Tag

adevăr

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.[1]

 

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

 

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

 

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

 

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

 

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

 

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

 

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

 

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.

 

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

 

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

 

Peretele1

 

Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

 

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

 

 

[1] Martin Buber, citat în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

Nume: Gheorghe Panu (alternativ, George)

Poreclă: Românul (dată pentru că purta ii, la Junimea)

Când a trăit: secolul XIX (1848 – 1910)

Ocupaţia: Polimat. A avut o sumedenie de ocupaţii, dar a trăit cu precădere din jurnalism. Fondator de partid, liderul celui mai important curent de gândire radicală din România secolului XIX, politician, avocat, scriitor, istoric, memorialist.

Încă nu sunt impresionat… A tradus în română din italiana medievală (Petrarca). Este primul român care a vorbit despre hipnotism şi sugestie.

S-a remarcat ca: Excepţional orator şi virulent polemist.

Staţi un pic. Ce face un polemist? Pe scurt, polemizează. Panu a fost apreciat, în cercurile literare ale epocii – inclusiv în cel de la Bucureşti, grupat în jurul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, concurent al Junimii de la Iaşi – pentru talentul său de polemist. A utilizat, foarte eficient, sarcasmul şi satira în text. Textele lui satirice se detaşează clar de cele ale lui G. Dem. Teodorescu sau ale lui Nicolae Orăşanu ori Alexandru Macedonski când era tânăr. Ştia să construiască nişte antinomii foarte inteligente.

Cât timp a polemizat Panu? Aproape toată cariera. Spre finalul vieţii, s-a dedicat unor articole şi studii cu caracter teoretic.

Foarte frumos, dar de ce mi-aş pierde vremea? Panu a fost martorul celei mai importante perioade de modernizări – în mijlocul unor frământări politice şi sociale de tot felul – din Principatele Unite. Este perioada în care intelighenţia românească realizează cât de neînsemnaţi suntem, pentru că, până atunci, nu ne puseserăm această problemă. La Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), boierii români au fost ţinuţi pe la porţi de negociatorii străini, şi puşi în faţa faptului împlinit. Ulterior, pierderea Basarabiei şi dualismul austro-ungar au acutizat sentimentul neimportanţei noastre, care cerea o trezire culturală şi politică.

Am înţeles. Totuşi, ce legătură are cu Junimea? Gheorghe Panu a fost unul dintre membrii marcanţi, din perioada ieşeană, ai societăţii culturale. Important de subliniat este că Panu a avut cu Junimea raporturi mai mult literare, decât politice. În Convorbiri Literare, subiectele sale de căpătâi au fost importanţa culturii naţionale şi importanţa istoriei naţionale.

Cum vedea Panu Istoria Românilor? A fost printre primii intelectuali care au abordat istoria naţională în antiteză cu paşoptiştii. Într-o colecţie de studii publicate în Convorbiri, Gheorghe Panu argumentează cât de important este să ţii la cronici şi la izvoarele istorice, şi mai puţin la comentariile făcute de gloriile istoriografiei, precum Nicolae Bălcescu (sau Nicolae Iorga, peste decenii, n.n.). El exprimă o viziune critică cu privire la naţionalism, în studiul ştiinţific al istoriei.

Pare un om furios. De ce îl înfuria falsul patriotism? Să îl ascultăm, când era foarte tânăr: “Dacă aruncă cineva o privire generală asupra mişcării intelectuale de la noi, rămâne izbit de un fapt foarte caracteristic românilor: exagerarea tuturor cugetărilor şi faptelor ce se îndreaptă la gloria şi mândria naţională, şi aducerea la măsuri foarte, foarte mici, de multe ori chiar la o înţeleaptă tăcere, a tot ceea ce loveşte aste simţiri. Desigur, mijlocul de a vedea astfel lucrurile este foarte măgulitor şi de înţeles. Dar vine întrebarea: este oare atât de folositor ştiinţific?”

Devine interesant! “Meritul lui Panu este de a fi încercat, cel dintâi la noi, să spuie adevărul, oricare ar fi el”, nota despre el istoricul Ioan Filitti. Panu a simţit, mai devreme ca alţii, că trebuie să ne oprim din a minţi în legătură cu noi înşine. Nu e mai puţin adevărat că a face un Stat, cum au creat românii în secolul XIX, presupune nişte ficţiuni necesare.

În ce relaţii era cu Eminescu? “Reci” ar fi un cuvânt cald. Eminescu i-a fost antipatic tot timpul – probabil pentru că îl simţea foarte talentat. La citirea Scrisorii a III-a a lui Eminescu, Panu părăseşte sala, spunând că nu stă să asculte naţionalisme. Ceea ce n-a identificat Panu corect este că talentul artistic al lui Eminescu era suficient încât să i se ierte aproape orice. Chiar şi anacronismele istorice pe care i le-a reproşat în Sărmanul Dionis.

Gheorghe Panu Junimea secolul XIX coleg generaţie Nicolae Orăşanu Alexandru Macedonski interior

Doar patru oameni au fost acuzaţi de crimă de lezmaiestate pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu (înfăţişat aici), G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski

Pentru ce trebuie ţinut minte? Lucrarea lui, Amintiri de la Junimea, este mult mai vie decât lucrarea similară a lui Iacob Negruzzi, în ciuda faptului că autorul nu a avut acces la rapoartele societăţii, precum acesta din urmă.

Atât? Ar mai fi ceva, care i-a marcat viaţa. În ziarul său, Lupta, Gheorghe Panu publică în 1887 un articol violent, la limita calomniei, numit Omul periculos, pentru care a fost acuzat de lezmaiestate. Doar patru oameni au fost acuzaţi de această crimă pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski, ultimii doi făcând şi temniţă.

Ce a urmat? Panu a primit maximum de pedeapsă (doi ani şi jumătate de închisoare) şi o amendă de 5000 de lei. În consecinţă, a fugit din ţară, în Franţa, unde s-a refugiat un an de zile. Nimeni nu i-a înţeles reacţia, bunul său prieten Constantin Bacalbaşa imputându-i “laşitatea”. După revenirea acasă şi o perioadă de acalmie, Panu – incorigibil – şi-a reluat criticile la adresa monarhului. I-a purtat, toată viaţa, o duşmănie oarbă – cu precădere, nejustificată – regelui Carol I, fără a înţelege că moderatismul şi civilitudinea stăteau la baza concepţiei de guvernare a acestuia.

Cum s-a comportat Carol? Fin, dar neiertător. I-a refuzat lui Panu funcţia de prim-ministru, când acesta ar fi fost propus de liberalii “roşii”, pretextând că “Cel ce nu respectă legile ţării, nu poate conduce guvernul”.

Sună foarte actual. Mai spuneţi-mi o anecdotă cu Panu. Mais bien sûr! Când, la Junimea, s-a citit o traducere din Lamartine, discutându-se asupra felului corect de a traduce, Panu a apreciat că un traducător nu trebuie să se îndepărteze de textul-sursă mai mult de 10%. Alecsandri a replicat, foarte acid, unui vecin: “Dumnealui e de la financiar?”, stârnind hohote de râs.

De ce mai e Panu relevant azi? Fiindcă a fost între primii, dacă nu primul luptător de la noi pentru ideea de libertate de expresie mai presus de orice. A crezut, toată viaţa lui, în acest principiu şi, spre deosebire de Nicolae Orăşanu, Alexandru Macedonski, sau Caragiale, influenţaţi de un context în care activau, Panu – cu toate limitele lui – a făcut asta cu bună-credinţă şi cu onestitate intelectuală. A scris despre drepturile femeilor, despre problema evreiască şi despre votul universal, mergând împotriva valului de gândire ce monopoliza dezbaterea publică.

Dacă l-am catapulta în România anului 2018? Cu siguranţă, ar lupta pentru libertăţi de toate felurile, inclusiv libertăţi ce nu îl privesc ca persoană. Panu, nefiind femeie, a luptat pentru femei, nefiind copil muncitor la uzină, a luptat pentru neexploatarea copiilor şamd.

Cum a ieşit din scenă Gheorghe Panu? Ca orice om de spirit: împovărat de datorii şi nu prea fericit. Spre sfârşitul vieţii, în ultimii lui 4-5 ani, întâmpină greutăţi financiare şi trimite scrisori de ajutor tuturor prietenilor lui, în special din cercurile de socialişti din Iaşi – printre ei, Vasile Morţun. Jena financiară coincide cu traseismul lui politic din finalul existenţei: a făcut de şase ori cale întoarsă între conservatori şi liberali.

Diagnostic final? Un erou discret al secolului XIX. Chiar dacă a ţipat, pe alocuri.

O mare mâhnire te cuprinde, când ai cunoscut de aproape pe Gheorghe Panu, gândindu-te la această carieră începută cu atâta zgomot, şi apusă cu atâta tăcere.

Constantin Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Bogdan Simion

Bogdan Simion

Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.
Bogdan Simion

Ultimele postari ale lui Bogdan Simion (vezi toate)

    Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

    Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

    “Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

    E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

    Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

    Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

    Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

    Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

    Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

    Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

    Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

    Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

    (…)

    Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

    Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

    Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

    Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

    Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

    Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

    Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile

    Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

    Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

    Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

    Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”

    Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.


    Nebunia cea bună

    27 iunie 2018 |
    Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.” Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de...


    Preşedintele Academiei Române, Profesorul Ioan-Aurel Pop, mesaj pentru tineri: “Decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă! / Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine / Eu sunt convins că viitorul acestei ţări este asigurat, în ciuda dezechilibrelor şi greutăţilor de astăzi”

    16 aprilie 2018 |
    Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional...

    Patriotism cu beneficii

    22 februarie 2018 |
    Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru...