Mehedinți este un specialist cu o temeinică așezare, cu stagii îndelungate în Franța și Germania, cu o dedicație exemplară față de domeniul său de bază. Dar este un intelectual de viță veche, preocupat de educație, așa încât este autor de manuale și întemeietor de școală pedagogică. Este interesat de bunul mers al lucrurilor în societate, scrie articole de opinie și se impune ca formator, întreține o revistă de larg impact, este membru al Academiei și este un creștin activ.

Date personale

S-a născut în 1868, la Soveja, Vrancea. Mama sa nu știa să citească, dar Simion va spune mai târziu că de la ea a dobândit vorbirea frumoasă. Nu mai puțin de 7 frați ai săi au murit în copilărie din cauza vărsatului. Simion a fost unul din cei patru care au supraviețuit. La începutul perioadei adulte a suferit de surmenaj fiziologic. S-a căsătorit la 34 de ani cu fiica unui oier ardelean și au avut un fiu și o fiică. Fiica a devenit soția istoricului C.C. Giurescu, iar fiul a devenit avocat. A murit la vârsta de 96 de ani, la București.

Studii

A făcut seminarul teologic la Roman și București. A făcut în continuare cursuri liceale complete la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Cursuri la Seminarul Normal Superior, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. Aici își consolidează înclinația pentru geografie.

Pământul este casa de educație a neamului omenesc (Simion Mehedinți)

Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie din București. Continuă studiile de geografie la Paris (École Normale Supérieure) și apoi la Berlin. Virează apoi spre Leipzig, unde face doctoratul în etnografie, cu varianta ”antropogeografie”.

Controversă

A fost uneori acuzat de simpatii legionare. Totuși, este evident că dintre ideile legionare el a fost adept al celor care militau pentru educație și cultul muncii.

Patriot

În vremea studenției a redactat împreună cu Petre P. Negulescu un manifest politic în limba franceză, care a circulat în toată Europa.

Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul (Simion Mehedinți)

Fusese tipărit în nu mai puțin de 13.000 de exemplare și vorbea despre situația politică și socială a românilor din Transilvania.

Întemeietorul științei geografice la noi

În anul 1900 S. Mehedinți predă primul curs universitar din România dedicat geografiei. Cursul se ținea în cadrul Facultății de Litere din București. Susține teoria dezvoltării prin diferențierea învelișurilor telurice, respectiv litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.

Academician și ministru

Intră în Academie în 1915 (era din 1908 membru corespondent). Discursul de recepție va avea o temă de antropologie, confirmând deschiderea interdisciplinară a profesorului. Este numit ministru al învățământului în anul 1918 și ocupă acest post timp de 8 luni. În timpul acestui scurt mandat, el a inițiat o reformă profundă a învățământului de la sate. Cariera de politician nu-l tentează mai mult de atât.

Proprietarul Convorbirilor Literare

A fost director al revistei Convorbiri Literare timp de 16 ani și a devenit proprietarul acestei reviste, prin decizia Junimii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a donat revista Academiei Române.

Perioada Istanbul și sărăcia de după Război

Împreună cu ginerele și fiul, în timpul Războiului se stabilește pentru câțiva ani la Istanbul. Scopul oficial era să încerce deschiderea unui centru cultural românesc în Turcia. În acest timp, locuința din România i-a fost rechiziționată, iar biblioteca distrusă.

Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ (Simion Mehedinți)

Întors în țară, a trăit următorii ani în condiții de sărăcie umilitoare, în condițiile în care ginerele său fusese arestat, iar el fusese exclus din Academie din cauza neafilierii la doctrina comunistă. A fost găzduit de biserica Mavrogheni, în casa parohială. În cele din urmă și-a redobândit casa, dar starea în care ajunsese imobilul îl întristează și mai mult.

Valori personale

În utlima parte a vieții își ordonează astfel valorile în care crede: Armata, Biserica, Școala și Academia. Cât despre preocupările științifice, pe primul loc trece geografia, iar pe următoarele antropogeografia, etnografia și pedagogia.

Idei de bază

• Pământul este ”casa de educație a neamului omenesc”.
• Crede în valoarea educativă a științei și în vocația specială a omului de știință, care compensează prin munca sa ”inconștiența și aiureala plebei politice și nepolitice”.
• Este un pedagog și antropolog credincios. A scris un volum cu titlul Creștinismul românesc, în care face o analiză a sufletului românesc pe firul credinței creștine.

Lucrări de istorie

Insula Șerpilor, Observări asupra Dobrogei; Dacia pontică și Dacia carpatică.

Lucrări de geografie

Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, Eterogenitatea celor patru sfere, Asupra obiectului geografiei. Definiţiunea ei, Locul omului în geografie – Antropogeografia, Pământul ca operă a voinţei omeneşti, Asupra unui caz de morfologie geografică.

Lucrări de pedagogie

Altă creştere. Şcoala muncii; Trilogii: ştiinţa – şcoala – viaţa, cu aplicări la poporul român; Poporul – cuvinte către studenţi; Către noua generaţie; Creştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

View this post on Instagram

"Amintiri din pribegie" este o veritabilă colecție de memorii, cu iz de boemie și de exclusivism. Despre cum supraviețuiau exilații români și ce însemna să stai departe de casă pentru un diplomat în devenire, aflați în curând pe www.matricea.ro. #recomandaredecarte #NeaguDjuvara #AmintiridinPribegie #CarteRomânească #Memorii #Exil #Istorie #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 8, 2018 at 12:23am PST

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Toată lumina pe care nu o putem vedea, romanul câștigător al premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2015, încearcă să readucă în atenție evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial printr-o perspectivă inovatoare. Anthony Doerr se folosește de povestea a doi adolescenți pentru a surprinde frânturi de gânduri și de sentimente ce redau starea generală a populației în acele vremuri tulburi. Uneori cam previzibil, pe alocuri cu o scriitură mult prea lucrată și plină de artificii stilistice, marele merit al acestui roman este că reușește să-și mențină cititorii captivi prin prisma unui fir epic bine elaborat, dar și prin identificarea afectivă cu cele două personaje.

Scriitorul trasează în paralel destinele lui Marie-Laure LeBlanc și Werner Pfennig pe durata războiului și a anilor premergători acestuia, în scene scurte și rapide ce se succed de-a valma într-un crescendo continuu. Pendulările între spațiu și timp mențin tensiunea narativă, cât și ritmul viu al acțiunii.

În orașul minier german Zollverein, Werner locuiește într-un orfelinat împreună cu sora sa Jutta. Deși duc o existență săracă, lipsită de căldura unui cămin adevărat, Frau Elena, cea care se ocupă de ei și de ceilalți copii, are grijă să le ofere dragoste și o educație diversificată. Imaginea ușor romanțată a acestui spațiu afectiv, plin de blândețe, pare cumva forțată în contextul politic și social al anilor 1930-1940, dar ajută la înțelegerea relației apropiate dintre cei doi frați. Farmecul copilăriei și magia noutăților sunt redate cu multă emoție, mai ales în episoadele descoperirii unui vechi radio pe care Werner îl repară și care va ajunge să-i definească traiectoria profesională, cât și viața personală. Dar, atmosfera tainică a serilor când ascultă pe furiș emisiuni în franceză alături de sora sa, este în scurt timp înlocuită de asprimea școlii militare Schulpforta unde Werner este acceptat datorită aptitudinilor sale tehnice. „Mica fabrică de naziști” își va lăsa amprenta în sufletul naiv al adolescentului, captiv între ideologiile democratice și practicile dure ale instrucției. Zollverein și amintirea Juttei vor deveni un spațiu al alinării și o oglindă a propriei conștiințe, la care se va întoarce în fiecare moment de cumpănă:

„Werner e asaltat frecvent de îndoieli. Puritate rasială, puritate politică – Bastian se declară oripilat de orice formă de corupție și totuși, se întreabă Werner în miez de noapte, nu tot un fel de corupție e și viața? Un copil se naște, iar viața se dezlănțuie asupra lui. Îi ia unele lucruri, îl îndeasă cu altele. Fiecare îmbucătură, fiecare particulă de lumină care intră în ochi – corpul nu poate fi niciodată pur.”

„Trebuie să fie ordine. Viața e haos, domnilor. Iar noi suntem cei care fac ordine în acest haos. Până la gene. Facem ordine în evoluția speciilor. Ne lepădăm de ce e inferior, recalcitrant, de pleavă. Ăsta e marele proiect al Reichului, cel mai mare proiect inițiat vreodată de oameni.”

În același timp, narațiunea se desfășoară și la Paris unde Marie-Laure, o fată oarbă, trăiește alături de tatăl său, lăcătuș la Muzeul de Istorie Naturală. Prinsă între lumea fascinantă a mineralogiei și a scrierilor lui Jules Verne, Marie este aruncată fără voie într-o poveste sordidă de găsire a unei pietre prețioase, pe urmele căreia se află locotenentul nazist Von Rumpel. Fiorii primelor zile de război și fuga din Paris sunt descrise minuțios, accentul punându-se pe încrederea generală că invazia se va termina repede iar lucrurile vor reveni la normal. Refugiați în orașul breton Saint-Malo, la adăpostul casei străunchiului Etienne, tatăl și fiica își vor continua existența liniștită doar pentru scurt timp, până la arestarea acestuia sub suspiciuni de spionaj. Figură maternă atât pentru Marie cât și pentru Etienne (care are episoade puternice de alienare suferite din cauza primului război), menajera Madame Manec este un personaj savuros și bine conturat, ce furnizează mici episoade comice prin apartenența ei la Clubul bătrânelor din Rezistență. Moartea acesteia este momentul declanșator ce-l obligă pe Etienne să se îndepărteze de lumea morților și a stafiilor, și să preia transmiterea de mesaje cifrate la un vechi radiotransmițător, pentru a ajuta trupele aliate. Folosirea vechiului radio elucidează și misterul firului invizibil ce-i leagă pe ce doi protagoniști, căci, se pare că emisiunile științifice pe care le asculta Werner în copilărie fuseseră înregistrate de către Etienne și fratele său Henri. Vraja sunetului călător răzbate la fel de puternic și la o distanță de mai bine de douăzeci de ani:

„Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte, e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?”

Spuneam că latura detectivă a romanului este bine punctată la nivelul tensiunii epice, doar că îi lipsește noutatea intrigii. Povestea Mării de Flăcări, diamantul neprețuit, învăluit în legende străvechi, pare cumva o reinterpretare a motivului tabloului pierdut din cartea young-adult Theodora Tenpenny şi tabloul pierdut sau din Sticletele Donnei Tartt, câștigător de asemenea al premiului Pulitzer în 2015. Observ în ultima vreme, atât în literatură cât și în cinematografie (vezi filmele Woman in Gold sau The Monuments Men) o tendință de recuperare a tematicii furtului operelor de artă, ceea ce nu ar fi un lucru rău dacă fi prezentată dintr-o perspectivă mai puțin mitică, și mai mult istorică.

Toată lumina pe care nu o putem vedea nu este neapărat o carte cu substrat, dar este plină de lirism și emoție. Titlul, cu trimiteri indirecte la calitățile pe care o persoană oarbă le posedă, este laitmotivul ascuns ce învăluie acțiunile și gândurile fiecărui personaj, de la reflecțiile pe baza transmisiunilor radio, până la alegerea melodiei Claire de lune în momentul culminant al întâlnirii dintre Marie, Werner și Von Rumpel.

Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie, apoi intră un pian cu o melodie stingheră, un șir de armonii care transfigurează Zollverein: casele devin ceață, minele sunt astupate, hornurile cad, o mare străveche se revarsă pe străzi, iar aerul e inundat de posibilități.

Anthony Doerr creează o proză elegantă, țesută metodic din punct de vedere narativ, dar care dezamăgește prin personaje lipsite de o dimensiune interioară, cât și prin abundența unor fraze excesiv de stilizate. Cu toate acestea, Toată lumina pe care nu o putem vedea este o lectură extrem de plăcută, o cronică de război nepărtinitoare care vorbește despre destine croite prin forța circumstanțelor. O lecție despre acceptarea istoriei, cu bune și cu rele.

• Despre
• Ultimele Postari

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro

Ultimele postari ale lui Dana Dumitru (vezi toate)

• Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Ţîbuleac – despre ispășire și iertare în relațiile de familie - 10-01-2018
• Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei - 08-12-2017
• Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist - 23-11-2017

“Îndrăgostiţii sunt pietoni ai aerului”, spunea Nichita Stănescu. Ce te faci, însă, când aerul e ocupat de Luftwaffe, armata (aeriană) nazistă?

Într-o perioadă în care psihicul colectiv e dominat de teama paranoidă de un nou “Mare Război” (cu Rusia – sau cu altcineva, denominaţia e mai puţin importantă), paradoxal pe fundalul unei prosperităţi nemaicunoscute nici de către noi, românii post-decembrişti, nici de către umanitate, un film care punctează obsesia recurentă a majorităţii publicului e poate exact “ceea ce a prescris doctorul”, pentru a folosi o expresie englezească.

“Aliatul” (2016), un thriller romantic de război semnat Robert Zemeckis, cu Brad Pitt şi Marion Cotillard în rolurile principale, ne transportă exact în anii tulburi ai celei mai recente conflagraţii mondiale, în care spionajul britanic şi cel german se luptă cu toate armele fizice posibile, fără a le neglija nici pe cele ale spiritului. Şi ce armă mai puternică şi mai insidioasă cunoaşte omenirea, decât iubirea? De aici rezultă un joc de-a şoarecele şi pisica, pulsant, purtat din Casablanca până la Londra, via un desant în Franţa ocupată, în care Marianne Beausejour (Cotillard), o luptătoare din Rezistenţa franceză, şi Max Vatan (Pitt), un ofiţer canadian de informaţii, sunt sfâşiaţi între datoria faţă de ţară şi datoria faţă de inimă.

Deşi prestaţia celor două nume grele are pe alocuri accente de farsă (dacă, după “Inglourious Basterds”, vă era dor să-l auziţi pe Brad Pitt stâlcind o altă limbă străină – de această dată franceza – aveţi noroc), „chimia” fizică lipseşte iar grimasele trădează disconfortul dedublării, o întoarcere într-un trecut zbuciumat, nu fără acuitate istorică, e întotdeauna salutară pentru generaţiile care, putem doar spera, vor ajunge astfel să aprecieze mai bine sacrificiile bunicilor.

Dacă execuţia (cuvânt potrivit, în context) nu e punctul său forte, “Aliatul” se salvează de la falimentul artistic prin foamea nesăţioasă de viaţă pe care o au personajele, prinse într-o conjunctură sumbră, din care nu pot evada, dar în care încearcă să-şi construiască o lume şi o existenţă paralelă. Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său, transmiţând un mesaj de optimism: viaţa merge întotdeauna mai departe, indiferent de frământările politice, efemere.

Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său

Personal, filmul mi-a trezit în minte imagini ale caselor din Liverpool, oraş supus unui bombardament nazist devastator în anii celui de-al Doilea Război Mondial (aşa numitul „Liverpool Blitz”), pe care în urmă cu un an le-am putut observa în starea conservată pentru posteritate. Am admirat atunci, cu gravitate, mobilierul cazon, aproape orwellian, şi radiourile în jurul cărora – ne putem doar imagina – familiile britanice se strângeau pentru a asculta discursurile providenţiale ale lui Winston Churchill.

Bucătăria unei case din Liverpool, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial Foto: arhiva personală

Winston Churchill, omul ultimei speranţe pentru britanici

Copilărie într-o ţară în război

Este neîndoielnic că “Aliatul” are lipsurile lui, iar americanul Brad Pitt şi limba franceză formează un mariaj sortit eşecului. După cum e de necontestat că filmul nu e nici despre România şi nici despre un război cu Rusia. E însă o poveste despre noi, despre umanitate, şi despre alegerile imposibile în faţa cărora te aduce războiul. Fie şi numai pentru asta, “Aliatul” trebuie văzut: mai mult decât un film, el este un omagiu adus înaintaşilor care ne-au dăruit tihna şi prosperitatea de care ne bucurăm azi.

Între loialitatea pentru ţară şi cea pentru familie: Brad Pitt şi Marion Cotillard

Nota Matricea Românească: [usr 3]