Alexia Maria Mirițescu are acum aproape 14 ani și a fost dintotdeauna un copil căruia i-a plăcut să se joace. Numai că ea și-a ales alte feluri de a se juca: scrie literatură, cântă la pian și la chitară, pictează, schiază și înoată, iar când era mai mică a făcut chiar karate. Anul trecut a publicat o carte, ”Grădinile interzise”, iar anul acesta a avut prima expoziție personală de artă plastică. Lista cu lucrurile pe care Alexia le-a realizat până acum este impresionantă: zeci de texte literare publicate și premiate, participare în peste 20 de expoziții de pictură și desen. A primit zeci de premii la concursurile la care a participat, fie ele de muzică, de creație literară, de pictură sau de teatru. Dar cine este Alexia și cum gândește ea? Am invitat-o la Matricea Românească și am stat de vorbă.
Care este pasiunea ta cea mai mare acum?
Acum, dansul și pictura. În ultima vreme mi-a plăcut foarte mult să dansez.
Dar acum doi ani spuneai într-un interviu că te pasionează mult pianul.
Da, așa era atunci. Între timp m-am mai maturizat, s-au schimbat unele lucruri. Pictura a fost dintotdeauna o mare pasiune și așa a rămas.
Ai făcut și mult sport.
Da, am făcut de exemplu karate, dar m-am oprit înainte să dau examenul pentru centura galbenă. Nici nu mai știu de ce, cred că au fost alte activități prioritare atunci.
De când ai toate preocupările acestea? Când a început totul?
Am început să desenez de la trei ani. Deci desenul și pictura au fost primele. Apoi am început pianul, apoi a venit dansul. Iar teatrul sau sporturile au fost trecătoare, nu m-am ținut de ele. Iar pentru viitor, deși n-are legătură directă cu multe din cele pe care le-am făcut până acum, aș vrea să merg către arhitectură.
Arhitectura este o sinteză.
Da, o sinteză între desen și matematică. Dar eu văd și matematica tot ca pe o artă. O artă a gândirii.
Pentru mulți dintre colegii tăi de la școală, matematica nu doar că nu e o artă, dar este un adevărat chin!
Da, dar e nevoie de matematică peste tot. Plus că o să ne trebuiască și la evaluarea națională de la anul!
În activitățile tale din afara școlii, toate pasiunile care-ți aduc satisfacții și premii, care este raportul dintre talent și muncă?
Asta m-a întrebat foarte multă lume. Trebuie să recunosc, la mine este și muncă, dar nu mă stresez atât de mult cu ceea ce fac. Le fac pe toate din plăcere, și îmi este ușor. Poate talentul și munca sunt în proporții egale, 50-50.
Iar dacă cineva își imaginează că doar talentul este de-ajuns?
Nu, nu e adevărat. Nu cred că e adevărat. Poate doar dacă e un talent ieșit din comun. Dar în general pentru orice e nevoie de multă muncă.
Pictura ta trebuie descifrată?
Cred că nimeni n-o s-o înțeleagă așa cum am înțeles-o eu atunci când am pictat-o. Dar fiecare poate să înțeleagă altceva. Și asta mă bucură. Sunt mai multe perspective de a vedea o lucrare.
Cât timp pe zi te uiți la televizor?
Nu mă uit niciodată. Mă uit la filme, dar nu pe televizor.
După tine, televizorul e un obiect depășit? Poți trăi fără el?
Dacă aș fi numai eu în casă, da, televizorul ar putea să dispară. Știrile le poți lua și de pe internet, bineînțeles.
Acum 20 de ani, oamenii nu puteau trăi fără televizor. Era la fel de indispensabil ca și frigiderul.
Da, dar acum internetul a cucerit toată zona asta de media și totul s-a schimbat.
Cât de mult depindeți, tu și colegii tăi de generație, de internet, de telefon?
Ideea e să stai și pe telefon, dar să nu-ți irosești viața numai acolo.
Este justificată temerea adulților că tinerii, adolescenții, copiii chiar, stau prea mult timp pe telefon și pe tabletă?
Da, este cu adevărat o problemă. Deși cred că depinde mult și cum își folosește copilul acela telefonul. Îl poate folosi și la activități creative. Dar da, colegii mei stau foarte mult pe telefon.
Ce crezi că merge rău în lumea asta și ai vrea să îndrepți dacă ai putea?
Cel mai rău lucru este poluarea Pământului și schimbarea de climă. E important pentru că fără Pământ nu putem trăi.
Spune-mi care este locul pe care l-ai vizitat și l-ai recomanda oricui.
Mi-a plăcut cel mai mult Londra. Poate că m-a impresionat și civilizația, și poate și locurile pe care le-am vizitat, nu știu exact. Iar din România îmi place cel mai mult la Sibiu.
Ai primit de-a lungul anilor foarte multe premii. Cum te face asta să te simți?
Îmi place că munca mea a fost apreciată. Hobbyurile le fac și pentru mine, dar pentru mine contează foarte mult ca lumea să vadă ce fac și să fiu apreciată.
Ce crezi despre plecarea din România? Te-ai gândit să studiezi mai departe în străinătate?
S-a gândit mama, de fapt! Mi-a spus că pot să merg și în alte țări să studiez, dacă vreau, pot să stau și aici. Dar nu m-am gândit cu atenție.
Mulți dintre tinerii care pleacă din țară, nu se mai întorc. Care-i părerea ta despre asta?
Cred că poți să studiezi acolo și să te formezi. Dar după aia… Până la urmă, România e ca mama ta, și ar trebui să te întorci acasă, nu? Dacă chiar nu-ți place România și vrei să pleci, pleci. Dar altfel…
Ce vede Alexia în două dintre tablourile ei
Când am pictat tabloul, am avut în minte mașina timpului, care are un suflet. De asta am desenat o față, pentru că are un suflet. Și ea împrăștie anotimpurile.
Ideea acestei lucrări este următoarea: un om poate arăta mai scary, poate să aibă un chip neplăcut. Dar trebuie să-l cauți mai în adânc, să te uiți mai bine la el înainte să-l judeci.
Fragment din eseul ”Nemaivăzutul Peleș”, eseul pentru care Alexia a primit premiul II pe țară la concursul ”Călătorie prin UE”
Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață.
În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combina cu eternitatea “eternă” și se termina cu un sunet grav, totul.
Fragment din volumul Alexiei, ”Grădinile interzise” (Ed. Inspirescu, 2018)
Viața mea a fost ca o filă dintr-o carte cu apocalipse, scrisă de un autor nepriceput: acum vreo săptămână am încolțit. Sămânța arăta ca o inimă umană. Mi-au crescut picioare cu degete în loc de rădăcini. Frunzele erau tutu-ul verde în care eram îmbrăcată, iar floarea din interior avea forma unui creier. Nu știam ce-i cu mine. Câteodată am impresia că cineva a greșit și în loc să-mi dea cord pe om, mi-a dat unul de plantă.