Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Amias Small School

O poveste de viață e greu de condensat în câteva paragrafe. Aproape imposibil, chiar și pentru cineva care jonglează frumos cu cuvintele și obișnuit cu jocul lor. Lajos Kristof a fost crescut de statul român în vremea comunistă. Ușor nu i-a fost. Povestea sa se rescrie, în schimb, cu o altă culoare prin ochii copiilor pe care îi îngrijește și i-a luat sub aripa școlii Amias, unitate ce i-a dat viață și esență din dorința ca bucuria învățării să nu fie umbrită de bariere impuse de societate.

Amias, după mărturisirile sale, este mai mult decât o instituție. Este o pagină pictată în pigmenți vii în povestea sa de viață. A visat ca această poveste să fie înrămată în normalitate, să fie o școală în care fiecare pas greșit al unui copil să nu fie sancționat, ci înțeles. Luptă mult pentru asta.

Cu o experiență vastă în învățământ de peste 15 ani, a ajuns să vadă într-un final lumina din cadrul sistemului educațional actual. Mai multe, lăsăm timp și spațiu lui Lajos, că tare frumos a mai împărtășit cu noi în rândurile de mai jos!

 

 

Unul dintre obiectivele pe care ți le-ai propus în viață, pe plan profesional, a fost să faci reformă educațională în România. Ai făcut sau încă este în lucru?

Cu o experiență vastă în învățământ de peste 15 ani, am ajuns să văd lumina și umbrele din cadrul sistemului educațional actual. Mă gândesc la micuții noștri, la sufletele delicate și curioase, care în fiecare zi pășesc în lumea școlii cu inimile lor pline de entuziasm și nerăbdare. Cu toate acestea, din păcate, adesea această nerăbdare este înăbușită de  povara temelor nesfârșite și a materiilor fără substanță. E ca și cum am închide zborul pasării lor libere, într-o colivie de sarcini inutile. Copilăria, ce perioadă magică a vieții, ar trebui să fie plină de râsete, jocuri și descoperiri curioase. În schimb, vedem cum timpul prețios al acestor tinere spirite este jefuit de eforturi zadarnice, în detrimentul timpului petrecut alături de familie și prieteni, în detrimentul explorării creativității și a dezvoltării identității lor unice. Priviți în ochii acestor copii, și veți vedea strălucirea pură a curiozității și a dorinței de a învăța. Ei merită mai mult decât să fie doar niște „consumatori” pasivi ai informației. Ei merită să se simtă încurajați să gândească liber, să-și dezvolte propria voce și să fie pregătiți pentru provocările viitorului. Schimbarea trebuie să vină! Este nevoie de o transformare profundă în abordarea noastră față de educație. Să ne imaginăm un sistem în care fiecare elev este încurajat să-și exploreze pasiunile, să-și dezvolte talentele și să învețe abilitățile relevante pentru viața reală. Un sistem care să nu îi suflece în conformism și memorare, ci să le aprindă flacăra creativității și gândirii critice. Mă visez într-o lume în care școala nu este doar o obligație, ci un sanctuar al învățării autentice și al dezvoltării integrale. Să le oferim micuților noștri șansa de a înflori ca indivizi, să le dăm aripi și să-i învățăm să zboare spre visurile lor. Oare nu merită fiecare copil să trăiască o copilărie autentică și plină de bucurie? Sper cu sinceritate că vom înfrunta provocarea de a construi un sistem educațional în care această speranță să devină realitate.

 

Cât de mult te onorează toate titlurile primite? Ce ți-au dat frumos pentru suflet?

Titlurile primite reprezintă nu doar o recunoaștere a efortului și angajamentului meu, ci și o oglindă care reflectă influența pe care am avut-o în viața celor pe care i-am ghidat și i-am învățat. Fiecare titlu strălucitor este un omagiu adus pasiunii și dăruirii mele față de educație, o dovadă că munca mea a avut un impact semnificativ. Aceste titluri îmi conferă un sentiment profund de împlinire și încurajare. Ele îmi aduc bucuria inexprimabilă de a ști că am reușit să ajut copiii să-și dezvolte cunoștințele, să-și exploreze talentele și să-și găsească vocea proprie în lumea largă a învățării.

 

Cred cu tărie că tu nu ai umblat după titluri, ci ai căutat să aduci schimbare în sistemul  de învățământ și, în special, să le creezi un loc în societate copiilor defavorizați, cu diferite nevoi. Ce-mi poți mărturisi?

După atâția ani de muncă în slujba formării minților, am întâlnit suflete inocente ale micuților,  cuvinte care nu aveau șansa să-și hrănească setea de cunoaștere. Însă, mai presus de toate, m-a marcat dureros constatarea că acești copii, când se întorceau în sânul familiilor lor, nu se întorceau la căldura și înțelegerea pe care le așteptau. Îmi amintesc cu strășnicie de un moment profund ce mi-a zguduit convingerile: cu doi ani în urmă, în pragul inocenței, un pitic de cinci anișori mi-a deschis ochii asupra unei realități crunte. Cu privirea lui limpede și vocea sa cristalină, l-am întrebat: “Dacă ar fi să îi transmiți un gând lui Moș Crăciun, ce îți dorești?” Fără ezitare, răspunsul său a fost simplu, dar zguduitor: „Apă.” Îmi aduc aminte de zilele în care, cu inima copleșită de o durere care părea că sfâșie fiecare fibră a ființei mele, mergeam pe jos, către metrou și înapoi, cu lacrimi tăcute curgând pe obrajii mei. M-am străduit să împărtășesc această poveste tulburătoare cu cei din jurul meu, sperând la răspunsuri, la o mână întinsă către aceste suflete neajutorate. Am povestit prietenilor mei despre micuțul cu privirea însetată de cunoaștere, dar timpul părea să se tărăgăneze în aceste momente cruciale. Cu inima încărcată de emoții, am îndrăznit să scriu unei companii, strigând după ajutor. Iar răspunsul lor a fost o rază de speranță care a străpuns norii întunecați ai acestei povești. Compania s-a arătat rapid dispusă să ofere o mână de ajutor, trimițând baxuri de apă care aveau să stăvilească setea micuțului din curtea școlii. Gestul lor, mărunt în dimensiunea lui, a fost un pas imens în aducerea luminii în viața acestui copil. Îmi amintesc cu durere că micuțul trăia cu bunica sa, iar umbra unei mame care dorea să-l trădeze, să-l arunce în ghearele rețelei de trafic de persoane, plana amenințătoare asupra copilăriei lui fragilă. În fiecare zi, pășind pe aceeași cale ce ducea la școală, intram nu doar în clasele lor, ci și în labirintul gândurilor și simțămintelor lor, în lumina strălucitoare a dorințelor lor nevinovate și în întunericul adânc al suferințelor pe care le purtau pe umeri. Prin ochii lor, am văzut călătoria acestor suflete într-o lume aflată mereu într-o luptă internă: o lume care îi întâmpina cu brațele deschise în școală, dar îi respingea cu duritate în afara ei. Și totuși, în fiecare privire speriată sau în fiecare zâmbet înăbușit, în spatele acestor ochi strălucitori, se ascundeau povestea lor unică și suferințele lor tăcute, greu de înțeles și de suportat. Astfel, am învățat că educația depășește sfera cunoașterii academice. Ea este o cale de a atinge sufletele, de a le hrăni aspirațiile și de a vindeca rănile adânci. În lumea educației, am învățat să fiu nu doar un dascăl, ci și un paznic al visurilor, un promotor al iubirii și acceptării, și uneori chiar un salvator din întunericul suferinței.

 

 

Amias International School e recunoscută peste țări și oceane, aplaudată de specialiști internaționali, apreciată pentru principiile în jurul cărora guvernați și anume incluziune, compasiune, empatie și toleranță. Când și cum a venit  Școala Amias?

În primii doi ani ai școlii Amias, porțile noastre s-au deschis într-un gest generos către sufletele suferinde ale copiilor. Fără nicio așteptare de răsplată, ne-am primit micuții oaspeți cu inimile pline de dragoste și cu ușa larg deschisă, iar cuvântul “NU” părea că nu există în vocabularul nostru. Întrebat dacă se poate înscrie la școala noastră, fiecare inimă curajoasă primea răspunsul cu care visa: “Cât costă? Nimic!” Aici, în lumea noastră, educația nu era doar un act de învățare, ci o experiență împletită cu iubire și bucurie.

Cu toate că aceste zâmbete de recunoștință se conturau pe chipurile copiilor, realizam că a traduce această emoție în limbajul companiilor era o provocare. Astfel, timp de aproape doi ani și jumătate, am ales să lucrez voluntar, transformând pasiunea în resurse pentru a duce mai departe visul meu. În paralel cu această luptă, am susținut cursuri de teatru, jonglând cu propriile forțe pentru a menține școala în picioare.

Am căutat să aduc în sânul școlii noastre copii respinși de societate și școală, fie pentru că aduceau cu ei nevoi speciale, fie pentru că regulile rigide ale clasei erau un labirint prea complicat pentru ei. Am întâmpinat acești copii cu brațele deschise, oferindu-le un mediu în care să-și dezvolte independența și încrederea, unde bucuria învățării nu era umbrită de bariere invizibile. Am reușit să privim în ochii lor strălucitori și să le arătăm că lumea îi poate privi cu altă perspectivă, că pot deveni părtași ai succesului, indiferent de dificultățile pe care le-au avut de înfruntat.

Povestea noastră nu s-a oprit la granițele țării noastre; ea a călătorit mult mai departe, purtată de vânturile recunoștinței și inspirației. Voci din Dubai și SUA, mai târziu, apoi, Germania, Franța,  au auzit despre realizările noastre din partea prietenilor lor, profesori de elită în universități din întreaga lume. Vestea că un tânăr orfan reușea să săvârșească lucruri remarcabile a străbătut oceanul și a ajuns în urechile celor din Germania și Italia. Acești oameni ne-au oferit sprijinul necesar pentru a ne dezvolta abilitățile în educația copiilor cu duble excepționalități, deschizând noi orizonturi pentru noi.

Și în timp ce povestea noastră continua să crească și să se transforme, am fost onorat să fac parte dintr-un juriu internațional într-o competiție dedicată educației. Anul acesta am fost recompensați pentru eforturile noastre cu premiul Global Heal Award, dar din păcate, lacunele financiare ne-au împiedicat să participăm fizic la evenimentul din SUA.

Însă, în ciuda acestor obstacole, ne simțim încărcăți de speranță și hotărâți să continuăm să schimbăm vieți prin puterea educației și iubirii. Pentru că fiecare copil merită să aibă acces la oportunități, indiferent de provocările pe care le-a întâmpinat în viață.

 

Mai concret, cui și cum se adresează?

În prezent, străbatem lumile ca Amias International School, un drum marcat de ambiție și pasiune, dar și de eforturi susținute în fața birocrației, pentru a aduce la viață viziunea noastră educațională la nivel internațional. Înspăimântați de obstacolele formale, ne-am angajat într-o muncă asiduă pentru a obține acreditarea internațională, o dovadă a calității și dedicării noastre. Așteptăm cu inima călduroasă să primim certificatul, un simbol al realizărilor noastre în călătoria noastră de transformare.

Fără limite în diversitatea noastră de cursuri, suntem ca un caleidoscop al cunoașterii, oferind de la discipline tehnice precum robotică și programare, până la arii artistice ca teatrul și studiul limbii engleze. Cu fiecare piatră așezată în fundația școlii noastre, am creat un sanctuar în care fiecare copil este invitat să-și găsească căsuța. Fiecare suflet este încurajat să experimenteze, să învețe în funcție de nevoile proprii și să descopere abilitățile ascunse, sub ocrotirea sprijinului nostru.

Am construit Amias School asemenea unei căsuțe de vis, în care fiecare ușă este o cale către explorare și dezvoltare personală. Aici, iubirea este baza din care creștem, bucuria este țelul pentru care muncim, iar prietenia este puntea care ne leagă pe toți. Am creat un refugiu pentru mințile curioase ale copiilor care ne onorează cu prezența lor, oferindu-le ocazia de a se hrăni cu toate frumusețile învățării, cu pasiune și implicare. În acest spațiu sacru, învățarea nu este o obligație, ci o dorință înaripată de plăcere.

La Amias International School, nu numărăm diferențele, ( copii cu vârste cuprinse între  6-11 ani), ci le prețuim ca pe niște comori unice. Încurajăm diversitatea și valorizăm potențialul fiecărui copil, într-un mod adaptat nevoilor și abilităților lor individuale. Suntem ghidați de convingerea că fiecare suflet poartă o poveste specială, și prin metode de învățare diferențiate, ajutăm aceste povești să se dezvăluie în toată splendoarea lor.

Pe parcursul acestei călătorii nesfârșite către cunoaștere și evoluție, am ales să fim o lumină în viața copiilor noștri. Îi învățăm să-și găsească propria voce, să își cultive pasiunile și să își exploreze visele. Suntem Amias International School – un univers al descoperirii de sine și al creșterii, în care speranțele prind aripi, iar inimile și mințile prind rădăcini profunde.

 

Ce semnificație are pentru tine școala? Este locul unde ți-ai pus tot sufletul, resursele?

Amias, pentru mine, este mai mult decât o școală – este o pagină viu colorată în povestea mea de viață. Aș fi visat ca această poveste să fie înrămată în normalitate, să fie o școală în care fiecare pas greșit al unui copil să nu fie sancționat, ci înțeles. În universul nostru ideal, copiii ar fi fost îmbrățișați și încurajați să-și depășească limitele, să învețe să fie inimoși și empatici. Aceasta este viziunea mea, și pentru ea mă lupt cu o neobosită pasiune, ca un copil care descoperă în fiecare zi lumea cu ochii mari și curioși.

În cadrul Amias, fiecare proiect pe care-l desfășor este o extensie a pasiunii mele. Mă dedic cu toată puterea să găsesc modalități îndrăznețe de a oferi fiecărui copil o oportunitate unică de dezvoltare. În lumea mea, fiecare copil merită o șansă la a-și înțelege potențialul, la a-l crește și a-l transforma într-o realitate strălucitoare.

Am visat ca Amias să fie nu doar o școală, ci un pionier al unei noi tradiții educaționale. În lumea mea, fiecare poveste a unui copil contează. Am căutat să transformăm fiecare copil în eroul propriei sale călătorii de învățare, să construim o comunitate unde fiecare voce este auzită și înțeleasă. Să construim o lume în care învățarea nu este un efort izolat, ci o aventură comună.

Mi-am amintit de o vizită la o prietenă care are  pisici, printre care, doi pui de pisică. Am fost fermecat de unul dintre pui, cel alb, drăgălaș, care se agăța de noi. Cu ochii uimiți privind această scenă, i-am spus Adelinei: “Ce umană e!” Ea mi-a oferit un răspuns atât de simplu, dar profund: “Nu e umană, e bună!” De atunci, am înțeles că bunătatea, empatia și grija sunt calitățile care dau sens și lumină educației noastre. Prin intermediul acestor valori, transmitem învățarea nu ca o simplă acumulare de cunoștințe, ci ca o modalitate de a construi legături profunde și de a crește inimile și mințile noastre.

 

 

Motivația din spate, cea a înființării unei astfel de școli-pilot,  ai fost chiar tu sau poveștile asemănătoare poveștii tale de viață?

Mă consider un călător loial, rădăcinile mele adânc înfipte în valorile pe care le-am adoptat cu pasiune. Muncesc cu dăruire, în fiecare zi, pentru a transforma visele în realitate și pentru a onora fiecare promisiune făcută.

Am trecut prin momente când în contul meu se găseau doar 100 de lei, o sumă măruntă în cifre, dar uriașă în semnificație. Într-o astfel de zi, un elev mi-a cerut ajutorul pentru un simplu act de generozitate: să-i cumpăr ceva de mâncare. Această întâmplare mi-a demonstrat puterea și importanța fiecărui gest mic, dar încărcat de semnificație.

Fără să ezit, am luat copilul cu mine la magazin, conștient de o neînsemnată sumă de bani rămasă în cont. În nevinovăția mea, am cheltuit toți acei bani, neștiind că voi rămâne fără resurse. Însă aceasta a fost o lecție despre dăruire și despre faptul că bucuria de a-i ajuta pe ceilalți poate fi mai valoroasă decât orice cifre pe care le vezi în contul bancar.

Așadar, în acea zi, mai aveam în buzunar vreo trei lei, o sumă mică, dar suficientă pentru a mă întoarce acasă cu metroul. Cu un râs ușor în glas, îmi amintesc cum am privit acea situație cu inima deschisă, înțelegând că, uneori, bucuriile și lecțiile vieții nu se măsoară în valoarea monetară, ci în esența umanității noastre. În fiecare zi a existenței mele, am călăuzit prin aceste valori, aducându-le în viața copiilor și contribuind astfel la construirea unui viitor mai bun. Muncesc pentru a face din fiecare promisiune o faptă împlinită, pentru a aduce schimbarea în lumea copiilor și pentru a învăța, în fiecare zi, că într-un gest de compasiune se ascunde o adevărată bogăție a inimii.

 

Te mai doboară poveștile altora?

Și mă gândesc, ce se întâmplă dacă mă mai înconjoară poveștile altora? Într-o zi, mi-am dat seama că nu mă mai doboară, că nu sunt un simplu observator al acestor povești, ci am ales să mă implic cu toată ființa mea. Am învățat să mă lupt pentru cele mai adânci și puternice povești, să le îmbrățișez și să le fac parte din viața mea. Pentru că aceste povești nu sunt doar ale lor, ci devin și ale mele, mă inspiră și îmi oferă puterea de a privi în viitor cu speranță.

 

Este ca și cum aș fi măturat într-un vârtej de inspirație, ghidat de dorința de a fi acolo pentru fiecare copil care are o poveste, un vis și o luptă interioară. Aceste povești devin încărcătoare de energie, construiesc în mine o rezistență interioară, mă încurajează să continui și să mă gândesc că în spatele fiecărei reușite se află o întreagă armată de dorințe și eforturi neîncetate.

Fiecare copil din școala noastră, mai ales cei din trupa de teatru, poartă cu ei o poveste ce strălucește ca o stea călăuzitoare. Mălin, acel puști de șapte ani, ne arată că barierele sunt doar provocări, nu opreliști. Împotriva diagnosticului de autism, el s-a ridicat cu un curaj care ne luminează căile și ne îndeamnă să creăm un mediu de acceptare și susținere. Fiecare zi înseamnă pentru el o lecție de a înfrunta dificultățile, iar generozitatea lui devine un exemplu pentru noi toți.

Apoi, sunt cei doi gemeni, la vârsta de zece ani, ale căror destine s-au împletit cu același fir magic al speranței. În ciuda trecutului lor dificil, au fost adăpostiți de doi oameni minunați, iar astăzi rădăcinile lor înfloresc în iubire și împlinire. Aceste povești ne învață că în spatele fiecărui copil se află o întreagă lume de neexplorat și că puterea compasiunii poate schimba vieți.

Fiecare din noi poartă în inimă o poveste, fiecare copil are un univers de descoperit. În fiecare faptă mică sau mare, în fiecare strălucire a privirii lor, există învățăminte profunde. Și, așa cum o carte ne poate învăța lecții prețioase, fiecare copil poate fi o fereastră spre înțelepciunea pură și nealterată a vieții. Chiar și în inocența lor, ne pot oferi un curaj și o perspectivă autentică, ce ne amintește că fiecare zi e o șansă de a învăța și de a crește.

 

La ani distanță, având în vedere prezentul, cum îți vezi trecutul? Te mai marchează?

La câțiva ani distanță, trecutul îmi apare acum ca o călătorie prin lumea viselor, ca niște clipuri prețioase care se desfășoară înaintea ochilor mei. În aceste fragmente, răsare amintirea acelui copil cu ochii mari și albaștri, cu părul încâlcit și încrezător în profunzimile sale. Cu mâinile sufletului meu, îmi ating încă rănile, dar privind în urmă, îmi dau seama că fiecare cicatrice are un sens, fiecare traumă a avut rolul său în a sculpta chipul înțelepciunii în mine.

În amintirile ce mă însoțesc, îmi reamintesc de timpurile când luptam ca un războinic împotriva unor încercări și nedreptăți ce păreau de neînfrânt. Îmi amintesc de clipele când pumnii erau strânși în fața adversității, iar nedreptățile păreau să se închege în jurul meu. Dar, privind înapoi, privesc acum aceste momente ca niște lecții intense de viață. Ele m-au învățat ce înseamnă să fiu puternic, să lupt pentru valori și să înțeleg că drumul spre lumină poate fi adesea încununat de umbre.

 

Acel copil cu ochii mari și albaștri, cititor al sufletelor, încă trăiește în mine. El este martorul trecutului meu, dar și arhitectul viitorului meu. În ochii săi, văd cercuri ale înțelegerii profunde și valuri ale empatiei, care m-au ghidat prin labirintul vieții. Fiecare întrebare adresată, fiecare privire scrutătoare, au fost semnele unei înțelepciuni precoce, ce a avut puterea să îmi sculpteze modul de a vedea și înțelege lumea. Cu toate că rănile încă mai pulsează în mine, le accept ca pe niște trofee ale supraviețuirii și creșterii personale. Ele m-au format, m-au învățat să găsesc forța în mine și să nu mă las învins de vânturile vieții. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că fiecare cădere a fost un pas spre înălțime, fiecare răscruce a fost o oportunitate de a alege calea mea.

Cu fiecare pas pe care îl fac acum, mă bucur de evoluția mea, de puterea de a privi în față cu încredere și de a accepta trecutul ca parte a identității mele. Sunt un călător pe acest drum al vieții, cu cicatricile și povestea mea, și cu fiecare zi, învăț să transform amintirile în pași către un viitor strălucitor.

 

 

Pentru voi, copiii care ați crescut în centre, „a ierta” este singura modalitate  de supraviețuire?

În lumea noastră, copiii din centrele de plasament, iertarea se dezvăluie ca o prețioasă răscruce a sufletelor noastre. Pentru unii dintre noi, ea reprezintă o durere profundă, o povară nevindecată care a luat rădăcini în interiorul nostru. Ne confruntăm cu umbrele trecutului, cu amintiri care plutesc precum stropi într-un lac adânc și liniștit, înșelându-ne adesea cu iluzia de vindecare. În liniștea nopții, când privim în oglinda interioară, recunoaștem acele răni nevindecate care încă ne arde. Fiecare răsărit și apus de soare aduc cu sine amintiri, iar iertarea pare să stea pe marginea unei vechi răni, întrebându-ne dacă suntem pregătiți să o eliberăm. Pentru unii dintre noi, drumul către iertare este încă înșelător, o călătorie pe care o parcurgem treptat, străbătând pajiști de suferință și temeri. Dar, apoi, existăm și noi – cei care am ales ca iertarea să devină esența noastră, un simbol al transformării. Cu timpul, am învățat să privim în interior și să vedem mai mult decât cicatricile dureroase. Iertarea a devenit praful nostru, cuvântul care ne definește, o amprentă pe care am presat-o pe foaia goală a identității noastre.

Am învățat să ne dezlipim de lanțurile suferinței, să ne smulgem din trecutul greu și să eliberăm drumul pentru lumină. Iertarea nu înseamnă uitare, ci înseamnă eliberare. Este un răspuns curajos la întrebările dureroase, o alegere de a nu mai fi înrobiți de amintiri, ci de a ne deschide aripile și a zbura către propria noastră salvare.

În fiecare clipă în care iertăm, în fiecare pas înainte către lumină, rănesc liniștea nopților triste și umplu zorii cu speranță. În fiecare zâmbet sincer și în fiecare privire plină de înțelegere, descopăr o nouă identitate, mai puternică și mai eliberată decât am fost vreodată. Cu fiecare cuvânt de iertare, ne înălțăm din adâncurile durerii și ne construim aripile propriilor noastre vise.

 

De unde îți culegi toate resursele?

Fiecare dintre noi, ca mică comoară a universului, poartă în sufletul său resurse unice, unele limitate, altele care parcă nu se sfârșesc niciodată. Dincolo de limitele timpului și spațiului, cred cu tărie că în miezul fiecărui omuleț se ascunde o nebunie de iubire, o iubire pe care o purtăm pentru lumea din jurul nostru. E adesea ca și cum inima noastră plutește într-o mare nesfârșită de bunătate, dorind să îmbrace fiecare suflet într-o mantie de iubire. Și, totuși, în căutarea noastră de a oferi lumii dintr-o iubire prea mare, ne putem pierde propriul drum, putem ajunge să ne sacrificăm atât de mult încât să ne epuizăm resursele. Mă simt ca un pasager în această călătorie, trecând prin peisaje de generozitate și sacrificiu, iar în unele momente, a trebuit să învăț să-mi protejez sufletul. Am descoperit că a găsi echilibrul dintre a da și a primi este o artă subtilă, un dans al sufletelor. Iubirea și dărnicia trebuie să fie însoțite de înțelepciune, pentru ca să nu ne risipim resursele până la extenuare. Deși inima mea este adesea ispitită să dăruiască dincolo de limite, am învățat să-mi construiesc ziduri ale discernământului și să învăț lecțiile propriului meu ritm. Resursele mele nu sunt în măsură să acopere fiecare nevoie și fiecare durere. Însă ceea ce găsesc dincolo de limitele vizibile sunt rădăcinile profunde ale dorinței mele de a-mi vindeca sufletul. În actul dăruirii, în a întinde o mână prietenoasă, în a împărți o fărâmă de înțelepciune, îmi găsesc propriul remediu. Prin această înălțare către ceilalți, mă vindec în tăcere și găsesc un sens mai adânc în călătoria mea. Deci, da, poate că resursele mele nu sunt fără margini, dar ele au capacitatea de a se multiplica în fiecare act de bunătate și iubire. În fiecare cuvânt de încurajare, în fiecare gest de compasiune, mă transform într-o poveste vie a înălțării. Astfel, resursele mele capătă aripi și zboară mai departe, luminând calea celor ce vor continua lanțul de iubire.

 

Ce se întâmpla pe vremea ta în centrele instituționalizate? Ce se întâmplă acum?

În timpurile sumbre ale anilor ’90, când lumina organelor internaționale a căzut asupra acelor orfelinatelor bântuite de groază, imagini apocaliptice au scos la iveală viața mizeră  a micuților abandonați. În inima acelei întunecate perioade, chiar și sufletele cu dizabilități grave mureau pe capete, iar tristețea a devenit înecăcioasă în coridoarele acelor instituții. A fost un deceniu marcat de suferință în tăcere, de strigătele neauzite ale copiilor, părăsiți de noroc și împinși într-un abis al indiferenței umane. Dar astăzi, o rază de lumină se revarsă peste acele colțuri întunecate, iar contururile sistemului de protecție a copilului s-au schimbat radical. În acest peisaj nou, un lucru prețios și plin de speranță se înalță: posibilitatea de a învăța din trecut și de a prelua metode de lucru pentru a reda copiilor abandonați un strop de căldură și speranță. Într-o evoluție lentă și hotărâtă, legislația dedicată copiilor a capătat trăsături noi, iar vocea mea a contribuit, modest dar dedicat, la conturarea acelor schimbări.

Astăzi, mândru și plin de inimă, pot spune că am văzut temeliile veche ale centrului de plasament clătinându-se, îndreptându-se spre o nouă direcție. Centrele de plasament care odinioară păreau închisori ale sufletelor, acum se transformă în porți deschise spre speranță și oportunități. Unul dintre cele mai luminoase rezultate ale acestui efort continuu este că legea copilului, pentru care am luptat când eram doar un voluntar cu speranță, a luat naștere și a adus schimbări reale. Cu toate acestea, în ciuda luminii care a venit, încă simt umbra perceperii greșite asupra copiilor instituționalizați. Este o temniță a stereotipurilor și a prejudecăților, o întunecime în care acești copii sunt înconjurați mereu. Sistemul de protecție a copilului, asemenea unei plante delicate, trebuie să fie udat cu bunătate și învățat să crească într-o atmosferă de empatie și înțelegere. Astăzi, încet-încet, vedem îmbunătățiri semnificative, iar fiecare copil abandonat primește o șansă mai bună. Este adevărat că acum este mai bine, dar ceea ce mă motivează este faptul că întotdeauna există loc pentru mai bine. În adâncul acestei mărețe evoluții, în această istorie colectivă de transformare și speranță, văd lumina strălucind și destinul copiilor abandonați redefinit de posibilitate și iubire.

 

 

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

Pornim acum în al treilea an de turneu, o călătorie plină de lumină și iubire. În fiecare colț al țării noastre, micuții noștri talentați vor deschide cortina pentru o cauză ce depășește granițele scenei – vor juca pentru copiii din centrele de plasament, pentru acele suflete ce caută cu disperare o rază de speranță în întuneric. În această călătorie către inimile celor aflați în suferință, ne căutăm aliați în generozitate, căci avem nevoie de resurse pentru a le oferi micuților noștri călători cazare și masă. În spiritul dăruirii, pe 26 septembrie organizăm  o licitație caritabilă. Ambasadorii noștri, suflete cu noblețe, au donat obiecte prețioase ce vor fi licitate, iar în urma acestei frumoase inițiative, vom strânge bani ce vor înflori în sprijin pentru 150 de copii aflate în situații dificile. Fiecare pas pe care îl facem în această călătorie de dăruire este un pas spre vindecarea inimilor frânte și spre deschiderea aripilor spre viitor. Acești micuți, care au gustat amarul vieții prea devreme, au nevoie de terapie emoțională, de șanse la educație și de o masă caldă care să le încălzească trupurile și sufletele.  Iar când vine vorba de a aduce zâmbete pe fețele lor, avem un plan plin de magie și bucurie. Pe 14 septembrie, la Teatrul Evreiesc de Stat, micuții noștri au  un spectacol plin de farmec, unde Peter Pan își va găsi din nou umbra și va reveni în lumea noastră.

 

Lajos, un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care e cea mai mare bucurie pe care o porți cu tine?

Au fost momente în care lupta părea să se întrepătrundă cu destinul, iar visul meu de a înființa o școală părea să fie așezat în vârful unui munte inaccesibil. Cu răbdare și cu sacrificiu, am urcat treptele dificultăților, am străbătut văi de provocări și am traversat râuri de îndoieli. Iar când am atins acel vârf, am învățat că înfruntarea greutăților a dat formă acelui vis, încât să fie cu atât mai prețios atunci când l-am privit în ochi.

Dar cea mai strălucitoare realizare a mea, cea care mi-a umplut sufletul de mândrie și umilință, este aceea că am putut fi o rază de lumină pentru fiecare copil aflat pe acest drum al vieții. Fiecare copil pe care l-am întâlnit a fost o stea în calea mea, un suflet curajos ce a avut curajul să se agațe de speranță chiar și în cele mai întunecate zile. Și în fiecare privire plină de întrebări și în fiecare râs timid, am văzut o poveste unică care aștepta să fie înțeleasă și să fie scrisă cu cuvinte de lumină. În momentele acelea, am simțit că sufletul meu înalță aripile spre înțelegerea profundă, că am devenit un călător și un călăuzitor, un povestitor al potențialului fiecărui copil. Am reușit să întind o mână prietenoasă, să împărtășesc încrederea și să aduc încurajarea. Am fost înzestrat cu puterea de a-i învăța pe acești copii să-și găsească propriul drum în viață, să-și descopere pasiunile și să-și construiască identitatea. Astăzi, privind înapoi cu recunoștință și înainte cu speranță, știu că această călătorie a fost cu adevărat demnă. În fiecare moment de realizare și în fiecare clipă de ajutor oferit, m-am simțit învăluit într-o lumină a însemnătății. Așadar, bucuria mea este aceea că am putut aduce lumina în viețile altora, că am putut fi un catalizator pentru schimbare și că am putut fi un ajutor pe drumul către visurile fiecărui copil.

 

Dar tristețea care nu te lasă în pace?

Ceea ce mă întristează este umbra unui vis pe care nu l-am putut realiza în întregime – să numesc fiecare școală un sanctuar al cunoașterii, accesibil și pentru sufletele a căror poveste poate părea dificilă. În adâncul sufletului meu, mi-aș fi dorit să fac o școală unde ușile să fie deschise fără niciun prag, unde să nu fie nevoie de bani pentru a intra în lumea minunată a învățăturii. Mi-aș  fi dorit să nu fie condiții impuse de posibilități financiare, ci mai degrabă să existe condiții ale inimilor – să fim empatici, buni și dăruitori, să trăim cu compasiune și să ajutăm. Aceasta ar fi fost o școală în care nu s-ar mai face distincție între diferitele surse de venit ale familiilor, ci am fi fost uniți în setea de cunoaștere și de împlinire. Dar pentru asta ai nevoie de o sponsorizare consistentă. Dar în fiecare zi, în fața realității, mă lovesc de zidurile impuse de circumstanțe și de resurse limitate. Simt că ceea ce mi-aș fi dorit să fie un drept fundamental, devine o luptă constantă pentru a păstra echilibrul între vise și realitate. Mă întristează să văd că uneori, conceptul de incluziune se pierde în zgomotul argumentelor și aroganței. Mi-e greu să accept că oamenii se împart între “eu” și “ei”, că ierarhiile sociale au nevoie să fie păstrate pentru a menține iluzia superiorității. Cu toate acestea, într-un colț al inimii mele, speranța strălucește ca o lumină persistentă. Mi-amintesc mereu că incluziunea autentică nu constă în a aduna copiii cu nevoi speciale într-un colț al sălii de clasă, ci în a construi o comunitate care să prețuiască diversitatea. Incluziunea este ca un mozaic, în care fiecare piatră prețioasă aduce o nuanță unică și o frumusețe aparte întregului tablou. Adevărata învățătură a incluziunii vine din a ne învăța să fim împreună, să învățăm unii de la alții, să ne bucurăm în armonie de bogăția pe care o aducem cu noi.

Astfel, în ciuda provocărilor și întristărilor, încrederea mea rămâne neclintită. În continuare, voi rămâne devotat misiunii de a promova inclusivitatea autentică, de a lupta pentru ca fiecare copil să aibă acces la educație într-un mediu plin de acceptare și înțelegere. Iar în fiecare pas pe acest drum, voi purta cu mine viziunea unei comunități care să vadă frumusețea în diversitate și să îmbrace fiecare suflet cu iubire și respect.

 

Lajos, ce ai învățat tu de la viață până acum?

Așa cum spunea Albert Einstein, “Viața este ca o bicicletă – ca să menții echilibrul, trebuie să continui să mergi înainte.” În această călătorie cu pedală grea a existenței, am învățat că suntem cu toții călători diferiți pe aceeași șosea, dar cu destinații unice. În lumea în care fiecare își pictează propria panoramă, am descoperit că a fi corect este ca un far luminos în oceanul tulbure al moravurilor moderne. “A fi onest nu înseamnă a nu minți, ci a spune adevărul înainte de a fi întrebat”, spunea Mark Twain. Într-o lume plină de tentații și compromisuri, am ales să fiu o voce a adevărului și un apărător al integrității. De-a lungul acestui drum pietruit al vieții, am învățat să mă îndrept mereu către lumină, pentru că “modestia este strălucirea adevărului” spunea Mahatma Gandhi. Într-o societate în care mulți strigă în gura mare, am învățat să mă retrag în liniște și să mă bucur de bucuriile simple ale existenței. Din profunzimile inimii, am învățat să dăruiesc, conștient că “puterea noastră cea mai adâncă nu constă în capacitatea de a ne transforma viața, ci în capacitatea de a ne transforma impactul asupra vieții altora”, cum spunea Nelson Mandela. Într-o lume a grabei și a egoismului, am ales să dăruiesc fără așteptări, știind că fiecare gest de bunătate creează efecte de schimbare în jurul nostru. Lecția răbdării mi-a fost dată în învălmășeala vieții de zi cu zi, iar “răbdarea este amară, dar rodnică”, așa cum ne-a învățat Aristotel. Într-o eră a vitezei, am învățat să aștept și să cultiv în tăcere, știind că fiecare efort și fiecare răsturnare de situație aduce cu sine învățături neprețuite. Așa cum a spus Paulo Coelho, “Iubirea nu se măsoară în timp. Ci în momente”. Astfel, am învățat să înțeleg că fiecare zi, fiecare clipă, este o șansă de a mă înălța spre cea mai bună versiune a mea. Prin toate aceste învățături, am devenit un călător în propriul suflet, căutând mereu adevăruri adânci și înălțătoare. Deci, în această călătorie a învățăturii, am învățat că suntem diferiți dar conectați, corectitudinea este binele în acțiune, modestia este eleganța inimii, dăruirea este forța transformatoare, răbdarea este sabia timpului, iar iubirea ne înalță în fiecare moment.

 

Ce ai învățat de la copii? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la ei?

Succesul nu constă în a ajunge la vârful muntelui, ci în călătoria de a escalada fiecare treaptă cu pasiune și reziliență. Din fiecare copil am învățat darul sincerității, o învățătură prețioasă care m-a provocat să-mi reamintesc că simplul adevăr este adesea cel mai strălucitor lucru pe care îl putem oferi. În această școală a inimilor curate, am învățat lecții nemijlocite despre modul de a purta un dialog autentic, curgând în conversații fără bariere, evitând zidurile impuse de filtrul social.

Copiii sunt călători plini de încredere în lume, iar în prezența lor, am fost nevoit să renunț la masca de adult și să mă urc la universul lor. În fiecare râs și fiecare întrebare curioasă, am găsit un motiv de a abandona adultul superior și să devin copilul infinit plin de întrebări și curiozități.

Ei sunt un univers magic al  empatiei, învățându-ne că greșelile noastre nu sunt decât pietre de hotar pe drumul spre evoluție. În ochii lor, am citit povestea puterii vindecătoare a iertării, o lecție pe care am preluat-o în suflet cu umilință și recunoștință.

De-a lungul călătoriei mele în lumea lor, am observat că fiecare întâlnire este o oglindă a propriilor noastre atitudini și abilități. Prin jocurile lor sincere, am văzut oportunități de a îndrepta erorile de comunicare pe care le-am adunat de-a lungul timpului. În acest mod, am putut corecta rănile copilului interior, aducând lumină în trecut și speranță în viitorul lor.

Fiecare copil este un maestru al sincerității și un ghid luminos spre autenticitate. Ei ne amintesc să ne dezlipim de mască și să ne îndreptăm privirile către autenticitate, către acele zile în care eram puri și neîngrădiți. În acest spectacol în care copiii sunt protagoniștii, am găsit învățătura care ne învață să fim din nou curajoși, sănătoși și deschiși.