Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

actriță

Oana Jipa este o tânără actriță, cu aspirații mari, care promite mult și multe. Se hrănește cu ceea ce face și se menține vie datorită meseriei pe care a cuprins-o în viața sa. Se mândrește că mai demult, în liceu, a făcut parte din trupa de teatru, acolo unde a fost selectată în urma audițiilor la insistențele mari pe care le făcuse mama sa. Din acele vremuri a realizat ce face arta din om, cât sens îi dă și cât o întregește.

Numele său a fost legat până acum de câteva spectacole pe care le-a jucat pe scenele teatrelor independente și anume Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis. La momentul la care răspunde la acest interviu se află la Sfântu Gheorghe, acolo unde repetă la un viitor spectacol cu trupa de la teatrul Andrei Mureșanu, fiind pentru prima oară parte dintr-un teatru de stat. Să o cunoaștem!

 

 

Ce se visa fetița Oana când era mică? Prin exercițiul imaginației, în ce rol te puneai cel mai des?

Aveam, ca orice copil cred, foarte multe roluri între care jonglam. De exemplu, nu exista film după vizionarea căruia să nu mă identific cu personajul feminin și să continui povestea în intimitatea camerei și imaginației mele. Dintre toate rolurile însă, cel mai mult mă fascina rolul de mamă pe care îl preluam cu foarte multă seriozitate față de jucăriile mele. De fapt, mă fascina mama mea care mă fascinează și astăzi și care reușește mereu să facă imposibilul în timp record cu dragoste și blândețe. Cred că îmi dădeam seama de atunci că e o muncă grea, probabil îmi imaginam că e nevoie de mult antrenament. M-am bucurat că a existat în cariera mea și un prilej de a explora relația mea cu mama mea printr-un spectacol. Un copil pe un litru de benzină (r. Irisz Kovacs, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca), unde tema maternității e foarte prezentă și prezintă fascinația mea reală dar și groaza față de maternitate, un lucru pe care se pare că îl contemplu din copilărie.

 

Care sunt amintirile cele mai dragi din vremea copilăriei?

Drumurile la munte cu mașina pe vremea când nu recunoșteam împrejurările, nu puteam estima cât va dura până ajungem la destinație. Îmi dau seama retrospectiv că erau momentele mele de autocunoaștere, când, de la primul brad pe care îl vedeam, mintea mea intra într-un proces foarte deosebit (mi se pare mie acum) – tăceam mâlc, mă uitam pe geam și mă gândeam la oamenii de dinaintea mea, la noroc, la cum va fi dragostea etc. Am multe amintiri dragi cu părinții mei, cu fratele meu, dar dintr-o zgârcenie sufletească nu-mi priește să le știu povestite. Iar față de aceste momente de autocunoaștere am mare compasiune, când mă gândesc că mi se părea că știu atât de puțin și din multe puncte de vedere știam atât de multe.

 

Despre tine ca adolescentă, ce-mi poți spune? În jurul căror crezuri ai guvernat având în vedere că mediul familial, școlar, social și-au pus amprenta pe tine?

Până recent nu mă consideram departe de cum eram când eram adolescentă, însă, cu oarecare invidie, mi-am dat seama că am depășit etapa când am cunoscut adolescenții din trupa Brightside Drama la ID Fest, Bacău. I-am cunoscut cu ocazia atelierelor unde am fost unul din trainerii lor și ascultându-i simțeam un dor imens, dar și împăcare și entuziasm pentru ce urmează în viața de adult. Adolescența mea a fost foarte mișto. Am învățat într-un liceu super deschis și anume Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, unde am făcut parte și din trupa de teatru a liceului, momentul T0 cum s-ar spune din ce urma să fie cariera mea. Atunci mi-am cunoscut prietenii care îmi sunt prieteni și astăzi aproape un deceniu mai târziu (cam cum sună asta?). Am fost o adolescentă liberă, cu părinți relaxați care nu erau la primul contact cu acest fenomen (mersi, frate-miu, tu ai dus greul!), care stătea mult cu prietenii, dar și mult singură, să afle ce îi place. Nu am avut o adolescență prea nebună, nu m-a atras acel tip de pericol niciodată. Îmi plăcea mult să citesc, să fumez, să mă uit la filme cool (filme de artă, erau filme de artă dar erau cool, și mai ales era cool să zici că le-ai văzut), să ascult muzică, să fac poze, să flirtez, aveam mare grijă cum mă îmbrăcam și îmi plăcea adrenalina din primele dăți când chiuleam. În rest, repetam cu trupa de teatru, mergeam singuri în festivaluri, ne super îndrăgosteam, făceam filme. Mă simțeam liberă, autonomă și simțeam că mi se întâmplă ceva foarte special, de atunci tot simt asta.

 

 

Când ai aflat despre tine că vrei să îmbrățișezi actoria în viața ta și să nu-i mai dai drumul?

Cum am zis mai sus, în liceu am făcut parte din trupa de teatru a liceului, unde am fost selectată în urma audițiilor la care mama mea a făcut mari insistențe să mă duc. Nu-mi doream neapărat, eu voiam la clubul de dezbateri, mi se păreau mult mai cool cei de acolo dar pentru că mama își dorea, am zis să încerc. N-a fost dragoste din prima, nici de prima oară când am repetat, nici de prima oară când am urcat pe scenă, însă a fost o dragoste care s-a consolidat fără să-mi dau seama și care devenise mare parte din personalitatea mea. Când am terminat liceul mi se părea evident și nu numai mie, și familiei mele și profesorilor mei că ăsta e drumul.

 

Este actoria lucrul cel mai curajos pe care l-ai înfăptuit sau cum privești tu această meserie?

Nu mă consider foarte curajoasă. Mi-e frică de multe lucruri, dar am și o ambiție nelimitată de a nu fi rezumată la fricile mele. Sunt zile când câștigă frica garantat dar și multe zile când nu, și alea sunt zilele când mă simt ca un brav soldat în viața mea. La teatru e diferit pentru că teatrul e locul în care mă simt în siguranță și în care am acel curaj de a face ce nu am curaj să fac in viața mea. Știu că multă lume spune asta dar așa este și pentru mine. Teatrul mă ajută să devin din ce în ce mai curajoasă și mă ajută în primul rând să aflu ce se întâmplă cu mine. E instrumentul meu cel mai fidel prin care aflu ce mi se întâmplă și prin care verific dacă ce a trecut a trecut cu adevărat. Tot ce facem pe scenă vorbește mult despre noi, și de multe ori, sub umbra acestor personaje reușim să aflăm lucruri plăcute dar și mai puțin plăcute despre noi. De aceea este o muncă care necesită mult curaj.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Am fost o studentă foarte nerăbdătoare, mai ales cu mine însămi, nu puteam accepta faptul că această meserie are nevoie de timp, că la actori cărămizile se pun azi una, și zidul se clădește după muuuult timp. Iar ca să duc metafora până la capăt, când în anul doi simțeam că mă plouă-n cap, eu plângeam că nu e zidul gata. Facultatea a fost totodată perioada care m-a pus față în față cu părerea mea despre mine, cu neîncrederea cu care ne luptăm mulți dintre noi în această meserie. Îmi rămân în minte repetițiile până la două, trei, patru dimineața cu studenții de la regie, discuțiile aprinse despre teatru de la terasa de lângă școală care ne era și casă și masă și discotecă și bibliotecă, drumurile cu mașina la festivaluri și premiere eveniment, examenele reușite și mai ales cele nereușite. Nu m-am simțit nicio secundă cu adevărat pregătită pentru meserie, dar am avut noroc să încep să joc odată ce am intrat la master, lucru care mi-a făcut tranziția de la studentă la actriță mai ușor de asimilat.

 

Mai simte emoții Oana când urcă pe scenă?

Da. Negreșit. Deși emoțiile se transformă, mereu pot fi generatoare de bine sau de mai rău, pentru mine emoțiile sunt o forță care mă mobilizează și nu mă lasă să mă odihnesc până nu știu că ce am de făcut e pe drumul bun. Înainte să înceapă spectacolul am emoții foarte mari și mereu mă întreb dacă o să mă ajute sau o să mă inhibe. E un pariu care mă ține foarte concentrate la ce am de făcut.

 

De care teatru este în prezent numele tău legat?

La momentul la care răspund la acest interviu sunt abia mutată de câteva zile la Sfântu Gheorghe unde repet la un viitor spectacol cu super trupa de la teatrul Andrei Mureșanu. E pentru prima oară când mă aflu într-un teatru de stat și când repet cu o trupă (și ce trupă!). De casă (București) mă leagă câteva spectacole pe care de abia aștept să mă întorc să le joc la Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis.

 

Care a fost rolul care te-a onorat cel mai mult?

Nu aș ști să aleg. Nu am o experiență prea vastă și îmi dau seama că fiecare rol de până acum fost foarte important în felul lui. Poate că rolul din Efecte secundare, Connie, a fost cel care m-a ajutat cel mai mult prin faptul că mi-a oferit vizibilitatea necesară unui tânăr debutant pentru a porni la drum.

 

Pe unde te-ai plimbat prin țară prin intermediul acestei forme de artă?

M-am plimbat destul de mult până acum fie prin intermediul spectacolelor sau al festivalurilor de teatru unde am participat sau unde am fost doar spectator. Cât despre spectacole: ,,Un copil pe un litru de benzină” (r. Irisz Kovacs) este o producție Reactor Cluj-Napoca, un spectacol rezultat în cadrul unei rezidențe de creație Fresh Start, iar Family escape room (r. Iulia Grigoriu) este un spectacol creat special pentru spațiul expozițional al Fundației culturale Ilfoveanu-Badea din Pitești. M-am bucurat mult să lucrez în astfel de spații și să văd cum e și mai departe de casă.

 

 

Au fost voci apropiate care ți-au spus să nu te orientezi spre actorie? Dacă da, cum le-ai depășit?

Nu am pățit asta, sau poate nu au ajuns la mine acele vorbe. Cred totuși că cea mai puternică voce este cea a criticului interior pe care eu una o aud destul de des și care periodic îmi reamintește de competiția din mediul ăsta, că nu există fizic timp de pierdut și de cât de efemer e orice fel de succes.

 

Cine este Oana dincolo de hainele personajelor pe care le joacă?

Nu aș ști să zic clar. Mă întrepătrund cu meseria mea, nu cred că pot face abstracție de ea atunci când vorbesc despre mine. Am 24 de ani, anul acesta a fost prima toamnă în care nu am început un nou an școlar/ academic, și lucrul ăsta m-a făcut puțin confuză. Încerc să mă responsabilizez, să învăț să trăiesc cât mai bine pe propriile picioare. Altfel, îmi place mult și să am timp liber în care să pot să mă bucur de hobbyurile mele. Cred că e foarte important ca adult să deprinzi anumite hobbyuri. În adolescență teatrul era hobbyul meu dar acum, pentru a mă menține inspirată am nevoie să evadez din teatru și din părerile și dorințele mele despre el.

 

Sunt oameni care își pun amprenta pe noi și care ne motivează în cariera aleasă. Pe cine poți aminti tu?

Sunt o adevărată culegătoare când vine vorba de a fura experiență. Sunt foarte mulți oameni de la care am învățat fie mult fie puțin, nimeni care a trecut pe lângă mine nu m-a lăsat indiferentă. Poate de la unii oameni am învățat cum să nu fac anumite lucruri pentru că nu mi se potrivesc mie, de la alții am preluat anumite păreri, tabuuri, sfaturi. Când ești actor nu lași nimic neutilizat, viața e materialul brut cu care lucrezi. Nu îmi vine să dau nume pentru că să dau un nume ar însemna să exclud alte nume. Cred că motivație e ascunsă în orice și în oricine, depinde de cum o descoperi. Găsesc motivație în colegii mei, în actori din alte generații, în tineri care fac și ei teatru in liceu. Nu pot da tot creditul unui singur nume.

 

 

Care este dorința ta cea mai arzătoare legată de actorie?

Îmi doresc foarte mult să existe mai multe oportunități pentru tinerii absolvenți, cred că puținele programe care există nu sunt neapărat în legătura directă cu nevoile tinerilor artiști și acest lucru lucrează deficitar în favoarea lor. Această competiție atât de strânsă dată de numărul mare de absolvenți dar și de numărul extrem de mic de context de lucru sau gale, competiții, nu alimentează motivația și nu ajută actorii tineri să se dezvolte în zonele în care poate ar fi cel mai potriviți. Asta ar fi o dorință de-a mea pentru viitoare generații. Pentru mine, eu îmi doresc să îmi găsesc motivații noi cu fiecare proiect, să mă pot întreține din această meserie, nu vreau ca ea să devină un compromis pentru viața mea. Îmi doresc cel mai mult să am mereu energia să caut inspirație, să nu devin leneșă. De lene mi-e cel mai frică când vine vorba de meserie. Sigur că am și câțiva artiști pe care îi urmăresc și cu care de abia aștept să lucrez dar asta va rămâne secret.

 

Teatrul, scena, arta, toate acestea ți-au adus numai bucurii sufletești?

Mai important decât bucurii, teatrul mi-a oferit un sens. De când mi-am ales această meserie totul din viața mea s-a subordonat teatrului, acest lucru m-a făcut să trăiesc atent atât la mine cât și la lumea din jurul meu și să mă folosesc de viață ca de unealta cea mai de preț în creația mea. Bucuriile cele mai mari sunt atunci când reușești într-un spectacol să ții valul acela de energie și să fii pe aceeași undă, nici sub, nici peste. E ceva ce se întâmplă la acea frecvență ce te încarcă pentru mult timp de atunci înainte.

 

Poartă Oana în suflet vreo tristețe?

Nu. Sunt într-un moment al vieții mele pe care l-am visat mult.

 

 

La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez. După mai bine de 60 de ani de activitate artistică, în 2019, la vârsta de 90 de ani, aceasta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București, din cauza unor afecțiuni cardiologice.

 

 

Studii și carieră artistică

A absolvit liceul „Elena Doamna” din Suceava, urmând ca în perioada 1948 – 1951 să frecventeze Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași. Începând cu anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvind în 1952. A debutat în film în 1964, în Titanic Vals, unul dintre filmele de referință ale anilor de început ai cinematografului românesc.

Figură legendară a teatrului de comedie, Tamara Buciuceanu este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre reprezentantele de aur ale teatrului românesc. De-a lungul carierei artistice, a jucat în peste 25 de filme, fiind prezentă în peisajul teatrului și filmului românesc pentru o perioadă de peste 60 de ani.

Dintre toate rolurile interpretate, cel care a rămas în amintirea unui generații, fiind rolul său emblematic, este cel al profesoarei Isoscel din seria Liceenii. Un alt rol remarcant al Tamarei este cel al moșierei Aneta Duduleanu, în Cuibul de viespi, ecranizare după piesa lui Alexandru Krițescu, Gaițele. Una dintre comediile care s-au bucurat de o apreciere extinsă din partea publicului românesc, Cuibul de viespi, reunește în distribuție, alături de Tamara Buciuceanu, nume sonore precum Gheroghe Dinică,  Coca Andronescu sau Tora Vasilescu.

Scenele marilor teatre ale capitalei au găzduit-o pe Tamara Buciuceanu – Giulești, Bulandra, Teatrul Național de Comedie sau Teatrul Național Ion Luca Caragiale fiind doar câteva dintre acestea. În plus, Tamara a avut și o cariera minunată în televiziune, remarcându-se prin cupletele sale din programele de Revelion.

Încă de la începutul carierei, Tamara Buciuceanu a colaborat cu Radiodifuziunea Română, înregistrând sute de spectacole intrate în fonoteca de aur. Pe termen lung, aceasta a colaborat cu Radioul pentru realizarea emisiunii Unda vesela.

În 2008, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, Tamara Buciuceanu a primit premiul pentru întreaga carieră. În 2012 a primit aceeași distincție în cadrul Premiilor Gopo.  În 2013, în cadrul premiilor Gopo, aceasta a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru rolul din filmul de lungmetraj ficțiune Toată lumea din familia noastră.

În 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia, Tamara Buciuceanu a fost decorată de către Casa Regală a României cu Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, cu ocazia celei de-a 23-a aniversare a regelui Mihai I al României. Decorația i-a fost înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române.

 

 

Filme cu Tamara Buciuceanu:

  • Toată lumea din familia noastră (2012) – Ita
  • The Princess and the Frog / Prințesa și broscoiul (2009) – Mama Odie
  • Nuntă mută (2008) – bunica
  • Cuscrele (2005)
  • Chirița în provincie (2002) – Coana Chirița
  • Telefonul fierbinte (1996) – Titina
  • Jocul de-a vacanța (1995) – Madam Vintilă
  • Titanic Vals (1994) – Chiriachița, socra lui Spirache
  • Liceenii în alertă (1993) – profesoara Isoscel / bătrâna Elvira
  • Liceenii Rock ’n’ Roll (1992) – Isoscel
  • Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie (1990) – Blanca
  • Cuibul de viespi (1987) – moșiera Aneta Duduleanu
  • Extemporal la dirigenție (1987) – Isoscel
  • Liceenii (1987) – Isoscel
  • De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

 

Când era mică, Anca Cernea visa să devină balerină, să poarte tutuuri, un simbol al grației, să facă piruete amețitoare, să impresioneze prin eleganță și să primească aplauze la scenă deschisă. Planurile și activitățile din prezent nu coincid cu cele din vremea copilăriei, însă tot în zona artei s-a dus ca scenografă de teatru și film, actriță, ilustratoare de cărți. O mai găsim și printre copii, în mijlocul lor, la fel de creativă.

Se simte întregită odată cu responsabilitățile pe care le îndeplinește în cele trei domenii. Crede cu tărie că se îmbină armonios teatrul și pedagogia, ambele afirmând că te împing la multă interacțiune socială.  Desenul este o ocupație izolată, dar pe care o face cu relaxare, cu detașare de cotidian, când e doar cu ea prezentă, fără să simtă vreo presiune. „Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte”, exclamă artista Anca.

N-a fost să fie o balerină, dar a rămas o îndrăgostită de frumos, de unde își ia și inspirația. Se învârte în jurul creativității și tot ce iese de pe mâna ei este de admirat. Să o cunoaștem!

 

 

Anca, la ce proiecte lucrezi în prezent?

Lucrez cu soțul meu, regizorul Marcel Top, la niște traduceri pentru un viitor spectacol de teatru. Nu-ți spun încă numele, e surpriză.

Însă te invit la un spectacol pentru care am făcut scenografia la începutul acestui an: “Paracliserul” de Marin Sorescu. Este un one man show Claudiu Bleonț, un spectacol despre credință (îndoială, revoltă, acceptare, căință). E un spectacol ca un balsam pentru sufletul omului.

 

Tu ești cunoscută ca actriță pentru că asta te recomandă și diplomele, dar ești și ilustratoare de cărți, designer de costume de teatru, scenografă. În ce domeniu activezi cel mai mult și-ți lași amprenta cu succes?

În ultimul timp m-am preocupat foarte mult de pedagogie. Simt că acolo e cel mai mult nevoie de implicarea mea. Îi cunosc bine pe copii, le înțeleg dorințele și nevoile, mă pricep să le întrețin entuziasmul. Și ei îmi răspund cu afecțiune înzecită. Când ne întâlnim, se strâng în jurul meu și mi se pare că am “o crinolină” formată din copii: îmi povestesc toți deodată ce s-a mai întâmplat extraordinar, îmi arată cum i-a zgâriat pisica, ce jucării au primit de ziua lor, îmi fac inele din ceară colorată și coliere din sfoară. Asemenea dovezi de iubire și asemenea răsfăț mă obligă să dau totul, în schimb.

Pentru mine e important să știu că le pot oferi o felie de copilărie fericită și că educația pe care le-o transmit îi responsabilizează și îi pregătește pentru lumea de azi și de mâine.

 

Totuși, unde este spațiul în care te simți cea mai autentică și nu te îndepărtezi de eul tău?

Se pare că sunt nomadă: mă simt bine în mișcare. Nu mă îndepărtez de eul meu cu niciunul din proiectele de care mă ocup. De fiecare dată când trec de la teatru sau pedagogie la desen, parcă îmi iau o vacanță și mă regenerez. Cred că sunt trei domenii creative care se echilibrează foarte bine: teatrul și pedagogia te obligă la multă interacțiune socială, iar desenul este o ocupație solitară. Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte.

 

 

Ultima oară când am vorbit ai zis că pregătești o serie de cărți de basme ilustrate. Ce-mi poți dezvălui acum despre ele?

Editura Cetatea Romei, care a scos primul volum de basme maramureșene, “Bătrânul împărat și păsările dragostei”, culese de antropologul Pamfil Bilțiu, ține mult la metodele tradiționale de promovare: în școli, în mijlocul copiilor. Pandemia a frânat procesul de distribuire a primului volum. Din acest motiv, abia în primăvara următoare vom începe lucrul la următoarele volume.

Am ilustrat în schimb două basme ucrainene. Îți trimit o imagine din basmul Ivasyk Telesyk, în care o lebădă albă salvează un tânăr încolțit de balauri.

Am organizat și un concurs de ilustrație pentru copii, pe baza basmului ucrainean “Mănușa”. Este o poveste frumoasă despre ospitalitate: în mănușa albă pe care a pierdut-o un băiețel în zăpadă își găsesc adăpost 7 animale: o cârtiță, un iepure, un arici, o bufniță, un bursuc, o vulpe și un urs brun. Când apare șoricelul, gâdilă cu mustățile lui nasul ursului, ursul strănută, animalele se împrăștie, iar băiețelul își recuperează mănușa, și scapă astfel de pedeapsa pe care i-o pregătise bunica lui. Acesta a fost cea mai la îndemână modalitate de a-i face pe copiii români să înțeleagă situația copiilor refugiați. Am ales să le vorbim celor mici despre basmele Ucrainei, nu direct despre ororile războiului.

 

Ce înseamnă pentru tine să ilustrezi basme?

Libertate. Recuperarea copilăriei. Am ilustrat până acum doar basme populare, majoritatea preluate direct de la țărani. Fiecare povestitor dă mai departe basmele așa cum și le amintește și cum le-a priceput, le trece prin filtrul fanteziei, al experienței de viață și al înțelepciunii proprii. De aceea, și eu mă simt liberă să le redau în imagini așa cum le înțeleg, să le trec prin filtrul meu. Colaborarea cu editura este una pe care și-ar dori-o orice artist: îmi lasă libertate și îmi oferă încredere totală, doar se minunează de rezultate, niciodată nu aduce obiecții.

 

De când pictezi, Anca? Este pictura forma de artă în care simți că te detașezi de situațiile cotidiene?

Pictez din grădiniță. Da, pictura îmi e de mare ajutor. Mă echilibrează și fizic și spiritual. Este o formă de meditație: îmi curăță gândurile, îmi relaxează corpul, îmi reglează respirația. Asta atunci când desenez ceea ce îmi doresc eu, în ritmul pe care îl aleg eu. Când apar constrângerile impuse din exterior, există riscul să nu mai funcționeze vraja.

 

Care a fost prima persoană care a remarcat înclinațiile tale?

Îmi amintesc că tatăl meu s-a minunat odată de forma unui nor pe care l-am desenat. E una din primele mele amintiri. Un nor poate avea orice formă. Prin urmare, cred că tata a vrut doar să mă încurajeze. Însă eu am dedus că am talent la desen și nimeni nu mi-a mai scos vreodată din cap această convingere.

 

Te simți creativă mereu?

Am mereu chef de joacă. Și cred că la mine creativitatea este în strânsă legătură cu joaca. Nu mă iau prea în serios atunci când creez. Sunt și foarte deschisă. Mă încântă și mă inspiră creativitatea celor din jurul meu. Deci nu-mi amintesc să fi avut blocaje creative, mereu găsesc portițe deschise.

 

Dar despre „Fir de ROZmarin”, proiectul tău personal, ce-mi poți spune?

Am lansat de curând, împreună cu prietena mea, Gabriela Athanasovici, site-ul https://rozmarin-concept.com/, unde lucrările mele apar printate pe accesorii de mătase: eșarfe și brățări de mătase naturală, măști de somn, batiste, perne decorative. Toate produsele sunt lucrate manual, din materiale naturale, în mici ateliere locale.

Imaginile create de mine pentru accesoriile ROZMARIN CONCEPT fac referire la basmele românești și universale, la credințele strămoșești, dar și la evenimentele importante din viața fiecărui om contemporan.

 

 

De ce ai ales denumirea ROZMARIN CONCEPT?

ROZMARINUL este planta aducerii aminte. Ofelia îi dăruiește lui Hamlet un mănunchi de rozmarin atunci când îi cere să nu o uite. (Planta chiar are proprietăți terapeutice, nu doar simbolice.) Am vrut să creez accesorii care adună în ele amintiri, care creează o punte între trecut și viitor. Mulți oameni aleg aceste obiecte prețioase pentru a le oferi drept cadou, pentru că sunt cadouri memorabile, pentru că valoarea de simbol a produselor lor depășește valoarea lor materială.

 

Toți avem modele care ne inspiră și luăm ce  e mai bun de la ei. Sunt oameni care te-au inspirat pe tot parcursul carierei tale?

Foarte mulți. Orice om din jurul meu este o inspirație. În general apreciez oamenii  în momentele lor de inocență, entuziasm și generozitate. Toți avem astfel de momente. Cel mai mult mă inspiră tinerii. Însă nu pot să spun că îi iau drept modele. Mă regăsesc în bucuria lor și îmi place să îi am în preajmă. Modelul după care vreau să evoluez îl iau dinăuntrul meu. Poate amintirea mamei mele mă inspiră, dar e tot înăuntrul meu.

 

Apropo de carieră, cum ți-ai defini traseul profesional?

Destul de imprevizibil. Îmi plac schimbările și îmi place să schimb din când în când traseul cu 180 de grade. Însă nu brusc, pentru că vreau să fac temeinic ceea ce fac.

 

Coincid visurile și aspirațiile tale când erai mică cu ce faci în prezent?

Am ales ce mi se potrivea. Mă amuză faptul că majoritatea fetițelor din “crinolina” mea își doresc să devină actrițe sau desenatoare. Eu când eram mică doream să devin balerină.

 

Cum jonglezi cu atribuțiile de mamă și cu cele de femeie de carieră?

Jonglez cum mă pricep mai bine. Nimic nu-mi iese ca la carte. Norocul meu este că băiatul meu, Nichita, are umor. Și foarte multă empatie, nu mă judecă. Acum e deja adolescent și în multe privințe se descurcă de unul singur.

 

 

Și dacă tot am pomenit de faptul că ești mamă, ce ai vrea să învețe copilul tău de la tine, poate, din greșelile tale?

Personalitatea lui Nichita e foarte diferită de a mea. Va învăța din propriile lui greșeli. Sunt liniștită pentru că e un om foarte cald și generos și își atrage prieteni care sunt la fel ca el. Știu că fundația este solidă. De restul se va ocupa viața.

Provocările pentru generația lui sunt cu totul diferite față de provocările generației noastre. Sper să aibă puterea și inspirația de a alege ce e mai bun pentru el din toate tentațiile și posibilitățile pe care i le pune la picioare lumea contemporană. Aș vrea să învețe să fie echilibrat, cu atenția și grija îndreptate și spre interior și spre exterior. Eu mă străduiam mult să îi mulțumesc pe cei din jurul meu și ignoram nevoile mele. Dar mi-am învățat lecția.

 

Ce ar trebui să mai știm despre Anca Cernea?

Că am două mătuși senzaționale- Rodica, sora tatălui meu și Zamfira, sora mamei mele.

 

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață?

Cred că atunci când l-am ales pe soțul meu am făcut pasul cel mai curajos. Din doi artiști cu personalități diametral opuse în aceeași familie rezultă o combinație destul de explozivă. Însă dacă m-aș întoarce la momentul acela, probabil aș face aceeași alegere.

 

Lasă-ți un gând, iar peste un deceniu, poate, când vei reveni la materialul cu noi două, să ții cont de el.

Uite, sunt foarte curioasă cum va evolua arta vizuală creată de inteligența artificială și în ce fel se va manifesta creativitatea umană în această colaborare cu AI. Sunt curioasă cum se vor soluționa problemele etice care decurg din ritmul foarte alert în care se mișcă omenirea.

 

 

Actrița Oana Jipa și mărturisile sale despre teatru, cu dragoste

22 noiembrie 2022 |
Oana Jipa este o tânără actriță, cu aspirații mari, care promite mult și multe. Se hrănește cu ceea ce face și se menține vie datorită meseriei pe care a cuprins-o în viața sa. Se mândrește că mai demult, în liceu, a făcut parte din trupa de teatru,...

Doamna comediei românești – Tamara Buciuceanu Botez

10 august 2022 |
La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez....