Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri.
Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de adevărat este că orice român, indiferent de locul de baştină, are rădăcini la Alba Iulia. Două momente majore – separate de trei secole frământate – au punctat şi ne-au redefinit istoria, intrând în legendă: 1600 şi 1918. Prima a fost o unire efemeră, şi întrucâtva conjuncturală, spun istoricii, însă asta nu-i ştirbeşte din potenţialul de fascinaţie. A doua “este unica decizie de formare a unui stat naţional, sau de completare a unui stat naţional, luată la 1918, care mai este valabilă. Toate celelalte au dispărut, într-un fel sau altul. Fie şi paşnic. Aceasta este singura care a rămas. Ceea înseamnă că este singura care a fost corectă”, afirmă istoricul Ana Dumitran, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Argumentul încrezător al longevităţii e urmat de o întrebare pe cât de retorică, pe atât de amară: “Şi, nu ştii să profiţi? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?”.
Aproape 100 de ani mai târziu, România, după toate aparenţele, nu ştie să profite frumos, a se citi să îşi onoreze oraşul care i-a făurit identitatea.
Iminenţa Centenarului, cu toată încărcătura simbolică şi cu mărturia de coeziune şi de solidaritate naţională pe care ar trebui să le genereze, nu reuşeşte să constituie catalizatorul pe care l-a reprezentat actul din 1918.
Într-un moment în care românii sunt invitaţi să îşi canalizeze “Brâncuşiul interior” pentru a ajuta la achiziţia – improbabilă, după toate estimările – a “Cuminţeniei Pământului”, în Sala Unirii plouă, iar 80% dintre exponatele Muzeului «odihnesc» pe mobilier decrepit, vechi din 1968, atunci când Ceauşescu a inaugurat instituţia de cultură cu prilejul semicentenarului.
Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol Foto: Mihai Vladu
În consecinţă, la Alba speranţele pentru 2018 sunt reduse, dacă nu nule, iar resemnarea – regină.
“De aproape doi ani, ni se tot spune că va trebui să ne strângem șandramaua și să facem loc restauratorilor. Nu se mai întâmplă. Dacă nu s-a întâmplat până acum, nu văd cum două «hardughii», cum sunt Muzeul și Sala Unirii, să fie restaurate într-un timp atât de scurt, altfel decât prost. Şi cu un impact asupra populației probabil mai mic, decât a avut întemeierea Muzeului la 50 de ani de la Unire, de către Ceauşescu.
Nu ştii să profiţi de Unire? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?
La momentul respectiv, Muzeul din Alba Iulia a fost cel mai important muzeu din România. Or, acum nu va mai fi. Nu există nici un interes. Într-o vreme chiar ni s-a spus foarte clar: «Faceţi, dacă aveţi bani, voi!».
1918, un ideal tot mai distant
Acum, degeaba înființezi comisii şi comitete, dacă nu sunt fonduri. Ce o să îţi spună, cu ce o să te ajute? Cu nimic, doar te încurcă. Este mai mult de jumătate de an de când Ministerul ne poartă cu tot felul de nimicuri, pentru aprobarea intervenţiei de restaurare la Sala Unirii. Ne plouă în Sala Unirii! Deci nu mai trebuia să aşteptăm 2018 ca să facem renovarea. Şi nu putem să schimbăm o ţiglă fiindcă este «monument A» [monument de importanţă naţională, n.r.], şi ne trebuie aprobarea lor. Aprobarea lor, pentru ce? Pentru ce nu mai rămâne? Pentru noi era o şansă. Şi, dacă asta nu e o şansă, alta nu mai este”, se lamentează cercetătorul. “Sunt foarte dezamăgită. Suntem un stat aşa de tânăr, până la urmă! Care cu asta [cu sărbătoarea Unirii, n.r.] am fi putut să «ieşim» puţin în lume…”
Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări
Modele de valorificare a patrimoniului istoric nu trebuie căutate peste oceane. Ele există şi în regiune, acolo unde “Macedonia, o ţară care nu are nici măcar un nume recunoscut, ştie să îşi promoveze monumentele şi identitatea istorică. Macedonenii sunt obsedaţi de istorie, într-un mod pozitiv. Nu toate atitudinile trebuie neapărat imitate, însă cele bune ar putea fi”. Şi trecutul serveşte de exemplu: la origini, muzeele româneşti s-au născut în vasta lor majoritate din iniţiative particulare.
“Era elita, pentru că apartenența la aceste forme de manifestare culturală era taxabilă și îți creștea orgoliul în fața celorlalți în funcție de cât de mult plăteai. Era și aceasta o formă de emulație a celor care aveau bani. Susţinătorii erau în primul rând negustori, nobili, dar și populație orășenească ce avea un anumit statut material și care au înființat muzee, au plătit muzeografii, au sprijinit săpăturile arheologice și îmbogățirea colecțiilor. Practic, au făcut tot ceea ce astăzi statul ar trebui să facă și nu face.”
Un New York al Imperiului Roman
Alba Iulia, sau Alba Carolina, aşa cum le place cunoscătorilor să o alinte – referire la fortăreaţa medievală aflată azi în stare exemplară graţie renovării cu fonduri europene – respiră într-adevăr istorie prin toţi porii, o istorie care merge înapoi până în epoca războaielor daco-romane.
Aici a fost unicul loc din Provincia Romană Dacia în care a fost cantonată o legiune integrală, Legiunea a XIII-a Gemina, şi tot aici şi-a avut reşedinţa guvernatorul provinciei Dacia, potrivit descoperirilor arheologice, ceea ce probează importanţa aşezării în epocă.
“Lumea se schimbă în mod absolut fundamental după ce vin romanii. Ceea ce a fost Roma în altă parte a Imperiului, a fost şi aici. A fost Apulum, în primul rând. Făcând o comparaţie cu lumea de astăzi, Apulum a fost un fel de New York. A avut o populaţie de 200.000 de locuitori, în condiţiile în care Roma avea 1 milion. Este incredibil”, subliniază Dumitran, confirmată de vasta necropolă dezgropată de arheologi.
Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş
Discuţia se opreşte în faţa unei reprezentări a lupoaicei hrănindu-i pe Romulus şi pe Remus, descoperite la Apulum (foto jos), o mărturie peste milenii a statutului remarcabil de care s-a bucurat aşezarea în configuraţia geopolitică a Imperiului.
“Poate ştiţi legenda întemeierii Romei, care îi conține pe ambii copilași. Este un fel de «Miorița» a lui Vasile Alecsandri. Lumea a început s-o cunoască astfel de la Titus Livius, care a scris «Ab urbe condita». Dar, până atunci, erau și alte variante. […] Așa că este cu atât mai special şi mai spectaculos că aici, la capătul lumii romane, povestea este spusă astfel, în mod oficial. Este ca și cum ar fi rostit în fiecare zi imnul. Evident, imn nu era, dar povestea, reprezentarea aceasta era, de fapt, imnul și stema.
Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor
În toată lumea romană de atunci, deci pe trei continente, reprezentările în care apare motivul lupoaicei împreună cu cei doi copii nu ajung la 10. Or, una e aici. E de neînțeles. Şi cred că lămureşte foarte bine impactul acesta incredibil al civilizaţiei şi al limbii latine. Şi al importanţei locului.”
Vorbirea latină a ţinut loc de creştinare
Dacă romanizarea a fost “singura şansă a Daciei de a evolua, cu sau fără stăpânire romană”, a doua şansă istorică pentru romanitatea românilor a reprezentat-o creştinarea, crede istoricul consultat de Matricea Românească.
“Nu ştim cum s-a întâmplat creştinarea românilor. Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării. Ceea ce este incredibil, nefiresc. Toţi s-au creştinat la o dată foarte precisă. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni. Că ne-o fi creştinat cineva dintre şefii barbari, care atunci erau aici, şi s-a subînţeles, posibil. Dar nici măcar pentru asta nu avem dovezi.
Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării
Eu bănuiesc – şi asta este dovedit oricum la nivelul altor provincii – că atunci când migratorii au intrat în contact cu noi după Edictul de toleranță al lui Constantin, percepția Imperiului la nivel spiritual și religios a fost că toți vorbitorii de latină sunt creștini. Şi vorbirea latină a populației locale a putut întări convingerea, şi a lor și a noastră. Vorbirea latină, deci, a ținut loc de creștinare, cel puțin la nivelul percepției. Poate că aceasta ne-a salvat.”
Toleranţă românească, marca Transilvania: “Catolicismul este altceva, dar totuşi nu îl înjurăm”
Că religia creştină ocupă un loc proeminent în structura, morală dar şi fizică, a Albei Carolina, este vizibil cu ochiul liber. În centrul cetăţii, la o aruncătură de băţ de vetustul Muzeu al Unirii, tronează – fiecare cu propria-i eleganţă – două bijuterii arhitectonice, diametral opuse prin istorie şi destinaţie, însă complementare şi simbolice pentru reputaţia Albei de “Capitală a Unirilor” (sic! – “există mai multe uniri la Alba Iulia”, opinează Dumitran) şi de “leagăn al culturilor” (românii şi maghiarii coabitează aici de circa un mileniu).
Una, Catedrala Romano-Catolică, este cea mai veche construcţie din România încă în uz (ridicată la 1291), şi înglobează toate stilurile utilizate între secolele X şi XVIII, la loc de cinste fiind romanicul (în mod notabil, Catedrala a fost martora intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în Alba, la 1599).
Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României
A doua, de tip brâncovenesc, a fost ridicată în timp-record (după Conferinţa de Pace de la Paris din 1921, până în 1922), pentru a găzdui încoronarea regilor României, de atunci şi până la finele veacurilor. În cele din urmă, doar Ferdinand şi Maria au avut acest privilegiu, pe locul unde, până mai ieri, stătuse închisoarea oraşului.
Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor
Alba Iulia a fost privită ca un simbol ce putea să servească ideea de unire, de stat naţional unitar, pornind de la faptul că Mihai Viteazul a fost primul domn român de aici
“Catedrala romano-catolică este prima mostră de stil renascentist din România. Or, ea arată aproape ca și goticul – pe dinăuntru este gotică aproape 100%. Cel care a făcut comanda pentru capelă, un om cu mare capacitate culturală și cu mare influență aici, și-a adus meșterii din Italia. Deci a avut cu ce, pentru că aparținea unei familii nobiliare foarte importante. Și totuși, mai mult nu s-a putut. Poate că nici gustul nu era încă format pentru așa ceva.
În orice caz, după Reformă, stilul renascentist a fost cu totul și cu totul dezavuat în Transilvania, pentru că stilul romano-catolicilor era unul apologetic, și noi am trecut de la gotic, direct la baroc, pe care austriecii l-au adus cu ei”, explică cercetătorul.
Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic
În ce fel a funcţionat la Alba unirea spirituală, care a precedat-o pe cea politică? Dumitran crede că, în acest caz, cuvântul de ordine a fost «toleranţă» faţă de religia culturii care a dominat Evul Mediu în regiune, cea maghiară: “Unirile de la Florența și, mai înainte, de la Lyon de reconstituire a unității creștine au funcţionat, în Transilvania au fost reale. Iar drepturile românilor și faptul că ei s-au putut manifesta ca români – și realmente au făcut-o – au venit prin această acceptare a catolicismului ca «altceva, dar totuși nu îl înjurăm». Aceasta era atitudinea și de o parte, și de alta. Având nevoie de ai noștri, regalitatea maghiară catolică, pe acest compromis al unirii, care de fapt nu însemna nimic, a putut să ofere drepturi, şi ai noștri au putut să progreseze, pentru că se declarau uniți. În realitate, erau ortodocși, şi asta au fost, așa s-au comportat, și bisericile în care ei s-au dus la slujbe au fost ortodoxe şi aşa au rămas.
Când te duci în Lugoj şi vezi că fosta catedrală ortodoxă este de un baroc flagrant, şi vezi înăuntru inscripţia care spune cine a făcut-o, rămâi şocat. Lor nu le-a fost jenă să facă ceva ce, vezi Doamne, nu era în spiritul ortodoxiei. Nici vorbă! Era în spiritul că «dacă facem aşa, căpătăm drepturi»”.
În alte domenii, românii din Transilvania nu puteau face concesii. Şi atunci, lăsau din singurul lucru care nu le vindea sufletul. Ce conta în care direcţie mergea nu ştiu care volută a acoperişului bisericii? Lucrurile acestea au pavat calea spre drepturile politice
123 de ani de la Memorandum, lucrurile pe care le discutăm într-o după-amiază călduroasă în imensul muzeu care este Alba par o filosofie de cafenea. Ceea ce ridică, natural, întrebarea: pentru cine mai este importantă, azi, “Cealaltă Capitală”?
În afara istoricilor, turiştii manifestă poate cea mai mare fascinaţie pentru Alba – una, cu mici excepţii, superficială sau motivată de genetică. “Turismul este primul motor, pentru că avem noroc cu Cetatea. Cred că la Alba asta fascinează, fortăreaţa. Sunt mulţi străini, germani în general, care îşi au originile aici şi rude printre saşii din zonă. Sunt foarte entuziasmaţi de ce văd la noi”, ne spune Cristina, 26 de ani, din Arieşeni, mutată în Oraşul Unirii de un an.
Schimbarea gărzii, la Alba Carolina
“Toate etniile Transilvaniei îşi găsesc aici şi identitatea şi file foarte importante din istoria lor”, completează Dumitran. Însă atitudinile contrastează flagrant: dacă maghiarii fac, anual, un pelerinaj la mormântul lui Iancu de Hunedoara (cel mai mare rege al Ungariei, de origine română), iar cele trei monumente funerare din Catedrala Romano-Catolică ale membrilor familiei sale nu mai prididesc de coroane (cu inscripții, evident, în maghiară), românii se complac în somnolenţă şi apatie. Câţiva, mai “activi”, fotografiază curioşi Sala Unirii (cu două galerii murale, una a scriitorilor şi alta a domnitorilor, jenante), fără a pune întrebări, apoi pleacă.
Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei
“Noi ne revoltăm, dar nu mergem niciodată cu coroane. Pentru noi nu intră în gesturile cotidiene. Iancu a fost romano-catolic născut, fiul unui român şi al unei unguroaice. În 6 august este ziua victoriei sale de la Belgrad din 1456 contra otomanilor [care cuceriseră Constantinopolul trei ani mai devreme, n.r.] și în jurul acestei zile se face un pelerinaj la mormântul lui de către grupurile de turiști maghiari.
În orice caz, important pentru Alba Iulia şi pentru ce ar putea să însemne acest loc de pelerinaj inclusiv pentru români este faptul că, din 22 iulie, în fiecare zi în toate bisericile romano-catolice din lume se trag clopotele în amintirea acestei victorii. Papa a considerat că a fost o minune acea victorie. În nici un caz o armată de amărâţi şi troglodiţi din Europa, care numai aşa se puteau mântui, nu putea câştiga în faţa unei asemenea forţe.”
De la Unire, la selfie
Dacă Europa îi e recunoscătoare unui – pe jumătate – român, “atlet al lui Hristos”, fiindcă a oprit avansul aparent irepresibil al celei mai mari forţe militare a timpului, oferind Occidentului 50 de ani de respiro, România îi datorează Albei fiinţa, aşa cum o cunoaştem azi. Şi tot un curaj nebunesc, precum al celor de la Belgrad, a fost catalizatorul Unirii. Erau vremurile când oamenii mureau pe şinele de tren nu pentru că îşi făceau un selfie, ci pentru că făceau o Unire.
“Faţă de noi, cei de azi, oamenii care au făcut Unirea au avut curaj. Mult curaj. 99% dintre ei au plătit cu viaţa. Ilar este că tot românii i-au condamnat. La 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii, este o fotografie de aici din sală cu Ceaușescu oferindu-le decorații ultimilor supraviețuitori. Îi numeri pe degete. Erau scoși atunci din închisoare cu ocazia unor înțelegeri internaţionale”, explică Dumitran.
1918 s-a creat singur, din entuziasmul oamenilor. La 1 decembrie 1918 n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent!
“1918 a fost un eveniment care aproape că s-a creat singur. Aşa de mare a fost entuziasmul şi aşa de scurt a fost timpul! Acum ştim că mulţi dintre cei care au fost aleşi pentru Marea Adunare Naţională n-au mai putut de emoţie că sunt pe liste.
La 1 decembrie 1918, n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent, şi efectiv mureau «ca proştii», pentru că voiau să ajungă la Alba Iulia! Cred că Alba Iulia va avea întotdeauna o capacitate de seducţie.”
Ferdinand I Întregitorul (1914 – 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918
Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia “sine qua non” a Unirii
Aproape 100 de ani mai târziu, Alba – oraş care nu are un teatru al lui şi nici măcar un cinematograf decent, iar economic nu poate concura cu Aradul sau Clujul, care îi “fură” ca un magnet locuitorii – rămâne şarmantă, însă nu îşi poate reprima rictusul amar al iubitei părăsite. Iată de ce, dacă Alba a făcut România, ar fi momentul ca şi România să facă ceva mai mult pentru Alba.
“Chiar dacă există o mândrie a locului, localnicii nu au ce face aici”, conchide Cristina. “Eu însămi sper să ajung în alt oraş, în cel mult doi ani. Aş putea pleca şi în Italia, unde am jumătate din familie, însă prefer să rămân în ţară. Logic că sunt mândră că sunt româncă, de ce n-aş fi? Eu provin dintr-o zonă de munte, iar o parte din mine este acolo.”
Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: “Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste”
Revine bântuitoare întrebarea: Cui bono, atunci, Alba Iulia? Turiştilor de ocazie, celor care vor “să filmeze, cu un entuziasm mai mult copilăresc decât realist, ce a văzut Mihai Viteazul când a intrat în cetate”, hipsterilor dacopaţi?
Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor
Nici una, nici alta. Ci românilor. “Patriotismul nu e ceva desuet”, lămureşte istoricul. “Avem de ce să fim mândri, ca români. Că nu știm cum să fim mândri… Am senzația că expatrierea aceasta în masă e într-un fel şansa renaşterii sentimentului național. Pentru că departe de casă vezi altfel lucrurile. Oricât de ahtiat ai fi după nivel de trai pe care aici nu-l poți avea și rămâi acolo, peste hotare, totuşi duci dorul.”
Cuvinte premonitorii? În aceeaşi seară, Marea Britanie decide, printr-un plebiscit istoric, să se despartă de Uniunea Europeană. Într-o Europă sfâşiată, e tot mai straniu să vorbeşti despre solidaritate. De peste mări şi ţări, maiestuoasa Alba Iulia îşi urmează însă destinul, aşteptându-şi românii într-un pelerinaj obligatoriu la locul unde a început, ei bine, totul.
