Vechiul Teatru Național București, distrus în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial

Vechiul Teatru Național București, distrus în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial Foto: bucurestiivechisinoi.ro

Potrivit istoriei oficiale a instituției, în 1840, domnitorul muntean Alexandru Ghica aprobă proiectul construirii Teatrului Național, în 1852 este tăiată panglica, iar clădirea va funcționa pe Calea Victoriei, până în anul 1944, când va cădea victimă bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Prima piesă pusă în scenă de către – aşa cum era denumit atunci – Teatrul cel Mare (director Costache Caragiale) a fost, la 31 decembrie 1852, „Zoe sau un amor românesc”. Impozanta instituție teatrală devine una de stat în 1864, în urma unui decret semnat de către premierul de la acea vreme, Mihail Kogălniceanu.

Clădirea Teatrului Național București astăzi, după reconstrucția care a durat patru ani de zile

Clădirea Teatrului Național București astăzi, după reconstrucția care a durat patru ani de zile Foto: arhiva TNB

TNB-ul pe care îl știm astăzi cu toții, cel de lângă Universitate, a fost inaugurat în preajma Crăciunului anului 1973, și întâmpina publicul bucureștean cu trei săli de spectacol: Sala Mare, Sala Mică și Sala Atelier. Sala Amfiteatru „s-a născut” ulterior, în urma modificărilor realizate din cauza unui incendiu. Arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea și Nicolae Cucu sunt cei care au lucrat la proiect, iar inginerului Alexandru Cișmigiu i se datorează structura de rezistență.

În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare

„Din 1852 și până în 1948, se schimba Guvernul, se schimba și directorul Teatrului! Ion Caramitru (actualul director al Teatrului Naţional, n.r.) este singurul care a schimbat 12 miniștri ai Culturii. De ce? Pentru că, între timp, a apărut o lege a managementului instituțiilor de cultură, care spune că nu îl poți da jos, ca partid, dacă nota arată că sunt rezultate. În aproape 164 de ani, TNB a avut 45 de directori – o medie de 3 ani și jumătate de fiecare. Radu Beligan a stat 20 de ani (cel mai longeviv director, n.r.), Ion Caramitru este deja în al 12-lea an. Am avut și directori care au deținut funcția de mai multe ori – precum I. L. Caragiale sau Costache Caragiale, unchiul celui dintâi. Primii patru directori au fost os domnesc”, a explicat Ionuț Corpaci, consultant artistic şi ghid de ocazie al Teatrului, pentru Matricea Românească.

România, ultima țară din Europa care subvenționează “in corpore” teatrele

La Turul TNB poate participa, în schimbul unei taxe modice, în fiecare zi de luni, oricine vrea să pătrundă în culisele Teatrului, să îi afle povestea și să vadă cabina unde se pregătesc pentru spectacole giganţi care li se închină lui Melpomene şi Thaliei, precum Ion Caramitru și Horațiu Mălăele. Iar explicațiile și „notele de subsol” ale lui Ionuț sunt mai mult decât prețioase, având în vedere faptul că el lucrează aici de mai bine de 20 de ani.

Scenă din spectacolul „Scrisoarea”, după I.L. Caragiale, regizat de către Horațiu Mălăele

Scenă din spectacolul „Scrisoarea”, după I.L. Caragiale, regizat de către Horațiu Mălăele

„Suntem 480 de angajați în prezent. Radu Beligan a reușit să joace (să gestioneze punerea în scenă, n.r.) 1017 spectacole într-un an, în trei săli. Dar înainte eram 662. Acum avem 6 săli și un amfiteatru în aer liber (ce va fi inaugurat în vara 2017, n.r.), dar suntem 480 de oameni. Jucăm 750 de spectacole pe an, dar ne mai trebuie oameni să jucăm de marți până duminică, în toate sălile. În TNB se joacă 20 – 25 de spectacole în fiecare săptămână. Nu avem suficienți oameni – nici actori, nici tehnicieni, nici garderobiere – în așa fel încât să jucăm într-o singură seară în 6 săli. E păcat. Deși propunem de mult tuturor guvernelor: «Dați-ne oameni, ca să putem să jucăm, având în vedere că avem un indice de ocupare a sălilor de 80%»!”.

Spectatorul care observă o clădire elegantă, cu multe săli, modern dotată și situată pe mai multe nivele își imaginează, invariabil, că TNB se bucură de un buget anual impresionant, dar adevărul este altul: “Kilometrul Zero al Teatrului Românesc” dispune de “doar” 6 milioane euro, un buget redus în comparaţie cu cel al altor instituţii europene de profil. Aflăm de la reprezentantul Teatrului faptul că statul român alocă instituției 4,5 milioane euro și că vânzarea de bilete aduce 1,5 milioane euro (25% din bugetul total; în paranteză fie spus, aproximativ aceiaşi bani ajung în actul de creaţie efectiv, restul reprezentând cheltuielile logistice ale “mamutului” numit TNB). De ce este mai mare subvenția de la Guvern? Răspunsul este unul simplu: pentru ca publicul să se bucure de spectacole de calitate, de săli întreținute, dar mai ales să beneficieze de prețuri mici.

Cel mai scump bilet la un spectacol din repertoriul instituției costă 100 lei, cel mai ieftin 10 lei, iar jumătate din vânzări au loc pe internet. Dacă statul român și-ar “închide robinetul” subvenţiei anuale, spectatorul ar trebui să plătească pentru un bilet 200 lei. Ați ghicit, practicarea unui astfel de preț nu ar mai aduce aproape 200.000 de spectatori anual la teatru. Important de menționat este faptul că nu doar TNB primește bani din partea statului – nu mai puțin de 60 de teatre din țară sunt subvenționate, astfel încât prețul biletelor să fie redus, și oamenii să își permită «porția» de cultură. Din nefericire însă, suntem ultima țară din Europa care subvenționează puternic 60 de teatre, în lipsă de alternative.

Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, este de 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa» – oficial TNB

„Dacă mă întrebați pe mine, cel mai bine subvenționat oraș din România, în ce priveşte cultura, este Aradul, care alocă 9 milioane de euro. E acolo un primar tânăr care a înțeles ceva. (…) Tot proiectul de dezvoltare a TNB-ului, sub conducerea lui Caramitru, este modelat după cel al Royal National Theatre (din Londra, n.r). Acesta are un buget de 120 milioane de lire sterline. Box office-ul este de 30%, deci cam 40 milioane de lire. Noi, la 6 milioane euro, avem 1,5 milioane din bilete. În termen de procente, e bine. În termen de salarii, de investiție în cultură, la noi e puțin. Bugetul statului român pe 2016, pentru cultură, înseamnă 0,08% din PIB. Franța are 7%. E adevărat că întotdeauna, în România, cultura a fost «Cenușăreasa». Ce a fost important pentru România: apărarea, educația și sănătatea. (…) Dacă ni s-ar înzeci bugetul, ca să ajungem la 0,8%, am putea începe șantiere arheologice, reconstrucții de patrimoniu – nu vorbesc aici despre cultură vie, ci despre ce n-am făcut în ultimii mulți ani”.

Scenă din spectacolul „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regizat de către Claudiu Goga

Scenă din spectacolul „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regizat de către Claudiu Goga

În altă ordine de idei, reprezentanții Teatrului au identificat publicul majoritar al spectacolelor puse în scenă. Portretul-robot al “fanului” TNB este: femeie cu vârsta până în 50 de ani, cel puțin doi copii, studii superioare şi venituri medii.

Sala Atelier, «laboratorul» unde se verifică gustul pentru noutate

Odată pătrunși în Sala Atelier a TNB-ului, ni se dezvăluie, din capul locului, faptul că nu există în lume două săli de teatru identice, chiar dacă toate au unele elemente comune, precum cabinele de sunet și cele de lumini, dar mai ales configuraţia: toate teatrele lumii sunt construite fie în formula italiană (publicul se află față în față cu scena), fie în cea elisabetană, care copiază varianta grecească (publicul înconjoară scena din trei părți, ca un amfiteatru), fie în cea arenă, ca la circ (publicul înconjoară scena din toate părțile). Sala Atelier poate deveni oricare dintre aceste variante, datorită mobilității oferite de structurile cu roți pe care se află scaunele.

În Sala Atelier se pot bucura de un spectacol 200 de persoane

În Sala Atelier se pot bucura de un spectacol 200 de persoane

„90% din repertoriul Sălii Atelier reprezintă dramaturgia nouă. Aici verificăm gustul publicului pentru nou. Este o sală de maximum 200 de locuri în care nu investim foarte mult din banii publici în decoruri și costume, și verificăm dacă ceva place. Aici aflăm dacă un dramaturg e bun sau nu, la nivelul publicului Bucureștiului, care este unul bun de teatru.”

Viața în teatru, un univers paralel

Între zidurile Teatrului Naţional se produc toate elementele necesare punerii în scenă “ca la carte” a unui spectacol, întrucât aici există ateliere de mecanică, pictură, tâmplărie, tapiserie, croitorie, butaforie, cizmărie, dar și spălătorie și călcătorie. Producția unei piese durează în jur de două luni și jumătate, timp în care actorii învață textul și mișcările scenice în sălile de repetiție, iar „spiridușii” din atelierele amintite lucrează la recuzită, costume, decor etc. Viața în teatru este, pentru neavizați, una boemă, nedictată de rigori și ai cărei protagoniști sunt artiștii îmbrăcați lejer și veşnic cu zâmbetul pe chip. Unele dintre acestea se confirmă, dar asta nu înseamnă că nu există, și în lumea dramaturgiei, un program încetăţenit al zilei de reprezentaţie, astfel încât totul să funcționeze la parametri optimi: intervalul 10:00 – 14:00 – repetiție, de la 14:00 masa de prânz, intervalul 15:00 – 17:00 – somn, apoi, începând cu ora 17:00, întoarcerea la cabină pentru pregătirea spectacolului de la ora 20:00.

Cea mai „inteligentă” sală din lume se află la București

Sala Studio a fost următoarea destinație de pe lista noastră, iar încă de pe holurile care duc spre aceasta am fost anunțați de către Ionuț că vom vedea „sala cea mai «deșteaptă» din lume”, pentru că poate deveni, într-un timp foarte scurt, o sală de teatru de tip arenă, elisabetan sau italian.

Sala Studio, în formula arenă

Sala Studio, în formula arenă

Sala Studio, în formula italiană

Sala Studio, în formula italiană

„O sală de teatru care să se transforme în nici 30 de minute dintr-o sală în altă sală încă nu s-a construit. (…) Când s-a deschis sala, Ion Cojar, fost director al teatrului, a montat «Năpasta» în variantă italiană. Apoi, publicul ieșea în foaier, se întorcea în jumătate de oră în cu totul alt teatru, unde vedea «Conu‘ Leonida față cu reacțiunea». (…) Ne-a fost teamă de faptul că, nemaifolosindu-se din ‘76 mecanismele, o să trebuiască să reparăm mult. N-am făcut decât să adăugăm niște ulei și un panou de comandă nou, pe iPhone.”

Transformarea sălii Studio

“De când a venit Caramitru și până la reconstruire, am mers peste tot în Europa să vedem ce e nou, ca să introducem aici. Sunt lucruri pe care le-am adus și pe care le-am făcut, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi. De fapt, nu e importantă schimbarea, important este să le faci să funcționeze. În varianta italiană, Sala Studio are 540 de locuri, în varianta arenă are 590 de locuri”.

Sunt lucruri pe care le-am văzut în Europa şi pe care le-am adus și le-am făcut la TNB, dar sunt și lucruri pe care le-am considerat mult mai bine făcute la noi

Reconstrucţia TNB-ului, încheiată în 2015, a durat patru ani, și a costat nu mai puțin de 73 milioane euro: 26 milioane au venit dintr-un împrumut cu dobândă mică de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, iar restul, de la cinci Guverne diferite ale României.

Sala Pictură, cea mai „intimă” sală a Teatrului Național București

Sala Pictură, cea mai „intimă” sală a Teatrului Național București

Sala Pictură este una dintre cele mai intime incinte dedicate spectacolelor, pe care le-am văzut. Cu o capacitate de 250 de locuri, sala aceasta îi permite spectatorului să observe chiar și cele mai mici expresii faciale ale actorilor, întrucât distanța de la scenă, la ultimul rând de scaune este de 12 metri.

“Cum să nu-ţi placă să joci la Sala Mare?”

Dar “perla Coroanei” Teatrului Naţional este Sala Mare, o încăpere elegantă, dominată de tapiseria de un roșu regal. „Cum să nu-ți placă să joci aici?”, ne întreabă, retoric, Ionuț Corpaci.

Sala Mare, similară cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra

Sala Mare, similară cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra

Această sală este una de tip italian și se mândrește cu un loc fruntaș în clasamentul celor mai mari săli de teatru din România, dar și în cel al celor mai bine dotate din Europa, din punct de vedere sceno-tehnic. Este comparabilă cu Sala Mare a Teatrului Național din Budapesta sau cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra. Aici pot urmări un spectacol 940 de români.

Foaierul Sălii Mari, la fel de elegant

Foaierul Sălii Mari, la fel de elegant

Teatrul Național București mai deține și Sala Media, cea dedicată diferitelor evenimente – culturale sau educaționale -, și Sala Mică, cea căreia i se mai spune și “Sala 9G”, deoarece serveşte drept spaţiu de expresie noii generații de tineri regizori, scenografi şi actori. Aceștia “iau în primire” sala timp de șase săptămâni pentru a se pregăti, se folosesc de recuzita și de decorul TNB-ului și la final joacă spectacolele de câteva ori. În cazul în care piesele sunt suficient de bune pentru Teatrul Național, ele rămân în repertoriul acestuia. Până în prezent s-au desfășurat două stagiuni, iar din 11 piese jucate de tinerii actori, 10 au rămas în repertoriul TNB-ului.

Terasa de pe acoperișul instituției, viitoarea cafenea a iubitorilor de dramaturgie

Terasa de pe acoperișul instituției, viitoarea cafenea a iubitorilor de dramaturgie

Planurile de dezvoltare ale uneia dintre cele mai emblematice instituţii culturale ale României nu se opresc aici, întrucât publicului i se pregătește o miriadă de alte surprize: în vara următoare, el va putea asista la spectacole pe acoperișul clădirii, evenimentele de aici urmând a avea loc de la ora 22. Un etaj mai jos, îi va aștepta cafeneaua deschisă în permanență, loc care merită vizitat, mai ales pentru panorama asupra Pieței Universității şi pentru reflecţiile pe care ea le inspiră – sperăm noi, asupra neclintirii şi creativităţii spiritului românesc, atât de bine ilustrate de către TNB.

Dacă războiul este “continuarea politicii prin alte mijloace”, cum afirma Clausewitz, teatrul ar putea fi, egalmente, continuarea filosofiei şi a moralei pe un tărâm care le pune la probă, fără menajamente, fibra alcătuitoare. Este, cel puţin, cazul piesei “Când timpul nu se mişcă”, de Donald Margulies, o meditaţie dacă nu profundă, cel puţin la fel de fidelă ca o fotografie de înaltă rezoluţie asupra războiului, umanităţii şi asupra rolului nostru în evoluţia aparent de nestăpânit ori de influenţat de către individ a (dez)ordinii mondiale.

Alina Berzunţeanu (“Moartea Domnului Lăzărescu”, “După Dealuri”) este Sarah, o fotojurnalistă de război care se întoarce pe “frontul” din New York pentru a-şi face recuperarea, după ce este rănită de explozia unei bombe în Irak. La căpătâiul ei stă James (Marius Stănescu – “Examen”, “E pericoloso sporgersi”, “Hotel de lux”), iubitul nevrotic, cel care – aflăm curând – nutreşte nu doar resentimente faţă de infidelitatea lui Sarah, petrecută pe front, ci şi o aversiune radicalizată faţă de război, leviatanul care i-a devorat sănătatea mintală şi şansa la fericire (echivalată cu o viaţă casnică, în care “copiii nu mor, ci cresc”).

"Când timpul nu se mişcă"

“Când timpul nu se mişcă” Fotografii: Marius Donici, prin amabilitatea Teatrului “Maria Filotti” din Brăila

“Declanşatorul” piesei – asociat diafragmei ingenioase, ea însăşi cu valoare de personaj, care se deschide şi se închide pe scenă pentru a puncta momentele-cheie – este însă vizita recurentă a unui prieten al protagoniştilor – Richard (Adrian Titieni), editorul cuplului, însoţit de către Mandy (Ioana Anastasia Anton, care face un rol bun), o mult mai tânără parteneră, care se recomandă “organizatoare de evenimente”. “Există fete tinere şi fete-embrion, iar tu, Richard, ai ales o fată-embrion”, remarcă Sarah cu ironie – însă ridiculizata şi simpla Mandy se va dovedi (“fericiţi cei săraci cu duhul”) vocea umanităţii neinstruite dar ingenue, care spune adevărurile incomode pentru binomul jurnalistic.

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă, într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă (“N-am stat să pierdem timpul cu actele. Suntem ocupaţi să salvăm lumea”), într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă. Piesa, regizată de tânărul Vladimir Anton, analizează finalmente (şi) condiţia jurnalistului care, pus în faţa unor realităţi independente de el – războaie, foamete, genocid – se simte obligat intrinsec să spună povestea lor mai departe lumii, cu riscul propriei extincţii, şi chiar dacă îşi intuieşte impostura (“Trăiesc pe seama suferinţei unor străini, mi-am făcut o carieră pe durerea altora”). O lume care îi reproşează (“Poate dacă ai fi ajutat copilul, în loc să-l fotografiezi, n-ar fi murit”) lipsa de umanitate, impasibilitatea, neimplicarea, fără a înţelege (cum încearcă Sarah în van să explice) că în pofida aparentei lor puteri, exacerbate de media, jurnaliştii sunt la rândul lor simpli pioni, rol ce nu admite mersul pe diagonală, pioni care nu se pot juca de-a Dumnezeu.

Cand-timpul-nu-se-misca-3

“Îi ajutăm făcând fotografii” e totuşi un argument care parcă n-are validitate morală în faţa vocii umanităţii – “E atâta frumuseţe în lume şi voi nu vă concentraţi decât pe nenorociri”, iar piesa – ca şi relaţia lui Sarah şi James – se stinge în noapte pe ritmuri bântuitoare (Coldplay – O (Hidden Track), de pe Ghost Stories).

Cand-timpul-nu-se-misca-1

“Când timpul nu se mişcă” e o piesă cu timp lung de expunere, care-ţi trezeşte în minte trei imagini de dată recentă, dar epocale: micuţul Alan Kurdi eşuat pe o plajă de lângă Bodrum; însoţitoarea de zbor şocată după atacul din aeroportul bruxellez Zaventem; băieţelul sirian victimă a bombardamentelor, pierdut într-o ambulanţă. Şi, de ce nu, Adrian Despot somându-i pe cameramanii de la Colectiv să fie mai mult oameni decât “profesionişti”, şi să-şi ajute fraţii suferinzi.

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Unde am văzut piesa: Festivalul “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”

Unde o puteţi vedea: Teatrul Odeon, Bucureşti, 30 septembrie

Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin.

Însuși numele piesei, un cuvânt care «deține» performanța de a le induce fără efort un spasm celor care s-au „ars” cu mirajul ajutorului «salvator» al băncilor, anunță o comedie savuroasă în jurul creditului, subiect pe care criza economică l-a transformat, iată, în artă.

Matricea Românească a fost în sală la „Creditul” și a asistat la un joc actoricesc și la un „dans” senzațional al replicilor între actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu. Am râs mult, am aflat până unde merge ingeniozitatea omului aflat la ananghie și am aplaudat cu putere, întrucât seara, ca şi existenţa noastră de “consumatori de credite”, a căpătat un alt contur pentru noi, datorită acestei comedii.

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul”

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul” Foto: Facebook Festivalul Undercloud, autor Cătălina Flămînzeanu

Intriga? Personajul lui Șerban Pavlu este disperat să obțină un credit și, după ce a bătut la ușa mai multor bănci, ajunge și în fața lui Răzvan Vasilescu, bancherul care îi spune același lucru ca și ceilalți: nu întrunește toate condițiile, deci nu poate primi banii – puțini, de altfel. Cuvântul cheie al situației în care se află solicitantul este, evident, „urgent”. Dată fiindu-i încurcătura, nevoiașul decide să joace în disperare de cauză o carte pe care o găseşte chiar pe biroul bancherului neînduplecat: să îi seducă nevasta.

Scenariul inițial hazliu, destul de îndrăzneț și deloc verosimil, capătă sens pe măsură ce dialogul – «îmbogățit» cu câteva expresii „fără perdea” – celor doi evoluează în mod periculos.

Creditul

Comicul piesei nu iese la iveală numai prin prisma replicilor și a situației burleşti în care se află personajele, ci și prin prisma faptului că temerile bancherului vizavi de trăinicia căsniciei sale se adeveresc, fără ca la bază să se afle și acțiuni concrete. Ce înseamnă asta, vă lăsăm să aflați singuri vizionând spectacolul.

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Confesiunile lui Vlad Udrescu despre actorie, cu dragoste

21 octombrie 2022 |
Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o...

Ani de liceu. Per aspera ad astra - cronicile lui Hyperion

6 iunie 2017 |
Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a...






Cultura evreiască, parte a matricei româneşti. Maia Morgenstern: „Tata m-a învățat că avem 11 porunci, ultima fiind: «Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde lași umbră pe pământ»"

3 aprilie 2017 |
https://youtu.be/wzfKnifGv08 Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern,...







„Creditul”, comedia în care bancherul are de pierdut

13 septembrie 2016 |
Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin. Însuși numele piesei, un...