adolescent

Să o spunem cu seriozitate: învățarea socială joacă un rol central în formarea vieții adolescenților, influențându-le comportamentele, credințele și abilitățile interpersonale. Această formă de învățare se extinde dincolo de setările tradiționale ale sălilor de clasă, cuprinzând o gamă largă de interacțiuni sociale în care adolescenții se implică zilnic. Pe măsură ce adolescenții navighează în complexitatea lumilor lor sociale, absorb lecții valoroase, dobândesc abilități de viață esențiale și dezvoltă un sentiment de identitate prin observare, imitare și colaborare.

Modele. Care le sunt modelele?

I-ați văzut? Adolescenții sunt observatori atenți, absorbind constant informații din mediul lor. Învățarea socială în adolescență începe adesea prin observarea și imitarea comportamentelor colegilor, membrilor familiei și modelelor de referință. Fie că este vorba despre adoptarea unei noi tendințe de modă, preluarea stilurilor de conversație sau copierea atitudinilor, adolescenții integrează aceste comportamente observate în propriul lor repertoriu, contribuind la dezvoltarea lor socială.

Și care sunt modelele tinerilor noștri? Sunt oare modele securizate sau nesecurizate? Cine îi mai influențează azi pe cei ce își deschid ramurile tinere spre soare? E o întrebare al cărui răspuns ne privește pe toți!

Adolescenții se uită la egali. Da, da, privesc pe orizontală. Colegii au o influență semnificativă asupra adolescenților, acționând ca sursă principală de învățare socială. Prin interacțiunile cu prietenii, adolescenții învață despre norme, valori și așteptări sociale. Grupurile de colegi furnizează o platformă pentru experimentare, unde adolescenții navighează prin dinamica socială, învață rezolvarea conflictelor și dezvoltă un sentiment de apartenență. Influentele pozitive ale colegilor pot stimula creșterea personală, empatia și cooperarea; desigur, influențele negative pot contribui la comportamente riscante sau conformitate la norme dăunătoare. Știi care este grupul, care sunt grupurile spre care privește fiul tău și fiica ta?

În peisajul contemporan, învățarea socială se extinde dincolo de interacțiunile față în față și include în mod semnificativ sfera digitală. Platformele de socializare și tehnologia joacă un rol crucial în formarea percepțiilor adolescenților asupra lumii. Prin intermediul interacțiunilor online, adolescenții sunt expuși la perspective diverse, culturi și probleme globale. Cu toate acestea, se confruntă și cu provocări precum hărțuirea online și comparațiile sociale nerealiste, subliniind necesitatea unei orientări în navigarea responsabilă în peisajul digital. Este responsabilitatea noastră, a adulților să fim sprijin și oază și far, protecție și glas ce responsabilizează.

Învățare și implicare

Adolescenții se implică adesea în experiențe de învățare colaborativă, fie prin proiecte de grup, activități extracurriculare sau activități de voluntariat. Acum se îmbogățesc cunoștințele academice, se promovează munca în echipă, abilitățile de comunicare și sentimentul real de responsabilitate. Adolescenții învață să navigheze între opinii diverse, să gestioneze conflicte și să aprecieze valoarea efortului colectiv.

Învățarea socială contribuie semnificativ la dezvoltarea identității unui adolescent. Pe măsură ce interacționează cu diferite medii sociale, adolescenții explorează diferite aspecte lăuntrice, își așează valorile și își descoperă pasiunile.

Învățarea socială apare ca un fir roșu fundamental, punând împreună experiențe, relații și creștere personală. Recunoașterea impactului învățării sociale asupra adolescenților subliniază importanța promovării unor medii sociale pozitive, stimularea relațiilor sănătoase cu colegii și furnizarea de îndrumare în navigarea peisajului digital.

Prin înțelegerea și aprecierea rolului învățării sociale, putem susține mai bine adolescenții în călătoria lor unică în care se descoperă, se clădesc, se înalță!

-Vreau să aflu mai multe, să înțeleg mai bine…. Uneori sunt nesigur pe mine și pe ce anume trebuie să fac. Și-sincer-uneori nu înțeleg bine ce se ascunde în spatele cuvintelor…

Cristian are 16 ani și caută înțelesul vorbelor auzite în jurul lui.

-Ce înseamnă oare ,,în cele din urmă nu ne ridicăm la nivelul scopului stabilit, ci coborâm la nivelul modului nostru de a ne organiza”?

-Expresia acesta poate fi interpretată în mai multe moduri, în funcție de contextul în care este folosită, știi? În general, înseamnă că nu îți atingi întotdeauna potențialul maxim și te mulțumești să acționezi într-un mod limitat sau inadecvat în ceea ce privește atingerea scopurilor tale.

Adică, vezi tu, poate ai obiceiul să nu te străduiești în mod consistent pentru a-ți îndeplini obiectivele sau poate că nu folosești întotdeauna cele mai bune metode și abordări disponibile pentru a-ți organiza și a-ți direcționa eforturile către atingerea scopului tău. În loc să te ridici TU la înălțimea așteptărilor TALE și să acționezi în mod coerent și eficient, te mulțumești cu o abordare mai comodă…

În plus, tot de aici ar fi bine să înțelegi că este important să-ți evaluezi modul de acțiune și să te asiguri că depui eforturile necesare și folosești cele mai potrivite strategii pentru a-ți atinge obiectivele. De asemenea, poate fi o încurajare pentru a-ți depăși limitele și a-ți utiliza în mod eficient resursele și capacitățile pentru a realiza tot ceea ce îți propui.

-Acum parcă lucrurile s-au limpezit!

A doua mea întrebare sună așa: ,,Suntem media oamenilor lângă care stăm… Cum așa? Facem o adunare, apoi o împărțire…și gata?

-Poate că lucrurile sunt puțin mai complexe.

Cuvintele acestea se referă la faptul că adesea suntem influențați și ne împărtășim trăsăturile, comportamentul și valorile cu cei din jurul nostru. Oamenii cu care petrecem timpul și cu care interacționăm regulat au un impact semnificativ asupra vieții noastre și a felului în care ne percepem și acționăm în lume.

Alegerea să petrecem timpul cu anumite persoane și să formăm relații strânse cu ele poate avea o influență puternică asupra felului în care gândim, simțim și acționăm. Ai observat asta?

Dacă ne înconjurăm de oameni pozitivi, motivați și cu o atitudine sănătoasă, este mai mult ca sigur că ne vom manifesta și noi la fel și vom dobândi o viziune optimistă asupra vieții. Pe de altă parte, dacă ne petrecem timpul cu oameni negativi, critici sau pesimiști, este posibil să ne simțim și noi la fel și să adoptăm aceleași atitudini și comportamente. Și asta nu e prea încântător, așa-i?

Aceasta nu înseamnă că suntem doar o reflecție a celor din jurul nostru, dar mediul social în care ne aflăm poate juca un rol semnificativ în dezvoltarea personală și în felul în care ne percepem pe noi înșine. Prin urmare, este important să fim conștienți de influențele pe care le avem în viața noastră și să încercăm să ne înconjurăm de oameni care ne inspiră și ne susțin să devenim cea mai bună versiune a noastră.

Să nu uităm însă că filonul nostru interior este unic, iar experiențele noastre, ceea ce suntem noi, înlăuntru, ne conturează semnificativ.  Nu suntem doar produsul mediului înconjurător, ci și rezultatul propriilor noastre alegeri și eforturi.

-Este prima dată când văd lucrurile așa, spune Cristian.

Și mai am o nedumerire: chiar devenim ceea ce admirăm?

-Se pare că da!

Vezi tu, în timp, oamenii încep să-și modeleze comportamentul, valorile și caracteristicile în funcție de persoanele sau lucrurile pe care le admiră cel mai mult. Noi învățăm și ne dezvoltăm prin intermediul modelelor noastre și prin aspirația de a fi ca ei.

Când admirăm pe cineva, observăm și apreciem calitățile atitudinea, succesul lor. Și gândul ne zboară: să fim asemeni lor! Putem încerca să învățăm și să ne dezvoltăm într-un anumit domeniu sau să adoptăm valorile și principiile care ne atrag la acea persoană sau acel lucru pe care îl admirăm.

Admirăm; și atunci ne creștem potențialul de a ne atinge obiectivele personale. Este important să alegem modele care sunt autentice și sănătoase, care să ne inspire. Să nu ne uită unicitatea și să știm că putem folosi exemplele pe care le admirăm pentru a ne ghida, dar fără a ne pierde identitatea sau autenticitatea noastră.

În cele din urmă, când spunem că devenim ceea ce admirăm nu înseamnă că vom deveni o copie exactă a persoanelor sau lucrurilor pe care le admirăm, ci mai degrabă înseamnă că putem învăța din exemplul lor și ne putem îmbunătăți pe noi înșine pe baza acestor învățăminte.

– Ei, asta numesc eu discuție de calitate!

Cristian are 16 ani și este mulțumit. Și ca el sunt mulți adolescenți ce doresc să afle și să povestească. Fii acolo, lângă ei. Poți face diferența!

Pe când unii adolescenți au preocupări cu prietenii sau în fața calculatorului atunci când stau de vorbă cu timpul liber, Andreea Iordache se ocupă să se perfecționeze în fotografie și face și cu dragă inimă voluntariat, fiind secretara voluntarilor în cadrul Teatrului ,,George Ciprian”.

Reușește să gliseze și să jongleze cu atribuțiile pe care le are ca elevă, punându-le fără doar și poate pe primul loc, cu cele pe care le înfăptuiește din pasiune pentru arta fotografică stradală și cu cele în care este implicată la teatru. La finalul clasei a IX-a a participat la primul său voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu avea nicio așteptare. Până în acel moment nu mai auzise de alt voluntariat la nivelul orașului.

De când a început să guste din acest tip de activități, ea a înțeles cât de mult o ajută în dezvoltarea și formarea sa. Ce carieră vrea să îmbrățișeze pe lângă pasiunile în jurul cărora se perindă, aflăm de la invitata zilei, Andreea Iordache. Cred cu tărie că va avea un start frumos în viață pentru care a meritat ca unele clipe din adolescența sa să fie, poate, sacrificate, dar și pentru că a învățat ce înseamnă responsabilitățile și asumarea lucrului temeinic făcut.

Andreea, cum arată viața unei tinere? Ce atribuții îmbrățișezi în viața ta?

Am o viață foarte diversă, plină de responsabilități și atribuții, cum ar fi studiile, pasiunile personale, voluntariatul. Fotografia este pasiunea mea principală, îmi place să iau trenul și să merg dintr-un oraș în altul pentru a fotografia clădiri și oameni (street photography). În ceea ce privesc voluntariatul, m-am implicat și încă mă implic activ în orice activitate apare în orașul meu, dar voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian” rămâne cel mai important în sufletul meu. Acolo mă dezvolt în fiecare zi, oamenii de acolo sunt ca o a doua familie pentru mine. Pe lângă toate acestea, îmi ajut și părinții la treburile casei.

Glisezi între școală, activități extracurriculare, pasiuni și voluntariat. Ușor sau greu este, frumos și/sau complex?

Nimic nu este greu atunci când faci totul din plăcere. Dacă îți dorești ceva cu adevărat vei reuși să-ți împarți timpul pentru a reuși să le faci pe toate. Este important să existe un echilibru între școală și pasiuni, voluntariat. Mereu îmi spun că trebuie să mă ocup întâi de liceu și să învăț pentru a putea face și restul activităților pe care le am programate în timpul liber.  Mă bucur că nu am fost niciodată pusă în situația de a alege între școală și voluntariat, am norocul că părinții mei mă susțin în tot ceea ce-mi doresc și mă ajută la fiecare pas. Sunt recunoscătoare că pot să-mi îmbin pasiunea de suflet, fotografia, cu voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian”.

O pasiune pe care ți-o dezvolți și te apreciez totodată este fotografia. Cum ai descoperit-o?

Acum câțiva ani, am descoperit pasiunea pentru fotografie atunci când am primit un aparat foto de la părinții mei ca dar de Crăciun. Însă, fiind încă un copil, am renunțat rapid după ce am constatat că nu îmi ies fotografiile și nu mă descurc. Cu un an în urmă, în timpul unei excursii la Brașov împreună cu prietenii mei, am împrumutat aparatele lor foto și am realizat că doresc să am propriul aparat de fotografiat pentru a captura momente speciale. După ce am discutat cu părinții mei, m-au susținut și mi-au cumpărat propriul aparat foto o săptămână mai târziu. Am început să fac street photography cu o prietenă în fiecare săptămână, apoi am explorat și fotografia de teatru și de concert. Am fost norocoasă să am în jurul meu oameni care să mă încurajeze și să mă învețe tot ce știu astăzi. Acum, nu-mi pot imagina viața fără fotografie.

Cu voluntariatul când ai făcut cunoștință? Cum a fost prima întâlnire?

La finalul clasei a IX-a am participat la primul meu voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu aveam nicio așteptare pentru că până în acel moment nu mai auzisem de alt voluntariat la nivelul orașului meu. Cred că bucuria și căldura cu care ne-au primit coordonatorii a fost punctul de plecare pentru tot ceea ce avea să urmeze. Mă bucur de faptul că, la aproape doi ani distanță, activitățile de voluntariat sunt susținute și încurajate mult mai mult.

Ocupi funcția de secretar al voluntarilor. În ce organizație și cum te responsabilizează acest rol?

Voluntariatul în cadrul Teatrului ,,George Ciprian” mi-a acordat multe oportunități printre care și cea de secretar al voluntarilor. Sigur, nu este o experiență potrivită pentru toată lumea, mai ales pentru cei care nu au răbdare, dar pe mine mă pasionează ceea ce fac. Responsabilă sunt de mică, îmi place să-mi însușesc atribuții și să duc tot ceea ce am de făcut la bun sfârșit. Sper și cred că acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am primit această funcție.

Ești o tânără care știe deja ce domeniu vrea să îmbrățișeze în viața profesională sau gândurile tale încă vorbesc între ele? Spre ce înclini?

Sincer, știu că nu mai este atât de mult timp până ce va trebui să aleg ce voi face cu viitorul meu, dar gândurile mele sunt împărțite. Pe de o parte îmi doresc să continui în domeniul matematicii, informaticii, să merg la Politehnică, la Automatică sau la Facultatea de Matematică. Pe de altă parte, dacă ar fi să mă ghidez după ceea ce fac cu cea mai mare plăcere, probabil aș merge pe contabilitate, management. Toate lucrurile acestea le fac cu mare drag, dar trebuie să-mi dau seama ce-mi doresc să fac cu adevărat.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din activitățile de voluntariat?

Satisfacția implicării în proiecte și empatia față de toți oamenii cu care am ocazia să interacționez cred că sunt cele mai importante beneficii pentru suflet, în urma activităților de voluntariat. Bucuria pe care o văd pe fața persoanelor din jurul meu, mă ajută și-mi dă energie să-mi continui treaba până la bun sfârșit. Mă simt împlinită când realizez aceste activități, simt că fac ceea ce trebuie și că locul meu este acolo.

De ce ai îndruma adolescenții să facă voluntariat?

Cred că voluntariatul este activitatea care ne dezvoltă cel mai mult. Adolescenți fiind, trebuie să acumulăm cât mai multe informații din domenii diverse, să fim puși în cât mai multe situații diferite. Din punctul meu de vedere, activitățile de voluntariat ne responsabilizează, ne ajută să ne consumăm timpul productiv și ne învață să lucrăm în echipă. Voluntariatul ne ajută să ne îmbunătățim stima de sine, să cunoaștem oameni noi și să avem curajul să ne exprimăm opiniile.

Ce ai învățat tu despre viață până la anii tăi?

Viața nu este atât de ușoară precum mi-am imaginat când am fost mică. Toți ne dorim să creștem, să fim adulți și niciodată nu credem când părinții ne spun ,,când o să fii mare, o să-ți dorești să fii iar copil”. Așa a fost și în cazul meu. Odată ce am crescut, au venit responsabilitățile și deciziile cu privire la viața mea. Am înțeles că nu primesc nimic pe gratis și că trebuie să muncesc mult pentru a realiza ceea ce-mi doresc și să nu aștept să-mi cadă din cer pentru că nu se va întâmpla. Nimic nu se poate fără muncă și dedicare. Viața e grea, dar frumoasă. Merită din plin să o trăiești!

Ce proiecte ticluiești în viitorul apropiat?

În cadrul voluntariatului la Teatrul ,,George Ciprian”, avem un proiect în desfășurare, despre care nu vă pot spune foarte multe încă, până nu-l vom face public. Totul a pornit de la o idee care nu părea realizabilă, dar cu ajutorul coordonatoarei voluntarilor, Georgiana, care ne susține în orice moment, și a celei mai bune prietene a mea, Ștef, cu care formez o echipă excelentă, am reușit să punem bazele unui proiect, care sperăm noi, să aibă mare succes. Ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră următoarelor generații de voluntari, dar și comunității orașului nostru.

După ce considerente te ghidezi în viață, Andreea? Sau credințe, valori, idei.

,,Nimic nu este imposibil”. Mereu am asta în cap când vreau să fac ceva, sau când simt că nu reușesc ceea ce-mi propun. Am început să cred în aceste cuvinte, cu și mai multă tărie, după ce am avut oportunitatea să-i iau un interviu actorului Denis Hanganu în cadrul voluntariatului de la Teatrul ,,George Ciprian”. M-a uimit tot ceea ce a avut să-mi povestească și mi-a spus: ,,Cred că indiferent de moment, trebuie să fii pregătit că dacă, cumva, printr-un context fericit, se oprește trenul în gară, să urci în el”. Atunci am înțeles. Am înțeles că trebuie să accept orice oportunitate sau provocare pentru că acestea nu se vor mai întoarce niciodată. Nu trebuie să ratez niciun moment pentru a putea reuși.

Mă apropii cu pași repezi de finalul facultății. Am un ritm ușor încetinit acum pentru că toată energia se cristalizează în jurul lucrării de licență.

Într-o discuție cu alți tineri, ca și mine, care aplică anul acesta sau anul viitor la facultate, revine iar și iar întrebarea: ,,…și totuși, cum aleg locul în care voi fi? Care este elementul definitoriu al studiilor? De ce să țin cont și de cine să ascult? Oare voi fi pregătit să duc tot ce va veni peste mine atunci? Vreau doar să fie totul rezolvat!”

Eu și toți tinerii pe care îi admir astăzi ne-am confruntat și reîntâlnit constant atât cu dilema de a alege direcția de studiu, cât și locul și țara în care să o facem. Argumente infinite îmi schimbau mereu balanța și convingerea mea era  zilnic și mai fermă. Pe altă decizie, desigur.

Alegerea mea finală de atunci, acum, la final, pot spune că a fost una bună, ce mi-a definit devenirea. Am învățat nu doar carte, ci cum să înfrunt necunoscutul din lume, din oameni și din idei și cum să apropii toate acestea de mine. Am învățat să găsesc profesorii în toți cei ce mă înconjoară și să adopt o gândire ce cioplește uși spre viitor.

Doar vocea ta interioară este bine să îți spună dacă rămâi în țară sau pleci în străinătate să studiezi. Nu ar trebui să studiezi ,,afară” doar pentru că alegerea asta este ,,la modă”, sau ,,pentru că așa fac toți”. Și nici pentru că așa ți-au spus ai tăi sau pentru că este visul mentorului tău pentru tine. Universități la fel de bune sunt găsite și în țară și peste hotare. Trebuie să-ți creionezi cum poate arăta locul în care poți explora și poți fi împlinit aproape tot timpul. Este important să știi: ,,a studia afară”, sau chiar într-un nou oraș implică un mare consum emoțional și pierderea nivelului de confort. Asta te va face să-ți pui la încercare crezurile și să îți redescoperi felurile de trai ale vieții. Dacă îți dorești să te dedici în totalitate studiului și vrei să mobilizezi dinamica personală, este perfect să decizi pentru ,,nou”.

Iată ce extrag din experiența mea:

Studiul în afara granițelor țării oferă posibilitatea să te bucuri de excelență academică în unele domenii insuficient dezvoltate în țara noastră. Dacă domeniul acela este cel despre care poți fi curios mereu și în care te poți implica total, e timpul să-ți croiești drumul către locul special.

Continuarea studiilor în altă țară va presupune ca tu să înveți limba locului, cultura oamenilor, istoria, geografia, gastronomia și tendințele sociale. Adaptabilitatea va fi un atu pe termen lung, crede-mă!

Te vei cunoaște mai bine pe tine. Practic, după 18, 19, 20  de ani în care ai avut mereu cu cine să te consulți, acum vei lua decizii tu pentru tine. Greu, frustrant, demoralizator, pe moment, sănătos emoțional pe termen lung. Vei crește fantastic în ochii tăi, vei vedea!

Studiul în alte țări este cel puțin provocator din punct de vedere financiar, chiar dacă universitatea îți acoperă din costurile studiilor. Va trebui să plătești pentru lucrurile extra, va trebui să înveți și să muncești, să vorbești cu bănci, cu autorități locale, să-ți alegi dulciurile și brânza care seamănă cu telemeaua ta preferată de acasă. Ideal este ca universitatea să-ți permită să lucrezi part time. Poate va fi prima dată când vei îmbina munca și învățătura. Clar vei avea tu însuți un impact puternic asupra propriei vieți!

Va fi foarte important să înveți legea și tot ce ține de țara gazdă și te vei adapta la cultura cea nouă cu totul. E important să știi din timp unde mergi și să te întrebi cum te vei armoniza cu ceea ce societatea oferă. Însă nu-ți vei pierde niciodată identitatea națională, ba chiar aceasta se va întări!

De obicei, facilitățile facultăților din străinătate sunt grozave. Unele îți dau posibilitatea să înveți cu aparatură de ultimă generație, să faci practică în locuri neașteptate, ai transport gratuit în jurul orașului tău, acces la biblioteci, evenimente și cercuri formatoare. Toate acestea pentru că mintea și curiozitatea ta sunt prețuite.

Comunicarea cu profesorii din universitățile din străinătate este foarte deschisă. Poți interpela, poți cere explicații, poți chiar să pui la îndoială materia. Însă asta în numele cunoașterii. Ți se ascultă opinia informată întotdeauna și poți modela părți din comunitatea ta.

Perioada facultății este importantă. Acești 3-4 (+) ani nu vor decide nici dacă viața ta va fi extraordinar de bună, nici că va fi groaznică. Alege locul unde îți va face plăcere să lucrezi, să te împrietenești, să te îndoiești și să depășești provocări.

Mama mea spune mereu: ,,Omul sfințește locul”.

Tu ce loc vei sfinți?

Înainte de fiecare test, Mia îi cerea mamei să o asculte; iar și iar. De 5-6 ori. Și când se spăla pe mâini, și la cină, și când își leagă șireturile.

-Te rog, pentru ultima dată, ascultă-mă iar!

-Știi totul bine, ai interiorizat cunoștințele, le stăpânești, știi să le explici, e totul bine! Nu are sens să spui totul de la început!

-Mama, te rog, așa simt, nu sunt sigură pe mine, ascultă-mă!

Mama Miei nu știe ce să creadă. Ce poți face pentru un copil atât de nesigur pe el?

Unde se află rădăcinile din copacul nesiguranței copilului?

Oare felul în care reacționează colegii de clasă contează? Oare s-a râs, cumva, atunci când un coleg s-a bâlbâit, s-a încurcat, a uitat? Cum răspunde profesorul când copilul nu dă neapărat răspunsul cel bun? Și ce se petrece pe ,,grupul clasei”? Ce se scrie acolo? Cum arată mimica părinților și a bunicilor, a fraților mai mari atunci când se află notele de la test? Ce glume se rostesc? Ce ironii? Ce comparații au loc? Răspunsurile la toate aceste întrebări înclină balanța spre sigur sau nesigur!

Indiferent care ar fi răspunsurile, contează enorm ca toți copiii să își simtă familia ca stâlp ce susține, ca barometru al stării de bine. Siguranța că se află pe drumul potrivit va veni din tăria și forța ce validează din ochii și glasul părinților și mentorilor copiilor noștri. Vrem siguranță? Să sădim siguranță la rădăcină!

Ce simte copilul venind dinspre părinții lui?

În momentul în care părinții, bunicii vorbesc la adresa lor cu critică, cu supărare, cu blamare, copiii văd și aud asta. Mama e nemulțumită de sine? Și eu ar fi bine să fiu! Bunica își plânge soarta? Și eu sunt o victimă! Tata e mereu văzut prost de cei din jur? Ei bine, și eu sigur trec prin asta!

Nesiguranța părințiilor se insinuează în sufletul copilului.

Acceptarea dă aripi!

Un copil nesigur pe sine va păși în clasa fiind sigur că va da răspunsuri eronate, că ,,o va zbârci”, că nu se va descurca la lucrare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este pus în situația de a performa în domenii care nu îl pasionează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Cultura generală este mereu importantă, însă vom privi copilul prin lucrurile în care strălucește și nu prin cele în care performează mai puțin.

Părinții sunt cei care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici puterea de a evolua și de a trece de granițele ce opresc nefondat. Să nu uităm că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e important să fie văzut și luat în seamă.

Într-o bună zi, mama Miei nu și-a mai auzit fiica cerând sprijin. A simțit-o puternică și relaxată, stăpână pe sine.

– Voi fi cu gândul lângă tine, azi!

-Mama, fii liniștită. Eu sunt. Știu că voi ști! Și chiar dacă nu știu perfect, nu se termină lumea. Mai am o zi și încă o zi să mă perfecționez. Îți mulțumesc pentru că ai fost și ești lângă mine!

Sufletul mamei are culoarea apelor liniștite.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Părinții lui Tudor ar fi făcut orice ca să îl știe fericit. Doar fericit.

Au putut ani întregi să șteargă tot necazul din fața lui, să nu îl lase să sufere, să îi satisfacă orice nevoie. Gândeau înaintea lui pașii și se pregăteau pentru 2-3 variante de soluții.

Ajuns la vârsta la care pășește în colectivitate, Tudor a aflat că nu totul se termină fericit. Că nu există doar final bun. S-a necăjit, desigur, iar părinții lui au suferit lângă el. Ce e de făcut? Ce e de făcut?

A ajuta copiii noștri să navigheze prin viață este o parte vitală și plină de provocări a rolului de părinte. Există lucruri pe care ar trebui să le spui copilului tău și care îl vor ajuta să răzbească prin drumul vieții: uneori acesta e domol, alteori întortocheat.

Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le spunem fiilor și fiicelor noastre tot timpul:

Și eșecul face parte din viață.

Din anumite motive, mulți părinți ai zilelor noastre cred că ar trebui să-și protejeze copiii de eșec. Cu orice chip. La fel ca și noi, copiii trebuie să eșueze și să învețe din asta pentru a crește. Este vital ca ei să înțeleagă că insuccesul este o oportunitate de învățare și că nu căderea este cea care îi definește. Niciodată. Contează modul în care reacționează la acel eșec, contează modul în care răspund și modul în care se ridică după fiecare trântă. Vor ști, din ce în ce mai bine, ce este de făcut și cum îi ajută acest lucru să facă față la tot ce va urma.

Nu te compara cu ceilalți!

De prea multe ori copiii noștri se compară pe ei înșiși (și succesul lor) cu alții din grupurile lor de colegi și prieteni. Este important să știe că nu trebuie să compare ceea ce fac ei cu ceea ce fac alții sau cu modul în care o fac alții. Dacă vor o comparație, aceasta poate fi cu ei, cei de ieri, de săptămâna trecută sau de acum un an.

Întărirea acestor lucruri este ceva care ar trebui să fie mereu pe lista importantă de cuvinte pe care le spui copilului tău. Călătoria fiecăruia este diferită; ritmul este diferit, scopul este diferit.

Dacă ceva nu se simte în regulă, îndepărtează-te de el!

Copiii se confruntă cu un atac constant de informații și stimuli care face dificilă încrederea în propria intuiție. Acest lucru este valabil mai ales deoarece tehnologia a devenit o forță dominantă în viața copiilor. Este vital să încurajăm copiii să se îndepărteze de situațiile sau de oamenii care îi fac să se simtă inconfortabil. Este printre lucrurile pe care ar trebui să le spunem copiilor noștri continuu. Trebuie să le transmitem să aibă încredere în instinctele lor și să nu regrete niciodată că au spus NU dacă ceva pur și simplu nu se simte în regulă pentru ei.

Mesajul pozitiv este acesta: petrece timp cu oameni care te fac mai bun, lângă care tu crești, care îți dăruiesc o stare de bine. Pe măsură ce copiii noștri se măresc și se descurcă singuri cu colegii și prietenii, influența noastră devine mai mică și mai mică.

Ei vor căuta confort, sfat, alinare la alții, la grupul de apartenență, la prieteni. De aceea, este vital să se înconjoare cu oameni care le îmbogățesc viața și îi încurajează, îi motivează, îi ridică.

Dacă părinții lui Tudor ar putea să dea timpul înapoi, ar proceda altfel. L-ar împuternici pe el, pe fiul lor și l-ar susține: la greu și la bine. Știu însă ce au de făcut de acum în colo și au încredere că sădesc bine pământul la rădăcina băiatului minunat!

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Porniți cu înțelegere, chiar și atunci când nu înțelegeți nimic!

Iată un secret simplu care te va ajuta în tot ceea ce faci cu adolescentul tău. Indiferent cât de greu ar fi, încearcă să începi toate interacțiunile cu copilul tău cu înțelegere, chiar dacă nu ești pe deplin de acord sau chiar nu înțelegi destul de clar despre ceea ce vorbește cu tine.

Iată un exemplu des întâlnit: îți găsești fiul online, pe chat, cu prietenii ei când ar trebui să-și facă temele. Te înnebunește acest lucru pentru că te gândești: „Abia se descurcă la școală, mâine are test la fizică și un proiect de predat la geografie și nu pare să-i pese sau să înțeleagă că trebuie să-și facă temele”.

Adolescentul tău, pe de altă parte, se gândește: „Trebuie să intru online și să vorbesc cu Dan. Dacă nu ne împăcăm după cearta pe care am avut-o astăzi pe hol, toate clasa va fi mâine împotriva mea.”

Tu ai dreptate. Și fiul tău are dreptate.

Tu și copilul tău trăiți în două realități diferite. Întrebați-vă copilul, sincer, de ce vorbește. Încercați să înțelegeți realitatea lui, chiar dacă nu o înțelegeți complet. După ce știi ce se întâmplă, încearcă să spui:

„Înțeleg cât de greu este pentru tine când te cerți cu unul dintre prietenii tăi. De asemenea, știu că trebuie să treci acest test mâine. Temele școlare sunt treaba ta și este responsabilitatea ta să le faci cât mai bine posibil. Să ne așezăm și să ne gândim la o modalitate bună de a-ți gestiona timpul în seara asta. Sunt aici dacă vrei să vorbim sau să te ajut cumva.”

Încercați să nu spuneți „înțeleg, dar…”, ceea ce pur și simplu va descalifica ceea ce tocmai ați spus. Să nu uităm că acest cuvânt mic, ,,dar” este o gumă de șters perfectă ce anulează ceea ce am dăruit mai devreme. Începeți prin a arăta înțelegere și încercați să vă puneți mai întâi în papucii copilului înainte de a-i spune ce ar fi bine să schimbe.

Cumva, acest lucru tinde să deschidă urechile preadolescenților și adolescenților. În loc să simtă că trebuie să se apere de tine, ei de fapt ascultă.

Nu vă emoționați prea tare și nu o luați personal

Emoția este inamicul tău atunci când încerci să faci legătura cu adolescentul tău. Amintește-ți că ceea ce spune și face el nu este o reflecție asupra ta. S-ar putea să nu-ți placă cum se comportă – sau chiar cum gândește – dar ține-ți emoțiile departe de asta, chiar dacă comportamentul lui te afectează.

Nu spun că este un lucru ușor de făcut. Este greu, dar este foarte, foarte eficient și este o abilitate pe care o poți învăța la fel ca oricare alta. Ce ar fi dacă ai repeta: „Aceasta este doar meseria de a fi părinte. Nu este personal.”

Când putem să ne gândim așa, nu există niciun motiv să fii supărat pe copilul tău pentru că este el însuși. Poate că face o alegere proastă, dar poate că nu este capabil, acum și aici, pentru a face una mai bună. Poate îi lipsesc încă instrumentele. Sau poate le are și nu știe să le folosească. Așadar, treaba ta este să-l ajuți și să-l ghidezi spre alegeri mai bune, astfel încât să poată, la rândul său, să dezvolte abilități mai bune de rezolvare a situațiilor.

Încercarea de a te concentra doar pe meseria ta ca părinte, te va ajuta să fii mai puțin emoțional. Când te simți frustrat, amintește-ți, nu o lua personal. Inițial, copilul tău nu te va plăcea când stabilești limite. Cui îi plac limitele și îngrădirile? Spuneți-vă că aceasta este pur și simplu o situație de rezolvat și face parte din treaba ta de părinte.

Pune întrebări sincere… Întrebări care nu urmăresc nimic ascuns

Cere-i adolescentului tău ideile lui și colaborează.. Lasă-l să vadă că tu crezi în el și că nu ești supărat pe el. Când îl lași să vadă că ai încredere în abilitățile lui și că are spațiu să rezolve singur lucrurile, vei începe să-ți dezvolți adevărata încredere în el.

Nu puneți întrebări anume care vă pun copilul în defensivă. Întrebări precum „De ce nu te poți trezi la timp? Iar nu o faci deși ai promis? Iar??? Ce e în neregulă cu tine?” , duc doar la conflict, nu la rezolvare. În schimb, încercați să deschideți o conversație cu: ,,Malvina, ai vreo idee despre cum te-ai putea trezi la timp?”

Dacă spune că nu știe, oferă câteva alternative și întreabă care dintre ele i s-ar potrivi. Spune-i adolescentului tău că toate aceste situații e musai să fie rezolvate. Oferă-i ocazia, oferă-i oportunitatea de a-și rezolva propriile probleme.

Asigurați-vă că îi spuneți că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească soluții, pentru a se consulta cu el.

O! Și, desigur, lăsați-l să se ocupe de consecințele naturale ale comportamentelor sale. A fi stăpânul situației date înseamnă a fi stăpânul consecințelor.

Scopul tău final este să-ți ajuți copilul să gândească singur. Gândirea pentru sine îl va ajuta, la rândul său, să simtă că are un anumit control asupra lumii lui.

Ascultă deschis ceea ce spune și roagă-l să se gândească critic la fiecare alegere. Care ar fi consecințele firești ale fiecărei alegeri și cum s-ar simți în a face față acestei alegeri?

Fii lângă fiul tău, fii lângă fiica ta. Ei nu cer asta sau chiar dau de înțeles contrariul. Totuși, au mare nevoie de tine!

(va urma)

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea II-a

Părinții lui Mihai, care este azi un adolescent efervescent, și-au dat seama foarte devreme că fiul lor este foarte sincer când îi place ceva. Și la fel de sincer când nu îi place ceva. Au realizat, desigur, că pe lângă universul școlii, care uneori nu este deloc ,,de poveste”, există și universul familiei, și tot ceea ce învață copiii acasă are un impact major, grozav, asupra motivației pe care copiii o arată față de ceea ce școala dezvăluie.

Adolescenții, în special, este potrivit să fie eliberați de rutine trenante, obositoare; ei au nevoie de modele dinamice care să le permită animarea interioară prin stimularea imaginației bogate și energizante.

De ce să nu adăugăm, ca părinți, presiune în procesul de învățare

Când ești părinte, este bine să nu adaugi presiune asupra copilului tău să învețe. Școala face deja acest lucru! Copiii, de obicei, ascultă cu atenție și fac totul pentru a te mulțumi, pentru a nu te dezamăgi, pe tine, părintele; acest lucru se va pierde cumva în anii de adolescență. Pubertatea vine la pachet cu o mulțime de schimbări. Ca părinte, cel mai potrivit lucru când vine vorba despre învățare, este modul în care reacționezi și felul în care luminezi conceptul de educație în ochii copilului tău, încă din fragedă pruncie.

Activitățile extrașcolare vor fi mereu sprijinite

În special în anii adolescenței este vital să îți sprijini fiul sau fiica în activitățile extrașcolare care îl interesează. Poate acest lucru nu pare atât de important, dar majoritatea copiilor trebuie să-și echilibreze impulsurile, trăirile, imaginația și interesul imediat după încheierea programului școlar, deoarece la școală pot avea multe teme pe care nu le îndrăgesc sau înțeleg în mod deosebit, ba chiar le consideră plictisitoare sau pierdere de vreme. Pentru ca adolescenții să rămână concentrați, trebuie să-și umple timpul cu ceva despre care spun că ,,merită” și care le aduce zâmbetul pe buze. Activitățile extrașcolare, cele pline de pasiune, nu ,,iau” din timpul pentru școală, ci oferă oaza necesară pentru a se forma dispoziția pentru ceea ce școala cere să fie adâncit, fixat, repetat.

Și ce ai făcut azi la școală?

Discutați cu adolescentul despre ceea ce face la școală și despre modul în care experiența școlară îl face să se simtă. Ascultă-ți copilul și caută să îi înțelegi punctul lui de vedere. Scopul este să îl lași să fie mereu deschis. Să nu simtă că povestește ceva greșit sau necorespunzător. Lasă-l să fie ,,el” sau ,,ea”.

Este vital să-l faci pe copilul tău să înțeleagă că ceea ce este cu adevărat important pentru tine despre școală este că ei învață lucruri care îi vor ajuta pe tot parcursul vieții și că tu vrei doar să fii acolo în drumul lor și să le susții dezvoltarea și procesul educațional.

Mihai știe că poate să se deschidă mereu în fața părinților lui; va povesti trăirile de peste zi fără să se teamă că va fi mustrat sau amendat. Primește susținere de la părinți, sfaturi tare bune atunci când le cere și este sprijinit să facă tot ce îi place cu adevărat. Să fim și noi cei care susțin, farul cu lumină călăuzitoare și binecuvântată!

Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o.

-Traian, cum ești? -întreabă mama deschizând ușa. Îți aduc aspiratorul?

Traian pare că nici nu o aude, râde înfundat.

Deja mama este iritată. Au discutat. Traian a promis.

-Crezi că te poți apuca în 10 minute?

-Cred…cred că aș vrea să nu mă mai ,,toci”!

-Nici eu nu vreau ,,să te toc”. Și nu aș spune nimic, nu-i așa, dacă ai face ce ți-ai asumat!

-Nu înțelegi nimic! spune Traian furios.

-Nici tu nu înțelegi…

Trosc! Ușa se trântește cu putere. ,,Iar nu am găsit calea de comunicare”, suspină mama. ,,Iar nu înțelege nimic”, icnește Traian.

Unde găsesc adolescenții repere?

Traian nu mai este deloc maleabil. Are 13 ani, curând, și pare că găsește mai mult confort în afara casei decât în sânul familiei.

Părinții îl iubesc, desigur și îl apreciază pentru tot ce are bun. Undeva legătura se pierde, undeva lucrurile nu se mai leagă. Traian este mai mereu stresat și agitat, pare că se liniștește atunci când socializează cu grupul de prieteni. Acasă sau cu adulții se simte sub lupă, disecat, analizat, etichetat.

Ce se întâmplă în societate?

În momentul de față, cadrul social alterează cumva atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de familie.

Un copil puternic atașat va fi deschis să primească îndrumare, exemplu, povești, povețe, învățături, model, ghidaj, va reveni spre stâlpul de lumină ce îl reprezintă familia.

Ce se întâmplă însă când atașamentul este slab?

Preadolescenții și adolescenții apelează la segmentul lor de vârstă, se raportează pe orizontală și ajung să primească un ghidaj nematurizat, fără experiență.

Este ca și cum ar avea o busolă în mână, însă nu ar ști să o citească, nu i-ar înțelege foloasele și nici nu ar pricepe rolul instrumentului în sine.

Copiii au avut, au și vor avea nevoie de o sursă de autoritate. De o autoritate iubită. Fermă. Deschizătoare clară de drumuri. Călăuze ce au fost pe acele drumuri de multe ori, cu experiență; au nevoie de cei ce știu să citească semnele din văzduh și din glod, simt de unde bate vântul și sunt gată să împărtășească. Au nevoie de putere în hotărâri, au nevoie de repere, de DA cu toată inima și de NU atotștiutor.

Bineînțeles, este minunat ca toți copiii să aibă prieteni buni! Se vor juca (și vor învăța prin joacă), vor relaționa, se vor bucura, își vor oferi susținere. Valorile, ideile călăuzitoare este bine să rămână însă cele ale generației adulte și mature. Cu ancore sigure, cu un atașament validat, copiii se transformă și se formează fără a pierde principiile solide.

Părinții lui Traian nu renunță. Sunt lângă el pas cu pas. Îi fixează, în discuții lungi și pline de răbdare, adevărate repere de urmat și susțin cu fermitate țeluri după care ei înșiși s-au ghidat. Traian știe că are în părinții lui tovarăși experimentați de drum și știe că se poate baza pe ei chiar și atunci când felinarele de pe drum pâlpâie vag, aducând umbre și nesiguranță. Pășește pe urmele lor: ei sigur au mai fost acolo, știu calea și stau înrădăcinați în direcția cea bună.

Sergiu chiar nu înțelege ce spune fiul lui. Vorbește codat și râde la niște glumeeeee……hm! Cel puțin absurde! Nu înțelege muzica pe care adolescentul o ascultă însetat. De ce nu îi place jazz-ul? De ce? El, tatăl, rămâne blocat și tare plictisit când fiul îi vorbește despre tipurile de roți ale skate-ului, despre noile rampe și despre…oare despre ce?

Discuțiile sunt scurte. Și pline de iritare. Și peste tot se spune că e bine să vorbești cu fiul tău!

Și Sergiu chiar asta vrea. Dar cum?

Cum comunicăm cu adolescenții?

Cum să comunici cu ei dacă nu le știi limba?

Este foarte important să vorbești pe limba preadolescentului și adolescentului tău. Este foarte important să metamorfozezi vârsta ta culturală și emoțională.

Ca să ai sorți de izbândă în găsirea unui numitor comun cu fiul tău este timpul să asculți muzica lui, să o interiorizezi, să citești versurile, să le fredonezi, să vizionezi filmele care îi sunt pe plac, să vezi de ce cărți e interesat, să îi simți umorul, alegerile (oricare ar fi ele) vestimentare și stilul în comunicare. Momentul propice este de la 9-10 ani și până la tinerețe. Dacă tu chiar vrei să îi spui ceva, fă-o pe graiul lui!

Chiar dacă tu crezi că muzica lui (în cel mai bun caz) e superficială, filmele lui anoste, glumele fără cap și coadă, nu te da bătut!

Nu judeca. Nu eticheta.

Deși pare poate greu, obositor, leagă-te de ,,modul în care sună și simte” generația nouă. Hainele, jocurile, gadgeturile, limbajele, gesturile, vibe-ul, abordarea, prioritățile- TOATE- sunt ceea ce definesc omul mic-mare de lângă tine.

Poți influența, la rândul tău, doar dacă intri puțin în papucii celui pe care îl iubești atât și spre care vrei să țeși podul cel trainic și crescător întru bine.

Poate e timpul să schimbi postul. Să adormi puțin epocile poleite cu aur, cultura etalon, filmele de Oscar. Vino pe altă frecvență. Gustă noua energie.

Ce e cu emoțiile?

Emoțiile noastre reprezintă o veritabilă călăuză în drumul vieții noastre: călăuza aceasta, radarul activ, ne dă de veste când se schimbă drumul și care este direcția potrivită la un moment dat.

Ca adulți, dăm piept cu emoțiile când poate un adolescent indispus nu este de înțeles; ca tineri, ne întâlnim cu emoțiile noastre atunci când seniorii nu ne înțeleg bucuria, entuziasmul din fața unei întâmplări ce se anunță grozavă, aventuroasă, savuroasă.

Cel mai bun lucru ar fi un mod de adaptare, un mod în care se creează pârghii propice între generații.

Cel mai bun este un grai comun.

Sergiu a hotărât să afle mai multe despre jocurile fiului său, despre pasiunile prietenilor lui, despre noile tendințe, despre cântărețul preferat și actorul preferat. A observat că dacă pune întrebări țintite, sau spune degajat: ,,știi ce am aflat despre…”, punțile se deschid, capetele podului coboară și ochii fiului se umplu de luminițe vii. Oare e chiar atât de simplu?

Hai să încercăm.

Adolescența este furtuna perfectă pentru provocarea relațiilor cu părinții.

Exact asta crede și Marica! Este într-o furtună care se dezlănțuie în 5 zile din 7. Fiul ei adolescent pare că nu o aude, pare că nu o ia în seamă, pare că face totul pe invers. I se îneacă toate corăbiile de 3 ori pe zi  și pare că merge din greșeală în greșeală. Ar vrea să vorbească în fiecare zi cu el dar se lovește de un zid: ,,iar vrei să îmi ții teorie????- o întreabă. Vrea să îi spună cuvinte calde și încurajări și să îi amintească de momentele în care el strălucea: se simte respinsă sau repede dată la o parte. Marica are nevoie de un umăr pe care să se sprijine. Ce e de făcut?

Ce e de făcut? Iată:

1. Nu-i rușinați!

Adolescenții nu iau mereu decizii mulțumitoare pentru lumea adulților. Amintiți-le mereu cu fermitate și totodată cu multă căldură despre natura neadecvată și nefericită a alegerilor lor. Evitați din toate puterile să îi rușinați. Este important să își identifice greșeala și este important să renască având stima de sine încă în picioare. Nu îi faceți să se simtă pe ultimul loc. Este doar o fază ceea ce trăiesc și întreprind stâlcit acum. Va trece.

2. Spuneți-le că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, testează, exersează

Îi aud pe adolescenți blamându-se des: ,,Sunt cel mai prost!” ,,Cât de prost pot fi?!” ,,Prost, prost, prost!” Amintește-i adolescentului tău că el doar învață acum, doar încearcă, doar se străduiește. Vor fi multe gropi în calea lui și vor fi multe culmi de urcat. Și multe creste de pe care va cădea, indiferent cât de mare i-a fost strădania să ajungă acolo. Este  greu. Le este greu. Ar trebui să vorbim cu adolescenții noștri despre schimbările hormonale, cerebrale și fizice care le afectează și le vor afecta comportamentul și modul în care experimentează viața. Este eliberator pentru ei să știe că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, exersând, încercând, reușind, eșuând. Poate fi util pentru ei și le spunem cu putere că lucrurile vor deveni mai ușoare odată ce vor trece de pragul de 20 ani.

3. Alintați-i cu cuvinte iubitoare

Iubiți-i și alintați-i!

Oricât de frustrantă și de provocatoare poate fi această fază, ei tot tânjesc după cuvinte calde ce îi fac să se simtă ocrotiți și apărați, văzuți și susținuți. ,,Orice ar fi, te iubesc!”- este ceva ce merită spus, amintit, scris pentru că de multe ori adolescenții se află într-o închisoare imensă, într-un deșert enorm și văd doar acuze, etichetări și singurătate la tot pasul.

4. Nu uitați: a le ține teorie e ca și cum ai vorbi în fața unui perete gol

Lucrurile nu se mai leagă acum: poveștile nu mai capătă rădăcini în copiii tăi adolescenți. Orice sfat aduce ochi dați peste cap și e interpretat ca o critică. Merg mai bine, parcă, povestirile despre ce a pățit x și y: ,,X a făcut așa și a pățit asta…ohhhh!” Este vital să gândim înainte de a vorbi, să cumpănim vorbele și tonul. Riscăm să nu fim nici auziți, nici ascultați, nici urmăriți. Căutați metoda prin care ceva ajunge la mintea și sufletul lor, nu vă sabotați relația și nici dăruirea de zi cu zi.

5. Faceți din casa voastră un loc sigur pentru prietenii lor

Copiii tăi au nevoie de un trib la adolescență: adu tribul la voi și fă-i pe copii să se simtă în siguranță, copleșiți de bun și bine, auziți, ascultați, mângâiați. ,,Adu-i pe toți în casă!”- așa vom ști ce modele securizate și nesecurizate sunt în jurul fiilor și fiicelor noastre, vom putea acționa, îndrepta, îndepărta, apropia, spre binele lor și al nostru.

6. Bombardați-i cu povești despre oameni buni

Spuneam mai devreme că povestirile sunt ascultate: așa că povestește întâmplări despre bărbați și femei care au un nume, care au reușit și care s-au poticnit și au eșuat în anii tinereții și cărora nu de puține ori chiar le-a fost greu. Dar au izbândit și iată-i acum cum dăruiesc din ceea ce sunt și ceea ce au și iată-i cum au știut să iasă din greșeli sau să își îndrepte greșeli. Cu toții și-au asumat și au răspuns de propriile lor acțiuni.

7. Iubiți-i așa cum sunt, nu pentru ceea ce credeți că ar trebui să fie

Adolescenții, de multe ori, nu sunt ceea ce vrem noi să fie ei. Și iată-i cum ne miros uneori dezamăgirea. Pentru că ei pot mai mult, nu-i așa? Sau au cap de matematician, sau minte de poet, chiar pot dar nu vor și noi așteptăm zi de zi ca această prelungirea a noastră, a doua șansă ce ni s-a dat nouă, părintelui, să strălucească, să se împlinească, să ne împlinească, să ne răzbune! Iubiți-i pentru ceea ce au ei acum de dăruit, o zi mai mult, o zi mai puțin, iubiți-le părul și alegerea și lacrimile, și neputința.

Vă amintesc că ei sunt mult mai vulnerabili decât credem noi că sunt. Trebuie să îi iubim, mai ales dacă ei nu se pot iubi sau respecta pe ei înșiși – încă.

Marica are o listă acum pe care o va studia și o va deschide din când în când, să nu uite…Și lista ta e lângă tine?

Sunt în nordul Germaniei de două săptămâni și încă nu m-am dezmeticit total în legătură cu ce mi s-a întâmplat. La Jacobs University, Bremen, totul este foarte nou, însă noul acesta îmi e – ciudată senzație – familiar. Sunt înconjurat de tineri din întreaga lume. Reușim cumva să ne înțelegem cu toții. Sunt mirat și curios în orice secundă. O parte din mine cere acces permanent la tot bagajul meu de cunoștințe acumulat de acasă. Și în miez de noapte sau în zorii senini, gândurile mele se învălmășesc și capătă forma aceasta: care este cu adevărat scopul pentru care sunt aici și ce înseamnă acest lucru pentru toți oamenii importanți pentru mine de acasă? Cum mă simte lumea și cum mă percep cei pe care îi întâlnesc? Ce va trezi povestea mea în oamenii pe care vreau să îi servesc în viitor? Ce este pentru mine datoria și care îi este adevăratul rost astăzi?

Sunt Luca Onică și am 19 ani. Tocmai am terminat 14 ani în sistemul de învățământ alternativ Waldorf în București și mi-am dedicat ultimele 16 luni (sau poate toți anii mei) pregătirii academice și emoționale pentru a mi se permite accesul la o facultate de prestigiu. Se vede că munca mi-a fost răsplătită: sunt azi acolo unde mi-am dorit să fiu, cu bucurie lângă sacrificiu, cu nopți tremurânde lângă dimineți încrezătoare, cu eseuri scrise cât pentru o carte despre crezuri, cu îndoieli ce te îngenunchează lângă cuvinte de îmbărbătare ce te fac să zbori.

Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine

Am fost destul de norocos să fiu educat să am în vedere nu doar binele meu ci și pe cel al celorlalți și am aflat destul de devreme că a duce o luptă înverșunată doar pentru a demonstra că ai dreptate este inutil într-o lume care se bazează în primul rând pe relațiile de calitate dintre oameni. Mi s-a spus că am o putere aparte de a ridica lumea. Nu știu dacă am neapărat un talent anume în acest sens, însă întotdeauna am fost concentrat pe oameni. Privind înapoi, încă din copilările i-am ajutat pe competitorii rivali să își dea mâna, am sugerat mereu reguli care ar fi îmbunătățit orice joc la care luam parte și i-am îndrumat mereu pe cei pierduți. Trăind astfel, am învățat cum să folosesc fereastra atunci când ușile sunt închise. Acest principiu pare să fi prins rădăcini puternice în mine și să mă fi ghidat în toate alegerile mele de până acum. Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine.

În Jacobs University Bremen conviețuiesc 111 naționalități în campusul universității. Este locul ideal pentru mine, pentru că sunt interesat de istorie, evoluția relațiilor internaționale, cultură și comunicare.

Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp

Când visam ”la facultate” mi-am dorit să găsesc un loc în care să pot crește în toate planurile mele, să descopăr noi orizonturi în care să investesc și mai ales un loc în care să fiu provocat în fiecare zi. Jacobs este toate acestea și mai mult decât atât. Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp. Este normal să vorbesc zilnic despre discrepanța condițiilor de viață din Statele Unite ale Americii sau Mexic, despre mobilitatea în politica recentă din țările din America de Sud, despre Brexit și despre ce se va întâmpla în Germania în următoriul deceniu, despre starea din fiecare țară balcanică, migrația educațională din întregul continent african, conflictele din Orientul Mijlociu și Îndepărtat și chiar divizarea pregnantă dintre generațiile din Japonia. Uneori uit câte lucruri am discutat și trebuie să reiau în mintea mea toată ziua pentru a înmagazina surplusul de informație. Este extraordinar că toți cei care sunt aici sunt deschiși, prietenoși și răbdători cu mine și mă simt binecuvântat că am întotdeauna în jurul meu acești ”profesori” de o seamă cu mine. Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți.

Deși este foarte solicitant și îmi este tot mai dor de familie și casă, știu că este cel mai bun loc în care aș fi putut fi acum.

Încep să simt că în nicio sală de curs din lume nu poți să obții cu adevărat o perspectivă globală a relațiilor și a culturilor lumii, așa cum o faci în sala de mese sau pe iarba verde a campusului atunci când suntem cu toții laolaltă.

Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți

Pentru mine, ultimele luni au fost de-a dreptul revelatoare arătându-mi lumea din jurul meu într-un nou mod, remodelându-mi puternic gândirea. Am devenit mai conștient de dezavantajele naturii mele de extrovert pronunțat, așa că am tăcut, am privit, am ascultat și am ajuns să înțeleg una dintre cele mai importante idei pentru stadiul meu, în acest deceniu: ce viziune dețin despre mine și cum aș putea eu exista cel mai bine în lume dăruindu-i acesteia puterea mea.

Un lucru greu pentru mine a fost eliminarea filtrelor personale pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să realizez că este momentul să mă opresc din a fi un expert ce trăiește doar în bula sa și că doar ieșind din aceasta îmi pot atinge adevăratul potențial. Acum vreau să citesc mai mult ca niciodată, să întreb ca niciodată și să învăț ca niciodată. Știu că este timpul să descopăr ce zace adânc înăuntrul meu.

Să schimb lumea nu este ceva ce știu sau pot să-mi imaginez acum clar cum să fac. Sunt determinat însă să aflu drumuri spre această direcție. Voi lăsa comunitatea academică de la Jacobs să pună lumini în calea mea.

Crezul meu este că trebuie neapărat să fiu pregătit pentru ceea ce va fi și să înțeleg de ce și cum momentul transformator al viitorului va veni pentru mine și generațiie contemporane mie în cele mai multe planuri ale vieții. Întrebarea mea de căpătâi este acum: cum vom lăsa lumea celor ce ne urmează? Care este moștenirea pe care o lăsăm în urmă?

Ceea ce mi s-a confirmat până acum este că atunci când credința, componentele fizice, logice, spirituale din noi lucrează împreună, putem fi pregătiți să înfruntăm viitorul.

Sunt curios despre mine cel de mâine sau din noiembrie sau din iunie 2029 și aștept să mă povestesc vouă în continuare.

Alexia Maria Mirițescu are acum aproape 14 ani și a fost dintotdeauna un copil căruia i-a plăcut să se joace. Numai că ea și-a ales alte feluri de a se juca: scrie literatură, cântă la pian și la chitară, pictează, schiază și înoată, iar când era mai mică a făcut chiar karate. Anul trecut a publicat o carte, ”Grădinile interzise”, iar anul acesta a avut prima expoziție personală de artă plastică. Lista cu lucrurile pe care Alexia le-a realizat până acum este impresionantă: zeci de texte literare publicate și premiate, participare în peste 20 de expoziții de pictură și desen. A primit zeci de premii la concursurile la care a participat, fie ele de muzică, de creație literară, de pictură sau de teatru. Dar cine este Alexia și cum gândește ea? Am invitat-o la Matricea Românească și am stat de vorbă.

Care este pasiunea ta cea mai mare acum?

Acum, dansul și pictura. În ultima vreme mi-a plăcut foarte mult să dansez.

Dar acum doi ani spuneai într-un interviu că te pasionează mult pianul.

Da, așa era atunci. Între timp m-am mai maturizat, s-au schimbat unele lucruri. Pictura a fost dintotdeauna o mare pasiune și așa a rămas.

Ai făcut și mult sport.

Da, am făcut de exemplu karate, dar m-am oprit înainte să dau examenul pentru centura galbenă. Nici nu mai știu de ce, cred că au fost alte activități prioritare atunci.

De când ai toate preocupările acestea? Când a început totul?

Am început să desenez de la trei ani. Deci desenul și pictura au fost primele. Apoi am început pianul, apoi a venit dansul. Iar teatrul sau sporturile au fost trecătoare, nu m-am ținut de ele. Iar pentru viitor, deși n-are legătură directă cu multe din cele pe care le-am făcut până acum, aș vrea să merg către arhitectură. 

Arhitectura este o sinteză.

Da, o sinteză între desen și matematică. Dar eu văd și matematica tot ca pe o artă. O artă a gândirii.

Pentru mulți dintre colegii tăi de la școală, matematica nu doar că nu e o artă, dar este un adevărat chin!

Da, dar e nevoie de matematică peste tot. Plus că o să ne trebuiască și la evaluarea națională de la anul!

În activitățile tale din afara școlii, toate pasiunile care-ți aduc satisfacții și premii, care este raportul dintre talent și muncă?

Asta m-a întrebat foarte multă lume. Trebuie să recunosc, la mine este și muncă, dar nu mă stresez atât de mult cu ceea ce fac. Le fac pe toate din plăcere, și îmi este ușor. Poate talentul și munca sunt în proporții egale, 50-50.

Iar dacă cineva își imaginează că doar talentul este de-ajuns?

Nu, nu e adevărat. Nu cred că e adevărat. Poate doar dacă e un talent ieșit din comun. Dar în general pentru orice e nevoie de multă muncă.

Pictura ta trebuie descifrată?

Cred că nimeni n-o s-o înțeleagă așa cum am înțeles-o eu atunci când am pictat-o. Dar fiecare poate să înțeleagă altceva. Și asta mă bucură. Sunt mai multe perspective de a vedea o lucrare.

Cât timp pe zi te uiți la televizor?

Nu mă uit niciodată. Mă uit la filme, dar nu pe televizor.

După tine, televizorul e un obiect depășit? Poți trăi fără el?

Dacă aș fi numai eu în casă, da, televizorul ar putea să dispară. Știrile le poți lua și de pe internet, bineînțeles.

Acum 20 de ani, oamenii nu puteau trăi fără televizor. Era la fel de indispensabil ca și frigiderul.

Da, dar acum internetul a cucerit toată zona asta de media și totul s-a schimbat.

Cât de mult depindeți, tu și colegii tăi de generație, de internet, de telefon?

Ideea e să stai și pe telefon, dar să nu-ți irosești viața numai acolo.

Este justificată temerea adulților că tinerii, adolescenții, copiii chiar, stau prea mult timp pe telefon și pe tabletă?

Da, este cu adevărat o problemă. Deși cred că depinde mult și cum își folosește copilul acela telefonul. Îl poate folosi și la activități creative. Dar da, colegii mei stau foarte mult pe telefon.

Ce crezi că merge rău în lumea asta și ai vrea să îndrepți dacă ai putea?

Cel mai rău lucru este poluarea Pământului și schimbarea de climă. E important pentru că fără Pământ nu putem trăi.

Spune-mi care este locul pe care l-ai vizitat și l-ai recomanda oricui.

Mi-a plăcut cel mai mult Londra. Poate că m-a impresionat și civilizația, și poate și locurile pe care le-am vizitat, nu știu exact. Iar din România îmi place cel mai mult la Sibiu. 

Ai primit de-a lungul anilor foarte multe premii. Cum te face asta să te simți?

Îmi place că munca mea a fost apreciată. Hobbyurile le fac și pentru mine, dar pentru mine contează foarte mult ca lumea să vadă ce fac și să fiu apreciată.

Ce crezi despre plecarea din România? Te-ai gândit să studiezi mai departe în străinătate?

S-a gândit mama, de fapt! Mi-a spus că pot să merg și în alte țări să studiez, dacă vreau, pot să stau și aici. Dar nu m-am gândit cu atenție.

Mulți dintre tinerii care pleacă din țară, nu se mai întorc. Care-i părerea ta despre asta?

Cred că poți să studiezi acolo și să te formezi. Dar după aia… Până la urmă, România e ca mama ta, și ar trebui să te întorci acasă, nu? Dacă chiar nu-ți place România și vrei să pleci, pleci. Dar altfel…

Ce vede Alexia în două dintre tablourile ei

Când am pictat tabloul, am avut în minte mașina timpului, care are un suflet. De asta am desenat o față, pentru că are un suflet. Și ea împrăștie anotimpurile.

Ideea acestei lucrări este următoarea: un om poate arăta mai scary, poate să aibă un chip neplăcut. Dar trebuie să-l cauți mai în adânc, să te uiți mai bine la el înainte să-l judeci.

Fragment din eseul ”Nemaivăzutul Peleș”, eseul pentru care Alexia a primit premiul II pe țară la concursul ”Călătorie prin UE”

Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață.

În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combina cu eternitatea “eternă” și se termina cu un sunet grav, totul. 

Fragment din volumul Alexiei, ”Grădinile interzise” (Ed. Inspirescu, 2018)

Viața mea a fost ca o filă dintr-o carte cu apocalipse, scrisă de un autor nepriceput: acum vreo săptămână am încolțit. Sămânța arăta ca o inimă umană. Mi-au crescut picioare cu degete în loc de rădăcini. Frunzele erau tutu-ul verde în care eram îmbrăcată, iar floarea din interior avea forma unui creier. Nu știam ce-i cu mine. Câteodată am impresia că cineva a greșit și în loc să-mi dea cord pe om, mi-a dat unul de plantă.