I-am cunoscut cu totul întâmplător, într-un sfârșit de saptămână petrecut la munte. Eu plecasem să îmi gasesc gândurile iar ei plecaseră sa fugă de sfaturi și grijă de părinte protector. Vorbeau tare și poate că zâmbetul meu încurajator, pe dată ce cuvintele lor m-au impresionat, i-a determinat să mă includă în conversație. Adolescenții de 15-16 ani aveau multă obidă în ton:
– Ai mei chiar nu au nici cea mai vagă idee cine sunt eu și ce pot. Ei cred că știu. Dar de fapt, habar nu au.
– Și ce e le-ați spune voi despre voi?
– Ei bine, dacă (doar dacă) i-aș putea face să mă asculte le-aș explica faptul că eu nu sunt persoana perfectă pe care ei și-o doresc. Fac tot ce îmi stă în putință să mă ridic la nivelul așteptărilor, dar ei nu mă cred.
Cumva, cred că marea cutie a Pandorei s-a deschis și fiecare a izbucnit:
– Le-aș spune că nu sunt sora mea. Și nu am cum să fiu vreodată!
– Le-aș spune că nu sunt tata!
– Le-aș spune că nu am cum să devin ce a visat bunicul pentru mine!
– Le-aș spune că nu vreau să fiu premiantul clasei!
– Le-aș spune că nu simt să învăț și a treia limbă străină!
– Le-aș spune că orice înseamnă competiție mă macină!
Copiii se vor transforma în ei înșiși și nu în copia cuiva
Adolescenții aceștia se află și ei pe drumul anevoios al devenirii personale, un drum necesar în construcția sinelui propriu. Drumul e al lor. Ei se vor transforma în ei înșiși și nu în copia cuiva. Această devenire poate fi dureroasă mai ales atunci când nu întruchipează viziunea părinților, ba chiar a familiei lărgite.
”Ar trebui să zâmbești mai mult. Mai des.”
”Ar trebui să fii mai deștept.”
”Ar trebui să muncești mai mult.”
”Ar trebui să fii mai slabă.”
”Ar trebui să ai deja o pasiune. Ar fi bine să ai un hobby.”
”Ar trebui să fii mai focusat.”
”Ar trebui să fii ca X.”
”Ar trebui să fii ca mine.”
Părinții îl dăruiesc pe ”trebuie” pentru că, desigur, își doresc cel mai bun lucru posibil pentru copiii lor. Însă atunci când atenția lor se îndreaptă doar spre ce ar trebui să fie copiii, se pierde total în umbră ceea ce copiii deja sunt.
Am simțit să îi rog să îmi spună care sunt adulții ce îi impresionează în mod pozitiv.
– Sunt cei ce ne ascultă. Sunt cei ce fac efortul de a ne asculta, de a ne vedea, care își iau din timp să ne descopere. Cei care ne văd pe noi, nu șablonul în care trebuie să fim.
Adolescenții vor să fie cunoscuți pentru notele lor unice
Adolescenții vor să fie cunoscuți pentru ceea ce sunt ei, în profunzime. Pentru notele lor autentice. Unice.
Vor să știe că sunt suficient de buni pentru familiile lor. Ca sunt iubiți și acceptați pentru ceea ce au de oferit. Când liniștea și echilibrul li se așterne în suflet, adolescenții pot primi mult mai ușor sfaturi și sugestii și pot clădi pe baza pe care o dețin, de care sunt mândri și pe care o percep drept solidă.
Anii aceștia au ridicat enorm de mult ștacheta: e musai să performezi în toate domeniile: să fii un (foarte) bun atlet, să ai rezultate grozave la școală (ar fi de preferat să fii olimpic), să ai activități sociale (multe), hobbyuri (multe), să lucrezi deja de la 16 ani, să faci parte dintr-un grup social afirmat (mai bine din mai multe), să cânți la un instrument, să vorbești fluent două limbi străine, să fii model pentru frații mai mici, să ai timp să meditezi, să te regăsești. Și toate acestea când stai cel putin 6 ore pe zi la într-o instituție de învățământ.
Și părinții pot primi câte un ”nu”
Să îi lăsăm pe adolescenții noștri să fie ei mulțumiți de ei. Să le vedem fiecare pas. Fiecare pas spre sine și fiecare pas spre lume. Să fim acolo pentru ce sunt deja, să sugerăm discret, să îl primim și noi pe ”nu” așa cum i-am învățat pe ei că e firesc să îl primească din partea noastră în unele cazuri.
Este important să conștientizăm că scopurile mărețe pe care le desenăm sunt cu adevărat pentru copiii noștri și ceea ce sunt ei și nu pentru noi și așteptările noastre.
Copiii nu sunt oportunitatea pe care ne-o dă viața ”ca să mai facem totul o dată și de data asta să o facem mai bine!” Succesul trebuie să fie al lor, prin ei, în conformitate cu ceea ce sunt. În caz contrar, dacă ne vom asuma succesul pentru ceea ce am realizat noi pentru ei în conformitate cu obiectivele noastre , îi vom jefui de propriile victorii și propriile lor experiențe.
Și ce ar mai fi de spus?
– Și ce-ar mai fi de spus?
– Am vrea să ne susțină visele noastre. Nu visele lor pentru noi.
– Și ar mai fi de spus că îi iubim. Și că știm cât ne iubesc.
– Și că e bine să ne vadă.
– Și că e tare bine când le citim bucuria în ochi.
– Și că e tare bine că îi avem.
I-am ascultat cu bucurie și cu durere. Și m-am bucurat că m-au lăsat să îi ascult.
Copiii noștri cresc și se înalță și își lărgesc zona intereselor în propriul ritm, respectându-și propria natură. Să îi lăsăm să fie ei înșiși. Unul mai uimitor ca celălalt.